duminică, 21 aprilie 2019

CONTEMPORANI ÎN MILENIUL III



CONTEMPORANI 
ÎN MILENIUL  III



Ion Minulescu – Dimitrie Grama – Felix Sima – Liliana Popa – George Anca – Adrian Botez – Ion Soare – Puși Dinulescu – Ioan Miclău

ION  MINULESCU

Rugă pentru Duminica Floriilor

            Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
            Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt -
            Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
           Un ropot scurt de ploaie
           Şi-un mic vârtej de vânt...
           Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
           Granit din cărămidă…
           Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac…
           Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa
           Cum te-am văzut pe Tine -
           C-aşa credeam că-i bine!...
           Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
           Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie!


DIMITRIE  GRAMA

Gânduri

.... Oare pe noi toti ne copleseste melancolia "trecutului" atunci cand nebunia si efervescenta tineretii, de la o anumita varsta, nu mai este un atribut al spiritului nostru?

Oare toti simtim cum timpul in care traim si in care am vrea sa fim la fel de comfortabili ca si "mai inainte", ne scpa printre degete, clipa dupa clipa, si aceste pierderi de clipa ne creaza, de multe ori, o stare de agitatie, o stare falsa de exagerata "activitate", in care noi ne vrem eroi principali?
Nu stiu, poate de aceea eu scriu aceste randuri, tocmai ca sa-mi dau importanta gandurilor pe care de obicei le impart doar cu mine insumi. Poate ca, in acest fel, cer altora compasiune si alintare spirituala si intelectuala. Cer afirmare existentiala!?
....De multe ori ma angajez in dispute politice sau religioase si "apar" un punct de vedere si sunt aproape convins ca ceeace eu deliberez are mare importanta si intr-un fel sau altul, va schimba "evolutia" societatii, "ecologia" sau clima acestei planete. Astfel salvez, tigrii siberieni si padurlie din Matto Grosso, salvez Europa de popoarele migratoare, salvez datine si traditii, combat Imoralitatea si Curvasaria politicienilor, etc., et., etc.
Da, ganduri!
....Imi amintesc un trecut in care am invatat sa spun "sarut mana", "buna ziua", "multumesc" sau si mai exagerat, sa ofer locul meu unei femei sau unui batran oarecare! 
   Imi amintesc cum batranii familiei continuau sa inbatraneasca acasa si tot acasa mureau. 
   Imi amintesc scoala cu profesori invechiti care cereau de la noi respect si performanta! Nu-i prea sufeream, dar eram nevoit sa ma incadrez, altfel ramolitii aceia ne lasau repetenti sau ne propuneau "scolilor de corectie"!
   Imi amintesc plimbarile mana in mana cu vreo fata si fanteziile legate de sex. Bine, si "pe vremuri" erau prematuri, fete si baieti care faceau sex la 14-15 ani, dar marea majoritate de baieti si fete probabil ca erau ca mine timizi si labagii....

    Ma gandesc in cine si in ce sa am incredere? Pe cine sa ascult?
Pe cei tineri care calca in picioare "ziua de azi", "momentul" si se grabesc sa traiasca deja in viitor sau sa-i ascult pe cei care traiesc in trecut, traiesc din ganduri si amintiri, de multe ori "fabricate" in asa fel incat sa corespunda unor dorinte si aspiratii?

   Ma gandesc ca traiesc o dilema milenara, care inca nu a incetat sa ne creeze acea stare de confuzie spirituala si intelectuala cu toate ca acum suntem foarte "evoluati" si cunoscatori  ai fiintei umane la nivel subcelular, atomic!
   Ma gandesc oare si copii si nepotii mei vor trece prin faze de evolutie personala asemanatoare celor prin care eu am trecut? Tot posibilul dar exista si posibilitatea ca generatiile viitoare sa aibe total alte "modele" intelectuale si spirituale care nu le mai permite acest "lux extravagant" pe care eu al consider mai mult o povara!
   Si atunci, ce importanta mai au luptele religioase, incompetenta crasa a politicienilor, coruptia si subjugare spiritului uman intereselor financiare?
Cui ai mai pasa de toate astea in afara de mine?
    Ma gandesc cat pot sa fiu de ramolit!

