marți, 13 noiembrie 2018

GRIJA MAREȘALULUI

GRIJA  MAREȘALULUI


Florin Costinescu – Alexandru Moraru – Victor Teișanu - Ben Todică



FLORIN COSTINESCU

Române, mai trăiești

Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Parcă-i purta la cap o lumânare…
Eşti încă viu ? Mai ştii ce-i bucuria ?...
Te-ai cununat cumva cu agonia ?

Te văd umblând prin colburi şi paragini,
iar drumul ţi-e de-o vreme pe la margini,
cauţi ceva anume ? Vreo frântură
dintr-o sămânţă pusă, hăt, în arătură ?

Mai cauţi rodul ? Ia-l de unde nu e…
doar soarele pe boltă încă suie,
tu îl priveşti şi te-amăgeşti cu gândul
că în curând îţi va veni şi ţie rândul,

Tot dai la alții, luându-ți de la gură,
nimic nu mai e-al tău în bătătură,
te uiți mirat cum dispărură toate
si te întrebi- ce fac acuma frate?

Acolo unde-i locul gol îți era masa,
la care ți-aduseși cândva mireasa,
iar dincolo, spre pod, era o scară
pe care-ți coborai sacii spre moară...

Aveai pe-atunci si regi, aveai regine,
dar te aveai, române, și pe tine...
acum te cauți într-un altădată,
cu viața răstignită și prădată...

Nu scapi de Mioriţa ta, ţi-e dragă,
dar ea, sărmana, nu-ţi bagă-n desagă,
iar pentru ea ocări primeşti destule,
și nu porumb sau altele-n pătule.

Române, mai trăieşti, mai ai suflare ?
Acordă-ţi ţie însuţi îndurare
și somnul lasă-l, plânsul de asemeni,
încearcă după cum ai fost, să-ţi semeni…

Pentru cei proști, române, spune slova,
fie că-i vorba de Ardeal, Muntenia, Moldova,
tu foloseai,distrându-te, ardeiul,
dar pentru hoți și trădători – doar reteveiul!

Acum te-a napadit amar duhul blandetii
de te-ngropara boala ,hotii si scaietii,
Ce mai astepti ,prapastia-i aproape
si Cel de Sus e...sus,n-o sa te scape



