Scenometrie Tatrux - continuare

George Anca

AVENTURILE  LUI  SÂRBIŢĂ

Sârbiţă (dulce la guriţă)

Regina reginelor (şi mama albinelor)

Vultur (Flutur)

Copii, un roi (îi cheamă ca pe voi)

CRAINIC

(tainic)

Cine-i vultur?

Cine flutur?

Cine

vine?

Uf,

Pui de puf.

MUSCULIŢE

(ferfeniţe)

ZZZ

SSS

SÂRBIŢĂ

Am aprins un licurici

printre arici printre furnici -

cine e pe aici?

Unu, doi, trei, patru, cinci

şi cu mine

şi albine

peste flori

în zori de zori

POVESTEA

Hai, Sârbiţă,

la portiţă

SÂRBIŢĂ

Cine eşti

din ce poveşti?

POVESTEA

Fără veste

sunt Poveste

SÂRBIŢĂ

Pleci sau vii

între copii?

POVESTEA

Ssst, abia îi adormii,

unul doar mi se trezi.

Hai de-aici, dar nu departe,

că ne caută în carte,

ne găseşte, cine ştie,

ne facem de băcănie

SÂRBIŢĂ

Nu-ţi dai drumul

nu-i nici unul

nici tu focul

nici tu fumul

Mă joc

şi vă pun pe foc

până mâine poimîine

vă faceţi pâine,

vă pun în traistă

sui pe coastă

dau de albine

le iau cu mine

Pe vale mă duc

şi pe deal mă-ntorc

nu mai ştiu să cânt

dar mai pot să joc

            Dansul mi-l sun

            până să-l spun

apoi îl tac

să îl desfac

            cu braţele zbor

            bat din picior

văd prin pulbere

vultur fluture

            îl cos cu mireasmă

            să ştiu cum îl cheamă

dacă alerg după vultur

îl împuşc cu umbra de flutur

GHIOC

(pentru cojoc)

Vezi, acum dacă mai poţi

să alergi după noi toţi

GHIOC

(la joc)

Şi bunicii poate vor

să dea drumul la televizor

SÂRBIŢĂ

Regina albinelor,

ce le spun copiilor?

să le spun “copiilor”,

să le spun “albinelor”?

REGINA REGINELOR

Cine se plimbă prin grădină

şi parcă n-ar fi albină?

De mai e un alt copil

după floare, prinde-mi-l

SÂRBIŢĂ

Aş fugi dup-o albină,

nu mai am loc în grădină,

m-aş fi prins lângă oricine

să mă duc după albine,

dar ăi mici – în nici un joc

şi ăi mari, cuminţi deloc.

Aş face din mângâiere

miere,

din papară,

ceară

să mă îmbrac

în bondar cu frac

din flori să-mi culeg

costumul întreg

CRAI NIC

(uite, uite)

Albina s-a dus

prin aer în sus

prin mireasmă-n jos

şi iar dus-întors

SÂRBIŢÂ

Albinele

binele

mă înţeapă

într-o ţeapă.

M-aş ascunde

nu ştiu unde

            peste crânguri

            cad pe gânduri

frunzei cânt

de drag în vânt

            zbor acuşi

            cu Brâncuşi

GLASUL

Ce zi

o fi?

Cine o să spună

ce lună?

Cip, cirip, în ce ţară

soarele azi o să răsară?

Mama o să alinte

pe cine e rău, pe cine e cuminte?

Care te prinzi

să intrăm în oglinzi?

Ţi-e frică

de-o furnică?

Spune-mi tu, copile Til,

vrei să fiu, să fii copil?

Tu cu gândul la păpuşi

vrei să fiu un spiriduş?

REGINA  REGINELOR

            (Zboară, şi roiul zboară,

            tace, şi roiul face,

            joacă, de roi se dezbracă

            până sus mai la apus

            pân' la nor cu voiajor,

            cu băiatul săritor

            peste flori

            până la nori

            peste frunţi

            până la munţi)

Prinde-mă fluture

lângă un mugure

SÂRBIŢĂ

Eu mă întorc

pe pământul tot.

M-am urcat

încălţat -

un picior cu un roi,

alt picior – buduroi,

şi-am văzut ce n-am văzut

şi nu mi-a mai fost urât

VULTURUL

Sârrr

SÂRBIŢÂ

Ba.

Pe vale mă duc

şi pe deal mă-ntorc

nu mai ştiu să cânt

dar mai pot să joc

VULTURUL

Stânca o ciugul

când mi-e belciugul

GHIOC

Zumzetul

umbletul

zburatul

înaltul.

S-a dus în grădină

după o albină

            floarea se usucă

            mierea o hurducă

            până în neant

            abracadabrant

SPIRIDUŞ

Lunca doarme iepureşte

brotăcelul înverzeşte

până-n frunzele de bozi

berzele târăsc de plozi,

dulce şi călare

Făt-Frumos în zare,

            apele să-l pieptene

            vântul să mi-l depene,

            Luncă, să te lupţi

            cu dealuri, cu munţi,

eu văzusem paltini

cum în sus îi clatini

şi văzusem brazi

şi Munţii Carpaţi

LUNCA

Luncă de când sunt

şi nu ştiu să cânt

GLAS

Cine cântă noaptea

îmi deschide cartea.

Umbra vântului

pe faţa pământului.

Doarme între flori

şi visează ciori.

Va mânca bătaie

lunca de la ploaie.

Pădurea e oaste

întinsă pe creastă,

de-o să vină-n vale

nu dormim pe moale

            Lunca bate cu vânt

            şi rândunici din pământ,

            pădurea zboară lemne

            ascuţite de semne,

            cârtiţa în zăvoi

            a înălţat muşuroi,

            peştii sar

            pe afar'

            lupii urlă

            la lemne-n surlă,

            fulgere de gulere

            taie nori la rupere

CRAI NIC

Dintr-o ceată de copii

care se jucau pe-aci,

cel mai blând şi mai amic

sta buzat şi-ntr-un târlic,

zgribulit de-o adiere

cu mirosul chiar de miere.

Cu o zi mai înalţi

decât el, ceilalţi -

            o să se suie-n pod,

            o să călătorească la antipod,

            noaptea acolo e zi

            şi, înapoi, cu ea mai mare va fi

SÂRBIŢĂ

Era bine

prin albine,

este rău

în pârău

prin nisip

cu polip.

           

            Voi pătrunde

            pe sub unde

            prin izvor

            ca prin nor

sub pământ

să descânt

din al zborului

al izvorului

din al vântului

al pământului

            Sunt viteaz

            doar până azi

            pentru mâine

            mănânc pâine

            şi iar vă voi povesti

            din viaţa mea o zi

PAPARUDA

Rupa, Dupa

înot

De ce trebuia să spună că numele ei e Rupa Dupa

Zice că aşa i-a venit

Aşa mi-a venit mergi la Rupa Dupa o caută viaregii nu pe ea pe fată

După clasa a doua nu mai apar în registre

PARAPANTA

Rapa, Nuit

alto

Distrug porţelanurile şi ce am scris ca Pandu

Pandavii omorau la Kauravi nu pe sine

Parapandavi ce viaregi eu am botezat-o

Adresa

N-o ştiu

Pe toate scările întreabă toţi

Spune-i

Nu

Ba da altfel îi spun ei

O s-o găsească îi apare în uşă sunt mama ta

Vorbesc cu numerologul cajun să nu vină şocul de la mamă ci de la mumă telefonează-i o caută trebuia să se întâmple odată copil cu copil părinţi cu tine nu te-am conceput restul numai împreună

RAPA NUI T

Pana, Rati

Polinezieni

Profil în Insula Paştelui pe lat cu Peer îşi anină muma pe piramidă leagănul fiordul cântăreţul nordul skald bard

Scriu din Rapa Nui nu-i nuit inuit înzăpezit din Pacific din bătrâni

Nu chiar de-am da în primire statuile să ne apere

De unde ştiu viaregii cum o chema şi tu

Mi-ai spus tu acum trei săptămâni

Tu i-ai inventat pe toţi

Te omor

Demult

De ce vă iubiţi

Şi pe tine

În comă

Noi

Vă arăt eu

Chin

Adrenalină

Nu poţi iubi

Nepoata

Rană regina nopţii

RUPA DUPA

Papa, Ruda

Forme

O lumină care se cheamă rece

Pădure vană nirvană

A murit

S-a sinucis

Mă gândesc

Nu el

Nici eu

Rupa

Păcat

Nu al tău

Cine ştie

Să ne apărăm

S-o ajutăm

Pe răpunerea noastră

Nu-n auroră

S-o încălzi

GIRA SOLE

Mama, Muma

Piano

Pe ritm de street lit

Muma în a doua depresie

Îmi iei vorba

N-aduc vorba oricum nu mă lasă să deschid gura

Gata revelaţiile nu se srtigă

Nu e malefică

Se termină şi floarea soarelui

Nu din sufletele noastre

Nemaiibseniene

Nesuferire

Multă lume

Gropi

RAMA MARE

Mara, Mare

Rama(yanic)

Tontoroiul căutătorilor din capul dumneaei în timp ce cântam în templu

Când cânt

Mai cine

RAMA SITA

Para, Foca

Foc în păr

Erai îmbrăcată în Rama

Para de foc parafoca

Din cald rece necredinţa

Paparuda bozi despăducheaţi

Cu mine să nu vorbeşti aşa

C-aduci Botoşanii-n Giurgiu

După ce că ai ce mă scrie c-am ieşit din pluton în onoare iubirii Dunăre unică

Restul dărâmare

Rama Sita zidirea în brazdă

Iar renunţ la piesă ca toată viaţa să nu mă amestec în viaţa vreunui personaj oricum dăm nas în nas cuţit în cuţit 

KAMA SUTA

Kata, Musa

Scăpare subconştientă

Pornisem în ţară mare alta se sfârşise iar nu mai erau ţări unde ne întorsesem Rupa Dupa vorbea la telefon ventriloagă papa ruda rude din Giurgiu la fata nu fiica d-stră

Semafor uman unul cu paletă roşie-verde

Parcă mama ţării cine-o ştie a pădurii

Şi eu credeam că-n sat trei sferturi sunt cu alţii

Stătutele destructurează

Muma India

Of course

Maică-ta nu mai găseşte Kama Suta

LESA DURĂ

Du-le Sare

Pripon de parapon

Forma rupă garanţa m-am întors la scene din Holika în juma de oră eşti în apă uite puşcăria Midia ziduri şi politici

Uite vacile pătate Goldestein neindiene când mor nu sunt duse pe malul mării bine ziceai că nu e asta ţara ta

Afectată de aflarea de mamă prin bună-voia naşei halucinate când să-şi cumpere ţigări de contrabandă Emaus fuga la Adam Clisi ba acum Carol nici o stea davidiană mama ei crezută în acelaşi cerc rupt de Rupa o confuzie de sine un revelator cu vitriol muma cu groază îţi spune nu-ţi sunt mamă şi nu citează în Williamsburg pe o stâncă neagră într-un vechi castel evreica din Atlantic Beach te aştepta sută la sută ca mama ta a ei a pieţarilor de la Big asaltaţi de trimişii rudelor câinilor din Giurgiu

MULT BINE

Niet, Lumb

Mult mai bine

O faptă o întâplare un necaz

Ce ziceam şi eu constrâns de nenorocire te închipui

Mama de botez peste cea de carne

Tu mamă zburătăcită

E de bine

Misterul înfierii şi al învierii

MATA HARI

Maha, Rati,

Noapte ajun

Te lăsăm la umbră cara Mata

O mulţumire ţi-ar aduce moartea

Scrisesei moarta

Nu vedeai firul de remorcă rămâneai fără nas

Spătar în China

A venit ieri chinezul

Mă spăl de Pacific în Marea Neagră

Mata Hari la fund

Rati se traduce cu noapte pac Puck

CELE RELE

Lele, Rece

Jurasem impar

Tandem numai afară că nu toate în mintea ei şi defaima se moaie în rol ne bântuie dintotdeauna pentru că ne iubim

Uşor de păsuit greu de scăpat şi mai isterici copii deja nu-mi mai place deja am înnebunit

De atunci am plecat la păscut berbeci

Ocean masculin mare feminină

Iele rele rochii de bezele

Marker & pen in one made in China

QUARTET

De pe Marker

Primo audionisip peşti ucigaşi pe lună plină

Restul în bătaia vântului puiul de pescăruş

În locul meu rabinul

Copii şi mumă partea a doua rondo

Se poate orchestra concomitenţa

Personae în roluri de instrumente

Capre clavecine

Compozitorii la zid

Vezi ce faci cu mâna aia prin mare să nu-mi vii să te vaiţi

INDEPENDENŢA

Sigur

Grade

Bate vântul

Roşu ca racul

Pe aceeaşi muzică

Diferenţa de talie a pescăruşilor

Uitasem cârcelul la genunchiul drept

Pescăruşii ţopăie pe plaja jilavă brăztdată de pneuri socializează rar pe sus pe ce planuri ce independenţă ca noi toţi şi cu neamurile specie

NEAŞTEPTARE

Mâna cărată

Eu de ce nu fugeam valurile astea gelozesc pescăruşii mă insolam în neaşteptare după independenţă înainte de pierderea în remorca războinicilor neaşteptarea acestor trupe chirăite în alb pe simetria spumelor albe uite şi ciori voci mixte de supravieţuire cabală ori somnolenţă trei în zbor în soare atâta contre-jour în viaţa noastră palme lustruite de mare citite peste umăr de unkle Trikha

OAMENI SUNT

Adică oamenii sunt lăudam porcii după noi în pădure se face mistreţ vreau job în oraşul meu comunismul controlează Pacificul nu-i scriseşi penalistului crima asta n-o mai fi existat denunţ de adopţie legală după 33 de ani revelarea către persoana adoptată prin înscenări şi presiuni psihologice paraletale copilul adult cu familie este transportat în necunoscutul şi necunoştinţa naşterii două secole viaţa poetului melodramă apoi scos ca orice de pe scenă porcilor

RUTH BEND

Pers, Onae

Oarece spiritism

Proverbele nu sunt probe juridice proberve

Ne iubeşte fără să ştie cu ce ne mâncăm

Am iubit-o pe Ruth

Reduşi la garda de fier

VĂLU RIRE

Luri, Revă

De râs şi nu prea

Nu-i spun cât că se înţelesese cu fata

Mama ei nu există ca Mihai Eminescu

Joacă-te tu cu focu’

Nici ţie nu-ţi voi mai spune nimic război de-ai face

Bărbat război femeie naştere

Copilul ei ce bunici o să aibă

Narator fără naraţie nici o (sin)ucidere ne aflăm la mare bate vântul spulberă temerile trece mai încet dimineaţa mai repede amiaza noaptea pe sub manele răsăritul silenţios

HARA KIRI

Kira, Hari

Îndesirea cârceilor

Ce ai scris ermetic în dodii se taie

Era vorba de duhovnic pâra nu merge

Nu mă ştii nu te ştiu bat toba în zadar

Fizica ştiinţa neviului

Dukha apoi kama-vama

Jurisdicţia indiană ar putea fi de folos confiscând personajele sub pretext că s-au născut pe teritoriul ei toţi suntem ai mamei pământ o ceramică

MERE LERE

Rele, Reme

Carte cort

Am sta jos stos maya

Personae în construcţie

Probă de construcţie merge deconstrucţia

Mustaţă o consiliază pacient

Doctoriţa s-a mai făcut cu o mustaţă în dovedirea cortului ai mei încă la bere

Nu pariem dacă va face doctoriţa baia

Arhaic plus fizicaua punând şublerul pe literatura canonului

Ziua asta başca pescăruşii ne-a umplut-o vălurirea mării de cârcei

Şi-a şi luat un cort supradimensionat

GRĂTĂRIE

Grai, Tare

Grătăria doctoriţă

La 2 m de mine se află doctoriţa cu mama sa şi fiul nu e mama ei poate o aflaţi şi ne chemaţi împreună cu mama şi tatăl fetei noastre aflate la ½ m tot aşa s-a găsit careva naşă să vă anunţe pe noi da şi pe noi pe fată vă daţi seama prin câte am trecut

Retrimite cu întrebarea de căutare a unei doctoriţe sosite sâmbătă 22 iulie 2006 la campingul S după Hanul Piraţilor într-un home-car cu un cort demontat pe care n-a reuşit de la prânz până seara în pofida ajutoarelor să-l ridice

RICE PERE

Pier, Rece

Orez păros

Nişte foarte mulţi păianjeni mere pere şi repere subiectul se rablageşte precum cortul doctoriţei

Am avut sinucidere imediat înainte

Mai mult decât sinucidere

Îmi fac şi eu de un denunţ de mamă

Părinţii ăştia dacă sunt ei părinteşti

TATA-N VIS

Sant, Vita

Mare-n Olt

Îl visasem în Honolulu din profil era Mastroiani dar el şi m-am bucurat şi de la distanţă acum era în costum într-o casă modernă

Te văd mai adunat ai o cale aşa te vreau

Dar matale ai lăsat criticismul pesimismul fatalismul eşti în mare formă să pornim o antrepriză când spui un cuvânt în mai multe locuri să se treacă la fapte mă uit la dumneata la duneavoastră este realizabilă durata planul cu gândul uite că ne înţelegem ne iubim nu ştii subiectul ăsta dar s-ar putea să fii nu tatăl ci ginerele meu ce zici cât o iubeşti şi pe mama ei nora ta mamele că ai contabilitatea la bază ai uitat seminarul cele şapte octave ale sfintei monastiri Curtea de Argeş

HANU PAUL

Lupa, Huna

Fraze pe spuma mării

Chinezii au avut recoltă bună de orez când profesorul de română a fost în Japonia

De argint spre larg de aramă spre ţărm

Câinele izbeşte cu capul în valul de litere spărgându-le literatură

Clopoţei de spumă pentru glezne spânzurători şi ghirlande

Spătarul nu-şi servea propria ţară din gura turcului pe Bizanţ urcase Moscova şi prin Siberia la voi

DOUĂ SPIRE

Dore, Sipa

Să te văd

În zori spumele vin albe cu spatele la soare le vezi mătasea broaştei

În amurg invers sosesc din larg bozi înfloriţi (aici e cheia paparudei) şi spre soare burtă de pescăruş zăpadă hawaiiană

Ratează şi fraza claudeliană te dezbraci te prosteşti

BOZ’N FLOR’

Bonz, Rolf

Claudeliene pe evantaiul Mării Negre

Naşa întrebată de regizor dacă ar binevoi să-şi interpreteze rolul

Întoarce-te la ideogramele de spumă alburi cascadate şi boz înflorit paparude îmbrăcătoare dezbrăcătoare

Marea e una noi suntem unii

Dă în judecată valurile avocatul te chestionează pentru dosar bozii spumei boaba spumei lui Eminescu

Domnule nu că mi-a vrut răul ori binele vorbesc de spumă dar cititnd-o chinezeşte uraniu de Şteiu mi-a smuls pălăria

CAZU’ VALU’

Vaca, Zulu

Continuarea cheii

Mai bine dai în judecată pe dătătorul în vileag al dării tale de gol de pământ nu la nudişti nu-n Singapore

Onorată instanţă era vorba de Hawaii

Paparuda s-o joace în satul lui

Am ţinut-o cu mâinile mele pe val

Vărul le-a poreclit-o jucărie

În publicarea ibseniană i se adresa întâi ei

Când valul vine din faţă montan însuţi vei fi fiind spuma

MORT COPT

Cort, Mopt

Varianta plecării

De ce ar vrea să se sinucidă mama scoasă de pe fix dacă nu şi de spaima plecării mele în China în nirvana singură n-ar fi decât o riksha pentru naşă

Cum ar vrea să-i strice planurile cu definitivarea paparudeniei bizantine om fi îmbătrânit

Asta acutizează dorul de adrenalină criminală

Medeea n-a mai îmbătrânit

Nu cred că e sindromul ăsta nu copiii mamele sunt desfiinţate

Un kopt are cheia oului copt

Nimeni nu e flatat să afle ce se poate înţelege

Un ermetism epurat în zadar paparudă

PÂNĂ MÂNE

Mână, Pâne

Ne vede mâine

Bici drag binefacere cu moarte simbolică complice prin pasivitate coautor prin plecare

Pe aia n-o voia dusă oriunde nu în China şi amândoi chiar metafora spumei o fi mătase viermii în frunzişul de dud al valurilor peste trupuri mătăsoase

Răzbunare pe mame pe fini pe nevăduve

Fiul ei să ne regizeze piesa

Ne ducem toţi la premieră

MIEZ DIEZ

Edem, Zizi

Ea e

Nu mi-a lipsit Zizi o viaţă ochii ei reci răzbunători din nimic

Se înnoptează sub spuma bozului

Eşti alb

Albul e frumos

CERC ROMB

Corb, Crem

De-azi noapte

Vrăjile pe noi ban găurit spume în negativ pe ochi pe nervi în întuneric fundul de ochi fundul mării tuş scăpătat mă voi mai arăta pescăruşilor numai în beznă lucrezi Paparudo bozul era întunericul floarea neagră glaucom o şoaptă de încercuire Petruţa nici la şcoală nici la minister cercuri pe iris în non spaţiu ca-n adolescenţă ejaculând

IERT CERT

Trec, Trei

Nici epilog

În spectacolele dinainte s-au oferit din sală personaje-replică fie în numele absenţilor fie cu păţanii asemănătoare

Că rupa în sanscrită înseamnă formă

Ăla cu dosarele nevestelor poeţilor

Unde s-au dus valurile înspumate halucinaţiile vizuale nocturne

La târgul de pescăruşe despuiaţii cu fâlfâit erotic

Paşteţi voi nisipul de ochii îndrăgostirii

Dau drumul câinilor negri

A CUI ESTE

Iete, Sacu

Paparuda de pe la noi

Paparude pescăruşi în zbor dezbrăcaţi apoi ţigăncile înflorite după ghiocuri ghicind în spume

Povestea s-o îngropăm în zborul soborului de judecători strigoi de le aprindem lumânări să se mire cum ne luăm mamele de la copii

CORURILE

Urle Roci

Roci coş ori plasă

Ea zvâcneşte cotul în somn

El îi răspunde

Vezi că trimit alt frisbee

Nu că eu joc yamb

Iubindu-se cel ce câştigă pierde şi cel ce pierde câştigă

Pescăruşi echidistanţi

Şeful se distanţează

JAZZ PRAZ

Razz, Pajz

Vocale pe sponci

Imn inimă mama pe coperiş pe moarte Peer neadeverit femeia verde o poate juca Ruth Paparuda producător în Dovra Frode Rasmunsen replici pe lacrimi suprarealiste

RAMOLIRE

Miar, Lore

Pe dorinţă

Magie dansantă

Sinucidere orbire

Paparudă peergyrudă

Oedip în auzul

Orbului de spumă

DRAC ONIX

Donc, Raxi

Consultă Astalos

Suprapsihoză sub doză coruri oracole vrăji paparudice

Stele negre cerul gurii

Intră bozul bondar pe spumă

Rupt piciorul să-l auzim bâzâind în zbor în ac

SPUN IARĂ

Pian, asur

Asura e demon

Ţi-a spus în finlandeză fiica mea e fiica ta nu fiica ta e fiica mea

Nu înţeleg limba

Toate lucrurile sunt mama noastră

În China de-am ajunge la mama fetei noastre

Când o fi plecat de ştia Paparuda

Ne-a vrut răul minciuna ne păstrase fericiţi

ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ NOICA

Partea doua

Povestiri dintr-un manuscris indian

Actul I Memorii la mijlocul vieţii

Actul II: Ganesh

Actul III: Departe de moartea lui Nae

Personae:

Nae, filosof

Dinu, suspect de trădare (filosof)

Mady

Supraveghetori

Fani

Eunuci

Prolog

(interogatoriu)

Vrei să scoţi

Protestez

Manuscrisul

Nu

Din ţară

Întru

Intră

Yes

ACTUL I:

Memorii la mijlocul vieţii (Teza)

1

NAE

Hegel?