DG, Uppsala 17/4, 2019 


FELIX SIMA

Poezie

Înțeleg să ia foc o căsuță
a lui nenea Ion
din vârful dealului
sau șura de paie făcută de tanti  Maria, văduvă,
în albia unui pârâu secat,
dar nu înțeleg cum poate să se aprindă, brusc,
de la o sudură
- erau sudori necalificați acolo? -
și să ardă podul Catedralei Neamului și Neamurilor,
când această Instituție era
sub observația tuturor
sistemelor de antifoc moderne existente...

Acoperișul ardea cu fum îngrozitor de negru,
de parcă ar fi fost acolo depozitul cazanelor
cu smoală ale Iadului ...

Să sperăm că au ars toate,
cu această ocazie..

Să avem grijă să nu scrie nimeni cartea
„Cocoșatul de la Coloana Infinitului”,









LILIANA  POPA

„Contemporani în mileniul III”2

Liliana Popa -  Domnule George Anca o pasiune nu foarte des întîlnită, cea pentru indianistică, ce v-a fermecat  și ați ajuns mai apoi  traducător și eseist privind literatura sanscrită   ?

George Anca- Un acident. Karma. Altfel, pasiune ancestrală, via Eminescu. Directorul Pârjol al relațiilor internaționale din Ministerul Învățământului m-a întrebat dacă vreau să merg lector în India. Eu lucram la serviciul Biblioteci, director Mihai Șora. Curând am fost pompat de ministra Suzana Gâdea la Facultatea de Ziaristică, decan Nestor Ignat. Am predat româna la străini și am îngrijit biblioteca de ziaristică, iar la vreun an-doi, prorectorul cadrist de la Ștefan Gheorghiu mi-a intimat că merg în India, că apăruse la Ceceu o anonimă, că vreau să scot un manuscris din România. I-am rspuns că da, scot teza mea de doctorat, să pot preda studenților. Nu, că am fost cercetat (în timpul de la ziaristică). La 33 de ani, în 1977, eram Visiting lecturer în Departamentul Limbilor Europene, româna, a doua (prima fusese rusa, după război). M-am întors în țară după 7 ani. Amita Bhose mi-a spus că soția mea a înțeles mai bine India. Noi ne vedeam fata deja indiancă de la  4 la 11 ani. Am revenit cu soția la un nou profesorat după 1989. Indianizarea ne-o fi fost reromanizare, împreună cu studenți, în compania profesorilor, a zeilor, a treimii de acasă.
         „Limba română în India” (după 25 de ani) a devenit proiectul cultural-managerial-didactic de afirmare, cu sprijinul până la devotament al studenţilor, după obţinerea, prin concurs, la Institutul limbii române, în 2002, a postului de profesor-visiting, din nou, la Universitatea din Delhi; predarea limbii materne ca limbă străină a putut fi îmbogăţită cu o cercetare longitudinală asupra apelului limbii române (unii au revenit la învăţarea ei după 20 de ani) în sensiblitatea (indo-europeană?) a tinerilor indieni, altfel interesaţi şi în burse (doi dintre ei, Chitranjan Kumar şi Ashok Kumar Tyagy au primit).
           Prestigiul științific și profesional s-a insinuat în India și după. Exemple de contribuţii relevante pentru domeniul „litere”/”filologie”:
         ApoKalipsa indiană (9 volume, 1998 - 2004) –  Maica Medeea la Paris, Frica de Orient, Budha şi colonelul, Furnici albe, Sanskritikon, La Gioia, Dodii, În recunoaştere, Măslinii din Uffizi. Alternare intertextualistă de eseu, ficţiune, traduceri, e.g. Sanskritikon (vol.V): Atharva, Upanişade, Gitagovinda, Meghaduta, Cântece din piesele lui Shakespeare, Tulsidas, Tagore, Milarepa, Eminescu, Gandhi etc.
         Ibsenienii (7 volume, 2005 – 2006, română, engleză): Henrik, Diplomă de sinucidere, Tu, Digital Kali, Finish Romania, Zăpezi hawaiiene, Rechinuri. Pornind de la centenarul morţii lui Ibsen – lansat de noi împreună cu ambasadorul Norvegiei, Sorana Coroamă Stanca, Ovidiu Drimba, Irina Petrescu, Sanda Tomescu – în simetrie cu participarea lui Liviu Rebreanu la centenarul naşterii, 1928, Oslo.
         Publicarea în sanscrită şi alte limbi indiene a scriitorilor români – Romanian Classics in Sanskrit, Dyvyagrha/Luceafărul de Mihai Eminescu, First Epistle by Mihai Eminescu, (în hindi:)Memna/Mioriţa, Meşterul Manole, Antologie de poezie română contemporană.
         Cărți publicate în engleză:  Literary Anthropology, Transbudhvana,  Sanskritikon, Gramatica sanscrită în versiunea lui Mihai Eminescu  etc., pe lângă peste 50, în majoritate literare         Printre comunicări: Cosmologia eminesciană între Veda şi Edda, Ramayana and Journey to the West,  Sanskrit studies in Romania. To die for Sanskrit  (cazul Eminescu) etc.