 ALEXANDRU  MORARU
Grija Mareşalului Ion Antonescu pentru repatrierea românilor deportaţi de sovietici în Kuban şi Crimeea
La sfârșitul lunii august curent, ziarul Națiunea a publicat articolul semnat de George V. Grigore „Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit" din care am depistat o secvență despre război și mareșalul Antonescu. Și anume: „Apoi România a intrat în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama, crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec ruşii". Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze".
La Cotul Donului a fost de fapt cel mai mare dezastru al Armatei Române din istorie, unde au căzut mai mult de 200.000 de ostasi romani (în unele documente și materiale 150.000). Se scriu însă foarte puţine despre acest subiect. Nu se ştie de ce, dar presupunem că și dezastrul pe o scară atât de mare a făcut ca opiniile despre eveniment să fie diferite. Nemții dădeau vina pe români, românii pe nemți, nemții pe nemți, românii pe români, ungurii pe italieni... ca la razboi. Armata Sovietică, după ce a primit ajutoare considerabile de la aliați, încerca de luni bune să respingă forţele Axei și arunca în luptă toate forţele disponibile. Atât de necesară le era această victorie, încât datorită inconsistenţelor de productie trimiteau în luptă câte un radio la patru tancuri, celebrul sistem o puşcă la doi oameni şi comisarii N.K.V.D. cu mitraliera în spatele trupelor ofensive. Adică, era ori la bal ori la cimitir pentru armata sovietică. Punctele de trecere peste Don erau două poduri, pe care comandamentul român le-a vrut distruse, însă din cauza legendarei încăpăținări germane acest lucru nu s-a întâmplat.
Armata Română epuizase echipamentul de lupta antitanc și cerea insistent aliatului german o reînarmare corespunzatoare pentru a se susține frontul fără pierderi majore, dar nici asta nu s-a realizat.
Pe 19 noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat Operaţiunea „Uranus". Unităţile sovietice, aflate sub comanda generalului Vatutin erau constituite din trei armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a şi Armata a 5-a de Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc. Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care au cerut neîncetat întăriri, dar au fos refuzaţi din nou. Slab echipată şi copleşită numeric, Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană. O a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Această armată, compusă în principal din unităţi de cavarerie a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei. Aproximativ 250.000 de soldaţi germani, români şi italieni, ca şi câteva unităţi croate şi o serie de unităţi auxiliare de voluntari au fost prinşi în acestă încercuire. Alături de ei s-au aflat şi civili sovietici şi câteva mii de soldaţi sovietici căzuţi prizonieri în luptele cu germanii.
Ceea ce nu se prea știe este opinia celor de atunci, ca au fost trădați. Tradați de către un anume general Constantin Sănătescu, cunoscut de fapt ca principal oponent al mareşalului Antonescu. Practic, previziunile ruşilor, atacurile precise de artilerie şi anihilarea Armatei a 4-a aproape imediată au fost lucruri surprinzătoare pentru armata română, practic un masacru foarte exact și bine elaborat. Sănătescu a fost singurul general român, care nu a fost împușcat pentru înalta trădare sau încarcerat. La întoarcera in țară, Sănătescu a condus primul și al doilea guvern după arestarea mareşalului Antonescu. Sănătescu a fost ultimul general al Armatei Române înmormântat, în 1947, cu onoruri integrale datorate gradului său. La preluarea puterii de către sovietici, a fost înlăturat. Probabil, ceea ce nu știa, dar a aflat, este că nimeni nu are încredere in trădători, mai ales cei în a căror favoare ai trădat.
La Cotul Donului - 1942, în această mare tragedie românească, „s-au scurs un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi"! (Vasile Şoimaru, patriot și publicist din Republica Moldova). O mare parte a ostașilor și ofițerilor români, au căzut cu moarte de erou în acest loc blestemat de toată românimea și au fost îngropați în gropi comune, majoritatea drept necunoscuți. Sigur că este cunoscută și cruzimea rușilor, care în timpul războiului, după bătăliile câștigate, adunau cadavrele celor căzuți pe câmpul de luptă din armata adversă și le dădeau foc. Cu acest lucru se ocupa un serviciu special, compus parţial din criminali și tâlhari, eliberați din închisori și aduși pe front, plasați pe primele linii ale frontului.
Pe frontul Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva la Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a 3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. După aceasta, rămăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare. Am menționat că majoritatea militarilor români căzuți cu moarte de erou la Cotul Donului și Stalingrad au fost acoperiți cu pământ chiar acolo, pe câmpul de luptă. Cu toate acestea, în primele zile ale bătăliei, cei morți și grav răniți erau transportați în spatele frontului, parțial în Basarabia, pentru cei originari din Basarabia. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă românești, confiscate de autoritățile sovietice și transmise arhivelor de la Chișinău: actuala Arhivă Națională a Republicii Moldova (ANRM), actuala Arhivă a Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (A.O.S.P.R.M. - fosta arhivă a C.C. a P.C.M.), actuala Arhivă a Serviciului de Securitate și Informații a Republicii Moldova (A.S.S.I.R.M. - fosta arhivă K.G.B. din R.S.S.M.) etc.
În cele ce urmeză, prezentăm câteva documente de arhivă extrase din fondul arhivistic al Prefecturii județului Tighina, pentru a depista eroii basarabeni, ostași și ofițeri din cadrul Armatei Române, căzuți cu moarte de erou la Cotul Donului, Stalingrad, Kuban, Sevastopol și alte localități.
DOCUMENTUL 1
Lista eroilor martiri din plasa Tighina
Se certifică de noi prezentul tabel. Prim-Pretor, Şeful cancelariei, F.112, inv.1, d.2209
DOCUMENTUL 2
PREFECTURA JUD. TIGHINA
TABEL cu eroii din cuprinsul jud. Tighina căzuţi pe câmpul de onoare în lupta contra bolşevismului
F.112, inv.1, d.2209, f.246-247
DOCUMENTUL 3
ROMÂNIA
PROTOPOPIA Jud.Tighina
1943 luna Februarie ziua 6
Nr. 295
Priveşte:
Pomenirea Eroilor
Căzuţi la Stalingrad
DOMNULE PRIM-PRETOR,
Motivat de ordinul Nr. 1838 din 6 Februarie c. Al Onor Prefecturei judeţului Tighina. Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba şi dispune transmiterea pe cale telefonică, cât de urgent posibil, a următorului ordin, tuturor parohiilor din Plasă: „În conformitate cu ordinul Domnului Mareşal Ion Antonescu, Duminică 7 Februarie c., la ora 11.00 se va oficia Parastas în biserică, în faţa autorităţilor civile şi militare, pentru pomenirea Eroilor căzuţi la Stalingrad".
L.Ş. PROTOIEREU (semnătura). D-sale, Domnului Prim Pretor al Plăşii Tighina
F.112, inv.1, d.2209, f.14
Deși războiul era în toi, probleme nenumărate în fața Conducătorului Statului, cu toate acestea mareșalul n-a lăsat fără atenție repatrierea românilor deportați de sovietici în diferite regiuni ale U.R.S.S., cum ar fi de exemplu Kuban, Crimeia și alte regiuni. Fără prea multe explicații, deoarece documentele vorbesc de la sine și fac lumină în situația creată și efortul administrației românești în susținerea conaționalilor deportați de sovietici. Propunem un mic set de documente de arhivă ale timpului, care confirmă grija permanentă a mareșalului Ion Antonescu pentru toți românii.
Documentul 4
COMANDAMENTUL DE CĂPETENIE AL ARMATEI
DEPARTAMENTUL GUVERNATORULUI CIVIL
AL TRANSNISTRIEI
Direcţia Muncii
Nr. 39273 din 12 aprilie 1943
PREŞIDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
Cabinetul Militar B.B.T.
La adresa Dvs. Nr. 571.377/1943, cu privire la colonizarea în Transnistria a românilor de la Est de Bug, avem onoare a vă aduce la cunoştinţă următoarele: Propunerile noastre cu privire la organizarea planului de repatriere a populaţiei de origine etnică română de la Est de Bug, expuse şi în adresa noastră cu Nr. 25298 din 10 Martie 1943, sunt următoarele: Pentru a face loc coloniştilor în Transnistria, prin adresa susmenţionată am propus şi propunem în primul rând evacuarea şi trecerea peste Bug a evreilor şi ţiganilor, operaţiune care necesită un acord cu Autorităţile Germane de la Est de Bug şi în al doilea rând evacuarea restului de populaţie de origine neromână din localităţile destinate colonizării în alte localităţi ale Transnistriei. Plasarea coloniştilor să se facă nu pe Bug, cum se prevede în adresa cu Nr. 2683 din 1 Februarie 1943 a Subsecretariatului de stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, ci pe malul stâng al Nistrului, în localităţile cu populaţie în majoritatea ucraineană, situate în regiunile cele mai fertile, în vecinătatea terenurilor ce oferă multiple posibilităţi de utilizare a braţelor de lucru şi în special în localităţile cele mai înfloritoare, care vor fi îndeaproape pregătite şi organizate pentru colonizare. Deplasarea coloniştilor să se facă numai în mase compacte, concomitent cu deplasarea populaţiei ce se evacuează din localităţile destinate colonizării, pentru ca populaţia ce se deplasează să-şi poată continua activitatea şi pentru a se evita fricţiunile între colonişti şi evacuaţi. Instrucţiunile ce le necesită organizarea colonizării o vom întocmi după ce vom avea răspunsul la cele propuse prin adresa noastră cu Nr. 25.298 din 10 Martie 1943 şi prin cea de faţă. În ce priveşte refugiaţii aflători la Tiraspol şi cei ce vor mai sosi pentru triere, am dispus încă de la data de 18 Martie 1943 să fie plasaţi provizoriu şi utilizaţi la diferite munci în regiunea Tiraspol.
L.Ş. GUVERNATOR (semnătura)
DIRECTORUL MUNCII - Dr.Gh.Balcăş (semnătura)
F.706, inv.1, d.262, f.168a