DINU

Hegel.

NAE

Periculos, şi Madi?

DINU

Şi.

NAE

Trimite manuscrisul în India.

DINU

Aşteaptă Parisul

NAE

Să aştepte.

DINU

Metafizica.

NAE

Mai vorbim.

DINU

E transcrisă.

NAE

Periculos, şi Madi?

DINU

Ea a dactilagrafiat-o.

NAE

Cine e regizor?

DINU

Are grad de general.

NAE

Şi aşa ai rămas fără Madi. Ne aud?

DINU

Perfect!

NAE

Am fost asasinat.

DINU

Bineînţeles. Urămăm noi, şi iar tu.

NAE

Iar eu?

DINU

Şi al treilea.

NAE

Ţi-am spus ce pericol te paşte. Şi Madi?

DINU

Răpită.

NAE

Vrăjită.

DINU

Sita îl aşteaptă pe Rama în cerc. Apare cerbul şi o încântă să iasă.

NAE

Şarpele.

DINU

Tigrul

NAE

Apostolul Ravana. Spune-le să ne deregizeze.

(Deregizare. Songuri fredonate de NAE-DINU, cu ecou de cor antic în dicţie, în dodii, în coerenţă – să le placă, să scăpăm şi ăilalţi.)

SUPRAVEGHETORUL

(Din spatele lui Nae, în faţa lui Dinu, aşezaţi, pentru el, sau/şi pe walky-talky/mobil/oniric)

Numele nu e mormânt. Tubul... nu poţi renaşte, te-a împins cineva în canal. Tubular e trupul mamei, pe dinăuntru, al tatei, fecundând-o.

NAE

Ce face?

DINU

Tigrul o mănâncă.

NAE

Ar fi simplu, şi războiul?

DINU

Paris...

SUPRAVEGHETORUL

Obiectivul a spus Paris. (Îşi continuă halucinaţia manuscrisului indian). Nu intra în tub, să nu intru în tub, n-am fost copil, nu voi mai fi... uitarea de a intra, neputinţa de a mai ieşi din tub.

NAE

Nu poţi să ieşi, te afli tot în tub, nenăscut-nemurit.

DINU

Ai ales să intri în tub, în tamas. Poate fantezia altcuiva te-a împins, cu destin.

NAE

Hegel.

DINU

Tu

NAE

Nirveda, în cazul imposibilităţii altei şanse. Se răsresc conversaţiile. Tipograful se teme că...

SUPRAVEGHETORUL

Dacă manuscrisul e în altă limbă, cine ştie dacă nu cuprinde ceva revoluţionar/reacţionar/criminal.

DINU

Mormântal de monoton pentru cei ce l-ar auzi în altă limbă.

NAE

Forul în locul tubului.

ÎNCĂ UN SUPRAVEGHETOR

(alăturându-i-se celui dinainte, se vor strânge, din ce în ce, şi fanii, până vor înconjura definitiv, tubular, pe suspect şi filosof )

Hegel, eşti Nae. Ne trebuise un N, prinsesem un H. Nici G.B. Road-ul/Veneto/ Crucea de Piatră nu mă atrage cât manuscrisul-scrisoare.

DINU

N-am curaj să-l văd în propriu-i tub. În lumina zilei s-o iau la picior, iar noaptea să mă bucur acolo, în singurătatea etanşă a tubului. Palorile cerului să nu-mi mai căşune icter. Mă văd pe vremuri suspendat în vârful unor tuneluri verticale, în aşteptarea unei cărţi-două, privind năuc albastrul de pe colină. Apoi în cavele sistemului dintre straturile astea cu etichete pământii, ascultând de ordin şi flautul întru Krishna.

(Supraveghetori îi înconjoară pe cei doi, nemaivizibili. Lumina se stinge, când se reaprinde, filosoful şi suspectul sunt iarăşi singuri, până, câte unul sau mai mulţi se vor insinua fani şi profani.)

2

NAE

Când vorbeşti cu el, îl vezi că nu ascultă niciun sunet.

DINU

Din necredinţa că ar înţelege ceva.

NAE

Distruge urme străvechi ale dinastiei căreia îi poartă numele.

DINU

Doar a fost şcolit într-o teroare supradinastică, cu fiecare alcool întru nesecretă grijanie.

NAE

Are alt scenariu, fă parte sclavelor. Mama lui să-i audă vocea ca din partea unui străin, printre cazuri serioase, ai zice că o vede, nici ea nu se prăpădeşte vorbind. Dacă Medeea îşi lăsa copiii să crească, se vindea spre bătrâneţe, theosofizantă, nu totdeauna pe gratis. El n-a cunoscut-o, a plecat demult din oraş, încercuit într-un palat vociferant, unde o aştepta, o aude.

DINU

Când se propusese adevărul, sta de lemn cu spatele la ferestre, pe cele din faţă le acoperă statuile şi feroneria, gata, manuscrisul arde. Nu răspunde, nu vrea să iasă, nu ştie cine-l cheamă, îi e frică, se simte urmărit, pentru vremurile bune . Nici nu ştie ce-a memorizat, de-a valma, din auzite. Careva, din afară, citea dintr-un caiet. Vedea numai caligrafia, foarte citeaţă, dar nu de aproape, erau rânduri mai scurte decât lăţimea paginii. Nu scria nimeni, cred că nici n-am aşteptat, n-aş putea scrie rândurile alea. Nu mă interesează. Nu pot preciza unde se inspiraseră. Nu se înţelege adresa de unde proveneau. Vedeţi că nici unde ajunseseră şi dacă erau aceiaşi, presupun că nu. La vârsta aia copiezi în tot şi nimic, mai apoi nimic. Iar dacă nu copiezi, să te apuci să scrii pe gol, te apucă ameţeala.

FAN

Se apucase de atâtea ori. Rândurile nu mai duceau nicăieri, literele se sclerozaseră în aer, îi venea să sufle peste ele. Dincotro, vestea s-a dus. Alte vremuri, probabil scrie din memorie amintirea rândurilor încriminate de anchetatori acum bătrâni şi respectabili. În singurătatea agoniei, afară din oraş, va fi voind să se autodenunţe şi încearcă să scrie învinuirile. Încăperea aia era la fel de întunecată, nu, Horace/Hegel? De când poliţia a închis cu lacătul palatul licitat, scrisul i se degenerase. Prizonier în Africa, alesese încă din tinereţe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuţe împrejur, în stare liberă.

PROFAN

crim crim hum hum crim crim svaha

FAN

Krim, în gând, ce te opreşte să faci o biografie, să repeţi o conversaţie, alta la prânz. Hegel ţine serios la o anumită eleganţă, poate unde e bătrân. Mă gândesc serios la Hegel. La de nescrisul lui roman etajat, latina la subsol. Seara am la ce renunţa. El adnotase stoicismele, triburile antice, mai mult renota, transcria şi mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului colonial. Era atras de cuvinte rare sau necunoscute, greco-latine, euphemeriste, nume de mit, Janus şi ceilalţi, concepte regândite pedant. Cu fiecare glosă îşi va fi imaginat vacuum-ul iscat în minţile unor auditori tineri, fie şi bătrâni rivali. Care-l ţinuseră, însinguraseră pe loc, aşa, adnotator, harnic visându-şi revanşa, o carte de eseuri, reconstrucţia gândurilor vechimii pentru inocenţii la zi. Oricum, Hegel depozitase la subsol statuile, arhiva, unele intenţii neclare zdrobite în ecoul din ziduri

ANTIFAN

Deasupra asculta muzică, bineînţeles clasică,, dar aleasă după gândul de înrudire cu interpreţii ei. Era şi catul de sus, cu un oaspete. Reprezentările de familie, acolo, îl deprimau, paradisiace cum s-ar fi crezut, contrazise de amintirea lor. Poate a-ţi aminti este singurul sens de a exista într-un prezent.

PROFAN

feţele de odinioară au rămas numai suport de amintire şi strigă durerea de a nu se aminti pe sine de a se face amintite ca lumea de a nu mai fi de a se prilejui în fiinţa asta a lui Hegel decăzut când  gândul îşi aminteşte de prea demult nu mai poate scanda memoria i s-a făcut amintire dacă ar avea imaginaţie n-ar mai exista nici zidurile nicio piedică nici conştiinţa amintirii ar via întru ea după voie s-ar refugia în adăposturi nebănuite în sânul aglomeraţiilor până-ar orbi ca Nazeer să iasă la cerşit pe corso să-l caute fii pe care nu i-a văzut niciodată acolo şi nicăieri între tropice şi în afara lor.

NAE

A crea o identitate, anominală totuşi, în inerţia anomiei de obşte, presupune probabil a o distruge pe cea reală, ca într-o sinucidere ori o literatură. Persoana întâi aţâţa fie nostalgia personajului real fie suspiciunea faţă de spusele celui fictiv, într-o disimetrie care să marcheze prin ton – al cui? - să zicem al pretinsei ficţiuni-funcţii, înaltă, fixată după cortină. Atunci cine ar putea fi şi cât cuprinde, după demonstraţia-i, o înghiţitură? Exagerarea, o metaforă? Cine are stilul ăsta de a vorbi? Plus, cine prinde un ton de indignare diminuat prin apel susţinut numai de patetismul argumentelor, şi ele cunoscute, dar atribuibile nu cuiva – dacă ambiguitatea, poate toată, a rămas la nivelul persoanei, nici, neapărat celui ce ascultă, stilul fiind politic în accepţia politicii denunţate? Altfel, fără coerenţa studiată, s-ar auzi un delir, legitim anonim. Un challenger himeric? Un tehnician al machiajului sau riscului sau aventurii sau al ceasului al doisprezecea? Un bolnav incurabil? O promisiune, o aşteptare? Nu e snobismul anonimului. Niciun paradox. De mult corespondentul anonim să fi semnat un text mult mai scurt şi prin semnătură să fi ajuns funcţie?

DINU

Poate o fi vizitatorul cu maniere maximale, de centru, nu numai politic, o filosofie pe loc. Nu-l cunosc, am auzit. Nu se pune problema să mă viziteze el pe mine, nici măcar să mă gândească un pic, cum ar fi vrut-o, nu contează cât îi dă mâna, cât îl duce mintea, îl vizitez eu în timp ce-şi aţinteşte ochii la o listă lungă, unde sunt scris şi eu, îl văd cum nu mai pot fi eu văzut.

ANTIFAN

Stă în banca dinspre uşă. E văzut şi poate vedea. Pe tablă scrie, el a scris: cum îţi vei aşterne aşa vei dormi. Agitaţiile se exacerbează, greva continuă pe vacanţă, nordul are insomnie. Ce-o fi în aer, ce crezi că discută – nici în limbă oficială, nici în cea străină – cei doi defilând prin curte, eclipsaţi de paznicul improvizat din staff, de dinaintea uşii. Prefer pivniţa statuilor, noaptea, dar mai e până la noapte, iar distanţa geografică e de trei-patru imperii, aşternute, adormite, încăperea ta, dacă o ai, persoana ta, câtă mai e, acolo, constrâns la domiciliu, guşti exilul perfect, cel mai depărtat şi rece, că dacă te-ai duce şi te-ai întoarce încă aşternându-ţi ori nu, ai adormi pe veci.

FAN

Dacă ar scrie, şi scrie, despre vizita mea, ar începe cu părinţii. Se vede lipsit de cuvinte, uituc de expresii (Orwell, că nici Italia nu vorbea bine sub Mussolini), nemulţumit de viaţă cum ar fi de vizita asta şi cât timp (probabil 'timp'), Hegel îi spune aproape în şoaptă, mai e cineva cu el, îi spune de afară. Mă prefac că nu-l auzi, concentrat a scrie despre vizita asta din afară, ori citind lemnul gălbejit al mesei şi filtrelor de ţigări, asta poate fi la urma urmei nenorocirea (în text, 'dificultatea'), niciun sânge nu mai curge din (...)

PROFAN

Tubul traversa, pe dedesubt, şoseaua, apa, în timpul ploilor, se scurgea pe deasupra. Era strâmt, încăpeam tot în el, când şi mîinile aveau loc în mai toate scorburile, după cuiburi, am scos pui fără pene. Serile eram speriat că-n tub e o gadină. Tubul nu era larg, eu mic, iar în scorburi şerpi. Mi-a fost frică pentru mâini. Curând mi-a fost frică şi să arunc de sus pui fără pene ori păr, dacă ar fi fost de veveriţă, gadina o uitasem, nu putea fi mai largă decât mine când crescusem cât să nu mai încap decât cu mare effort în tub. Îl străbăteam infanterist totdeauna de la răsărit la apus, în sensul revărsărilor tulburi de humă, ieşite la ieşirea dinspre apus, încât acum nu mai puteam înainta şi nu ştiam cum să mă retrag cu picioare înainte împingând cu mâinile cimentul humuit, rece, lins, lis. Pe cine voi fi înlocuit, continuat eu la naştere, eu să fi fost, şi nu mai era, gadina, sunt ani, eu eram, din câte îmi amintesc, tot aici, unde în canal doarme de la naştere, adică după ce a rămas fără cei şase fraţi, câinele Frumosul, cu faţa încruntată şi ochii plângăcioşi oricât ar da din coadă. Tocmai a crescut, tropical de repede, îşi doboară pe mamă-sa Peticila, de faţă cu cavalerul bălţat, tată-său, ce nu se opune. Jocul s-a schimbat aproape sexual azi-mâine, nu mai încape nici el acolo, se întinde prin garduri vii, prin casă, iar în canal e o gadină. Ştiu că nu e, e trecut de miezul nopţii, la mine a rămas lumina aprinsă. O văd, ultima oară, cu faţa poate spre apus, aplecându-mă să intru în canal. La ce mi s-o fi părut altădată atât de lung, mă strânge şi mă sug, mă deşir să încap, după cap, umerii, mâinile răspunzându-mi după burtă în spate, desfac pumnii, împing cu picioarele. Am închis câinele în casă, n-am încuiat însă uşa. Să nu ne batem nu pentru al cui e canalul, dar oare cine e, gadina nu e. Deja nu mai pot fi tras de picioare, mâinile nu le mai pot trece peste cap, trece o maşină pe deasupra. Probabil ultima, noaptea asta. Aş vrea să dorm când Frumosul mă pomenesc că-mi linge tălpile.

3

MADI

De vreo trei intersecţii, un biciclist între două vârste pedalând în spatele nostru, ferindu-se doar de coada elefantului, care i se mişca mai dihai ca trompa, n-are pe nimeni în faţă atât de aproape. Hegel se uită din stânga noastră, pe loc, cum îi ard câte-o bâtă în greabăn, atunci cârmeşte ochii şi trompa, ca răspuns, că a înţeles că l-am pocnit cu toată puterea, şi la frate-meu adormit în acelaşi pat, de unde conduc, până-l trezesc să mă schimbe. Văd peste autobuze, pe aici nu circulă din cele cu etaj, ştiu că biciclistul poartă o cămaşă albă. Nici elefantul meu nu e negru-negru, are culoarea lui. Cămaşa mea a fost albă, îmi simt părul zburlit, al meu. Hegel a rămas către Khalsa, am ajuns în Camp, nu-mi mai vede cămaşa, nici pe a biciclistului. S-au interpus atâţia biciclişti şi cămăşi, dar din dreptul lui, pe lângă el, în blugi, iuţi, trei devi, nepăsătoare de Diwali şi de mine, calcă doi paşi într-unul. Ştiu că nimeni nu atinge viteza elefantului meu, dovadă biciclistul, păstrând proporţiile. Ele sunt foc, săgeată, am rămas cu bâta în aer, n-are decât să se supere elefantul, să-şi agite trompa şi apoi s-o ridice să-mi smulgă băţul, să se bată singur, sunând clopotul din partea stângă, pe burtă. Noi umblam templu în persoană. Interesul meu e să-şi încetinească pasul în trei, să se oprească din când în când biciclistul, să ne ajungă cele trei colegiene, chiar să treacă pe lângă noi, dacă nu se opresc să-şi cumpere lumini şi bombe. Apoi să-i încing de gât datoriile elefantului meu, să-şi reintre în ritm, să-le depăşim, să-le aştept iar cu clopotul sunând până s-o trezi frate-meu să mă schimbe.

DINU

În blocul sudic, printre galadaris, neschimbând nici noi numele ultimului tren neprins, nici viginitatea vedetei Padmini ori părinţii Virginiei Fass,

în ocol de vrăjelniţe şi orbi la Varnashram Dharma a lupilor de înaltă castă înveştiţi în piele de miel,

scumpiţi imaginar la regina textilelor,

ascultând jurământul katabursilor, altădată mai temuţi ca baghisii Chambalului,

în faţa sfântului arbore de neem, la început pentru noroc în crime, apoi pentru cinste pe împrumutul unei plase de pescuit răpuse de ploi grele şi mânându-i în eterna cumpănă iarăşi,

aflând cât costă un saree nefurat, cu nostalgia cinstitului acum cântând bhajane Landappa Yellappa,

o clipă cu vieţiştii/lifers din puşcăriile deschise, la modă,

închidem nu ochii, clipa mică dosofteic-baudelairică

şi ne alungăm la câte-un padal nu numai de matriarhat,

câte mâini în aer, spre cele zece ale Durgăi,

la ce-am aştepta să ni se taie capul întru jertfă,

ne putem ajuta singuri îngrijindu-ne oasele pentru reconstrucţia somnului următor,

ori să sărim în mare din cer, ca Luceafărul, ori din mare în cer, cât că forţaţi 'Intrând în mare Petra cu şepte, s-afundă, / Ieşi în ceri la Hristos dintr-a mării undă' (Dosoftei)

MADI

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,

focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii,

domnul Dhar oferind focul ca pe un dans, apoi conversând despre Dumnezeu,

primind prasad cu Provin de la copii, trecând şi pe la casa verişoarei lui care alaltăieri a născut un băiat ce va primi, la un nam karan samskar, nume numai peste vreo trei luni şi atunci i se va completa certificatul,

adevărat, Shoba, crizele adânci ale ţării, ale lumii, vor fi uitate, o lună, pentru dragul sărbătorii,

cum e, cum a rămas, e timpul de câştig,

nu toţi bengalezii au văzut Bengalul, dar studentul meu s-a dedicat, de Ashtami, în alb, mamei Durga,

eu trec prin omdragostea lui Dosoftei mieluşa Agni, înfocată în duhul Durgăi,

aud Om, Rin, am uitat de Gaie, de junincă, purtat de leul şi-al meu cocon de rugă, e foc mereu – 'Închizând pe Agna-n casa-ntunecată, / Îi agonisiră casa luminată, 'În bou de-aramă şi Pelaghia arsă', 'Şi pe jidovi să-i lăsăm / Şi altă jitie să ascultăm' –

în zilele de Durga puja, Dussehra, Diwali, mă învârtesc prin conversaţia totală, dintru religie pe pământ şi în viaţă indiană, reconversând cu mitropolitul.

DINU

Ai grijă.

MADI

Sfârşeală în toate oasele şi măduvele. Nici chiar eunucii n-au venit la datoria de răpit copilaşi.

DINU

Omoară-ţi tatăl şi otrăveşte câinii cu el.

MADI

Hijra, neînsoţiţi de băieţii pe care i-au răpit şi crescut spre a-şi înmulţi secta. Ne ferim şi fetele.

DINU

Până şi eunucii ezită să fure corcituri.

MADI

Noua lor mamă nu concepe nici greve, poate extrauterine.

DINU

Nu există pământ sau popor decât pentru a-l oferi răpitorilor, scopitorilor.

MADI

Eunucii cinstiţi s-ar simţi dezonoraţi menehmi în preceptele lor mistice.

DINU

Eunucii politici fură copii să-i facă revoluţionari.

MADI

Cu dengue, aproape ne-am lăsat de teatru.

DINU

Eunucii nici n-au nevoie să fie jucaţi.

MADI

Să mergem la înmormântarea eunucilor strangulaţi de copiii răpiţi?

DINU

Torţe, tobe, înmormântare în foc.

MADI

Puştimea se apucă de cerşit concomitent.

DINU

Celelalte munci tot ei le fac, şi de fete şi de băieţi.

MADI

Totuna dacă te sinucizi ori nu în India.

DINU

În marea nemişcării sufletului.

MADI

Nu-ţi vei găsi cititori în India.

DINU

Nu m-au citit. Dacă nu mă sufoc? Spaţiul era tot mai închis. Am deschis o fereastră. Apoi uşă după uşă, minus cele ce dau în faţă. Frumosul, căţelul eunuc, şi-a înfiat o jigodie şchioapă şi vor da năvală. În curtea din spate, am privit fulgerele de pe cer, neobişnuite. Litere. Nu puteam să respir. Toată viaţa, în loc să învăţ cum să nu mă sufoc, i-am învăţat pe alţii. Fetele dormeau în camera alăturată. Am ieşit pe sub scara din spate în câmpul de joacă al copiilor, cu ochii la cer, la fulger şi la norii alburii, din care a ieşit luna. Se auzeau, în oraş, ca totdeauna, cântece devoţionale. Iarba era deasă sub picioare, înaltă şi nu prea înrourată. Am încercat să privesc luna şi norii ca pe literele din coşmare, sperând să le ia locul. Literele s-au rescris în şiruri mai lungi, însă, tot fără a exprima nimic, numai polipi la care te concentrai cum fiinţa probabil dregea gâtul, dar acum o luase capul razna. La o nouă tentativă trează de ieşire, nu mai era loc, fulgerele se uniseră, acoperiseră tot spaţiul vizibil într-un licur insinuant tuturor interioarelor. Nansi se dusese la Nana, vorbeau, o întorsese cu faţa la perete, eu trepădam prin toate camerele, parcă îmbrâncit de şerpimea fulgerelor. Sub scară, începuse să plouă, frânghiile patului lui Bivran erau ude. Jocul de lumini ale fulgerelor era la fel de apăsător ca al literelor, la fel de gol. Mi-am masat gâtul cu viks, am înghiţit cu greu apă cu disprin, ce-avusesem în casă de cu sâmbătă-seara – cam aşa ne petrecusem în India toate sâmbetele-seara, toate zilele – şi am vrut să mă întorc la litere, să scap de fulgere, cu singura speranţă că voi mai apuca ziua. Am luat literele, cuvintele, rândurile fără sens, încă o dată la rând, suspendându-mi mintea de ele, acum când teoriile pe care le delirasem de-a lungul nopţii, unele despre umor şi sufocare, altele despre sufocare şi educaţie, altele despre ce e bine să scrii şi ce e rău să nu scrii, într-o grozavă vanitate.