·     Liliana Popa - Ați fost fascinat și de alte domenii, de  literatura antropologică , aveți volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală.  Ați participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India iar recent, la Conferința Mondială de Indologie,New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.

George Anca  - Fascino împletitură. I-am avut oaspeți în Delhi pe Romulus Vulcănescu, Sergiu Al-George, Ion Iuga, Constantin Mateescu, Eric Becescu ș.a., cu care au împărtășit carisma unor scriitori, profesori, muzicieni, pandiți. Invitația de întâlnire cu Salman Rushdi anunța și cartea unei cărți de traducere a poemelor române și idiene. Împreună cu Amrita Pritam și Vinod Seth am întemeiat Academia Internațională Mihai Eminescu. Reviste, printre care Inedited, extinsese publicațiile indo-eminescologice, traducerile din Eminescu, în vârf cu Luceafărul/Diviagrahah, în sanscrită,datorată Urmilei Trikha, transcreatoare în hindi și a Miorițe/Memna. Peter Hook, de la Ann Arbor, profesor de hindi, trcuse și la kasmiri, dar și la română.
         Antropologie literară: Indoeminescologie, 1994; din 1977, eminescologia şi româno-indologia au fost cultivate împreună în rândul studenţilor şi profesorilor indieni interesaţi, rezultatul fiind un capitol nou, intens,”acknowledgeable” al relaţiilor româno-indiene, dar şi  scăderea dozei de fabulos care le înconjoară; dacă indienii aceştia au părut a se căuta pe sine în cultura română (indo-europeană), semenii lor din România par a prefera încă antichitatea mitologică evoluţiilor sincrone; prezentarea la congrese şi intercongrese internaţionale de antropologie, începând din 1978, Delhi, a unor comunicări şi precizarea, împreună cu Romulus Vulcănescu, a unor puncte de vedere din interior faţă de  încercări de contrafacere a spiritualităţii şi perenităţii româneşti
         La Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India, am reprezentat (și) India, ca profesor visiting, plătind taxa mult mai mică decât „străinii”. Multă vreme n-am mai lipsit de la aceste congrese, iar la Zagreb, delegația Indiană m-a invitat să moderez secțiunea popoarelor indiene. Dar în drum spre sala respectivă, nemaiavând timp de scuze, dând  de sala basarabenilor, nu m-am putut lipsi ca „apărător” al compatrioților, din oficiu. În Mexico, am redactat laudatio la 80 de ani lui Romulus Vulcănescu, citit de președintele congresului. La Lisabona, n-am știut să zic ceva, la respingerea invadatorului Vasco da Gama din partea unei reprezentante indiene. Multă vreme am fost șeful delegației românești la Uniunea Internațională de Antropologie și Etnologie.  Am participat în multe țări la Conferințele Ramayana, IFLA bibliotecarilor, Pugwash etc.
         După pensionare, țin de zece ani, lunar, Colocviile de Marți, la care au fost prezenți toți ambasadorii perindați în demnitate-România. Prin surprindere, în 2015, președintele de atunci Pranab Mukerjee a invitat indianiști din 21 de țări, printre care și România... în persoana mea. Am dormit în camera Brahmaputra din palatul prezidențial, Rashtrapti Bhavan. Am fost și nominalizat pentru premiul presidențial distinuished Indologist.