La sfârșitul lunii august curent, ziarul Națiunea a publicat articolul semnat de George V. Grigore „Fenomenul Petrache Lupu de la Maglavit" din care am depistat o secvență despre război și mareșalul Antonescu. Și anume: „Apoi România a intrat în război şi bărbaţii au fost luaţi în armată. Lumea a început să se teama, crezând că acesta este sfârşitul propovăduit de Petrache Lupu. Acum soseau focul, durerea şi sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban şi l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra frontului, şi Petrache a spus o rugăciune pentru soldaţii români. Generalul i-a arătat pe pământ un fir argintiu, şerpuitor: era Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit şi după ce a spus rugăciunea, şi-a întors ochii către general: „Războiul se pierde. Vin şi trec ruşii". Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu cumva să ajungă aşa vorbă la soldaţi, să îi demoralizeze".
La Cotul Donului a fost de fapt cel mai mare dezastru al Armatei Române din istorie, unde au căzut mai mult de 200.000 de ostasi romani (în unele documente și materiale 150.000). Se scriu însă foarte puţine despre acest subiect. Nu se ştie de ce, dar presupunem că și dezastrul pe o scară atât de mare a făcut ca opiniile despre eveniment să fie diferite. Nemții dădeau vina pe români, românii pe nemți, nemții pe nemți, românii pe români, ungurii pe italieni... ca la razboi. Armata Sovietică, după ce a primit ajutoare considerabile de la aliați, încerca de luni bune să respingă forţele Axei și arunca în luptă toate forţele disponibile. Atât de necesară le era această victorie, încât datorită inconsistenţelor de productie trimiteau în luptă câte un radio la patru tancuri, celebrul sistem o puşcă la doi oameni şi comisarii N.K.V.D. cu mitraliera în spatele trupelor ofensive. Adică, era ori la bal ori la cimitir pentru armata sovietică. Punctele de trecere peste Don erau două poduri, pe care comandamentul român le-a vrut distruse, însă din cauza legendarei încăpăținări germane acest lucru nu s-a întâmplat.
Armata Română epuizase echipamentul de lupta antitanc și cerea insistent aliatului german o reînarmare corespunzatoare pentru a se susține frontul fără pierderi majore, dar nici asta nu s-a realizat.
Pe 19 noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat Operaţiunea „Uranus". Unităţile sovietice, aflate sub comanda generalului Vatutin erau constituite din trei armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a şi Armata a 5-a de Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc. Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care au cerut neîncetat întăriri, dar au fos refuzaţi din nou. Slab echipată şi copleşită numeric, Armata a 3-a Română a fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană. O a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Această armată, compusă în principal din unităţi de cavarerie a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei.