4

SUPRAVEGHETOR

A doua zi, şi-au povestit impresii de noapte, cu umor. Soţia şi fiica s-au dus după medicamente, apoi au mers de-au reparat iar bicicleta. L-am auzit spunând: poţi să ştii dacă nu se întristează cineva? Aluzia se dă în studiu. Că dacă scrie, ce să scrie, a uitat frazele exacte, matematice, ale sufocării (obsesie delirantă). Aici e o scrisoare dizolvată în supravieţuire. Cine n-are dureri? cui nu-i ajung numai ale lui? şi atunci ale altora îi consolează cumva, la o adică îl amuză, îl enervează, îl nepotrivesc. Da, Doamne, să mor ziua. Al treilea ochi al meu este un abces pe amigdală. Scăpasem pe partea ailaltă a Dunării (sic). Exagerat cu scrisul intersufocării, pomenită Hortensia, apoi Beckett, că meritase a ne fi născut şi pentru a-i citi cărţile delirante. În zori nu i se mai auzea vocea, nu mai putea deci vobi, nici studenţilor, nici posterităţii . Papagalul era în vervă. Venise şi scrisoarea aia ieri, plecase şi răspunsul nostru optimist, că adică, într-adevăr, ne trebuie puţin să fim fericiţi, dar că întrebarea asupra vieţii ţi-o spui la sfârşit, nu la început, şi probabil nu tu. Ne luam glorioşi, ceea ce-mi făcea şi mai rău. Să nu mai scriu nimic, să rup tot ce-am scris Mi-am pierdut viaţa în toate felurile dar mai ales scriind. Nu că s-ar fi bucurat sau nu cineva de ce-am scris eu, dar m-am distrus amăgindu-mă, primul, cu bucuria aia. Îi dădeam dreptate lui Vinod, nu trebuie să scoată carte, mai bine lejer la recepţii asiatice. Mai citesc Hortensia, mai scriu iar, dar pe ziua asta mă redescoperă Latinitas (nu Hegel), e un scop. M-aş duce pe loc în Camp s-o dau gata. Un straniu principiu, cam de pe când mă apucase spaima că am uitat tabla înmulţirii şi-mi repetam 6 or 8, 48; 48? numai autenticul anonimat, a treia noapte, Drozileea, sărit dintr-o listă, Zidul Berlinului în gât, fie ce-o fi, şi-o pudenda, tot nu mă lasă să înghit, nici să vomit. Sub seninătate, Ionel Teodoreanu e trist. Ce cârlig mi-ar da corespondenţii lui Olahus, de care să-mi atârn gâlcile? Akalii scoţându-şi săbiile şi kirpanele, murind întru Anandpur Sahib. Papagalul vorbeşte mai bine ca mine. Nici nu pot scrie ce zice el. Avem zece ani peste un an, de când nu-l avem pe Vasile, acum avem nouă ani trecuţi, în septembrie, mi-e dor de el mereu real, mi-am luat medicamentele chiar acum, puţin mai înainte, el era maestru în etapele de după transfuzii, cele bune, şi o ţigară noi am fumat. Noaptea a patra, isprăvite-s negările de sine şi de străini. Ionel Teodoreanu s-a rescris într-o recitare şoptită, Olahus îl găseam a fi dus o slujbă pozitivă, nemaiamuzat de cazul de patrie către Erasm şi respingerea Brabantului de către Erasm. N-ai decât să-ţi zădărniceşti viaţa cu vreo antologie arabă ori indiană în româneşte. Alte cărţi, alţi bani. Gargarisind, am jucat cu Nansi o partidă de şah după 1 a.m., i s-a părut nebună, a câştigat-o. Mai apoi disprinul m-a aruncat în isterii şi deliruri de nerecunoaştere a lucrurilor, descrise bolnav că arată atât de absurd precum îmi apăreau, pătura, cearceaful, lecţiuni asupra ordinii lucrurilor, cine-a zis, reveniri, adică de-aia era să mor, de-o pătură, de-aia am aiurat într-o limbă de altă vârstă, de-aia am sărit direct pe uşă-afară – un creţ de lună peste blocul de vis-a-vis, nici ziua n-a mai venit aşa slăvită, ne-am urcat într-un scuter pe Chhatra, Nansi îmi arăta Delhi frumos, până la spital, dacă mă spânzur la noapte de ventilator îi las un bilet 'Merci că mi-ai arătat Delhi'.

5

FAN_ANTIFAN_PROFAN

În principiu, cu doctorii ai, la prima întâlnire, tentaţia să te împrieteneşti. Saharia copilărise în Maurice Nagar, tată-său fiind prof. la dept de chimie al universităţii noastre. Ne-a oferit gratis medicamente, şi mi-a schimbat, dacă nu gâtul, mintea.

Mi s-a părut Delhi cu adevărat fascinant, în băţoşenia arhitecturii celui nou, în tumultul masei de trupuri ale celui vechi. Oamenii ăia au toţi dureri cum am eu acum, oh, scuteristul a oprit într-un loc gol în Boat Club, şi-a cumpărat, pe 15 paise, 2 pahare cu apă, cum o mai bea, de când n-am mai avut plăcerea.

Veşti bune, Nana a trecut de azi în clasa a patra, la doamna Elizabeth – e fericită, până la urmă, singurele două neindience de acolo s-au înghiţit, îşi permit. Toţi copiii din compound – şi papagalul – pronunţă perfect latineşte-româneşte 'Frumosul', căţelul nostru cu ochi şi picioare strâmbe.

Izolat în jurul unei amigdale, aud, deodată cu interes, strigătele de grevă ale confraţilor mei, fără să pot să vorbesc, intrat în două boli cu un cap mai mare şi gata să ies cu un suflet mai mare. Nansi şi Nana mi-aduc Latinitas. Am vrut să nu mor până n-am văzut-o. Bolnav, la şah pierzi gustul să iei piese, doar să fie un joc lung, cu descoperiri şi labirinte pure.

Nana strânge mărunţiş pentru întoarcere cu avionul. În hindi: maimuţele sunt animale. Studenţii mă întreabă ce e viaţa, ce e moartea, unde ne ducem. Prin soare, prin grevă, am impresia că s-a scumpit poşta. Am reprimit cărţile mele trimise pe numele Akion (Noica) la universitatea din Rochester (din America), greşită în Noua Zeelandă, la Waikato, ori Drumul Taberei.

Oglinda lui Marquez. Să ai ce mânca, să poţi să mănânci puţinul-multul pe care-l ai, dar ce atâta vorbă, Nansi că de ce n-are gust peştele-n India, crezuse că n-are nici creieri, dar foarte ascunşi mai apoi i-a găsit, am mâncat-uitat.

Nu-l înţelegi pe cel vechi modernizându-l, ci lăsându-te viu atunci, după cum Dosoftei îşi deduce rima de materialitate ortodox-românească direct din corzile psaltirii şi ceterei, rimându-se însuşi în indeclinabila metronimie şi amnezie a antibioticelor. 

6

NAE

Hegel, ţi-ai pierdut elanul sinucigaş, de odinioară. Dacă te-ai întâlni cu gigantica văduvă – în penitenţe numai pentru muribunzii din apropiere. Erai pe Flaminia. Ţi-ar oferi altă versiune, înţelege-o. Ce ţi-a spus a fost adevărat până la jumătate, ipoteza, nu şi concluzia. Probabil acum ţi-ar retrage jumătatea aia, de viaţă, şi te-ai afla în necunoştinţa ei.

DINU

Mi-ar plăcea să vorbesc de iluzie, de jumătatea neiluzorie, când sufletul nu ţi-e drobul de sare.

NAE

Nu citeşti stupa-stupidity.

DINU

Stupa-măiastră.

NAE

De-ai împăiat-o.

DINU

nunc est bibendum.

NAE

În spaţiu.

DINU

coelum non animum mutant qui trans mare currunt.

NAE

Am nimerit două exemplare din volumul întâi, nici unul din al doilea, în nimic nu pot trece de jumătate, dincolo e nimic.

DINU

Bubele.

NAE

Babele?

DINU

Free life, dar nu mă lasă bubele astea, zicea fata. Mă atrage pământul, mă atrage nea Georgică, asta se cheamă gravitate, e grav, e un magnet. Auzind că e strike, minotaurul s-a gândit că a fost cineva lovit, a şi întrebat băieţii ce şi cum, nu ştia ce e aia grevă. Ceilalţi i-au explicat că aia e, sărbătoare, nu trebuie să meargă la şcoală. Dacă el vrea să se ducă, ei îl vor lovi. Nu l-au lovit. A ajuns singur, plus directorul. Nu ştii că e strike? - n-am nevoie – vrei şcoală? - da – bine. Şi a convocat profesorii toţi să-şi ţină lecţiile cu un singur şcolar, să nu le repete în zilele următoare. Şi ei le-au ţinut. Minotaurul se amuza, lua note la tot ce auzea, cerând amănunte la profesori, pe rând. Nu le-au mai repetat, oricât şcolarii îi rugau mai apoi.

NAE

Şi vârstele se unesc într-o armonie de concert dirijat spre nearmonie. Ne revedem după ziua a şasea, de când ai răguşit. Poate ai dreptate, să iau caracterizări de la studenţi.

DINU

Chiromantul măsoară depresiunea, copleşit de simţul fatalităţii.

NAE

Linia minţii ar arăta victorioasă, teaching-preaching.

DINU

Creaţia ar reuşi în momente de răscruce.

NAE

Nu se anunţă necazuri majore.

DINU

Micile discuţii conjugale nu ne afectează profund.

NAE

Echilibrat cu oarecare complex de superioritate.

DINU

Circumspect.

NAE

Având cunoştinţe şi prieteni cât degetele de la o mână.

DINU

N-aş accepta dogme nici când îmi predau lecţiile.

NAE

Nu repet ceea ce se ştie, ci aş trece prin conştiinţa mea.

DINU

De-aia aş fi în stare să conving.

NAE

Lumea se fereşte, dacă nu se şi teme de ideile mele.

DINU

Între 10 şi 15 ani să fi fost cel mai trist.

NAE

Dar şi pe la 29, pe la 43, ceva se va schimba, în bine, ca muncă, dar nu tulburător.

DINU

Lucrând şi pe la 70.

NAE

Cam cu schimbarea s-ar ivi şi bani, pe care nu-i consideri cu prioritate.

DINU

Oarecare recunoaştere.

NAE

Nu imediat şi fără efort.

DINU

În gloom îmi pun marile întrebări ale vieţii şi mă cuprinde tristeţea imposibilelor răspunsuri.

NAE

Fire jupiteriană.

DINU

Ca a lui.

NAE

Pentru mine poezia.

DINU

Mintea ar rămâne drumul.

NAE

În cea mai neagră disperare, îmi iese în cale ca un cântec pe care-l aud întâmplător.

DINU

O persoană salvatoare.

NAE

I-am povestit.

DINU

Mi-aş găsi găsi în vis soluţiile vieţii.

NAE

Iar liniile palmei se schimbă după viaţă.

ACTUL II:

 Ganesh (Antiteza)

1

DINU

O respiraţie insinuând opera.

NAE

Nicotina intimată morţii.

DINU

Tatăl nostru carele ne eşti în morgă.

NAE

Porunceşte să mi se ridice copilul.

DINU

Te rog să nu profanezi cu porcării trecutul. Vreau să spun până în ziua doisprezece.

NAE

Am înţeles că este la mijloc povestea unor orfani.

DINU

Începând de la moartea tatălui unuia dintre noi, sub gulmohar, la poarta colegiului Samskara-Samsara.

NAE

Pe schimbarea la faţă cu oase.

DINU

Teatru într-o rochie, upanişadă nouă.

NAE

Am decis să plecăm în Himalaia unul câte unul.

DINU

De-abia începuse priveghiul, au trecut ani.

NAE

Rosturile dinaintea urmei. Poţi să nu ajungi în Himalaia.

DINU

Starea de nefiinţă, dragă, ţi-ar fi acolo, la izvor.

NAE

De ce nu în necunoscuta deltă de mâini?

DINU

Calci pe himere.

NAE

Eu zic că nu existăm.

DINU

Ne cântă cucuveaua, suntem râvniţi.

NAE

Noi nu mai râvnim, prelungim priveghiul.

DINU

Să-ţi ucizi într-una destinul din inerţie.

NAE

Ai dreptate, nu ne-a mai rămas nicio fotografie să reconstitui unghiile de rouă ale nou-născutelor.

DINU

Ştiam că n-o să iasă nimic din această aşteptare. Permite-ţi să nu mai mergi în Himalaia. Mai sunt şi alţii, lasă violarea moartei, cucuvelele de pe lista epurărilor de după priveghi.

NAE

Aşa mi-ai întrerupt mereu credinţa nepovestitoare, sabie de arhanghel, revolver de avocat întemniţat.

DINU

La ce vâri în pungă aţa prea multor avataruri?

NAE

Nu mai eram nici unul. Acum îmi încep povestirea. Privegheam din inerţie.

DINU

Vrei să spui de subsol, ori de cupolă?

NAE

În cupolă ţi-am spus că mă gândeam la omul în convulsii.

DINU

Zilele astea eşti unul cu el.

NAE

N-am idee dacă nu e într-un fel de fericire.

DINU

Treci la subiect

NAE

A trebuit să-l părăsesc.

DINU

S-a stins lumina. Te-ai exilat dintre vivandiere. Toţi plămânii presaţi de sânii întineriţi. Unghii de rouă, timpul ne zoreşte- răzoreşte. Dora zicea să sărim, să răsărim, când spune o poveste, sare de la una la alta.

NAE

Ştiu până unde îmi voi purta crucea de data asta. Mai înainte m-ar fi plictisit să ştiu, dacă nu mă şi speriam, că nu mi-a mai rămas nimic altceva decât râpa roşie tăindu-mi calea. Pe maluri de râuri – e vorba de râuri încă în fiinţă, precum şi de maluri ce s-au năruit în râuri, ce au dispărut mai apoi şi ele până într-atât încât să nu-şi mai aducă aminte eternitatea. Pe maluri şi pe marginea râpilor, aplecaţi mesteceni, plute, arini, eucalipţi, arborii vieţii. La umbra lor, apă şi sânge, biografii de copii, copii de trupă, trupe botezate-n propagandă.

DINU

Ci dacă până în căderea de aici n-a fost departe călătoria, şi nu curg, şi totuşi ştiu ce ştiu.

NAE

Un automobil negru, lunecând încet prin vara indiană, se opreşte după ce m-a depăşit regulamentar, socotind după standardul de care am putut avea idee pe vremea accidentelor natale, înconjurate de apă, cu frică şi cutremur, de deşert, unde nu este durere, şi aşteptând numai clopotul să lunece, depăşindu-mă, , şi să se oprească metalic, neastronomic.

2

MADI

Nu eu port crucea clopotului cu automobilul negru. Nici ea nu mă poartă. Mi-am cenzurat lirismul, de când am plecat în căutarea fetelor rujate ce-şi părăsiseră părinţii fie şi-ntr-un spital. Mi-am imaginat că sunt mama mea părăsită de tatăl meu, că sunt sora mea părăsită de bărbatul meu. Ce fel de femeie credeţi că poate fi o femeie de-o clipă? De-o liturghie? Gândindu-se în capul lui Zeus, din nou, şi încă nehotărâtă, de a nu mai fi Zeus, de a nu face curat în oul lui Brahma, acum şi pururea.

EUNUC 1

Libertate de sex. Ne-am cam dorit de armată. Asta e tinereţea, asta e moartea, şi între ele comandă impotenţa, se suspendă permisiile. Astea sunt vieţile, unele nu se trădează. Zi, părinte, ţi-am rămas numai babele în pridvor, între altar şi pridvor vedem pe front toţi băieţii, eram şi noi tinere, îi năşteam odată cu fetele să se întâmple leaturile. Lăutarii să-şi ia ce e al lor, întunecaţii, câte unii s-au dus pe pustii, şi chiar tu, popo, scoţi limba şi-o scuturi de dezertori în pridvor, şi ei, Isaia dănţuieşte, nu mai aleargă la sfintele-ţi daruri, tot ale noastre, după ce ni s-au liberat.

EUNUC 2

Pe vremea aceea m-am însurat într-o doară cu Dora. N-aveam de nici-unele şi curând am pierdut-o pe mama. Aduc în discuţie începutul vieţii noastre îmreună din raţiunile filosofice ale despărţirii de mama Dora. Şi pentru că m-am gândit s-o ducem până la adânci bătrâneţe întru norocul fiicei noastre Dora. Tot atunci am numărat de două ori rândurile de amor. Oricare rămâne, să se audă cu partea lui sau a ei, şi rândurile erau în scrisul nostru, de mâna şi scrisul nostru, pe mâinile Dorei, şi mâinile Dorei, mamei, soţiei şi fiicei noastre.

EUNUC 1

Aşa se va întâmpla până la sfârşit, tot o întrerupere, de tot. Doar tot am de îndeplinit un necunoscut mascaru. Detestu-mi sperietorile de ciori, ca o cioară neacătării, dar ciorile de masacrat cine să-le masacreze? Nu eu, dumnezeule, copilo, îmi sunt surori ele şi nu sperietorile lor, elefanţii, nu sfinţii elefanţilor. Oboseala asta şi nu moartea ei. Şi fă să nu se întâmple aşa până la sfârşit, denunţă-mă tu cu absolut ce-ţi vine în minte. Când se iveşte piaţa de nebuni cu sufletul, iubirea de ciori, şi nu neapărat ura de porumbei, nu-ţi face griji, se va găsi timp de formule. Oricum, se vor găsi formule-miracol iscate din niciun timp. Denunţă-mă spre obşetescul bine.

3

DINU

Atunci şi fabula ne-a miluit o mie de papagali, cu joaca înapoi, toţi câinii, ţânţarii-n laur somnolent, în friguri, muştele laptelui ceresc. Ne-am amestecat fiinţa cu fiinţa în fiinţa fără fiinţă. Morţi fără semn, vii însemnându-ne idolatria, dansându-ne-o-n răstimpuri, primindu-ne privirile dintre rânjetele gardurilor retezate, dincolo şi dincoace de atunci.

NAE

Noi ne vedem aici de un fel de Ganes copil, până să-i fi tăiat capul Dumnezeu. Ne pregătim să fim un cap de elefant. Care urechi, care trompă, care a-ul chemării celorlalţi elefanţi de Dumnezeu. A-ul străbătător ritmului de o tăcere, cu marea vălurindu-se în dureros departe, ne adevereşte şi propria copilărie şi plecarea, în har de necunoaştere poate nici a sentinţei orizontalei, rotundei linii a vieţii line. AAAAA.

DINU

Ne găzduiesc vechi juzi şi negustori de vinuri, şi mai vechi, nemaiexistente în gropile unde au fost îngropate. De-au dispărut gropile şi ne primesc juzi, şi nu ne dau vin, ci noi avem să dăm seama de gropi şi de vinuri duse pe râpă. Sunt eu, o femeie, un copil, o femeie, un copil, eu, un copil, o femeie, eu, tot eu, liber de mine, femeie nemaicopil, copil nemaifemeie, s-o găzduiască vechi juzi.

NAE

Lucrurile sunt cunoscute, tot ce cunoşti tu şi tot ce cunosc eu se aseamănă pământului, apoi soarelui. Cine sunt acum, nu ştiu, dacă am mai fost pe când mă năşteam, mă însuram, mă îndoliam.

DINU

O oglindă ce se oferă jumătăţii de localnic, jumătăţii de străin.

NAE

Au dat în suflet lăstarii de datura.

DINU

Tot altă mătrăgună.

NAE

E o carte, nici sfântă, nici nesfântă. Nu e vie, nu e moartă, o carte pe calea robilor. Nescrisă, necitită. Un suflet fără trup, cerşind mai puţin decât i se dă, dându-i-se mai mult decât cere. Nedeschisă, neînchisă. O ştiu dintr-un avatar. Cu toată problema cărţilor aspidistre.

DINU

Nu mă recunosc, poate după moarte.

NAE

Mama mi-a spus dintru început s-o las baltă. Tata m-a judecat ca pe hoţii de cai terorişti. Nevasta n-a băgat de seamă că m-am îndrăgostit. Copilul m-a pedepsit nemaijucându-se cu mine. Schimb upanişada tot mai în sinele nerecunoscut.

DINU

Elefantul, Gagea, avea să ne inspire liniştea de apoi.

NAE

M-am născut într-o ţeastă de vultur şi aş vrea să mă numesc oricum.

DINU

Îmi jurasem să intru într-o sau să ies dintr-o vacă.

EUNUCI (EU/NU/CI)

Foamea de Dora, astâmpărată cu Dora. Ea ştiuse cum va fi fatală şi îndestulătoare fiilor ei, că, deci, o hălpăiam noi pe ea şi fiii ei se săturau. Când ea dansase, noi ne masacrasem, mâncasem bine, Iisuse, te mâncasem, te băusem, plecasem la vânătoare de lupi şi lupoaice.

Obişnuiţi cu nesomnul atacurilor, vinul ne era mai mult sânge, femeile, zdrenţe rupte. Din Dora nu mai auzeam oracole, ca odinioară. Încetinisem mersul operaţiunilor. Descopeream urmele Sfintei Duminici pe brazde de mormânt, în jarul de jurare, în cărările mângâioase. Şi drag ne era de cine avea de venit, fie şi că aşteptam zadarnic pui împuşcaţi în mame. Pe mare să sosească, cine să sosească? Dar totdeauna, pe coastă era mai mult ceaţă. Pentru a veni unul dintre noi, ar fi trebuit să fi şi putut pleca, nelămurit. Apoi să se întoarcă într-o claritate de poveste, de exemplu, să ne omoare pe toţi.