Liliana Popa - Care a fost  influența lui Mircea Eliade și Constantin Noica asupra stilului dvs și cînd s-a produs ?

George Anca - Mircea Eliade și Constantin Noica erau prieteni. Eu m-am întâlnit câțiva ani, bilunar, cu Noica și mă vedeam prieten. Când colo, primind încă o scrisoare de la Eliade și arătându-i-o, Nicasius mi-a aruncat că de ce mi-a scris că nu sunt din grupul lor. Și uite că îi visez pe amândoi. Când am publicat a doua carte, Eres, i-am dat-o reflex mentorului meu, totuși: nu ești autor, mult haos, trebuie mai mult haos. Toată viața mi-am magnifiat haosul fractal. Apoi m-am pierdut în India și chiar  am dat de Eliade, de mi-a scris mai des, mi-a trimis cărți, l-am invitat la congresul antropologic, mărimi mă întrebau ce face Mircea. I-a mulțumit și Alexandrei, fiica noastră, pentru floarea desenată.

Liliana Popa -  Cum ați dus-o în perpetuul directorat ingineresc și, mai ales, pedagogic?


George Anca – După India, director 5 ani la biblioteca Universitții Politehnice, 20 la Biblioteca Pedagogică Națională. Sunt recunoscător bibliotecarilor, mai multe doamne, din toată țara și lumea, profesorilor, învățătorilor, studenților, cărților, computerelor, pensiei. Ca profesor asociat la diferite universități am predat  literatură universală şi comparată,  literatură română contemporană, cultură şi gândire indiană, antropologia religiei etc., cu utilizarea experienţei de scriitor şi profesor în străinătate pentru inducerea suplimentară a necesităţii studiului literarturii naţionale ca element de afirmare şi înţelegere a evoluţiilor naţionale şi internaţionale.  Proiectul „Bucharest American Corner”, al cărui memorandum, între Statele Unite ale Americii (sic) şi Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu”, este semnat, în 2006, din partea română de subsemnatul, în calitate de director general; donaţia de carte şi echipament americană a fost utilizată în programe culturale, ştiinţifice şi didactice sub egida Bibliotecii, în parteneriat, în reţea naţională şi internaţională.

Liliana Popa – Unde se mai vede poetul, prozatorul, eseistul?

George Anca - Litere. Ca scriitor profesionist: opţiuni tematice realiste şi livreşti, mai de grabă ermetice (dodii etc.), cu o contrapondere în texte şi comunicări orale aproape de oratoric, dacă nu pentru a seduce, mai ales pentru a convinge receptorii de gravitatea celor comunicate, dincolo de filosofia fiecăruia; diversitatea de genuri s-a simplificat într-o exprimare liberă compatibilă poate cu libertatea expresiei; de multe ori este vorba de literatura literaturii, o bună plecare spre cunoaşterea temeiurilor-literare; Didactica românească a literaturii, invadată de postmodernism, se poate reforma interior, armonios, în funcţie şi de orizontul studenţilor; există, din fericire, o diferenţă, de la universitate la universitate, între opţiunile şi sensibilităţile acestora, orice ierarhie putând fi schimbată prin performanţe-surpriză; conştientizarea studenţilor în ceea ce Franco Lombardi numeşte „poziţia omului în univers” poate fi o contribuţie ştiinţifică.
         Ambiţiei literare, care ţine cumva de transcendeţă, i se contrapune efortul obiectiv, cuantificabil, fie şi de domeniul lui „making a living”. Dar nu e de neglijat nici ştiinţa de a conferi studenţilor, prin conştiinţa literelor, arta atât de grea astăzi a „making a living”. Neuitând pericolul lui „science sans conscience” al lui Rabelais.


ADRIAN BOTEZ
    
Viața cât o batistă 

cântă cioara-n meri – pe seară :
croncăne că-i primăvară...
iar hulubii – orbi sub streşini
bocesc – de te fac să leşini

floarea merilor – ninsoare
nu ştie ce soartă are :
vânturi rele-n rădăcină
smulge-o-or ramului – la cină...

amar – floarea are drum :
azi lumină – mâine – scrum...
...cioara – meşteră la bârfe
strigă copacilor : „târfe” !