Victor TEIȘANU

UN CATEHISM POETICO-EPIC

Despre Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, „Așchii de Cer” (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018), reconfirmă cu asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de „așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină, educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul.

Așadar, poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă: critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului, sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv : „Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.

Însă problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee: „Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16!”.

Apărând sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent: cum în stânga Prutului se acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183 de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem, e cam mult pentru un singur an.

Drama Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940, cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe, unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de 9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag. În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor deportați: fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor.

Din capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută, deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate celelalte: aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa, alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad și la Cotul Donului.

Dincolo de ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare, cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice, generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite din două enunțuri aparent disjunctive, precum: „Mai ușor poți împăca doi regi care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un bărbat”. Sau: „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp”.

Câteva excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în comparație cu materia: „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții, când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii săi”.

Amintirile copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent, revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un iremediabil romantic.
         
Artist care surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor,


Ben TODI

BENEDICTUS

(I) (1) SINUCIDERE

Vezi tu că eu am fost complet singur, aveam tot ce-mi trebuie, material, aveam emisiunea la radio care îmi aducea un fel de satisfacţie profesională şi de a contribui, însă eram singur, iar comunitatea nu(ts), nu răspundea cumva muncii mele, să dea telefoane, să spună le-a plăcut, nu le-a plăcut, să-njure, să felicite. Şi făceam asta de ani de zile şi de fiecare dată mă întorceam acasă într-o casă goală, mă aşezam pe marginea patului şi stăteam până se întunecă afară şi mă gândeam la rostul vieţii. Ce rost au astea toate, să fii singur. Dar vezi tu că muncind să-ţi câştigi existenţa şi să contribui şi la muncă voluntară, la munca asta artistică cerând un efort deosebit şi timp, într-un fel te izolează de o viaţă reală, adică, la urma urmei, eu trăiam într-o lume virtuală. Şi într-o zi am zis că nu mai are rost şi am simţit că nu mai are sens nimic în jurul meu şi am zis că o soluţie ar fi poate sinuciderea.