A doua zi elefantul dispăruse din raza noastră. Eram toţi şi nu mai eram nici unul în cultul lui sau al vânătorului sau al fildeşului. Ne-a ieşit înainte un cap de femeie de elefant. Era şi capul regelui, capul capetelor. Ne-am strâns în grupuri, fiecăruia capul său văzându-l tăiat. Din deşert a fost chemat marele trup. Ne obişnuisem a vedea ceea ce regele nou, luna nouă luminau. Ne-a apucat dorul de Dora. Am rămas apucaţi. Trupul putrezea, absorbindu-ne, înflorind de ciocuri. Ne-am fi dus după ea, am fi ajuns-o cu toţii într-un cult. Nu regele s-a îngrijit cu vrăji atotputernice să ne răbdurească. De-aia poate fi un grăunte că era capu-i pentru necredincioşi, cel puţin toţi am fost necredincioşi, apoi, topindu-ne trupul, n-am mai fost.

Să vină capul Dorei şi mai ales trupu-i scorburos, viermănos. Se făcea că regele pleca într-un cioc de papagal. Papagalul îl scăpa, caşcaval ca valul trece. Nu se alegea nimic. Veniseră şi căpcăunii şi dosarele şi colacii peste pupăză. Babele supărate pe Dora, caldă, îngropată, dezgropată, rece, şi dată regelui de soţie pe când tot cădea din ciocul papagalului. Fluier în gurile căpcăune, sufletul junglei trecute a stins lumânarea.

Zilele de apoi ne-au liniştit. Ce s-a ales din Dora s-a ales şi din cei cu Dora. Ce s-a născut din împreunarea lor a venit, a plecat. Ea vine noaptea să pizduie strigoii prostituaţi în oficii, altfel impotente, o ştie toată lumea. Am o ameţeală. Ce văd? O văd pe Dora bipedă, unisexuală, pişăcioasă. Şi pe ochii curviei arde soarele. Peste nimic decât peste prăjina de Dora. S-a pişat din picioare, s-a învârtit şi parcă se mişcă, nu se ştie încotro, spre a potrivi ochiul în cătare.

Dora a venit să spele rufe. Am invitat-o la ceai, cu permisiunea bucătarului şef. Avem un scaun şi o masă. Îi ofer ei scaunul. Mă aşez pe masă. Nevastă-mea nu cunoaşte până unde vin cu bicicleta. Copiii Dorei sunt mici. Îmi spune, cred, că se duce la biserică fără bărbat. De ieri bem ceai. Ea pretinde că vine să spele rufe. Eu să fac ceaiul şi să prăjesc ouă bolnavilor de ficat. Conversaţia se consumă. Rămâne ceaiul până mâine, când chiar de-l voi bea singur, mă voi aşeza tot pe masă, cu ochii la scaunul ce i l-am oferit ei ieri şi azi acestei doamne, cum m-am exprimat atunci. Când am cerut permisiunea s-o invit la ceai.

4

MADI(NU)

Suge-mi, şarpe, gaura. Gaura suge şarpele. Yoni, linga. Linga, yoni. Sufletul contează, suge-mi-l, zise, şi totuşi, suge-mi-o. Genurile nu se respectă nici la androgeneza anterelor de datura. Suge gratiile, măicuţă îngropată în rugăciune zidită. Frate, împinge-te tot în prăpastia ecranului găurit. Iar mă opresc. M-aş ruga. Am şi n-am cui. Şi de ce. Aş începe cu sexul, de unde sfârşisem înfipt în scena puşcăriei, înlănţuită cu tehnica feţei. Apoi un câine lingându-şi testiculele, un rhesus sugându-şi penisul. Ziarul cu maicile, după tot atâtea gratii. O singură faţă în toate celelalte ziare. Totuşi, trebuie să mă opresc. Îmi vine în minte euthanatica revărsare de sexe peste găuri de şarpa.

(MA)DINU

Nu povestesc întâmplări de familie. Exclud copiii. Din teamă de copii, unii sunt ucişi din faşă. Nici nu se mai înfaşă copiii şi singura faşă le e moartea. Familii, pământ ars, ulcioare culcate, mame ce n-au fost fete şi sunt doar feciorii lor, cărora le arestează fiicele pe viaţă. Mamele fetelor înfiază păpuşi cu părul înfipt în faţa ginerelui ce şi-a fost simultan mamă, plătindu-se. Fete aşteptându-se mame de băieţi.

MADI(NU)

Statuia lunii în apa sfântă. M-aş amesteca şi eu între elefanţi şi lotuşi, să-mi întăresc vigoarea, s-o risipesc pământului. Cât de sus, trapezul sărutului, plasa laptelui. N-am lăsat maimuţele să-le gâdile pântecul încins-descins, încins descins, cu palmierii pietrificaţi peste buzele lotusului, trompele elefanţilor picură aer, respiră. Nu văd ce a înflorit de mă sperie de moarte.

MA

Cornul mă târăşte înfipt în cap. Obişnuiesc să mă las împuns în cap, după cum cu capul şi eu împung, asemeni întregului staul. Ochii sunt în celălalt cap, din trei în trei zile. Altfel, ceva ca un trup folosit drept templu şi pătruns de sămânţa tuturor fiinţelor.

DI

De m-aş vedea cum ard, şi apa e puţină, şi le e sete fiinţelor de foc. De ţi-ai atinge nasul sau clitorisul de ciocul meu rubiniu şi cu mâna mi-ai ofensa coada, aş putea zbura cu majestatea ta. Când mi se usucă testiculele, plângi şi mi le umpli verzi, iar eu croncănesc în apa morţilor, crocodil împuşcat în coroana de coarne a capului de elefant. Care sunt cu gura de aur, dintele vremii, limba papagalului, pana păunului, plexul duşmanului. De m-aş vedea cum mă înec în vederea bufniţei. În sânge udat de argint viu. Cu barba cea mai albă. De m-aş vedea cum ard, de m-aş vedea cum mă înec.

MADI

Niscai cenuşă de mort îmi apasă frunzele dinspre crematoriu. Mai multe cenuşi, de la mai mulţi morţi care nu s-au cunoscut înainte. Acum îmi ridiculizează în cer fertilitatea. Că au ieşit din palmele mele, că eu am ieşit din palmele lor de pianişti fără pian. Le înţeleg religia şi visul de sterilitate inutilă

NU

Ce-am fost nu mai sunt, nu pentru că n-aş mai fi ce-am fost, or n-aş fi fost ce sunt, un copil dintr-un părinte, un părinte întru un copil, un copac dintr-o floare, un elefant dintr-o dragoste. Nu m-a ucis nici inocenţa spre a se demonstra pe ea. Nici eu n-am dat-o pe ruşine. În femei am intrat, din femei am ieşit. Ca orice falus în acelaşi timp yoni. Încă şi strivit de grindină. Doborât, când m-aş ţine în mâini de craca spânzurătorii, şi nu m-aş mai putea ţine. Nu devin piatră, ci-mi închipui că o potenţez, fără a mă recomanda canibalilor drept afrodisiac. Sigur, deci, că sunt în stare să fac unele deosebiri între fiinţe, numai între fiinţele pe care le mănânc.

MADI

Cinci copii la o mamă, şi nici un tată. Scrisoarea, dacă ştia să scrie fratelui, a ajuns târziu, şi după miezul nopţii. Era arsă cu gaz, pentru zestre. Jumătate ne îngropăm după moarte, jumătate de vii, şi ne dăm foc. Jumătatea de foc şi jumătatea de pământ se împerechează de la sine. Nepoftitul Dumnezeu, dacă i-ar fi, ne-ar fi, nu milă, şi ar exlude sufletul dintre pământ şi foc, şi s-ar petrece de o mie de ori mai multe întâmplări neprevăzute, şi ar mai exclude şi moartea, şi somnul şi trezia. O casă plină de copii arată mai arsă. Femeia s-a luat la ceartă după o zi şi o noapte cu noi că nu are bărbat şi are cinci copii.

DINU

Nu rămân, nu pot să rămân. Nu sunt undeva. Poate cândva aş fi. Şi dacă ceea ce este şi rămâne, ori nu am fost, nu sunt, nu voi fi. Ori fac excepţie, fiind, fără a rămâne dovada. Amintirea mea e o încercare de a mă naşte într-o upanişadă. Iar sunetele se aud în sine. Roţi şi grăunţe. Închise în munţi, deschise în deşert. Am inima neuitării nimicului în floarea agatelor. I s-a părut, cu sinuciderea-i, că mă opreşte la sânu-i. Nici nu ne despărţisem. Nu ne lăsasem despărţiţi de egalitatea petalelor cu sepalele, a insularilor cu insula. Şi mi s-a părut la fel ca într-o aşteptare, respinsă înainte de a începe. Să ne aşteptăm la ce nu va fi.

EU

În agonie, cu faţa în sus, o clatin, papaia mălăiaţă.

NU(C)

Cu yoni înghiţindu-mi mărul lui Adam, în timp ce mă sufoc şi-i sparg ceafa cu linga, apoi mai vreau să o văd. Faţa mea vrea să vadă faţa ei.

EUNUC

Îmi văd de victime. Ochii s-au închis creând spaţii de zbor. Din partea opusă, mă văd tipărit cu sânge, strivit în măduve închegate. Nu e timp, nu e Dumnezeu. În cale nu-mi mai stau nici eu, inflamat cu umbrele celor ce nu mai sunt. Astă-seară mi-aş fi otrăvit cultivatorul – de mine şi de alte fiinţe. Dintre care unele mi-ar fi dat foc. Altele s-ar fi înmulţit prin ouă. Ochi deschişi de friguri nedescoperite la umbra soarelui ars.

VEGHEL

Capitalele bombardate. Scutecul tăiat în sutană. Limba muzicală a ierusalimitei crucificate. Mergi în jos, înapoi, repezit de curentul amnezic. Întinzi cântecul în abstinenţa păsării soarelui. Dărâmături, trupuri împreună. Lotuşii ruinelor îşi ascut auzul la limba de fildeş. Orgia nu se mai petrece într-un puct. În Dum/nezeu suntem paralizaţi de opusul dorinţelor din alte nopţi.

FANON

Cu dinainte constatate semnalmente, e drept, în caracter şi psihologie, la limitele subiective ale sinelui, s-a purces la zdrobirea lumii exterioare, pe terenul intimităţilor sârmuite casteist. Şi în cazul impotenţelor distinse, bogate, şi în politică, finanţându-se arme, mâncăruri. Buturugi mici, carului mare de pe calea robilor, bolşevizată, rearianizată, scuipată. Cultul popoarelor se dezisese în toate maţele subţiri. Lumea unită roşea de fungus. Poveştile pieilor cocoşului roşu ţineau atenţia aparte de la străbunele ouă. Altfel, excavate şi-n piatra seacă. În înţelegere şi secret şi surpriză. Surpriza cu totul altor suflete, întinse la uscat în iarbă.

PROFANON

Doar fuga după nimic, după ce va fi fost în locul lipsă din gheară, alienând troscotul aerian. Terasa a fost înălţată în deşert, cu noi cu tot, semn de populare. Grindă, grindină. Cine ne cunoaşte nu are nevoie de semne de identificare a fragmentelor ce ne-am ataşat de fragmente. Într-adevăr necunoscute, dar şi de nerecunoscut. Oricât de suverane nonsensului şi nouă, retorice, pretinse singularităţi, ne şi ucidem, în graţia post-mortem, auriţi cu lupa, alăptând. Ce mai atâta caz de cenuşile şchioape. Stingerea primordialităţii abia ne regenerează durerea nimicului, fugărit, tot aşa cum troscotul aerian rupe ghearele întunecimilor lor.

5

NAE

Aş fi scris în colţul dinspre frunze. Cine şi cum, până când, din colţul prafului, în colţul caravanei. De două ori dinspre ea, spre ea. Din celelalte colţuri, dus-întors, vieţuiam o zi pe terasă. Nu existenţa şi nonexistenţa se epuizează între ele. Şes, coronele de sonete în gol. În plin se spânzură, se despânzură, masturbant, nevindecata viaţă de  moarte, moartea de viaţă. Când zice unul Dumnezeu, şi altul e o ceremonie inversă, pe acelaşi drum, din partea opusă a terasei. Tot pe terasă, când nu zice nimeni nimic. Tăcerea, asta să fie între noi. Nu zice nimeni nimic. Nimeni. Cine-a zis Dumnezeu? Dar cum am ajuns, şi de ce, pe terasă?

DINU

Poate faţă la faţă. Verticali, o dată, de două ori. Nu e chiar faţa la cer, chiar cerul la cer. Fals ne-am exclus sinele şi aluziile învăţate spre a ne pierde în ce e şi nu e pe terasă. Mai bine s-ar termina acoperişele celelalte în tălpile nemaiîntrebuinţate, astfel ne-ar închide din toate părţile, ca un cristal, refuzând orice altceva decât lumina video. Ne-am pierdut direcţia, dar nici n-am avea nevoie de ea. Îngropăciunile ar fi inutile, or făcute de chiar mortul la simplă cădere, sau urcare, după cum îi e sufletul. Se înţelege că trupurile abia de-au cariat cubul. Cuib de barză, golit întâi de doctorul în chimie. Palma haiducului, orizontalizată peste capete. Ştiam că degeaba morţi. În vis, şi ei suiau.

MADI

Nu era tristă bala ce ne-a anunţat, veselă, boala. Noi nu eram de fel terasa, măturată de ciclon, la un ison cu antiexperimentatorii a toate. Bala, fata. Bale nefătătoare. Nici epilepsie. Ba da, epilepsie. Nici libertate. Ba da. Nici libertate de ison. Dintele rupt în două guri. Unde cu milă fusese sintetizat. Amândouă gurile închise. Din moşi-strămoşi, dintele vocalizează nasul tăiat, provincial, la moşii. Studiul masacrului x, cu uşile închise ale cerurilor prefabricate, la rece, gurile închise. Cum să se golească de dinte, şi dintele la ce să se mai elibereze, în afara lexului?

NMA

În cerc, şi pe toate razele, dus-întors, prin colţul dreptunghiului, amenajat pe suspensii de rădăcini, urcând florile peste lux şi mizerie, unite, nu acolo, nici dincolo, se sinucid grădinile suspendate. Modelul e în zestre de putere şi şah. Pătrate în cruce, în rozete. Jucătorii, pe brânci, oricât se evită ca fiinţe ale şahului, tac, abia omeneşte, oricât li se evită şi ritmurile de la zeificări sincere. Desenele mişcă piese de viaţă multiorientală, cu măştile realcătuindu-şi ivoriul Ganesh. Rugămu-ne, deci, să ne balansăm oricât, în speranţa de a cădea de pe terasă. Iar între fiinţele zero, iar la apogeu. În centrul cercului, să ne revenim în fire, pe toate razele, pe suspensii de rădăcini.

NADI

Mâncam cu mâna, pe terasa Ganesh, dinspre sud. Nu mâncam nici dintele, nici mâinile, nici sudul. Umblam prin aer cu ochii, a-i hrăni pe ei întâi. Şi ne-am întors, parcă a vorbi, la masă. La popa la poartă, o pisică. Papagalii nu ne mai fluierau. Şi asta o uitaseră. Uitasem atmosfera zarurilor, pătratele se ascuţiseră, ne tăiau după umbră, şi ne serveau, astfel, pe măsură ce eram mâncaţi. Mâncam pe terasă, joi. Ce zile-n maţe, şi nopţi în chisăliţa creierilor. Ordin de veşnic repaos, în cuvinte ciopârţite pe ciomege. Numai ordonatorul ciomăgeşte. Toate merele lui Adam răzbunându-şi chimia şi masticaţia şi neparadisul. Cum că şi pe terasă, cum mâncăm cu mâna, pe terasa de apoi, dinspre sud.

DINA

Adultere din zodii, crize, cristale, ciment, iarbă, promisiuni, şi mai ales corcirea la lumina conilor tragic feminizaţi, cu insurgenţa transei. Geamătul căldurilor în amurgii sângerări de zăpezi, pe când mai trăia limba soacrei în deşertul acestor relaţii. Cuvântu de onoare se reduse la suprarealism, respins de preferinţa terasei. Se ştia că numai terasa a rămas obiect de concentrare a sexului, dacă sexul se avea în vedere, şi nu se avea. De-atunci înainte, creşterea se suspecta de complot. Moartea se suspecta de contrapropagandă. Fără obiceiuri de muşuroi, muşuroiul s-a pestriţat. Şi nu mai există decât suprafaţă. Vârfurile, în jos, susţin învârtecuşul spârnelului căpcăun.

6

EU/NU/CI

Voi repara terasa, partea mea, şi tot atât voi strica-o, în încheiere. Că mâine-poimâine, un fel de existenţialism întors pe dos de surpriza avatarurilor. Moartea e un drept, măcar o dreaptă în pătratul şahului de pe terasă. O rază în cercul hărăzit zadarnic.

Se strâng posibilităţi de constrângere. Primadona mascată, cu ciocul tăiat, vorbeşte de sus, în sus, astfel încât să aibă faţa în faţa colţului de zid. Contemplasem soarta, poate negaţia fiinţelor zilnice, ori a fiinţelor zilnic rotunjite în Ganesh. Care nu e zeul meu. E zeul meu în alte fiinţe. Avem alte pene. Sufletul îmi expirase în numere pare. Notate separat, ca impare, spre a se împerechea par. Un text în alt text, exclus contextul.

Subiectele se reprimă în de ele.. Metoda dedublării upanişadice se bazează pe depărtarea absolută de tine şi întoarcerea simultană. Parcă n-am cunoscut lume închinătoare lui Ganesh, sfântul Ganapathi, textul Ganesh, parahypertextul

Suntem simţiţi mai mult decât simţim. Simţurile noastre nu ne simt pe noi, ne culeg din simţurile celor ce nu mai sunt. Cine-o fi fumul la care mă uit, cu mine sfârşindu-se?

ACTUL III.

Departe de moartea lui Nae (sinteză)

1

NAE

Frumoasa femeie Vishnu distribuie amrit devasilor, nu şi asurasilor, cu excepţia lui Rahu şi Ketu, decapitaţi, cât să le rămână numai capetele, Castor şi Polux, printre stele.

DINU

Ziarele de azi îşi deschid rubricile de anunţuri culturale cu conferinţa mea. Indian Express mă anunţă numai pe mine şi pe ambasador, Times of India, numai pe mine şi pe vice-cancelar, Hindustan Times, pe toţi trei. Stateman şi Patriot, pe nici unul.

NAE

And Queen Cleopatra The Gypsies grand-matra.

DINU

Şi nevastă-mea de-acuma...

NAE

Aveai o casă.

DINU

O răgălie.

NAE

Pe fundul apei.

DINU

Mi-e cam frică de apele astea stătute.

NAE

Reumatism.

DINU

Nu m-am mai scufundat niciodată chiar aşa.

NAE

Putem să ne ascundem.

DINU

De noi.

NAE

Abia ne-am reîntâlnit.

DINU

Înec.

NAE

Rău de viaţă.

DINU

Nu de-a mea.

NAE

Să trăim până la anu'.

DINU

În apa mai moartă, o împărăţie.

NAE

Ultima.

DINU

Sat forţat

NAE

Îţi dai drumul la gură în apă.

DINU

Mi-am căzut singur în gură.

NAE

Limbile s-au înmulţit.

DINU

Chiar fără gură.

NAE

Pe vremuri...

DINU

Via puşcărie ori ţeapă.

NAE

Criza.

DINU

Directorul intră şi el la apă.

NAE

Mutăm fabrica în adânc.

DINU

Ăştia am rămas.

NAE

Jungla şi-a luat tălpăşiţa.

DINU

Lăsasem un ceai nebăut pe masa ta.

NAE

Nu putem ieşi la suprafaţă.

DINU

Pe tine te-am invitat.

NAE

Cu potera.

DINU

Nu eram noi fericiţi.

NAE

Mai e timp.

DINU

Vie împărăţia ta.

NAE

Bănuiam eu ceva.

DINU

Rostrum.

NAE

Sati.

DINU

Muşcă-ţi limba.

NAE

Ce e cu tine aici?

DINU

Deasupra ne plâng pe amândoi.

NAE

De ce s-a făcut sati dacă nu ştia de mine? De unde ştia ce-o să fie cu noi după un an?

DINU

Gargya.

NAE

Poliţia? Tu trebuia să rămâi acolo.

DINU

Ea m-a trimis.

NAE

Nu te pricepi la femei. Se teme că n-o să te întorci.

DINU

Ţi-a spus asta?

NAE

Că te-ai îmbarcat.

DINU

Ce-o fi înţeles?

NAE

Că, de fapt, nu te-ai îmbarcat.

DINU

Eram pierdut.

NAE

Ucis.

DINU

Nemuritor.

NAE

Binefăcător.

DINU

Cu duh şi inimă.

NAE

Aşa am rămas singură pe lume.

DINU

Oarecum, dacă nu mai are pe cine trimite.

NAE

Face sati.

DINU

Dar n-a murit.

NAE

Am zis doar că e în stare de orice.

DINU

Din timpul vieţii.

NAE

Ea m-a întrebat de rostrum, ce-o fi înţeles.

DINU

Ce ne-am înţeles noi cândva.

NAE

În biserică.

DINU

Mai încolo.

NAE

Şi rostrumul ăsta are de a face cu sati?

DINU

Nu te pricepi la femei.

NAE

Mă bucur pentru Radha, sufăr pentru Sita.

DINU

Că Radha n-a avut parte de rostrum, Sita de sati.

NAE

Asta a fost demult, de niciodată.

DINU

Ţi se pare.

NAE

Apele cresc sigur.

DINU

Se şi înroşesc de humă.

NAE

Am rămas în urmă.

DINU

Mai ţii minte foamea?

NAE

Înfometaţii.

DINU

Acum ne-am unit.

NAE

Sătui de moarte. Du-te înapoi, domnule. Nu mi-e văduvă numai mie. Nu vreau să fiu uitat chiar aşa.  Îmi iei chipul şi te întorci în locul meu. Cât că nici morţii, nici stelele nu arată la fel.

DINU

De ce nu te întorci tu?

NAE

Tu ai fost trimis ultimul. Eu am plecat pur şi simplu. Aş semăna cu tine, aşa cum tu, întorcându-te, ai semăna cu mine.

DINU

Şi dacă face sati?

NAE

Pentru tine.

DINU

Glumeşti cu lucrurile sfinte, îi sunt şi frate. Unde nu ţi se mai poate întâmpla să dai seama.

NAE

Nu mă simt bine, un rostrum de corabie deasupra potopului şi de pe el ne-or creşte şi aripi de zbor, ci ne e...

DINU

Fluturii galbeni, în jurământul tăcerii, eşti obosit.

NAE

Pământul s-a suit în arbori.

DINU

În turnul steagului.

NAE

Adormirea din păduri.

DINU

Sati.

NAE

Fraţi şi surori.

DINU

Rostrum din urmă.

NAE

Studio-ghetto.

DINU

Rostrum sati se joacă deja.

NAE

Regia sati.

DINU

Sst...

NAE

Şi tu...

DINU

Sati de stat.

NAE

Căcat.

DINU

Dar şi tu joci rostrum sati. N-o să-ţi moară anume nevasta, înainte ca să te poată urma la ultimul tău ordin.