...copaciul – străjer de-altare
sub cerească ascultare
n-are vină – din născare...
fùrii sunt „pe altă listă” :

viaţa – da - -i cât o batistă
iar nădejdea – anticristă...


ION SOARE

Dragă GEORGE,

Din cauza "lor", am ajuns să am o pornire împotriva tuturor religiilor!
Am citit mult din varii ştiinţe şi pot să afirm, cumva în cunoştinţă de
cauză, că la baza tuturor credinţelor stă "sfânta" ignoranţă, dublată de
două noţiuni-practici-realităţi-procese psihologice: sugestia şi autosugestia,
care "prind" foarte bine la copii şi la (semi)analfabeţi, mai ales când acestea
sunt aplicate încă de la clasele mici, iar la otomani - din primii ani de viaţă,
ceea ce (şi la unii, şi la ceilalţi) e aproape sinonim cu îndoctrinare!
La acestea, se adaugă teama de moarte şi autoamăgirea indusă de concepţia
"vieţii de apoi".
Îţi reamintesc părerea lui Cezar Petrescu (expusă în capodopera sa 
Întunecare), pe care am reţinut-o peste decenii: "Toţi oamenii au fost torturaţi 
de ideea nemuririi. Nu se pot împăca cu gândul că viaţa e aici, că se sfârşeşte
aici. Au inventat dincolo o lume ideală, un ostrov ireal, dar acolo nu există
decât frig şi viermi; şi întunericul cel mare. Eternitate nu există decât în
moarte!" Subscriu!
Părerea mea personală (care nu sunt un ateu, ci un creştin ortodox, după
Iisus şi după evanghelii, deci - după Noul Testament; pe cel Vechi, îl dezavuez, fiindcă el nu e altceva, decât istoria evreilor, cu toate grozăviile
ei: războaie şi comploturi de tot felul, crime, urgii şi orgii, incesturi şi violuri, numeroase alte blestemăţii, fără nicio legătură cu preceptele blândului Iisus -
întemeietorul singurei religii bazate pe iubire.
Dumnezeul din BIBLIA (în traducere din greceşte, CĂRŢILE) este o adevărată blasfemie la adresa Divinităţii. El nu reprezintă altceva decât "zeul" la care se
închinau vechii evrei - Iahve, Iehova, Elohim, El(i) etc. ; este o reprezentare 
antropomorfă (deci, făcută "după chipul şi asemănarea omului" şi nu 
invers, cum s-ar fi cuvenit!); El este autorul primului (şi singurului) genocid
universal (realizat prin aşa-zisul Potop al lui Noe) şi distrugătorul - prin foc, catran şi pucioasă - a două oraşe, Sodoma şi Gomora (fă o paralelă cu Hiroshima şi Nagasaki şi vezi ce-ţi iese!); e părtinitor, crud şi răzbunător, în
totală opoziţie cu ceea ce trâmbiţează popimea prin biserici, precum că 
"Dumnezeu e iubire" - cuvinte perfect valabile, însă pentru Iisus!
. . . Ei, şi aceşti isteţi de evrei au lipit - după opinia mea, în mod fraudulos! - istoria lor, de Noul Testament, care e, într-adevăr, o carte purtând - până la sublim! - atributele sfinţeniei, fiindcă are în centrul său personalitatea Celui mai bun şi mai iubit dintre toţi pământenii. Scopul lor a fost unul pragmatic: să-şi scoată vechime (nişte amărâţi de şapte mii de ani!) de la începutul (Facerea) lumii şi să acrediteze ideea că ei sunt "poporul ales" al lui Dumnezeu! Ai, desigur, în bibliotecă, această "cea mai cunoscută şi mai tradusă carte a lumii"; du-te la Capitolul 12 din GENEZA şi ai să găseşti acolo un text interesant: se întâlneşte Domnul cu Avram şi îi porunceşte să iasă din ţara şi din neamul lui (am fost în "Ţara Sfântâ", pe urmele idealului meu: cam două treimi din ţară sunt piatră şi stâncă!), fiindcă El îi va da un alt pământ, o altă ţară: "Şi voi face din tine neamul meu ales şi pe cei care te vor binecuvânta, îi voi binecuvânta şi pe cei care te vor blestema, îi voi blestema   (. . .) şi întru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului".
Avem de-a face, în mod evident, cu o interpolare! Şi uite-aşa se fac marile afaceri şi de două milenii, cineva ne joacă în foi de viţă, prezentându-ne - la judecata istoriei - un document fals! Şi mulţi cred (mulţi, da' proşti!)!
P.S. Îţi cer iertare dacă ţi-am lezat  cumva sentimentele religioase!
Cu prietenie,
Fratello peccatore, Ion