Şi mă şi imaginam deja pe un scăunel cu o frânghie legată de gât, deja umblam după ele în gândul meu prin casă, prin garaj. Şi când am fost decis s-o fac, sună telefonul, care mă deranjează de la drumul meu şi chiar am vrut să-l ignor, sau poate-l ignoram dacă telefonul nu insista, fiind în altă cameră. Şi m-am dus cu intenţia să-l deconectez. Şi, punând mâna pe el, am răspuns într-un fel automat. Înăuntru o voce de doamna cu un accent, vorbea în engleză, de sârboaica am dedus eu, care mă întreabă dacă eu sunt dl Benedictus de la radio şi mă roagă să nu mă supăr dar că a auzit despre mine de la o familie şi c-ar vrea să se întâlnească cu mine să stăm de vorbă.
         
Mi-a spus că e austriaca, are doi copii, c-a avut recent un accident de maşină în care soţul i-a murit, că au o fabrică de pâine, că are mici probleme şi ar vrea să mă cunoască să stea de vorbă cu mine... Are nevoie de ajutorul meu, dacă pot s-o ajut. Bineînţeles că n-aveam eu chef să ies din casă la ora aia, că eram pornit pe un alt drum. Însă ea a insista ca să ne întâlnim acum şi am zis că haide s-o ajut, să văd ce vrea, şi pe urmă...
         
Şi mi-a dat întâlnire într-o suburbie la vreo zece km de casă, în Charlston, la jumătatea drumului, la un McDonald’s. Zic, cum o să vă cunosc? Dar ea avea o voce, cum am zis, de femeie de ţară, un accent sârbesc, un om mai simplu, nu elevat. Şi ea mi-a zis, nu-ţi fă probleme, eu o să te recunosc pe tine, mă aştepţi în parcare şi doar ieşi din maşina să te văd. Pentru că ea mi-a văzut poză la familia respectivă şi mă cunoaşte.
         
M-am urcat în maşina mea Nissan Gazel şi m-am oprit în parcarea din Charlston, de la McDonald’s. Am stat şi am aşteptat, afară, mă uitam la fiecare maşină care intră şi fiecare persoană care ieşea îmi imaginam că aia e persoana şi încercam dinainte să prezic sau să deduc ce probleme avea, cum s-o ajut. Arătarea şi felul să sugereze de ce natura să fie ajutorul meu.

Şi la un moment dat apare în parcare un BMW decapotabil alb şi o puştoaică de vreo 18-19 ani, superbă, care parchează lângă maşina mea. Bineînţeles că eu m-am uitat peste ea, mai departe, aşteptăm o femeie necăjită, femeia din telefon. Gagica asta se dă jos din maşină şi vine ea la mine, în loc să intre în McDonald’s. Şi-mi spune, d-stra sunteţi Ted Benedictus? La care, automat, m-am gândit ce drac de ajutor să-ţi dau eu ţie, când eu sunt un pârlit, iar tu cu maşina asta luxoasă şi figura, corpul, arătarea ta poţi să fuţi o juma de stradă, să te umpli de bani şi să-ţi rezolvi problemele oricât de mari ar fi.
         
Şi ea mă invită înăuntru, dacă am timp, să stăm la o cafea... Şi începe să-mi povestească problema ei. Că ceva timp în urmă a avut un accident de maşină şi i-a murit soţul şi că a rămas singura împreună cu business-ul şi copiii şi că umblă să caute să găseasc pe cineva cu care să-şi unească viaţa şi că a auzit că sunt cinstit şi stau singur. Şi îmi propune să vadă dacă vreau să ne cunoaştem. Ce drac să-i zic! Asta era o întorsătură nu ştiu cum. Ciudată. BMW. Frumuseţea asta din faţă, Vernusu', business-ul, ea are bani, nu trebuie să facă nimic.