NAE

În Parinior.

DINU

Ce vremuri interesante.

NAE

Se află ceainicul cald.

DINU

N-o îngroapă, n-o arde nimeni.

NAE

Pasărea care tot nu vrea să zboare.

DINU

Povestea asta am citit-o şi în sanscrită.

NAE

Este cea pe care o ştii. O uitasei, poate, când ea ţi-a acoperit sus ochii cu degete de pianistă.

DINU

Demult

NAE

Acum şi tu.

2

DINU

Salg s-a...

MADI

India l-a..

DINU

Nu l-a făcut, Doamne, nefericit, ne făceai câini. Hegel înţelege gândirea. Ajanta şi Ellora. Deci, inima, moartea, India. E frig, am venit în India să-mi fie cald. Chestia asta se ştie de două săptămâni.

MADI

A vorbit.

DINU

Nu, a murit.

MADI

Cine l-a îngropat?

DINU

Fiindu-le urât, zeii au creat omul.

MADI

Am văzut cămila ut, un elefant, am văzut un tigru devanagari.

DINU

Fuga, preludiu, sonată, visurile zeului, pian, samadhi, bemoli.

MADI

Cetatea din Bathinda e-n ruine. Lunaticii îşi închipuie singuri scenele la care iau parte.

DINU

Disperarea urzeşte cu disperarea.

MADI

Să fi fost mai muzical atacul de inimă în sanscrită?

DINU

Au(m) cine-i cel dintâi ispăşind pe cel din urmă?

MADI

Oare există vieţile noastre?

DINU

Mâine este o aparenţă, după cum azi e o disparenţă şi a bia ieri o transparenţă.

MADI

Omul e o părere de rău a lui Dumnezeu.

DINU

Hearts are moved by mortal things.

MADI/NU

Plâng nemişcarea ce se abătu asupra casei noastre.

Te strig să mă prăvăleşti în prăpastie de negură, mai bine decât nemişcat.

Văd că nimic nu se mişcă în jurul meu, şi nici eu nu mă mişc. Laptele dă în foc, dar nu se mişcă, ia uite că se mişcă.

Spiritul meu se mişcă, tu spuneai că mişcările sunt în unghi, în cerc, în vârtej, spre a nu mai fi nemişcare. Spiritul e de la indieni.

Da, de la indieni poate să fie. Dar eu am simţit ce se va spune despre tine că susţii că nu există mişcare, nu există, ce fel de filosofie e asta, şi vei suferi, eşti tată de copil.

A, crede-mă că nu există mişcare. Planta creşte, nu se mişcă. Este nemişcarea perfectă.

Dar spiritul se mişcă. - Tocmai că nu se mişcă. - Aceasta este o nebunie furioasă.

M-am obişnuit să cred că eu nu gândesc. - Nu gândesc pentru că nu simt. - Nu simt pentru că nu vreau să simt. - Nu vreau să simt pentru că nu vreau să trăiesc. - Nu vreau să trăiesc pentru că nu trăiesc. - Nu trăiesc pentru că n-am făcut nimic. N-am făcut nimic pentru că mi-a fost lene. - Mi-a fost lene pentru că aşa m-am născut. - Aşa m-am născut pentru că aşa meritam. - Aşa meritam pentru că aveam nevoie de o pedeapsă. - Aveam nevoie de o pedeapsă pentru că hotărârea nu poate fi niciodată a mea. - Hotărârea nu poate fi a mea pentru că nu poate fi a nimănui. - Nu poate fi a nimănui pentru că nu e timp. - Nu e timp pentru că bântuie altceva. - Bântuie altceva pentru că nu poţi trăi tu singur. - Nu trebuie să poţi trăi tu singur pentru că nu poţi trăi tu însuţi. - Nu poţi trăi tu însuţi pentru că nu poate trăi el însuşi. - Nu poate trăi nimeni el însuşi pentru că trăieşti tu.

Trăieşti tu pentru că nu ştii că trăieşti. - Pentru că trăieşti. - Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. - Ştii că nu trăieşti pentru că nu ştii. - Nu ştii pentru că nici eu nu ştiu. - Pentru că n-ar fi avut rost. - N-ar fi avut rost pentru că aşa e mai bine. - Aşa e mai bine pentru că totul e dat. - Totul e dat pentru că eu nu doresc într-adevăr nimic. - Nu doresc într-adevăr nimic pentru că dorind mă înşel. - Dorind mă  înşel  pentru că nu am încotro. - Nu am încotro pentru că nu sunt de capul meu. - Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. - A apărut viaţa pe pământ pentru că n-am vrut eu. - N-am vrut pentru că nu aveam nevoie de ea, pentru că nu rezolva, nu mă rezolva. - Nu rezolva, nu mă rezolva pentru că n-am posibilitate s-o rezolv eu. - N-o rezolv eu pentru că sunt înăuntrul ei, pentru că mi-e tot una. - Mi-e totuna pentru că oricum nu i-aş pătrunde în vreun fel învelişurile. - Nu i-aş pătrunde în vreun fel învelişurile pentru că n-am şanse. - N-am şanse pentru că mi se pare a avea altcineva, pentru că aşa e mai uşor. Aşa e mai uşor pentru că îmi place să sufăr. - Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă. - N-am suferinţă pentru că n-o caut. - N-o caut pentru că nici nu iubesc. - Nici nu iubesc pentru că nu sunt om. - Şi nu sunt om pentru că mi-e teamă să fiu. - Şi mi-e teamă să fiu pentru că aşa am învăţat. - Aşa am învăţat pentru că n-am avut de unde altfel, pentru că altfel e aproape imposibil, pentru că a fost probabil posibil şi poate nu mai este. - A fost probabil posibil şi poate nu mai este pentru că umplându-se spaţii urma să se demonstreze golul. - Umplându-se spaţiul urma să se demonstreze golul pentru că timpul nu lucrează deloc. - Timpul nu lucrează de loc pentru că n-are de ce. - N-are de ce pentru că nu găseşte. - Nu găseşte pentru că nu cere. - Nu cere pentru că n-are de la cine. - N-are de la cine pentru că nu se uită. - Nu se uită pentru că ar fura văzul. - Ar fura văzul pentru că i-ar face trebuinţă numai lui. - I-ar face trebuinţă numai lui pentru că l-ar folosi. - L-ar folosi  pentru că nu i-ar fi de ajuns. - Nu i-ar fi de ajuns pentru că n-ar şti ce este pentru că n-ar avea de unde. - N-ar avea de unde pentru că alţii au pentru că li s-a dat. - Li s-a dat pentru că a fost. - A fost pentru că s-a întâmplat. - S-a întâmplat pentru că nu se mai întâmplase. - Nu se mai întâmplase pentru că era ordine. - Era ordine pentru că nu se poruncise. - Nu se poruncise pentru că nu se simţea nevoia. - Nu se simţea nevoia pentru că era devreme. - Era devreme pentru că nu se dărâma nimic. - Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. - Nu se zidise nimic pentru că prisosea. - Prisosea pentru că era neprevedere. - Era neprevedere pentru că nu existase vreun început. - Nu existase vreun început pentru că nu se povestea nimic. - Nu se povestea nimic pentru că ar fi apărut pripeala, pentru că ar fi apărut o începere. - Ar fi apărut o începere pentru că s-ar fi rupt ceea ce nu fusese pentru că fusese fără să fie. - Fusese fără să fie pentru că mai fusese fără oprire. - Mai fusese fără oprire pentru că n-avea faţă. - N-avea faţă pentru că ar fi provocat legea. Ar fi provocat legea pentru că s-ar fi compromis. - S-ar fi compromis pentru că s-ar fi pus de-a curmezişul sieşi. - S-ar fi pus de-a curmezişul sieşi pentru că nu se avea, se vizitase zadarnic, n-avea chip. - N-avea chip pentru că lâncezise. - Lâncezise pentru că îşi dăduse drumul.

3

EU/NU/CI

Eu, regina pământului, v-am cerut o audienţă cu privire la urâta nedreptate ce i s-a făcut fiului meu, prinţul. Primesc prin poştă un răspuns meschin şi mincinos, din care se reflectă exact dorinţa dumneavoastră de a lupta spre a degrada psihicul fiului meu. Nu găsiţi timp pentru regină. Programaţi-mă pentru audienţă până nu-mi întorc faţa de la voi. Atunci va fi mai rău. Neruşinarea oamenilor va rămâne proverbială pe pământul acesta. Au jefuit şi maltratat şi pe regina întregii lumi. Probabil rangul meu nu vă este cunoscut. Numai regii se sperie când aud de el. Eu sunt mama tuturor popoarelor de pe întregul pământ. Nu ştiu ce le veţi răspunde când vor întreba de mine. Moartă sunt şi mai puternică decât vie. Mă pot detrona zece mari ţări.

Regina e frumoasă pentru că ştie ce vrea. Este mereu cu gândul acasă, unde vrea să pună singură masa. Regina e frumoasă, ce-i pasă. Dar regina este absurdă, fiindcă niciodată nu e surdă, la tot sau nimic, un pic. Regina e înaltă şi suplă, mănâncă mâncarea din lupă, şi luptă mereu, cu ce luptă, cu nişte pantaloni de catifea, turnaţi pe ea. Sunt necăjită că nu pot să comunic cu ea. Să ştii că Hegel s-a purtat ca un porc şi ca un escroc, agravând şi mai rău tinereţea, şi mi-a agravat şi psihicul. Doresc să mă căsătoresc şi, dacă mă fac bine, să am un copil, sau, dacă nu se poate, să cresc nepoţii de la fraţii mei, dar ei nu sunt căsătoriţi. Cu cel mare, sper să cunoşti problema cum a fost căsătorit şi a avut două fetiţe care i-au murit. Aş vrea să te văd, nu pot nici măcar să te ating, mi-e dor de tine şi am să mor de focul inimii tale drăgăstoase şi departe de mine, mamă.

Sunt la mutare de vreo cinci ore. Totdeauna nebunii au fost atraşi de unul dintre noi. Lumea, oricum, ne judecă după companie. Nu e permis să treci cu maşina în viteza mare într-un sens interzis. Poate e un orb, poate e un şchiop, poate e un schilod. Şi tu să-l omori, să treci ca un boier, ca un cavaler, ca un criminal, şi să omori omul în stradă. Ai maşină la scară, eşti boier, nu te opreşte nimeni, dar să nu omori pe nimeni. Rămân copii pe drumuri din cauza unui nenorocit ca tine.

 Lumânarea moare. Mă împinge în neant. Mă strânge în gravitaţia combustiei. Mă arde sub tălpi. Eu mă topesc. Ea se stinge. Eu mă sting. Ea se topeşte. Ne schimbăm pe la mijlocul vieţii. Care pe care. Cu dor de lumânăreanca de pe icoane de sticlă. Sunt numai cu piesele. Aşa cum se găseau când m-am întrerupt. Piesele astea pocite. Cine ştie care le este lumea?

Sunt ţigan, dar băiet de viaţă. Cred în legea mea în Dumnezeu, dar pe fetele mele şi pe băieţii mei îi bat de-i ia dracii. Viaţa este să mănânci carne cu mămăliguţă şi usturoi, să ai o gagică şi să dansezi, să bei vin. Dă-le doamne la ţigani, dă-le fabrică de bani. Nu te pui tu cu Margareta mea. Îmi dă ciorbă, carne cu mămăliguţă şi trei ardei iuţi. Ţiganii sunt cei mai mari deştepţi. Pe cine arestează? P-ăi cu milioane şi sute. Numai ţigani care fură. Dar care câştigă pe meserie? Arde-l-ar focul! Arde-i-ar focul pe toţi.

Oamenii sunt ostatici. Dansează în sac. Cine-i cară ca-n zilele bune? A, da, şahul, nutria, libidoul. Cum vor fi bujorii? Moda ostatică. Sic. Preşedintele tău a murit, al meu n-a murit. N-aş vorbi cu tine o zi. Dacă la noi e bine şi la ei e rău, atunci de ce la noi e rău şi la ei e bine? Boul naibii! Ţigancă fudulă.

E o plăcere să se salute – şi nu se salută – supravieţuitor pe supravieţuitor – condamnat pe condamnat – poză pe poză – poate gropar pe gropar – flămând pe flămând – mincinos pe vorbăreţ – soarbe pe zeamă – laur pe aur – ghinion pe chimion – cemăfac pe numaipot – ronţăit pe dinte – fum pe tămâie – pilă pe bilă – curvele pe turnători – robul pe Dumnezeu – misa pe plânsu-mi-sa – masca pe faţă.

PRO/FAN/FANI

Tu eşti, mă, taică? - Da' cine credeai? - Păi veni factorul şi zise că nu eşti tu, când îl întrebai eu dacă te-a văzut el, că-mi zisese vecinul că vorbi cu tine. - După vecin te iei mneata?  - Auc! - Atunci nu eşti tu . - Ce ştie vecinul cine sunt eu? Feciorul meu nu ştie nimic. Mă-ta e la biserică, mă duceam şi eu. Mai stai? - Cum să nu? - Dacă venişi tu, asta e baza. - Sunt în trecere, v-am adus cafea şi banane şi plec. - Ce să facem noi cu helea, ai nişte tutun? - Să-ţi nenoroceşti sănătatea? Am adus. - Ia să te văd. Minunate se mai prezintă. Ai ajutat ţara? - Ajutat. - Grele ţigări, şi au gust de varză, nu mai ai? împărţim şi la pomană, pun ţiganii mâna pe ele, sunt primite şi la ei. Nu ti teamă, cine are mai multe gâşte pe aici, nu prea au ce paşte, le-au tăiat toţi pentru hram. Nu-mi spune mie că m-aduseră pân' acasă, poate mirosul din ciorba de varză, din ţigările astea. Eu tot nu fumez. Cui i-ai scris naftalina? - Ce naftalină? - Naftalina lu naftalină ăla al lui... - Lasă, cam câte gâşte număraşi? - Un nor. - Vezi? nu erau de pe la noi. - S-or fi ţinut după mine de la Capitoliu. De unde oi fi venind, că am primit o scrisoare şi mi-a adus factoru' şi un şervet cu chipul tău pe el. N-am putut să citesc, erau alte litere, dar tu erai. Mai aveai niţel păr. - Ce-ai cu părul meu? - Pe ştergar, zic. Nu l-am arătat la toată lumea. Tu eşti. Vrei să te crezi, adică. - Pozele de la cămin nu-ţi mai plac? - Ba da, mă băiatule, alea-mi plac.- Şi restu' - Şi restul. - Hai atunci la hram, să vezi că nu e nicio gâscă tăiată. - Atunci nu merg. Trăiesc şi ăia ca noi? - Altfel. Am auzit eu. Factorul ştie mai bine. - De unde? - De la tine, poate de la tine. Venişi singur cu chinezi, popi români, miniştri şi o franţuzoaică. - Franţuzoaica da, era bătrână ca mneata. - Şi bătrână. Oricum, zici că mergi să-mi mănânci pomana, gâştele-alea. - Vorbeşti şi mneata. - Nu vorbesc, nu ţi-a spus factoru'? - Uite ce, termină cu prostiile. Primeşte-mă ca pe vremea când aveam păr frumos. Hai în casă, bem până ne ameţim. - Să ne ameţim. Nu te-am văzut de ani de zile, mă temeam să nu mori. - De ce să mor? În loc să mă aştepţi ca lumea, să-ţi spun cine a mai murit, ori, mai bine, cine mai trăieşte. - Să trăiască, eu nu m-am chinuit mult atunci. - Asta e viaţa. Te-a mai supărat stomacul? - Ce-am eu cu el? - Copiii nu veniră şi ei. - Le duc eu coliva. Dacă nu mă lasă ţaţa Floarea în pace, le-aş duce şi câinele vecinului, c-a rămas singur de tot. Ce să mai urdineze ca proştii în fiecare dimineaţă, până la mormânt? - Să te vezi şi cu factorul. - Cu el s-a întâmplat cum zisei, cu gâştele de-atunci. - Stai la gard. - Mă uit când vii. Nu-ţi sunt tată. - Îmi eşti. - Nu trăieşte pe aici. - N-a murit. - Cine conducea avionul? - Un comandant şi un echipaj. - El putea fi chiar comandamntul. - Au trecut mulţi ani. - 14. - Am stat eu la orfelinat. - Nu tu, fiul lui. - Ce-am cu beţivii din porturi care se dau aviatori, cu ţiganii. Ce mă întrebi pe mine? Du-te la mamă-ta, la împărţeală. - Auzeam că s-a surpat malul cu toţi ai noştri. - O găseşti tu, eşti umblat. - Da, şi o găsesc... Mă găseşte ea, trece pe lângă mine, parcă nu mă cunoaşte, se uită după mneata. - Nu mă interesează. Sunteţi mari demult. Treaba voastră, vă aveţi bine, nu vă aveţi. Eu n-avusei noroc. Putea fi şi mai rău. Viaţa e scumpă. - Eu te-am căutat. Am încercat să-i dau de urmă şi aviatorului. - Ce-ai vrea să fac? Ţigările tale, ia şi tu de fumează. - Nu obişnuiesc. - Dar eu îţi dau voie. - E târziu. - Fumează, fumează cu mine, altceva să nu faci. - Fumează al cântăreţei şi pentru mine. - Da' tac-so nu-l lăsa. - Auzi om, tată. - Nici el nu e tatăl băiatului. - Cum s-au născut copii fără taţi în satul ăsta? - Au fost morţi de la început. Ce credeai când spuneam crezul? - Ai dreptate, auzeam numai fericirea femeilor. - Tatăl dumitale...Al cui mai e...Întrebă-l pe el, pe sub mal. - A omorât-o pe mama, domnule. - Poveşti, mai mult morţi bune, de-aia vin şi eu să te văd din când în când. Nu-mi aduc şi fiul, dacă l-aş aduce, n-ar fi al tău. - Ţine-o aşa, şcoala merge. - Ce-ai cu şcoala? Parcă te lepezi de toate. - Am trecut prin multe şcoli. - Toţi te slăvesc. - Ce să facă? - Asta e.  - Tu te-ai aşezat în alte părţi, cum e timpul? - M-am certat cu toate oraşele, iar aici nu mai găsesc pe nimeni. - Prinde gâştele de picioare şi du-te după crăiuţi. - Lasă, că am eu grijă de ei. Îi ajut. Îi am la mână. Fac ce vreau eu. Joacă după cum le cânt. Ce crezi? Am urcat. Îmi pierd tot timpul pentru ţara asta, sănătatea, pe degeaba, pe viaţă, e ştiută, şi pe moarte. - Nu ai cheltuit tot de-acasă şi nu ai agonisit. - Nu-ţi văd locul odihnei. - N-oi fi având. Să dau mereu din coate până la judecata odihnei de apoi. - Eu nu te pot judeca, de-acum te-ai făcut jidan din biblie. Nu mai am alt rost pentru tine. Animalele au pierit. Izlazul se stârpeşte. Mama lor, mama noastră, cum o să terminăm? - Ce să? - Pomană să te învăţ eu pe tine. - Spune tu. - Eu mă ocup cu altceva. - Nu ţi-am spus acum câţi ani? - Du-te, pune semn pentru voi, pentru copii. - Te-ai luat cu treburile şi  nevoile. - Puţin spital. - Ai uitat de inima lumii. Dar măcar acum aruncă-te, poate te recuperezi. - Ce şi ce. - Taci, că de cancer nu se moare, nici de bine. - De-asta nu se trăieşte. - Administraţia cozilor m-a pus pe lista neagră şi m-a vârât într-o baie publică de sânge roşu, galben şi albastru. Mi-a stat ceasul la obiecte pierdute. Mai prosteşte-te tu, şi nu-ţi primeni osul, şi stai tânăr, nemintos, dacă nu te pui de-a curmezişul cu anunţuri de departe. - În niciun loc. - Mici averi de dicteuri, codoş de codobaturi. - Într-o biserică, la nuntă. - În cuşca închisă pe dinăuntru. - În zborul păsărilor din bioxid de carbon. - De ani de zile aceeaşi poveste. - Până zilele trecute, dând buzna în partea opusă. - Trecându-le pragul verde. - La dracul femeilor în călduri. - Feţe negre de supărare şi veselii erotice. - Muştele dansează în gunoi. - Copiii, nu toţi, şi ei, de nu se mai cunosc de gunoi. - Părinţii îi caută. - Nu se mai cunosc nici gunoierii, nici miliţienii. - Muştele bagă de seamă, nu mai dansează, rostogolesc un fel de minge obraznică. - Un obraz-două. - Zbârnâie nişte nasturi de gumă de mestecat încheiaţi la spate. - Ba pe umăr. - Ce mi l-au dat peste cap. - Şi era copil. - Câteva muşte s-au făcut şi ele, cele bune, copii.. Lasă asta, hai să ne închipuim ce vedem. - Văd o pasăre albă, e o barză, un ocean, şi-n mijlocul lui o balenă. - Văd un cangur, un ocean, şi în mijlocul lui o balenă.

Epilog

Faptele noastre se petrec totdeauan într-o încăpere ca aceasta. Pisicilor nu le mai place carnea, ci muzica. Se zbârlesc ascetice şi vor să ne ia locul. Năzăresc, într-o camionetă pentru haine furate, doar un crac de pantalon din costumul meu de profesor de estetică religioasă. Celălalt crac e acum din doc american. Lipită de şold, o gresie cu care ascut coasa. Haina o arunc în pădure, împreună cu geamul ochelarilor. Încă două coase străvezii, în bătrânul rădvan, prin lumea largă. Şi joarda uscată a cinstitului şarpe, pe spinare. Mă închin în joacă, pe un singur mal. Altul nu mai este. Pe râpă în jos, hopuri peste hopuri, fiinţa îndepărtându-se spre primăvara înverzită în ghearele păsării de fier.

PASTIŞĂ ÎN GRUP

Grupul. Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor.

Semn şi sens. Poezie şi muzică. Existenţialism şi structuralism.

Credinţă şi speranţă. Literatură şi lingvistică. Context

universal românesc. Atic şi asiatic

     Pasticcio, pastiche, pastişă. Opera Parvati e o pastişă după Kumarasambhava de Kalidasa. Pastişă? se interesează Olimpiu Nuşfelean. M-a prins, dar am mărturisit-o, şi n-o fi nici aşa groasă, gen scena europeană ca pastişă a celei americane, „Contractul cu România”, auzi, pastişă după programul republicanilor americani „Contract with America”, nici  The British Museum Is Falling Down (1965) de David Lodge – pastişă a „lucrărilor/works” lui Joyce, Kafka şi Virginia Wolf -, sau măcar Televache Ma liberte de pisser pastiche de Florent Pagny. (Bibliografie: pastişa Internet).