PUȘI DINULESCU

Borseta

Aruncă-ţi hainele şi-aruncă tot ce ai prin casă
Şi-n spaţiul gol, cu trupul gol, să mă primeşti frumoasă,
Eu să aterizez în cada ta,
Ca într-un film mişto, de cinema...
Să derulăm apoi „plot“ cu „suspense“,
Prin al imaginaţiei noastre dans.
Acolo să ne zbenguim puţin,
Să bem, pe urmă, votcă, bere, vin…

Şi-abia, apoi, să ne întindem laţi,
Sî ne iubim ca duşmani, nu ca fraţi,
Pân’ ce din tupuri vom simţi licori
Că se desprind, ducându-ne în nori…

O, dulce infractoare de trăiri,
Tu când din mine viaţa îţi respiri,
Te mai gândeşti că mi-ai furat
Borseta mea ascunsă de sub pat?


IOAN MICLĂU

Purcelul năzdrăvan
( o poveste și o morală)

     Frumoase sunt poveștile, plac tuturor, și celor mici și celor mari, fiindcă un
grăunte de învățătură tot aduc ele, altfel n-ar mai fi povestitori să le povestească.
     Iar dacă povestea e veche, cu atât mai bine, după vorba proverbului: ”cu cât
e vinul mai vechi, cu atât e mai plăcut”. Poveștile bunicilor erau frumoase și
înțelepte, căci veneau din vremile când neamul ăsta omenesc tocmai își deschidea
ochii și urechile, să vadă și să înțeleagă bine această lume plină de minunății.
    Astfel, din vechime se spunea, și adevărat este, că și animalele ce viețuiesc
de-avalma cu oamenii pe acest Pământ frumos, au momente de voioșie, de exaltare,
după cum și de tristețe.  Ele nu pot să vorbească, dar au și ele gândirea și știința lor.
Unele sunt inteligente, prinzând repede multe îndeletniciri dacă mai ales sunt
dresate. Întotdeauna s-a recunoscut, adică mai mult se credea, că numai purcelul
din neamul grohăitoarelor e ca piatra la cap, adică neputând învăța nici măcar să
sară peste un fir de ață, sau să imite și el o privighetoare, să facă și el o ghidușie
care să-l ridice în ochii lumii ca fiind cineva. Dar ce poate face el aci, dacă așa l-a
creat Dumnezeu și pe el. Trebuia să se mulțumească și să stea în limitele speciei
lui. Adică să scormonească încontinuu cu râtișorul, sau, crescând și îngrășindu-se să
ajungă pe eșafodul bucătarilor.
     Poveștile doar spun, că farmecele  sunt un fel de oblojeală, de minuni, dar nici
asta nu s-a văzut tocmai la un purcel, care să devină un viteaz îndrăgostit de vreo
muză a artelor, sau colea, să facă și el o năzdrăvenie, de care să se minuneze lumea.
     Așadar, povestea povestește că, întradevăr, pe costișa unei văi împădurite cu
goruni mari și ghinde multe, trăia fericită o mistreață. Grohăia veselă printre ceilalți
mistreți și mistrețe. Nu după multă vreme, mistreței îi veni și ei sorocul să nască
purcei. Și, minune mare, mistreața născu un singur purcel, lucru mai rar întâlnit, dar
de aci se vedea deja semnul unei ursite deosebite. Mistreața era foarte bucuroasă și
abia-l vedea de drag. Dar era și șugubăț purcelul, mai ales când își lăsa urechile 
aplecate înainte peste ochi, iar cu codița ca un sfredel, ridicată, fugea de ici colo prin
baltă sau prin frunzare. Cu râtișorul lui mic, scurma la câte-o rădăcină mai fragedă,
uneori apuca și câte o ghindă in gură, dar pe care încă nu o putea zdrobi. La cel mai
mic zgomot produs de vreo creangă în bătaia vântului, el fugea repede în zăvoi de
unde îl privea mama lui.
      Dar dacă era mistreața așa cum spuneam, fericită și mândră de purcelul ei, avea
uneori și tristețile ei. Vedea în instictul ei, căci mare talent ori geniu nu va ieși din