Acum juma de oră căutam frânghia prin casă. Şi îi zic, bine, o să ne cunoaştem şi dau să plec, să mă ridic. Mai îmi dai telefon şi vedem, nu ştiu când eşti tu liberă, când sunt eu liber. Dar îmi zice, nu, acum vreau să vin cu tine acasă, să văd cum stai, este posibil? Pentru că nu vreau ca să-ţi dau timp să te pregăteşti tu să mă primeşti. Vreau să-l cunosc pe adevăratul tu. Este posibil?
         
Ok, n-am nimic de ascuns, poţi să vii. Şi a zis, uite, tu mergi în faţă şi eu te urmez. Şi-am adus-o acasă, am intrat, am aprins luminile, i-am dat voie să inspecteze casă, i-am arătat cum stau. A fost impresionată de cantitatea de muzică şi varietatea pe care o aveam, i-am arăta şi poze de familie, cum a cerut. Cercetă cu mult interes tot. Bineînţeles că nu-mi trecea nimic prin cap pentru că pentru mine era oricum un sfârşit de drum.
         
Şi pe urmă i-am pus nişte muzică, am servit o cafea, una-alta, şi cu o încântare cumva s-a apropiat de mine şi mi-a spus că sunt ceea ce îşi doreşte. Şi mai un pahar de vin, mai un dans, am început să ne sărutăm, şi-am început să ne dezbrăcăm şi să stingem lumina, muzică, şi nu-mi venea să cred cum o tipă cu un corp, un copil, aparent, ca arătare, practic, şi frumoasă, sigur că ne-am încleştat şi am făcut dragoste, şi bineînţeles că pe urmă am început iar să bem şi să stăm de vorbă dezbrăcaţi în pat, la un pahar de vin, şi, la un moment dat, îmi spune că-i place foarte mult de mine şi nu ştiu ce, şi că vede că sunt un om foarte onest, cinstit. Zice că ar vrea să-mi destăinuie ceva, dar nu ştie cum reacţionez.

M-am schimbat dintr-odată la 90 de grade, mi s-a urcat sângele la cap şi i-am zis, te pomeneşti că tu nu eşti măritată şi n-ai nici copii, şi că eşti fata cuiva, că poţi să ai 17 ani sau 18 ani, şi mă poţi băga în belea. Ea a zis, nu-i asta, m-a asigurat că nu e problema asta. Şi mi-a dat mai multe ghesuri (guessings, guess) să vadă dacă ghicesc, să vadă, hai, care-i problema pe care o am?
         
Şi când a văzut că sunt aşa de îngândurat şi serios, a zis că nu poate să-mi spună - mâine, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a plecat.


(I) (2) MICHELLE PFEIFER II

Copilul bătea la uşă. Tipul l-a văzut prin vizor şi s-a întors înapoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea, din dormitor, îl întreabă, cine e, dragă, la uşă. Nu e nimeni.         O fetiţă de câţiva anişori se rostogoli pe perna în partea cealaltă continuându-şi somnul. El a stins lumina.
         
A doua zi de dimineaţă, el o luă de gât şi începu să ţipe. Dumnezeii mă-tii, să nu-l mai prind pe fi'tu, să faci ceva, ce trebuie să-ţi car eu cozile, şi începu s-o lovească violent cu pumnii, era fost boxer. Cu fata umflată şi plină de lacrimi, Michelle se aranjă în oglindă, având o senzaţie de vomă, gândindu-se cu durere la un alt avort, şi plecă la lucru.
         
La Fabrica de vopsele din Sinaia nu erau nişte condiţii prea grozave ca muncitoare pentru o femeie care fusese odată campioană de şah la tineret a României şi directoarea cinematografului din Ciudanoviţa. Eu îi scrisesem în mai multe rânduri, în cinci ani de când eram în Occident şi ea ezită mereu de frică să nu-i iau copilul. Copilul de la uşa a fost fructul primei noastre iubiri, iar ea era hăituită de situaţia în care ea era încolţită de ideea că eu o să-i iau copuilul şi n-o să-l mai vadă niciodată, iar tâmpitul de lângă ea nu-l acceptă în casă. Fetiţa din pat era a lor, făcută cu boxerul, asta o ţinea prada sau înlănţuita, îi ţinea spiritul ei liber, c-ar fi vrut să zboarte, dar n-avea unde.
         