Iată pastişa gustului în materie de roman străin în secolul XX: „Ce gustă scriitorii clujeni?” (Steaua, 6/2005, p.4-13). Potrivit răspunsurilor la „anchetă” a 44 de scriitori clujeni, autorii cel mai des nominalizaţi au fost, în ordine: Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Marcel Proust, Franz Kafka, William Faulkner. Cele mai „votate” romane: Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Ulise de James Joyce. Dilema Veche (nr.75/2005) inserează 29 (+ 1 în numărul următor, +...) de răspunsuri la „Chestionarul lui Proust”, iar în nr. 77, „bursa cărţilor de vacanţă”, autori (DV/Târgul de carte) despre cărţile lor: Centrifuga – T. O. Bobe, Jules Verne – Paradoxurile unui mit – Lucian Boia, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei – Livius Ciocârlie, Al doilea top – Alexandru Cistelecan, Lindenfeld – Ioan T. Morar, Cerul din burtă – Ioana Nicolae, Jean Cheller – Tudor Octavian, Eul detestabil – Octavian Paler, Paltonul de vară – Mircea Horia Simionescu; Forin Iaru a citit Middlesex de Jeffrey Eugenides, Silviu Lupescu recomandă Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Ordinea lui Alexandru Ecovoiu, Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu, Ioana Pârvulescu este bucuroasă, ca editor, pentru De ce iubim femeile, Bogdan Ghiu a tradus, după 30 de ani, A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault.

    Am copiat (pastişat?), odată, multe din însemnările copiştilor tipărite de Gabriel Strempel. Le reciteam în ocazii felurite, după mănăstirile copierii, expresivităţile blestemului, remanuscriptizate, dacă nu chiar după tentaţiile stilului domintant al pastişei:

Eu, fiind om fără de sminteală,

Întinsei condeiul în cerneală

Şi mă apucai a scrie

Această Alexandrie...

( Gabriel Strempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol I, Editura Academiei, 1959, p. XXIV)

Grupul: Teologie-Litere III (Claudia, Minodora, Sorina, Augustin şcl)

Pastişe (ex tempora): In days  when I was young and didn’t know the taste of sorrow; cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie; noche oscura del alma etc.

Excerpte: ...iei era Pound şi-ţi afli tămăduirea...uiţi brusc de toate legile imanente ale evoluţiei, de sisteme, structuri, intertextualitate, principii – uiţi totul, mori şi-ţi sădeşti cadavrul pe un ţărm îndepărtat, aşteptând să-ţi crească pe mormânt un eucalipt blond...

...puţini la număr mai citesc un Stendhal, Baudelaire, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Zola, Dickens... şi le place, chiar le place experienţa personajelor...şi vorbim despre ei, poate le spunem şi altora, dar acei alţii nu sunt interesaţi, vorbim în vag, suntem neînţeleşi, şi totuşi rămân pentru noi, pentru că nu se ştie cum vreodată te apucă nebunia, dragă studentă, şi vrei să scrii ceva şi ajungi să scrii în stilul vreunui autor, să vorbeşti ca un personaj, să te comporţi ca altul, să-ţi doreşti viaţa Annei Karenina, să o trăieşti, să vrei să fii Ispita lui Thomas Mann sau Logodnica lui Cehov... pe fiecare dintre noi e scris un scris pe care de vrei să-l ştergi îţi trebuie acel burete care înseamnă: moarte, nebunie, sinucidere, sau o carte...

...Suntem superficiali în trăiri, implicarea noastră sau a celor care creează în real este numai una de suprafaţă, suntem prea grăbiţi în a spune, în a zice sau a face, fără a mai face efortul de a medita sau măcar a gândi... Probabil că lumea s-a obişnuit cu cenzura, cu ascunderea a ceea ce ne doare sau nu ne convine...Pur şi simplu, suntem nişte fricoşi, nişte laşi care se ascund în spatele paravanelor mediocre ale societăţii... Frica de Dumnezeu nu e frica sclavului faţă de stăpân, ci frica faţă de tot ce-l ofensează pe Dumnezeu... Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui...

...Cum spune poetul în ultimul vers – ce frig, ce timp fain de toamnă -, aşa şi omul...ce zi rece de toamnă...

...Cei care trăiesc cu adevărat în viaţa întunecată a sufletului, dar nu ştiu, nu cred, nu vor să ştie, nu vor să creadă, privesc viaţa omului credincios ca fiind noche oscura del alma...Prin cuvintele Papei, prin lucrurile pe care le învăţ la acest curs şi la altele şi prin slujba mea şi elevii mei, în fiecare zi şi noapte parcă mă schimb, sunt alta. Sunt oare mai bună?

Atâta suferinţă

Nu credeam vreodată

A putea să gust.

Suntem prinşi de glasurile superbe ale recitatorilor.

Şi el spune, şi eu spun

Doar cuvinte în lăstun

... de ce mergi, tată, cu spatele-nainte...

iacă drumul mă duce-napoi, fiule,

vântul mă suflă-n tăcere

ca-ntr-o mare de cucută...

Depastişare

( din notiţele Claudiei)

Flaubert este un scriitor bun, dar nu atinge cerinţele clasei muncitoare.

O zi din viaţa lui Heminguei: s-a sinucis.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, cel mai liber scriitor în viaţă. Toţi cei care se arată mântuitorii societăţii în carte apar ca nişte bestii, pentru autor, nimeni nu mai este curat. Eugen Ionescu a scris: Paul Goma este un Soljeniţ român. Firea lui Goma devine un arbitru cu mari crudităţi. Dă în libertinajul de tranziţie care spală creierii... Cum ne povestea el în celulă Giois şi eu dormeam. Goma, în Jurnal, e un Savonarola. În realitate, a fost cel mai represat în puşcării şi cel mai exilat la Paris. Pe mormântul lui Eugen Ionescu scrie: Cine mă salvează? poate Iisus. La moartea lui Mircea Eliade: Cărturarul lasă în urmă cărţile, a luat cu el limba română vorbită; era starea de graţie a limbii române. Paul Goma vorbeşte despre cei care nu mai vorbesc româneşte într-un pamflet...

Dintre toate temele realismului şi libertăţile scriitorilor, una ar fi: cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie? Opriţi ca vasul zugrăvit/Pe-o zugrăvită mare (Samuel Cambridge); Sufletul îi este obosit de orice, numai de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea arzătoare pentru om nu este obosit (Thomas de Quincey); Hercule preschimbat în rândunică (Paul Valery); În braţele zeilor am crescut (Johann Christian Friederich Holderlin); Mi-e uneori ruşine ce slabi suntem în lume (Alfred de Vigny); Negru soare – melancolia (Gerard de Nerval).

Lev Tolstoi a vrut să-şi dea pământul oamenilor. A fost în România. Războiul şi pacea există între francezi şi ruşi, război condus de Napoleon. Ana Karenina este simbolul feminităţii dincolo de libertate.

Când iei opiu, îţi lucesc obrajii. Baudelaire, Edgar Poe îl imită pe de Quincey. Bogăţia unei naţiuni e dată de suma viciilor ei. Vicioşii sunt concurenţi ai vindecătorilor. Cea mai tuberculoasă ţară era Anglia. Laudamum a fertilizat literatura. Crima se consumă cel mai mult în filme, unde o crimă e mai frumoasă decât alta. Nu Raskolnicov face crima, ci ortodoxia, ruşii, Dostoievsky. Rhyme – Rima marinarului din vechime. Puşcăria literaturii, râsul în puşcărie, perversiune. Păcatul în literatură se transformă în viciu, ne face părtaşi la o anumită mântuire.

Literatura nu mai e a zilelor noastre, dar noi o aducem la zi. Propagarea s-a realizat în Revista sec. XX. Statuia este un dans împietrit. Socrate compară dansatoarea cu o flacără. Dansatoarea lui Hercule este o rândunică.

Semn şi sens. Sartre: omul este altceva decât ceea ce-l face să fie ce este. Carol cel Mare, părintele Europei, Republica Christiana. J.J. Rousseau 1761, Emanuel Kant 1795: pacea eternă. Victor Hugo 1851: Statele Unite ale Europei. Ziarul Ziua 7-8 martie, Guran: rădăcini ortodoxe pentru Europa. Baudelaire, Corespondenţă, sonnet – Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund (simbolismul). Amintire – tradusă de Lucian Blaga – Te ridici şi în faţă vezi spaima / Amintirea unor ani ce au trecut. A doua elegie. Huntington (clasicism, creştinism, separarea autorităţii temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică, statul de drept, individualismul). Duroselle (dreptul roman, morala iudeo-creştină, arta clasică, umanismul şi individualismul Renaşterii, romantismul, raţionalismul şi ştiinţa iluminismului). Braudel (revolta prometeică, mitul eternei reîntoarceri, atracţia originalului, atracţia faţă de ceea ce este interzis, necunoscut, îndepărtat, încrederea în raţiune, spiritul critic şi autocritic). Wright (umanismul: omul=scop în sine, măsura tuturor lucrurilor; liberalismul: încrederea în individ, dreptul fiecăruia de a dezvolta propriul potenţial; pragmatismul: convingerea că nu există adevăruri absolute; relativismul: circumscrierea oricărei experienţa într-un context ştiinţific, social, cultural, care limitează capacitatea noastră de generalizare). Morin (caracterul dialogic al identităţii europene rezultă dintr-o serie de antagonisme interne: religie/raţiune, credinţă/îndoială, Gândire mitică, gândire critică,empirismul/raţionalismul, existenţa/ideea, particular/universal, problematizare/reîntemeiere, filosofie/ştiinţă, cultură umanistă/cultură ştiinţifică, vchi/nou, tradiţie/evoluţie, reacţie/revoluţie, individ/colectivitate, imanent/transcendent, hamletismul, prometeismul, quicotismul/sancho-pansismul. Caracteristici: comunitatea destinului istoric, comunitatea valorilor, comunitatea modului de viaţă, comunitatea socială şi economică, comunitatea responsabilităţii).

Nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău, nici măcar tu să nu ştii ce e în sufletul tău (G.Anca)

Poezie şi muzică. Se profilează cultul Enescu prin Oedip. George Enescu: Visez la o muzică asemănătoare muzicei din ţărmurile greceşti. Modurile antice se regăsesc în folclorul românesc. Pământul grecesc este făcut din aromâni.

Existenţialism şi structuralism. Ferdinand de Saussure comparat cu Panini. Limba este un sistem de semne care exprimă idei, este sistemul sistemelor. Semeion. Michel Foucault: Generaţia lui Sartre este înlocuită de generaţia structuralistă. Sistem: un ansamblu de idei care se schimbă; sistemul este anonim, chiar dumnezeire. În lupta dintre sens şi semn, literatura scade, devine nimic. Dualul, sensul şi semnul sunt aduse la nondual, advaita: Dumnezeu/om, literatură revelată/literatură scrisă de mari scriitori.

Credinţă şi speranţă (Pistis şi Elpis). Lucrări prezentate de studenţi: Ideea vine vorbind – Dragomir Gurău Claudia; Lemnul în stilul televiziunii naţionale – Milea Minodora; Hemingueiy (în engleză) – Andronache Andreea (Margot îşi înşală soţul pentru că era laş, ea este totuşi cea care îl ucide când acesta doreşte să devină curajos). Propuneri ale domnului profesor pentru azi: antologie din scrierile părinţilor latini; poezie religioasă italiană; istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine; Nicolae Balotă – Calea, adevărul şi viaţa; antologie de poezie religioasă, editura Coresi; poezii româneşti religioase: Rugăciune (Petru Cercel), alţi autori: Varlaam, Dosoftei. Poezia religioasă este în general modernă. Papa Ioan Paul II: Martirii care au fost în sec XX au lăsat mesaje religioase care ne-au învăţat să trăim şi să murim. El Castillo interior – Sf. Teresa din Avila. Noche oscura del alma – Sf. Ioan al Crucii. Itinerarium mentis in Deum – Sf. Pavel. Decalog/Ioan Paul II: credinţa, biserica, rugăciunea, iubirea, istoria, răul, munca, lumea, pacea, religiile. Poeme dogmatice – Sf. Grigorie de Nazianz – Imn către Dumnezeu. Dumnezeu Fiul este de o Fiinţă cu Tatăl Care L-a creat/.../Lumină cu neputinţă de privit, dar care priveşte peste tot... Gândul către Dumnezeu – inspiraţie divin literară. Sfinţenia şi perfecţiunea literară se întâlnesc la Grigorie de Nazianz, Ioan al Crucii. Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit. Omiliile despre Fericire au o perfecţiune de poem. Există o neînţelegere între sfinţi şi poeţi, dar marii poeţi sunt sfinţi. A face literatură în diavol nu înseamnă că nu vrei să fii purificat, mântuit. Poezia şi sfinţenia vin de la Dumnezeu. Poeţii blestemaţi fac imnuri satanice, dar sunt sfinţi. Mişcare christalină (Christ-cristal) – Mor că nu mai mor odată (Ioan al Crucii). Tereza din Avila, sfântă autodidactă – tot ce spune bun este de la Dumnezeu, tot ce este rău este de la ea. Papa a validat calitatea apostolică a României, a dat ţării noastre ceea ce Europa şi America ne refuză: identitatea. Eminescu afirmă că marii sfinţi scriu imnuri, marii poeţi se exprimă în rugăciuni. Totus tuus. Libertatea este un rod al păcatului, trebuie să învingi păcatul ca să ajungi la libertate. Istoria, după Papă, este istoria mântuirii, Revelaţia învaţă că Dumnezeu voieşte istoria umană. Capitolul „Tragediile istoriei” vorbeşte despre: civilizaţia vieţii şi a morţii; munca îl ajută pe om să devină matur; şomajul este un chin, coşmar, deziluzie; lumea e dornică de mai mult adevăr, iubire, bucurie; omenirea a fost creată de Dumnezeu; Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor; cei care nu cred, necredincioşii, sau cei care cred diferit trebuie să încredinţeze mântuirea dreptăţii celui PreaÎnalt.

Literatură şi lingvistică. Psalmul 63 al lui David, 54, 104. „Linguşirea lor e dulce ca şi mierea de albine / Însă de veninul urii le sunt inimile pline”. Psalmi (Vasile Militaru). Era Pound. Jocuri (Hesse, Queneau). Christocentrism. Analiza este mama tuturor literaturilor. „Sunt nebun că m-am dezbrăcat de nebunie” (Pound). Nebunia e sfântă. „Nici nu-mi închipuiam că moartea poate doborâ atât de mulţi” (T.S.Eliot). Sădirea cadavrului. Eugenio Montale, poeme scurte-poeme lungi, distincţia e structuralismul, „carnea de soare devorată”. La aceste ţărmuri erau dorinţele copilului, „ţâşnet de lăstuni, vagabonzi”, poem dumnezeiesc. Montale nu are tristeţea lui Leopardi, este aproape de Dante. Hesse – Jocul mărgelelor de sticlă: regulile acestui joc se învaţă în câţiva ani; limbajul semnelor şi gramatica jocului; este un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile noastre; cu orga se pot prezenta în joc conţinuturile lumii; jocul sferelor romantice trece peste diacronie şi simfonie. Literatura este joc. Se aplică metoda joc în joc. Queneau: O sută de miliarde de poeme – în 10 pagini a dat cartea cea mai lungă din lume, doar lumea e mai lungă decât ea (Luca Piţu). De la teocentrism la antropocentrism, sec XXI – christocentric. Creştinii pot fi socotiţi şi satanişti.

Context universal românesc. Nefericirea e calea spre opera genială, viaţa noastră e o karma, un sens divin sau unul demonic. Uitarea limbii în exil – Şi uit câte puţin latina (Ovidiu). Temele în traducere se degradează. Tragedie braziliană – Manuel Bandeira – traducere de Maria Carâp. Irepresibila dorinţă de a împărtăşi lucruri dure. Ironia modernităţii: dominante mai mult decât dominate. Altă poezie tradusă de d-na Carâp este „Jose”. Denis Buican, în eternism – Biognoseologia. Sorin Alexandrescu – personalităţi româneşti: Carol II, Antonescu, Codreanu, Ceauşescu. Ivo Andrici – Podul de pe Drina, biografia unei ţări ortodoxe înghiţite de Islam, comunişti; cartea este tradusă de Gellu Naum. Literaturile apropiate nu ne sunt impuse, fac parte din literatura noastră. Anii ’50 au fost criminali. Mahabharata – moartea Indiei; o ţară poate fi ucisă ucigându-i-se capetele. Kazantzakis, prieten cu Panait Istrati, Odisea – 33 333 versuri, Zorba Grecul  se încheie cu o scrisoare, Ascetica nu s-a tradus la noi, biserica nu acceptă ideea din Iisus rătignit a doua oară. Noi nu vom pieri, dar ne vom pierde într-un fractal european.

Atic şi asiatic. Athicos-Asianos-Rodhium. „O, tu, cel făr’ de noroc,/ Deschideţi mintea şi vorbeşte,/ Striveşte mărăcini sub talpă/ Şi pe drumul de sânge păşeşte singur” (Rabindranath Tagore”. „Tragedia mi se pare asemenea unui om îndrăgostit de propria lui înfrângere” (D. H. Lawrence). Trăsături: circularitatea ideilor limită; diviziune între atic şi asiatic; culturile arhetipic contrare/antinomiile culturilor arhetip; rodian; teoria nemonadică a culturilor; mitul arheu; distincţia între filosof şi poet; cuvântul este totul, nu ideea; frumuseţea poetică; germanitate, rafinament, supleţe; procesul culturii e ciclic; cultura e un proces stilistic; spiritul timpului goethean/ i se opune spiritul spaţiului; nimeni nu s-a luminat vreodată cu întunericul odăii vecine (Vladimir Streinu); unitatea bulbului original; atic=singur/înghiţit de asiatic/ stil dens şi viguros; asiaticul substituie/ stil umflat şi gol, fălos şi bombastic, lipsit de judecată; asiatic – formă a romantismului; aticul – formă a clasicismului; aticul şi asiaticul devin dublete de concepte: liniar/ pictural; planiform/ adânc; închis/ deschis; relativ/ absolut; cuvinte noi / idei vechi; daoist/ confucianist. Toate formulele filosofiei timpului sunt nişte forme spaţiale: corpul izolat; infinit tridimensional/ cultură occidentală; peştera, drumul labirintic. Percepţia nelimitării: limitat/nelimitat; atic/asiatic. Combinarea accentelor de valoare. Adulterarea valorilor atice prin cele asiatice şi viceversa. Noi, românii, suntem atici, sfere/lotuşi. Viaţa e sfântă. Asia creşte, Europa scade la ora actuală, cultura feminină o înghite pe cea masculină. Tragedia – o armă mai puternică decât se cuvine.

Cele trei stadii ale creaţiei: precreaţia, crearea, distrugerea lumii. Deschiderea e vocalică, stingerea este consonantică (Amita Bhose despre Eminescu). Alternanţa sugerează. Zeiţa cunoaşterii îi vorbeşte ginerelui (Şiva) în limba cultă, iar miresei (Parvati) în limba populară (Kumarasambhava de Kalidasa).

Marino-Piţu-Kamban. „I had a little talent for happiness” (Beckett). Literatura – un cerc care se repetă, o noţiune sinonimică prin excelenţă. Stratul heteronomic al ideii de literatură/ domeniul valorilor concurente şi exclusiviste exprimate în scris care pun în pericol specificul literaturii: a) republica literelor – literatura universală şi naţională / b) literatura – fenomen social, literatura de expresie/ fenomen economic/ fenomen ideologic. Doctrină: gândirostivieţuirea. Kamban, împărat al poeţilor, trăieşte în Dumnezeu.

                                                     

SUNT LACRIMAE  RERUM  

(seminar)

(lat.)

Ai de ce varsa lacrimi

(pentru lucrurile pe care le vezi)

VERGILIU,Eneida,I,462.

Exclmatia lui Enea,
care vede in Cartagina
un sir de tablouri
din razboiul Troian

Raspunsurile la examenul de literatura universala si
comparata,An III, Litere-Teologie,
Universitatea Valahia- Targoviste

Autorul epopeii intemeietoare Eneida impleteste-n aceste cuvinte aspectul rea al vietii: Sunt lucruri pentru care plang sau pentru care ai de plans , dar merge dincolo de aparente , descoperindu-ne de fapt ca Noi plangem in lucruri si de aceea ca Exista lacrimi in lucruri si simtim cum ne pica in suflet lacrimile lucrurilor pentru ca Lucrurile si ele plang.

Si atunci incep sa cred ca lucrurile lacrimilor sunt inimile oamenilor,ca, lacrimile lucrurilor sunt creatiile ce-au izvorat din sufletul omenirii, pururi inlacrimat in lucruri.

Violeta- Simona Bucur

Traducerea se poate face in mai multe feluri:

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Noi plangem in lucruri

Este usor a plange dar adevarata plangere  - adevaratele lacrimi - e durerea simtita in suflet atunci cand suferi. Nu e o rusine sa plangi, dar lucrurile pentru care plangem,trebuie sa merite lacrimile noastre. Depanarea momentelor de tristete o poate face doar cel puternic, daca intr-adevar isi doreste lucrul acesta.

Dar lacrimile pot fi si de fericire.Ori atunci plangerea nu este provocata de o tristete ci de o mare bucurie.

Plangerea aceasta poate fi vazuta si in actiunile noastre ,in ceea ce facem.Nu trebuie neaparat sa ne curga lacrimile atunci cand plingem.Dar oricum ar fi ,lacrimile reprezinta un mod de a ne descarca sufletul bolnavde suferinta sau de ne a striga la ceruri bucuriile cele mari. Ioana (Savu) Ilie.

Si lucrurile au lacrimi; si lucrurile plang-metafora personificatoare a strabatut veacurile,depasindu-l pe Vergilius si epopeea sa. Descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care plangem sau pentru care merita sa plangem, descoperim ca sunt lucruri pentru care avem de plans ,ca exista lacrimi in lucruri, lacrimi care ne picura in suflet.

Lacrimile lucrurilor sunt,poate,creatiile izvorate din sufletul omenirii,operele nemuritoare ce dainuie peste un timp inlacrimat in lucruri.

Claudia -Aurora(Zamfir)Cojocaru

Sunt lucruri pentru care plang, pentru care ai de plans ;
Exista lucruri si lucruri,si lucrurile plang.

Cugetarea a invins furtunile, oricat de pustiitoare ale timpului si este interesanta de tradus si astazi.Sa descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care merita sa varsam lacrimi din ferestrele sufletelor (ochii),larg deschise in fata adevarului, iubirii si artei.

Lacrimile lucrurilor ne picura in suflet tristete dar nu ne fac mai buni, mai toleranti,mai sensibili.Sa exersam acel juriu ,"constiinta noastra", pe care intrebarile trebuie sa cada perpendicular pe ceea ce ne doare, fara nici un anestezic.Raspunsurile pot fi reci ca gheata dar tocmai de aici incepe calirea
.