el și că oricând un lup putea să-l sfâșie, sau ar putea fi prins într-o capcană
de vreun vânător, să ajungă sărmanul pe grătar de friptură. Ce grozăvie! Auzi-se
mistreața multe asemenea istorii și chiar văzuse cu ochii ei purcei duși de lupi sau
vânători.
      Aceste gânduri o întristau din când în când, mai ales văzând cum maimuța se
mândrea cu puiul ei ajuns mare vedetă la circ, era hrănit și pieptănat, numai pentru că
făcea oamenii să râdă, când se agăța cu coada de o funie ridicată. Ce să mai zică de
ursulețul ajuns campion la lupte! Ba învățase chiar să meargă cu bicicleta. Dar puiul
vulpei la ce nivel filosofic ajunse acum pentru a prinde găinile cele gustoase. Ducea
câinii de nas cu coada ei stufoasă, de se dădeau de-a berbeleacul pe costișele văilor.
Numai purcelul ei nimic, dar absolut nimic. Nici muzică, nici sport, nici dans, nici
măcar o cățărare pe funie. Singura lui cale va fi să ajungă hrana celor cu colți mari.
Tare era supărată. Dar, cum este bine știut de când lumea, nici supărările nu sunt
fără sfârșit. Uneori și numai bănuielile fără temeiuri aduc frica ce nu a fost niciodată
folositoare, însă mistreața fiind din rândul dobitoacelor, nu avea ideea timpului și nici
a faptului că în rău se află deseori sămânța binelui. Purcelul ei, cu atât mai puțin avea
idee despre lumea mare. El știa doar zăvoiul și boltuirea umbroasă de deasupra bălții,
unde el se știa a fi. Auzea și vedea cum firișoarele de apă curgeau la vale, iar printre
ramuri frunzoase razele soarelui pătrundeau înspre el în fiecare dimineață și asta de
când se născuse el. Aici știa purcelul mistreței a fi miezul bunătăților din lume. Și era
fericit când își răsucea capul ca o bilă cheală după raza de lumină, ce se legăna după
cum se legănau frunzele copacilor înalți, sub bătaia liniștită a vântului. Câte o păsărică
mică și colorată, ciripind veselă, mai pătrundea din când în când în lumea asta mică a
lui.
    Iată că, într-o bună zi, ceva nemaipomenit, adevărate fantome apărură prin preajma
bălții, făcând mare gălăgie. Vai, și tocmai acum mistreața nu era acasă, era plecată să
adune jir, iar purcelul ei se ghemui sub o rădăcină, doar botișorul rotund îl ținea în afară
pentru a putea respira. Ochii lui ca două măsline priveau ficși prin desișul mlădișului
verde, dar de unde el nu putea fi văzut. Aceste fantome uriașe se mișcau doar pe două
picioare înalte ca niște catalige de cocostârc. Așa le percepea el. În realitate erau doi
tineri excursioniști, porniți a vizita frumusețile pădurii. Urcau spre izvorul din deal să se
răcorească din unda lui limpede și rece. Ei râdeau și vorbeau despre cele ale oamenilor,
mai aveau cu ei și un mini-televizor, pe care îl așezară tocmai pe malul bălții, unde trăia mistreața și purcelul ei. Vocea lăsată la maximum avu darul să sperie și mai mult biata sălbăticiune. Excursioniștii se urcară mai la deal, lăsând  mini-televizorul acolo unde-l puseră, iar vocea reporterului umplea dumbrava de zgomot și ecouri. După un timp, purcelul își scoase de sub crăngi ochii săi ca două măsline și privi direct pe ecranul televizorului. Acolo se derulau scene neînțelese, pe străzi copii mulți și gălăgioși, o doamnă pe un trotuar ducea de curelușă un purceluș domestic, fapt ce-l făcu pe micuțul mistreț să tresalte.  Era un purceluș ce îi semăna și frica parcă îl mai părăsi, așa că se apropie, dar așa, scufundat în apă, să vadă mai bine purcelușul din televizor. Acesta avea dungi sure pe spate, ținea urechile plecate peste ochi și codița ca un sfredel, ridicată, iar din când în când purcelușul primea boabe de porumb, pe care doamna i le servea din palma mâinii. Și, de câte ori guița, doamna se pleca la el cu boabele de porumb. Auzind și înțelegând guițatul purcelușului domestic, puiul de mistreț ieși afară din baltă și se așeză în fața mini-televizorului.