Sorina (Husor) Ionita

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma, consideram ca este revelatoare pentru a ilustra iubirea. Iubirea , sentimentul atat de profund, inmagazineaza intreaga energie vitala a omului. Fara iubire, pamantul n-ar exista, intreaga omenire ar fi nimicita.Viata in lume este atat de trecatoare, noi suntem muritori, suntem supusi pacatelor.Nemurirea am pierdut-o prin pacatul protoparintilor nostri Adam si Eva, in urma savarsirii , moartea a venit in lume. Insa, prin atotbunatatea lui Dumnezeu I s-a ingaduit omului sa revina la starea initiala. Omul este supus greselii insa necontenit trbuie sa acceada spre refacerea legaturilor cu Dumnezeu. Starea decazuta este necesar sa fie depasita prin respectarea poruncilor si implinirea, desavarsirea virtutilor.Una dintre cele trei virtuti: credinta, nadejde si dragoste, vine sa intregeasca finalul act pe calea desavarsirii prin dragoste.

Dragostea, atat de simplu , sau revelator, este prezentata in paginile Sfintei Scripturi - Capitolul 13-I Corinteni- careia i se dedica intregile surse umane prin evidentierea situatiilor carora apartin acestei lumi.

Nimic in aceasta lume, muritoare nu este mai profund decat iubirea. Iubirii i se subordoneaza toate lucrurile, roate manifestarile, toate simtirile simplului muritor atat de parvenit.Dintre toate categoriile iubirii pentru una singura merita sa plangem pana in momentul final- pentru iubirea lui Dumnezeu. Trinitatea,deofiintiunea lui Dumnezeu se manifesta prin iubire.Iubirea fata de oameni atat de marginita este mai presus de orice.Vedem ca Dumnezeu prin necuprinzatoarea Sa iubire fata de propria-I creatie,Ne-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru ca sa ni se ierte pacatele.Mantuitorul ne exemplifica iubirea prin Insasi viata Sa- modelul desavarsitei iubiri=modelul Hristos.Il vedem pe Hristos propavaduind in mijlocul Apostolilor,vedem iubirea fata de vamesi, farisei, fata de prigonitorii care L-au rastignit .Prin smerenia sa, iubirea vine ca o dovada a dumnezeirii,chiar si dupa a indurat atatea ispite,dureri, batjocoriri, tot a continuat sa ne iubeasca.Marea Sa iubire o vedem cand si pe cruce iarta pe talharul din dreapta Sa, cel care-si recunoaste pacatele, dar si in momentul incredintarii Maicii Sale Sfantului Ioan Evanghelistul, ucenicul Sau Preaiubit.

"Iubirea de vrajmasi"-o porunca atat de greu de indeplinit pentru zilele de azi, vine sa continue jertfa Mantuitorului prin jertfa noastra, cotidiana in vremurile acestea.Cel ce nu iubeste ni sa nu se gandeasca sa fie mantuit.Iubire aproapelui vine ca o incununare a tuturor faptelor Mantuitorului. Zi de zi aproapele nostru este asuprit, batjocorit, scuipat,defaimat, insa noi,contemporanii ne prefacem ca nu vedem.

Merita sa plangem cu lacrimi amare pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru desavarsirea noastra in Iisus.

Valentina Vasile

Sunt lucruri pentru care poti sa plangi ne spune Vergilius sau poate incearca sa ne duca cu gandul ca sunt lucruri vrednice de plans; dar in fond plansul ce este? O eliberare sau o slabiciune? O recunoastere a incapacitatii de a trece peste ceva?O neputinta de a te cunoaste pe tine insusipe tine insusi dincolo de propriile-ti limite?Sau daca-ti cunosti limitele si nu poti trece peste ele?Nu poti rupe acele bariere care sunt un dat.Sau poate ca plansul e sublim, e plansul de fericire, de impacare cu sine, cu aproapele,cu divinitatea.Orice lucru are duoua aspecte:pozitiv si negativ.Spre exemplu focul poate avea semnificatia iadului si ale limbilor de foc ale Duhului Sfanrt;focul arde dumnezeieste ,sfintitor,impaciuitor sau poate fi osanda vesnica.Si plansul are la fel doua sensuri:zbucium,neliniste,durere,neimplinire sau linisyte,fericire,izbanda care vine dupa neliniste,caci linistea nu-ti poate veni decat dupa furtuna. Esti om si esti nemultimit ca esti nemuritor?Sau tocmai trecerea pragului morti este fericirea deplina?Sunt lucruri vrednice de plans, sunt lucruri pentru care poti sa plangi,iti este permis sa plangi,sau nu le poti obtine pana nu plangi;nimic nu este intimplator si acest dat care este conditia umana este in aparenta un lucru de plans dar care iti ofera solutia spre nemurire, omul fiind chip al Lui Dumnezeu are posibilitatea sa se indumnezeiasca avand ca solutie a fi urmator lui Hristos care a fost si Om si Dumnezeu.Plansul si tanguirea pentru pacatele noastre ofera plansul intru fericirea vesnica in comuniune cu Dumnezeu.

Loredana Gustea

Vergiliu,un mare poet al antichitatii este si unul dintre marii creatori a unor versuri cat mai profunde si mai originale .CitatulSunt lucruri pentru care plangise oglindeste in viata poetului ,in destinul sau tragic fiind exilat la Tomis ,departe de familia sa,din cauza versurilor sale.Aici,la Tomis,in singuratate si in timpul iernilor care i se pareau deosebit de aspre ,durerea lui ii inspira versurile in care plange dupa cei ramasi acasa.

Exista si lucruri prin care plangi,iar Vergiliu exprima cel mai bine acest lucru prin ideile exprimate in versurile sale.Versul sau este manuit cu mare abilitate ,de expresie celor mai inalte sentimente umane.Exista si lucruri dupa care plangi iar suferinta provocata,inspira si da versului o deosebita expresivitate .

Simona Neagu

Sunt lacrimae rerum-plansul lucrurilor sau sunt lucruri care plang;sunt lucruri pentru care merita sa plangi ,lucrurile plansului (foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa ,sacrificiu sunt adevaratelacrimaecristaline ,pure ,desavarsite,care stiu sa atinga perfectiunea,ele sunt lucrurile plansului,sunt rezultatele,pline de sacrificiu ale autorilor istoviti de munca,cu gene ostenitesi istoviti de cautarea absolutului.

Creatia lor care a necesitat"plansul"(sacrificiul) ne face pe noi sa exprimam sunt lacrimae rerum adica sunt lucruri pentru care merita sa plangi,doar prin simplul fapt ca exista.Si din plansul lucrurilor lui izvoraste plansul lucrurilor noastre.

Plansul aduce mantuirea, aduce capodopera ,insusi Mantuitorul a plans in sinea Lui:"Eli,Eli,lama sabactani"-"Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit"sau"Doamne,iarta-le lor ca nu stiu ce fac".Mantuitorul plangea,ii plange sufletul,la fel si Maica Domnului insa prin "plans","jertfa","sacrificiu" ne-a adus mantuirea,a invins moartea.Iata cel mai mare folos al lucrurilor planse.

Lucrurile plang-plangi si tu cu ele.Plansul unuia imprumutat cu plansul tau si al celuilalt sa se amestece in"plansul lucrurilor"cel mare care sa dea siguranta,originalitate unui concept ca al celui de "literatura universala".

Lacrima mea,a ta sa fie doar o picatura din oceanul denumit sunt lacrimae rerum.

Elena Otilia Voicilas

Exista lucruri care te fac sa plangi

Notiune de "plans" implica o suferinta de cele mai multe ori Durerea,suferinta pot provoca lacrimi.Insa una dintre Fericiri ne spune:"Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor".Lacrimi de bucurie sau de tristete,o stare nedefinita intre doi poli:suferinta si fericire.

In fata lui Dumnezeu cei nefericiti pe pamant se vor bucura pentru eternitate.Sunt lucruri care iti provoaca o anumita stare (de neliniste, de tristete,de suferinta):faptele libere si constiente ale celor din jur sau involuntare,gesturi,intimplarile zilnice din viata unui om,chiar viata care e trecatoare.Toate aceste lucruri ne transmit "ceva" si ne determina sa reactionam.

Mariana Daniela Matei Radu

Sunt lucruri pentru care trebuie sa plangi
Lucruri pentru care plangi
Lucrurile plang in noi
Sunt lucruri ale lacrimilor
Noi plangem pentru lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Lucrurile plang in noi pentru ca lucrurile din noi (sunt)pot fi sau sunt pacatele noastre,sau semnele lasate de acestea.Prin ele plangem si noi.Lacrimile sunt cele care curata sufletele noastre;ele -lacrimile -vor fi varsate oricum. Este timp pentru fiecare sau va veni timpul lor.

Este mai bine sa plangem acum decat sa plecam incarcati dincolo.

Tatiana -Gabriela(Pricope)Bivolescu

Sunt lucruri pentru care plangi

Se stie sigur ca nu exista om pe pamant care sa nu fi plans nacar o data in viata.Poti plange din cauza unei nenorociri,dar si de bucurie.

Potrivit citatului biblic "Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor" - cei nefericiti se vor bucura inaintea Domnului.

Valentina-Daniela Grigore

Lucrurile pot fi izvor al lacrimilor

Violenta fizica sau verbala,absenta sau prezenta unui lucru pot provoca suferinta,suferinta care se materializeaza in lacrimi.Cel de langa tine,cel pe care il vezi,plange pentru ca sufera,dar lacrimile pot exprima si bucurie.Deci,lucrurile se transforma in lacrimi de bucurie sau tristete.

Lacrimile se nasc din lucruri si mor in lucruri.

Opera de arta presupune imaginatie,munca ,dragoste,perseverenta ,renuntare,compromisuri si multe lacrimi din partea creatorului sau a celor care-l cunosc.Atunci de ce nu renunta la opera de arta?Din egoism ?Nu,opera creata este o mare parte din viata si sufletul sau si continua un sir de suferinte si lacrimi care mai tarziu sunt uitate si eclipsate de roadele muncii de creator.

Nicoleta-Alina Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu consider ca sunt foarte multe lucruri care ni se intampla in viata, lucruri care ne sensibilizeaza mai putin, sau mai mult, in asa fel incat,uneori chiar plangem pentru unele lucruri intamplate noua sau semenilor nostri.

Astfel plangem atunci cand pierdem o persoana draga, varsam lacrimi pentru o iubire imposibila, plangem cand avem sufletul intristat s.a

Dar, consider ca trbuie sa plangem cu adevarat atunci cand din cauza pacatelor, sau a unei vieti necrestinesti suntem in pericol de a ne pierde sufletele.Trebuie sa plangem pentru pacatele noastre, ca sa ne purificam spiritual.Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de pocainta, o sa plangem vesnic.

Putem avea multe varsari de lacrimi, pentru ca nu putem obtine un lucru pamantesc, dar trebuie sa plangem daca nu putem obtine fericirea vesnica-scopul tuturor.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi bineplacute lui Dumnezeu pentru ca prin acestea recunoastem ca am gresit si vrem sa ne indreptam.

Domnul este asa de bun cu noi incat ne-a trimis pe Fiul Sau, care a suferit, a patimit, a plans datorita noua, din cauza nenumaratelor noastre pacate.

Asadar trebuie sa plangem pentru a primi iertare, si pentru a fi vrednici de bucuria vesnica.

Cu adevarat merita sa plangem pacatele, aici, pe pamant,cand inca suntem in trup si putem lucra pentru a noastra mantuire.

Mihaela Badea

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu cred ca in viata noastra trebuie sa avem lacrim,lacrimi de pocainta si cu aceste lacrimi sa ne purificam sufletul, sa spalam pacatele pe care le-am savarsit , unele mai grave iar altele mai putin grave.

Pacatele noastre sunt multe, incat noi nu constientizam ca multimea lor , a pacatelor ajunge la cer.dar niciodata, oricit de grave ar fi pacatele,nu trbuie sa deznadajduim ci cu lacrimi de pocainta sa strigam din adancul sufletului catre Dumnezeu.Dumnezeu are dragoste nemarginita,Dumnezeu este iubire, iar lacrimile noastre vor fi vazute de Dumnezeu si ne va ierta, vazand cainta noastra.

Merita sa plangem pentru pacatele noastre , caci daca traim dupa voia lui Dumnezeu vom dobandi imparatia cerurilor pentr ca "ceea ce ochiul n-a vazut si la urechea omului nu s-a suit, acestea le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El". Cu adevarat merita sa ne plangem pacatele, aici pe pamant,cand inca suntem in trup si inca putem lucra pentru mantuirea noastra, caci suntem singuri,pentru ca Dumnezeu este pururi cu noi.

Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de durere vesnic iar nu va fi "scrasnirea dintilor" si de unde nu mai este cale de intoarcere.Acele lacrimi nu vor mai impresiona pe nimeni.Lacrimile de pocainta pe care le avem acum, in lumea aceasta au un mare rol, pentru ca ne fac sa ne simtim usurati, elibereati si nu ne impovareaza.

Putem avea lacrimi pentru multe lucruri, de exemplu pentru faptul ca nu putem obine un lucru pamantesc sau pot fi si lacrimi de rautate, pentru faptul ca n-ai reusit sa faci cuiva un rau.Aceste lacrimi nu merita sa existe.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi in schimbul carora vom primi cumina vesnica si fericirea la care noi poate niciodata nu gandim.

Asadar, lucrurile pentru care merita sa plangem sunt pacatele noastre.

Veronica Sandu

Si lucrurile sunt insufletite

E adevarat ca lucrurile sunt obiecte reci dar cand reactioneaza cu oamenii se intampla ceva minunat se insufletesc si devin parte componenta din viata si personalitatea omului caruia apartin.

Cineva a spus ca "omul sfinteste locul", dar a uitat sa adauge ca trezeste la viata tot ce exista in jurul lui.Este o relatie complementara, o complicitate duala intre om silucrurile din preajma lui;ele completeza omul, intrgindu-l , iar omul da lucrurilor "viata".

Ar trebiu sa ne intrebam de ce afirmam aceste lucruri.Pentru ca toate lucrurile sunt facute de om(in acest secol, in care traim,din cauza progresului si a tehnicii avansate totul pare sa se robotizeze,inclusiv relatiile interpersonale si comunicarea dintre oameni,urmind parca un stereotip).

Uneori uitam sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, nu mai apreciem nimic la adevarata valoare, am devenit insensibili si putin rautaciosi.Mi-ar fi placut sa traim intr-o alta perioada;cred ca pulsul societatii de dinainte era altul.Cu siguranta as fi simtit,vazut si invatat sentimentele care ne caracterizeaza ca fiind oameni.Stim noi oare,cu adevarat ce inseamna iubirea,loialitatea,tradarea,minciuna,curajul?Nu cred,tratam totul cu superficialitate si nu reusim sa patrundem in esenta lor.De ce a disparut sensibilitatea la frumos?De ce incercam sa ne reprimam sentimentele si impulsurile?

Eu am nevoie de frumos in viata mea,am nevoie de lucruri si sentimente care sa ma defineasca,sa ma ancoreze si sa ma ghideze.

Adriana Raluca Stoica

Lacrimile plang in noi

Lacrima este simbolul suferintei,o exteriorizare a acesteia.Plangerea in noi este mai dureroasa decat toate suferintele pentru ca ea ne picura sufletele cu durere.Plangerea in noi este cu atat mai dureroasa cu cat nimeni nu ne poate sterge lacrimile.Plangem pentru noi sau plangem pentru altii.Plangem pentru lucrurile care le-am facut sau pe care nu le-am savarsit inca dar le vom face.Numai cine nu plange nu a cunoscut durerea,numai cine nu plange nu se curata de rele.In credinta noastra ortodoxa se spune ca de ne vom caii trei zile pentru pacatele noastre, pacatele ne vor fi iertate.Sa plangem deci trei zile neincetat pentru sufletul nostru si va fi salvat.Sa plangem pentru altii care nu vor fi salvati sau care nu au cunoscut lacrima niciodata.

Nicoleta-Simona Bivolaru

Lucrurile care plang
Plansul lucrurilor
Lacrimile lucrurilor

Cum am putea oare patrunde intelesul atat de profund al acestei sintagme?Desi ea este alcatuita doar din patru cuvinte,in ele sunt cuprinse poate intregul mister al vietii si al soartei noastre trecatoare.Daca am urma indemnul acestei sintagme si am pleca privirea si mai ales sufletul catre toate lucrurile fie ele mai insemnate sau nu,am putea sesiza ca nu suntem singuri.Nu suntem singuri nici cand radem,dar nici cand plangem.Am vedea ca atunci cand noi suferim sufera tote lucrurile care ne inconjoara.Plansul lor poate nu se vede si nici nu se aude dar in mod categoric se simte.Nu toti oamenii sunt insa capabili sa simta acest plans si aceasta durere neimpartasita ci numai cei care pot vedea dincolo de latura lor egoista.Cei care reusesc sa inteleaga ca omul nu e niciodata singur nici cind rade ,nici cand plange.Cu el rade sau plange intregul univers.El trebuie numai sa fie capabil sa-si impartaseasca atat bucuria cat si durerea,caci prin aceasta impartasire bucuria atinge apogeul iar durerea e alinata mai repede si mai usor.Exemplul suprem al lacrimilor si durerii impartasite este chiar Hristos Cel care a baut cupa plina de lacrimi si de durere a omenirii pentru a aduce mantuirea,iar cei care s-au facut partasi la aceasta suferinta au putut ajunge la adevarata fericire,la raiul spre care tinde orice om de la inceputul existentei sale.

Aceste lacrimi ale lucrurilor au fost cantate si de poporul nostru incepand de la literatura populara si pana la marii poeti si scriitori ai nostrii.Marele nostru poet a stiut sa-si faca partas,bucuriei sau durerii sale, intreaga natura ba chiar intregul univers.Cu el plange intregul univers drama singuratatii sale:Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.

Emilia Tomescu

Sunt lucruri pentru care plangi.Sunt momente,sunt cuvinte,sunt fapte,sunt oameni care starnesc in fiinta noastra sentimente contrarii,de bucurie sau tristete,de ura sau iubire si elibereaza acele energii care de multe ori ne tin sufletele incatusate.Fiecare lacrima spune ceva.Fiecare lacrima o varsam pentru altceva.Este normal sa plangi la durere,dar parca nici o bucurie nu e deplina fara sa versi o lacrima.Si atunci poti plange pentru tot,chiar doar pentru faptul ca soarele rasare,caci bucuria inceperii unei zile se prelungeste cu fericirea noptii, cand visul iti poate aduce si el motive sa plangi.

Ioana Alina(Honciu)Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma este revelatoare pentru a arata iubirea .Acest sentiment,iubirea,inglobeaza dragostea a tot ce ne inconjoara(natura,patrie,persoane dragi).Lacrimile varvate pentru aceste "lucruri"pot fi de fericire sau de tristete.

In momentul savarsirii unui pacat versi lacrimi de pocainta ,lacrimi care spun durerea din suflet.Sufletul tau plange o data cu tine.

Maria Magdalena Dima

Exista lucruri pentru care merita sa plângem

Intr-adevar,in viata exista lucruri care merita si dau substanta lacrimilor noastre.O greseala,indiferent daca are o mai mica sau mai mare importanta,uneori ne poate stoarce rauri de lacrimi ce izvorasc din adancul sufletului sau al constiintei noastre.Chiar daca unii spun ca lacrimile nu pot fi decat una din multele modalitati de exprimare a sentimentelor,a trairilor,a emotiilor care ne incearca sufletul intr-un anume moment din viata.Sunt o eliberare,o descarcare a tuturor energiilor negative ce exista in corpul nostru.Nu trebuie sa pierdem insa din vedere motivul care la provoaca.Plangem pentru o greseala,plangenm cate o data in fata unei icoane sau mai plangem de fericire.Exista intr-adevar lucruri pentru care merita sa plangem fara sa ne stirbim demnitatea si fara sa dam dovada de slabiciune.

Ioana Alina MAnole

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Vergilius canta dragostea, puritatea acestui sentiment, sensibilitatea umana.Omul are o viata zbuciumata care trebuie traita.

Omul puternic reuseste sa depaseasca obstacolele.Lacrimile reprezinta un simbol de eliberare(mijloc de eliberare)dar pot fi si semnul tristetii sau bucuriei(cu o usoara tenta de tristete).A plange din nimic nu este o cale spre mai bine dar si a nu plange de loc nu este o solutie pentru fericire.Omul cauta fericirea.Pot fi considerate fericiri scurte, foarte scurte momente ale vietii.De aceea si lacrimile au un scop in trairea omului.Exista lucruri(momente)in viata pentru care merita sa plangi.Aici poate fi acea eliberare necesara amestecata cu durere pentru aceste lucruri(parere de rau in general pentru pierderea sau castigarea lor).Omul reprezinta un ansamblu complex de sentimente si este inevitabila simtirea.Uneori,nevoit,se simte plansul acesta al lucrurilor.

Oana-Izabela(Lita) Petrisor

Sunt lacrimi pentru care merita sa plangi

Lucrurile pentru care merita intr-adevar sa plagi sunt minunile aratate de Dumnezeu oamenilor.Nu tot timpul lacrimile trebuie varsate, dar sufletul si constiinta trebuie sa nu le patezi, pentru ca niciodata nu se purifica plangand.Se purifica prin lacrimi de cainta.Lacrimile care sunt varsate ar trebui sa fie lacrimi de bucurie.

Victoria Bugiulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Plangem cu lucrurile
Sunt lacrimi in lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Acest vers simbolizeaza iubirea-sentiment atat de profund care inmagazineaza toata energia vitala a omului.

Elena Carmen Mihaleche

Dictonul lui Vergilius care arata ca si lucrurile au lacrimi ne poate duce cu gandul la opera lui Proust "In cautarea timpului pierdut",opera care aduce in prim plan memoria involuntara.

Noi percepem lucrurile ca pe niste obiecte neinsufletite, dar sunt momente cand acestea ne trezesc amintiri,facandu-se o legatura intre obiect si persoana.Am putea spune ca lucrurile sunt "martori" ai intamplarilor noastre de orice natura, bune sau rele.Pentru Proust madelaina este cea care face apel la memoria involuntara.

"Lacrimile lucrurilor sunt de fapt lacrimile persoanei care este legata sufleteste de acest lucru.Lacrimile pot fi lacrimi de bucurie si lacrimide tristete.Oamenii sunt intotdeauna tentati sa pastreze anumite obiecte pentru a-si aminti de anumite intamplari sau persoane.

Maria Dumitrescu

Lucrurile au lacrimi
Lucrurile plang in noi

Lacrima simbolizeaza suferinta; plangem pentru noi sau plangem pentru cei apropiati noua.Suferinta nu este neaparat fizica, putem plange regretand ceea ce am facut sau ceea ce nu am facut.

Aici prin Lucrurile au lacrimipoate fi vorba de istoria fiecarui lucru, amintirea pe care ne-o provoaca vederea acestuia.

Lucrurile plang in noi-nu lucrurile fizice ci amintirea atator evenimente trecute ne sensibileaza.

Gabriela(Popescu)Barbulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

una dintre fericiri spune:"Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mantui".Sunt multe lucruri pe pamant pentru care plangem.Prin plans ne exprimam bucuria, fericirea sau dimpotriva, tristetea dezamagirea.Cand suntemtristi cineva ne spune "Plangi!Si te vei simti mai bine".Intr-un astfel de moment nu ne punem intrebarea daca exista lucruri pentru care merita sa plangi?Sau nu?Dar exista momente in viata in care fericirea este atat de intensa incat nu poate fi exprimata decat prin lacrimi.Oare in astfel de momente ne intrebam daca exista lucruri lucruri pentru care merita sa plangi?

Liliana Dobrin

Sunt lacrimae rerum!-plansul lacrimilor sau lacrimile care plang, sunt lucruri pentru care meritasa plangi;lucrurile plansului(foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa, sacrificiu sunt lacrimaecare stiu sa atinga perfectiunea.

Creatia lor care a necesitat plansul, ne face pe noi sa exprimam Sunt lacrimae rerum, adica sunt lucruri care merita sa plangi; din plansul lacrimilor lui izvorasc lacrimile noastre.Insusi Mantuitorul a plans si a spus "Doamne, iarta-I ca nu stiu ce fac" ; alaturi de el plangea si Maica Domnului.

Domnul Iisus ne spun:"Fericiti cei ce plang ca ei vor fi mantuiti".Plansul ne poate aduce mantuirea si fericirea asa cum ne spune Domnul Iisus.

Mariana Anisoara Ion

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Poetul Vergilius exprima prin acest vers un sentiment omenesc etern prin esenta lui umana-tristetea.Tristetea sau amaraciunea la pierderea cuiva drag,tristetea fara motiv, denumita de noi melancolie si care se alimenteaza din suvoaiele amintirilor.Sunt intr-adevar astfel de lucruri, intamplari, pentru care lacrimile nu sunt un pret prea mare.Acestea chiar merita planse , este un timp al lor, asa cum in "Ecleziastul"apar cuvintele "Este un timp pentru plans si untimp pentru ras".

Sunt insa si lucruri pentru care nu merita sa plangi, atunci afirmatia de mai sus ar sublinia tocmai importanta celor pentru care merita sa versi lacrimi .

Lacrimile purifica, lacrimile usureaza , uneori poate si lucrurile plang.Sunt lucruri de plans, sunt lacrimile lucrurilor.Lucruri inradacinate pe care noi adesea le vedem sub tremurul genelor.

Diana Voivodeanu Chitescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

In viata avem parte de numeroase surprize, dar de cele mai multe ori le primim pe cele mai putin plăcute pentru a merge"in lumea de dincolo".

Gheorghita (Duta) Parvulescu

Lucrurile, ar trebui sa nu aiba mare insemnatate pentru noi, dar sunt oameni care pun mai presus chiar decat sufletul lor, bunurile materiale.

Nu ar trebui sa plangem decat pacatele noastre si fiintele dragi, care ne-au parasit inainte de vreme.

BEATRICE

Dante  începe ascensiunea în Paradis într-o zi de primăvară, la amiază, fiind călăuzit de iubita sa din copilărie, Beatrice. Ea este plină de divinitate. În cerul lui Saturn se reflectă divinitatea. Există o mare neputinţă de a-L vedea pe Dumnezeu.(Daniela Burducea).Femeia perfectă. (Marina Stana).Este idealul concret. (Peruţa-Delia Radu)Este Francesca (Beatrice). (Nicoleta Niţă). Solemnitatea ei creşte. (Ionela Alexandru). Superioară atât lui cât şi lui Virgiliu. După reînvierea trupurilor, carnea va fi pură. (Alina Geambaşu). Francesca este Beatrice. (Bianca-Laura Vasile). Într-o noapte a săptămânii Patimilor. (Elena Anduţa Cârnu). Este pusă asupra faptului de a ghici întrebările care-l macină pe Dante. (Florina Lunescu). Cel mai măreţ mormânt literar închinat femeii iubite. (Mihaela Adriana Rotaru). Dante este acel ceva din cultura italiană care a rămas independent de orice context istoric, este Eminescu al lor. (Teodor Mircea Coman). Îl făcea să înţeleagă lucruri nepricepute, era femeia din toate visele. (Claudia Ionela Bordei). La sfârşitul călătoriei, Beatrice îl părăseşte pe Dante. (Mariana Ilinca Mocăiţă). În infern, sufletele sunt păcate. (Elena Borşaru). Este personajul feminin din „Divina Comedie – Paradisul” de Dante. (Aurelia Radu). Beatrice găseşte răspuns la orice întrebare pe care Dante i-o pune Piccardiei. (Diana Matei). La un moment dat, Dante este îndemnat de Beatrice să privească în jos, pentru a vedea lungul drum parcurs împreună. (Elena Cătălina Sima). Răpus eşti de orbire şi sapi adâncul negru, fierbinte şi urât. (Liliana Crestinescu). Suferinţa omului este de fapt bucurie. (Elena Constantin). Femeia superioară, femeia care conduce, femeia care simbolizează raţiunea divină. (Iuliana David). Spera în regăsirea preaiubitei Beatrice. (Maria Roxana Nan). Privind-o pe Beatrrice în ochi porneşte spre Paradis şi se opreşte în lună. (Narcisa Necula). Într-o lume necunoscută, plină de durere. (Lidia Neagu).

VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vindecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o razăde lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate ficonsiderată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea înter un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsimani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

 Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus. Înaintea martiriului, Iisus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţin de natura divină.

În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se, spre deosenire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l înspăimântă: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una”. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa terestră şi, pe de altă parte, albul, simbolul purităţii cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică, „Şi amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Cele două strofe care urmează dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi depăşirea acestui moment prin înţelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, îndoiala, ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparenţa înşelătoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre spirit şi materie.

Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tragismul viziunii. Un vânt de spaimă frământă lumea, anunţând martiriul care va (urma) schimba destinul omenirii. Ultimul vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă”, e încărcat de sugestii premonitorii.

Epitetele, în majoritate exprimate prin adjective, definesc dimensiunile zbuciumului interior, mai puţin cadrul, care este redus la câteva elemente esenţiale.

Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel gramatical, prin folosirea verbelor la timpul imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale. (Rodica-Ancuţa Dinu)

Cuvântul a dat lumii „conştiinţa de sine”, putinţă şi încredere de a se exprima, voinţa de a condensa gândul demn de reţinut în concepte, vocabulele de dragoste, pe cele de ură,, de formulare a ideii de libertate, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior. (Viorina Muscalu). Luptând pentru lumină Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său de puritate. El vorbeşte, ca uriaşii lui Creangă, colorat şi liniştit, cu conştiinţa triumfului asupra mediocrităţii. (Mihaela Irimioiu). Lostriţa este văzută în trei ipostaze: fabuloasă – „lostriţa vrăjită”; diabolică – „ieşită la liman sub coasta iadului”; umană – „sta lungită la soare ca o domniţă”. (Elena-Ramona Ţilică). Epitetele potenţează chinul lui Iisus, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, „infama băutură”, iar personificarea măslinilor, care „se frământau” şi „voiau să fugă” înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului divin. (Mariana Dinescu). Pe un rest de plută se afla o fată care, adusă la mal, i-a zâmbit lui Aliman şi a cerut de mâncare. Această fată nu avea nici un nume, aşa că Aliman o numeşte Ileana. Nu a fost mult până acesta se îndrăgosteşte de Ileana, dar în zadar, pentru că mama fetei vine şi o ia pe aceasta. (Elena Sorina Stoica).

În lirica de factură religioasă a lui Vasile Voiculescu întâlnim teme şi motive biblice din Noul Testament şi din Vechiul Testament. De asemenea, întâlnim două direcţii, una apostolică – în accepţia biblică a termenului, şi una isihastă, de implicare a eu-lui în actul credinţei şi al rugăciunii, în care credinciosul se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.

Poezia „Taborul” are semnificaţii adânci ce reies din modalitatea de transfigurare a Luminii Sfinte, preludiul transfigurării religioase a credincioşilor. Lumina Sfântă trebuie corelată cu două aspecte pe care poetul le evidenţiază: dublul statut al credinciosului, acela de spectator dar şi de participant la schimbarea la faţă, la o transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos; inhabitarea divinului. Lumina transfigurează atât umanul, cât şi elementele cosmicului: soarele şi luna.

În poezia „Pe cruce” Vasile Voiculescu valorifică artistic o altă secvenţă din biblie: calvarul şi expresia lui Iisus Hristos pe cruce. Aici se sesizează un portret în oglindă al protagonistului. Durerea suferinţei şi expierea sunt surprinse succint, intensitatea lor fiind sugerată vizual. Superlativele stilistice („arşiţa grozavă”) şi folosirea verbelor la indicativ imperfect sugerează o acţiune de durată, împingând realul pe partea fabulosului şi făcând imaginea de ansamblu apocaliptică. În poezie sunt potenţate suferinţele Lui Iisus, iar durerile lui reprezintă şi rezumă suferinţele tuturor oamenilor. În partea a doua accentul cade pe „spasmele durerii” morale, deoarece Iisus trebuie să îndure hula cărturarilor, batjocura mulţimii isterizate. Strofa finală surprinde contaminarea prin somn a vegetalului şi a umanului, ca prefigurare a thanatosului. Prin moartea Sa pe cruce, prin jerta de Sine, Iisus a luat asupra sa păcatele tuturor oamenilor. Prin moartea Sa demnă, Iisus Hristos s-a ridicat deasupra condiţiei umane.

„Iisus pe ape” redă secvenţa biblică a umblării Mântuitorului pe ape, o teofanie prin care a arătat ucenicilor Săi puterea Sa dumnezeiască. Aici se dezvăluie în toată măreţia Sa, oferind ucenicilor un exemplu de mărinimie şi bărbăţie creştine, spre a nu pierde nădejdea în Dumnezeu. Ideea fundamentală a acestei poezii este aceea că mântuirea oamenilor stă sub semnul crucii.

Iisus Hristos apare şi în poezia „Pregătiri de cină”. Personalitatea Lui este conturată prin tehnica contrastelor între starea sufletească dramatică şi veselia ucenicilor. În poezia lui Vasile Voiculescu, „mielul molatic” este alter ego-ul lui Iisus. Imaginile şi gesturile trimit la naraţiunea biblică: mielul mirosind a lapte face aluzie la Cel fără de păcat, iar somnul toropitor este somnul morţii.

Ideea fundamentală a poeziei „În Grădina Ghetsemani” este aceea că luând viaţa pe cont propriu, căpătând conştiinţa de Sine, Iisus cugetă la apropiata Sa moarte prin crucificare. Prin zbuciumul sufletesc îşi dezvălui treptat întreaga măreţie morală, conferindu-I lui Iisus o aură de personaj tragic. (Maria Cristina Ivan).

Oare nu era în grădina Ghetsemani o altă ispitire? (Georgiana Lazăr).

Poezia „În Grădina Ghetsemani” interpretează liber o scenă-simbol pentru creştinism, relatată în Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca: Iisus vine cu ucenicii săi pe muntele Măslinilor şi le cere acestora să vegheze împreună cu el. Se depărtează de ei, cade cu faţa la pământ, rugându-se fierbinte şi când se întoarce găseşte discipolii dormind. Neputinţa apostolilor de a învinge somnul, un eşec spritual, are o semnificaţie profundă: „veghea iniţiatică” deşi limitată la câteva ore s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti.

Poezia lui Vasile Voiculescu exploatează dogma incarnaţiei: Hristos este logosul devenit trup, este cel care face legătura între Dumnezeu şi Sf. Duh, adică între Dumnezeul care creează existenţă şi Dumnezeul care este în noi. Iisus, ca om, trăieşte în grădina Ghetsemani un moment de teroare tanatică. Refuzând paharul el încearcă să eludeze ceea ce este scris să se întâmple, după voinţa Tatălui: arestarea, judecarea, răstignirea – moartea prin care să fie mântuită lumea. Suferinţa lui Iisus, care într-un moment de slăbiciune repudiază misiunea divină, este surprinsă pictural: paletă coloristică restrânsă (roşu, alb, verzui), compoziţie simplă, difuzia durerii în univers (Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).

Termenul de „pahar” folosit atât în biblie cât şi în poemul voiculescian trebuie înţeles în sens spiritual, evocând momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe duratra vieţii sale, cât şi în sens material reflectând clipa expierii sale, în care Iisus însetat a băut oţetul ce i-a curmat şirul suferinţelor.

Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria soartă şi temerea lui firească de a lua „paharul” suferinţelor omeneşti. Supunându-se voinţei şi hotărârii divine, Iisus sfârşeşte prina a-şi accepta destinul şi – renunţând la trăsăturile umane – implicit „El uitase de viaţă”.

Poetul religios adaugă evenimentului biblic al rugii lui Iisus şi pe cel al Patimilor Mântuitorului, încheiate cu moartea lui prin răstignire. Între cele două momente temporale s-a plasat răgazul psihologic, al îndoielii de sine şi al deciziei compensatorii de a se sacrifica pentru purificarea de păcate a întregii lumi, izbăvite prinmoartea celui curat şi fără vină.

Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă dragostea de oameni şi mântuirea lor. (Ioneta Emanuela Manea).

Sonetul CLXX (16). „Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, / Eternul se ascunde sub coaja unei clipe / Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe...”

Ca şi I. Barbu în „Oul dogmatic”, Voiculescu recurge la simbolistica oului – formă redusă a cosmosului – în miezul căruia se repetă creaţia lumii de la început: în matricea ovoidală este întipărită mişcarea „aripilor” care, odată eliberată din coaja originară, se va transforma în „zbor” către tăriile cereşti. Cuvântul a dat lumii conştiinţa de sine, putinţă şi încredere de a se exprima, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior.

Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între semnul lingvistic şi sensul cuvântului, între cădere şi înălţare omenească, atinse prin limbaj, este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur”. Simbolistica regalei păsări de pradă este extrem de variată, ambivalenţa semnului: el sugerează răul (războiul) şi moartea, dar şi lumina soarelui, alături de focul purificator. V. Voiculescu îi atribuie conotaţii benefice, de pasăre a izbăvirii, care sparge tiparele închistate ale lumii şi ale cuvântului, urcând la ceruri înţelesurile noi, răpite – cu iuţeala zborului – din „ţăndările” sensurilor învechite.

Poetul îndeamnă fiinţa prietenă (prin vocativul „iubite”!) să-şi regăsească inocenţa primară în „puritatea dintâi” a cuvintelor întemeietoare de sensuri în lume şi să se topească în „zeiasca voluptate” a rostirii semnificative. Acestea sunt, în viziunea poetului, „cheile magice” ale cuvântului oferit omului de generoasa divinitate tutelară: el instituie o semnificaţie, pe care o raportează mereu la universul real; imaginează, fabrică noi înţelesuri, reconstruind realitatea de la capăt; evocă o altă lume, adevărată ori numai închipuită, deja căzută în omeneasca uitare, ca şi omul.

Putem vorbi şi de funcţia eliberatoare, cathartică a cuvântului, pentru că el descătuşează lumea din codurile fixe şi perimate în timp, prin care a fost receptată, redându-i însuşirea primordială de a fi inepuizabilă. (Elena Raluca Manea).

Esenţa atitudinii liricie a lui V. Voiculescu rezultă din credinţa în posibilitatea răscumpărării fiinţei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferinţă. Scrierile lui cu caracter religios sunt poeme ale măreţiei şi mizeriei iubirii, ale Tatălui nostru Ceresc, ale Fiului, ale luptei permanente din sufletul uman. (Maria Magdalena Stanciu-Toma).

Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filosofic al sonetelor lui Shakespeare – scrie profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga – Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el, convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului asupra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune.El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere.

Fiecare dintre sonete este, în acest sens, iniţiatic. Sonetele se adresează poeziei mai vechi a lui V. Voiculescu, în măsura în care se adresează poeziei, dar şi experienţei ultime.

Legându-se de versurile mai vechi, continuându-le şi explicându-le, Ultimele sonete... rămân, totuşi, o operă autonomă, experienţa brută a unui creator într-un timp al creaţiei.

Poetul nu se mai adresează unui anumit public, el nu are un public, el scrie pentru a se supune condiţiei sale de creator; scrie, spune V. Voiculescu, pentru eternitate.

El se autoexilează şi într-un timp al literaturii – Ranaşterea, dar şi într-un „limbaj”, într-un discurs care marchează alt discurs: exilatul transmite mesaje într-un limbaj ce este accesibil doar iniţiaţilor: celor pentru care Literatura este un domeniu sacru. Dacă Primăvara renascentistă poate fi unul dintre decorurile sonetelor, ea este, în aceeaşi măsură, subminată de „anotimpul exilului”: de anotimpul „limbajului voiculescian”

În sonetul al cincilea renaşterea voiculesciană îşi mărturiseşte, aşa cum o va face de multe ori pe parcursul sonetelor, impasul; nu primăvara, nu anotimpul reînvierii „dă buzna”, ci iarna, mărturie a impasului; încoronările celorlalte sonete sunt acum „descoronări”; anul îşi leapădă coroana, refuză regalitatea, stăpânirea. Întrebării iniţiale îi corespunde alta, adresată altui domn; surghiunul temporal este şi unul spaţial.

În ultimele sonete... temele sunt sumbre, gerurile, zăpezile sunt ucigătoare. În sonetul al 22-lea poetul e „dezghiocat de vise de promoroacă”, de „amarnice vântoase de gânduri şi nesomn”. Imaginea fundamentală a copacului serveşte din nou la construirea unei alegorii; invocaţia („Îndură-te, coboară şi vino de mă vrei / Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”) are în vedere finalul. Zăpezile solemne nu lasă nicio şansă, ele reprezintă sfârşitul; dincolo de ele nu mai e nimic. Îngheţul ca moarte apare şi în sonetele 32 şi 52. Şi, numit prin perifrază, în altele. El aparţine canonului, petrarchismului, poeziei galante, primului registru de metafore ale poeziei. Dacă anotimpul de referinţă al Ultimelor sonete ... e primăvara (corespunzătoare, literar, Renaşterii), cu expansiunile ei florale, cu armoniile ei vegetale, dar mai ales cu „învierile” petrecute sub semnul ei, iarna e un anotimp al gestaţiei, al pregătirii miraculoaselor Renaşteri. Nu numai atât însă: zăpezile, îngheţul, frigul aparţin unui lanţ de opoziţii ce ar pune în cumpănă valorile vieţii. Anunţarea frigului sau a zăpezilor poartă mereu un aer sumbru: se intră într-o lume interioară, se coboară în Hades. Iarna încheie un ciclu: vorbeşte despre un sfârşit. Zăpada egalează contrariile, frigul anulează mişcarea. Decor în sonete, hibernalul reprezintă şi un element al „competiţiei” poetice, echilibrând patimile, mereu aflate în plină ardere, temperând combustia sentimentelor. Veghea caracteristică eroului din sonete revine în sonetul al cincilea; se veghează, aici, „iubirea plăpândă”, aşa cum este „o comoară-n veci hărăzită”; acum dezlănţuirea comparaţiilor ne anunţă că suntem în plină competiţie poetică; în stil competitiv, poetul e un Argus, dar nu cu o sută de ochi, ci cu o mie.

Imaginile „titanice” primesc noi referinţe în sonetul al şaselea; în bestiarul voiculescian apare vulturul, bineînţeles rănit; apare şi o „osândă” care, rostită de partenerul erotic, devine „lege de aur pur şi greu”. Ar trebui să studiem, aici, rolul metalelor preţioase în poezia lui Voiculescu.

Sonetul 90 – all 244-lea sonet imaginar shakespearean – vorbeşte de ieşirea din starea „sacră”, de ieşire în condiţia vremelnică: umilinţa mărturiei nu-i egală decât cu orgoliul cu care se oficia ceremonia unirii. „... Îngăduie să-ţi spun,  / Oceanule de geniu ce-n veci chiar şi uitarea / Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun, / Şi în ce chip pe lume să pângărească marea?” Poetul şi-a regăsit condiţia „pământească”, timpul său „sacru” a luat sfârşit. Cuvintele retragerii numesc starea de excepţie, extraordinara aventură, condişia „iraţională” a unirii (e înfăptuită de „un biet nebun”). Aventura s-a terminat; la fel cum, altădată, Babel nega drepturile poetului de a atinge divinitatea, sfârşitul sonetelor subliniază eşecul. Luarea la cunoştinţă a condiţiei fragmentare, acceptarea ei, relansează ideea „numelui”, cel ce vorbeşte are acum o identitate din nou exactă, el e din nou Mefisto, dar un Mefisto al parodiei, profan.

Ieşirea din starea sacră desacralizează sonetele; poetul ce le-a înfăptuit nu mai e geniul, ci unul care poate încerca starea de umilinţă: „Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor... jos... până-n adânca mea smerenie...”

Odată despărţit de timpul shakespearean, ruga poate deveni o modalitate poetică; poetul se adresează marelui creator aşa cum s-ar adresa Divinităţii. Primii tălmaci ai textelor de cult nu foloseau alt mod de a se adresa scriptelor sfinte: „De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească / De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude. / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească / Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...”. Extraordinara experienţă a poeziei a luat sfârşit, timpul îşi regăseşte matca lui proprie. Poezia redevine o problemă de limbaj, într-un timp ce este, acum, al cuvintelor: izgonite din „paradis”, ele devin „imaginare”, palidă copie a marilor cuvinte, sanctificate de Creator. (Virginia Cristina Zamfir).

Apariţia în 1964, la un an după moartea poetului Vasile Voiculescu, a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, a provocat o mare surpriză. Distinsul critic şi istoric literar Perpessicius aprecia în prefaţa volumului că este „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”. Vladimir Streinu, înfăptuind o analiză a întregii opere a poetului buzoian, este de părere că „Sonetele constituie o doctrină a iubirii, o erozofie”, născută dintr-un mimetism liric superior. (Elena Popescu). Erosul transcende existenţa omenească dând timpului sens, al cărui corespondent spaţial în ordine absolută este nemărginirea. (Dumitra Nuţă). Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. (Raluca Niţu). Între anii 1947 şi 1958 Voiculescu a conceput cele mai semnificative poeme de dragoste, reunite în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...”, alături de romanul fantastic „Zahei Orbul”. (Antoaneta Carmen Coman)

Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşea starea de extaz şi se ridica până la aceea de entaz. Rodul literar al acestei experienţe este ciclul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Iconografia cristologică e destul de bogată în lirica de inspiraţie religioasă a lui V. Voiculescu. Din această categorie fac parte poeziile: Magii”, În grădina Ghetsemani”, „Pe drumul de aur al Sidonului”, Iisus pe ape”. (Irina Piţoiu)