Nici când veniră tiptil tinerii excursioniști el nu observase, doar când fu prins de aceștia, începu să guițe speriat. Era însă prea târziu să mai fugă în balta sa.
       Astfel  ajunse și el în orașul oamenilor, grație acestor excursioniști. Ajunse la Circul Mare al orașului, unde repede îl spălară, îl hrăniră și-l botezară cu numele de Purcelul Năzdrăvan, tocmai fiindcă dresorii circului observară apetitul lui pentru grăunții de porumb, pe care îi înghițea aproape pe nemestecate.
    ”Aha, își ziseră cei cu dresarea animalelor, ia uite-te frate! Are Purcelul Năzdrăvan o
șansă. Repede întinseră o sfoară între troaca de porumb și purcel, o înălțară puțintel la
început, apoi treptat , și, minune, sărea purcelul peste sfoară de parcă avea aripi,
să ajungă iute la boabele cele gustoase pe care le înghițea pe nerăsuflate.
Atunci dresorii aduseră o scândură de vreo trei metri lungime, o așezară cu un capăt pe o masă, iar pe masă așeză din nou troaca cu grăunți. Se învârti Purcelul Năzdrăvan, o dată, de două ori pe sub scândura înclinată, dar reveni la partea scândurii dinspre dușumea și repede  urcă pe aceasta. Astfel, ajunse pe masa cu grăunțe, înfulecându-le pofticios.
Problema era că odată ajuns pe masă, purcelul nu vroia să mai coboare, dar nici asta nu
fu o dilemă pentru dresor, deoarece strămută troaca cu grăunțe pe dușumea, iar năzdrăvanul repede coborâ la noile grăunțe.
     Adevărul era că judecata purcelului la atâta se reducea, a-și umple stomacul cu grăunțe, după care dormita îndelung, fără a mai băga în seamă chemările dresorului său. După o vreme începuse chiar să se îngrașe năzdrăvanul.
    ”Hmm! își zise dresorul, ia să te trec eu acum prin exercițiul foamei, să vezi ce-ți sfârâie ție unghiile de la picioare! Zis și făcut! Nu primi purcelul grăunțe o zi și o noapte. În urmă luă dresorul un gard de sârmă împletită în ochiuri mari, înalt de un metru, pe care îl ancoră zdravăn de doi stâlpi laterali, apoi așeză troaca de grăunțe pe partea de dincolo a gardului, scuturând-o nițel, grăunții sunară ca niște clopoței, ceea ce îl făcură pe puiul de mistreață să-și fixeze ochii lui de măslină spre ele. Se repezi el, flămând cum era, dar nimeri cu râtișorul său între ochiurile de sârmă, de abia și-l mai putuse scoase. Apoi începu să muște și să rupă gardul.
    ”Aha, își zise iar dresorul, de-l pot învăța să muște, e bine! Îl invăț să muște și tot am scos din el un artist. Zis și făcut! Aduse un cățeluș de-l puse la troaca cu mâncare, luă gardul despărțitor, iar purcelul ca un năzdrăvan ce era, se năpusti asupra cățelușului,
rupându-l cu colții lui tari. Încet, încet, purcelușul de mistreț ajunse mare celebritate
în lumea circului, fiindcă învățase a mușca pe oricine, atunci când îi era foame și vedea
troaca cu grăunțe!
   
(Morala: A nu trece experimentul din lumea animalelor necuvântătoare în lumea cuvântătoarelor)