Eu îi scriam scrisori adresându-mă fiului meu, iar ea îmi răspundea la ele ca şi cum ea era fiul meu. Aici a fost momentul când eu am iertat totul şi aş fi dorit-o înapoi, dar acum era prea târziu. În vest, după ce m-am maturizat un pic, ieşind de sub vraja tradiţională, am realizat că totul nu e decât un joc copilăresc chestia cu gelozia, iar cei cinci ani de viaţă petrecuţi împreună erau de neegalat în comparaţie cu un rahat din asta de gelozie sexuală.

Deodată se auzi o sirenă puternică în toată fabrica şi lumea se întrebă înnebunită ce se întâmplă. Ea era căzută jos ca o pasăre, cu fruntea descreţită, senină, ca o pasăre care şi-a luat zborul spre ceruri sau spre libertate. Se otrăvise. S-a sinucis. Acum copilul era al meu, nu mai era singur şi fetiţa era a boxerului, dar amândoi orfani de mama.

(I) (3)

A doua zi, Sinuciderea m-a invitat la restaurant. Dansăm înlănţuiţi şi recitam versuri în limba romana, dacă ai şti tu ce-ţi spun, nemţoaico, n-or fi atât de dulci chiuiturile elveţiene, fata îţi radiază sub hipnoză stihurilor mele, o hipnoză dublă, că, de fapt, eu eram hipnotizat ca un şoricel în ochii şarpelui, totul sclipea în jurul ei şi a feţei sale. Eram pe scena ei... Era în control. Eram paralizat ca de şarpe. Ea controla totul în jurul ei şi făcea să strălucească. Era o hipnoză.
         
Pe urmă ne aşezăm la masă şi îmi spune viaţa ei. Sigur, pentru că eram şi eu curios, ce vrea să-mi povestească, de ce-i e frică de reacţia mea dacă îmi spune adevărul. Mi-a zis că are doi copii. Sunt pe picioarele lor, să nu mă sperii la propunerea ei de a-şi uni viaţa cu mine, cumva, ştii. N-o să duc lipsă de nimic, are două fabrici de pâine, una în Australia şi una în Elveţia, numai să fiu loial. Soţul a iubit-o foarte mult şi ea l-a iubit pe el, dar viaţa merge înainte şi...
         
Şi ne-am ridicat şi am plecat în parcare şi, sărutându-ne, am început s-o dezbrac de atâta elegantă de pe ea, de parcă dezbrăcăm împăratul Franţei, spre sâni, ca pe drumul de ea forjat deja în noaptea trecută. Actul ăsta odată iniţiat era întrerupt de zgomotele trecătorilor, mame cu copii, nu era o parcare mică. În momentul în care eram împletiţi pe calea asta euforică, depuierea ei fiind în trepte, cu fiecare parcă desfăceam o ceapă de fiecare dată având o senzaţie extraordinară, şi pe urmă mai apărea un zgomot din afară care ne distrăgea şi mai generă un strop de adrenalină în sângele nostru, era un fel de dragoste cu sare şi piper.

Dar natura parcă era în favoarea noastră, care ca o floare de lotus a-nvaluit toată maşina şi toate direcţiile într-o perdea groasă de ceaţă şi acum, ca să ne protejeze, să ne dăm drumul, ne vedeam protejaţi vizual şi nu ne mai interesa ce e afară. Am început s-o dezbrac mai adânc, am lăsat scaunul meu jos şi, sărutând-o, am trecut-o uşor peste schimbătorul de viteze în poalele mele. Cu hainele frunzărite pe ea, arata ca o lebădă.

Acum să descriu actul sexual, cum i-am înfipt-o. S-a lăsat cu ochii închişi, şi şi-a dat drumul în jos ca să nu piardă niciun rând din boabele ştiuletelui care a futut-o aseară. Ia uite ce fericită sunt, parcă-mi spunea Sinuciderea, şi tu voiai să pleci după frânghie în garaj. Şi nu ne mai săturam. Da' tu ştii că chestiunea asta cu ţinerea futaiului atâta de mult... Cu atâta adrnalina futaiul tine cât vrea dumnezeu, aici chinezii sun meşteri. Ca futaiul nu este numai datul din cur, e mult mai complex. Am dus-o la maşină şi a plecat acasă.

(I) (4)

Noi facem tolstoism din postmodernism. Ne pitulam într-o măreţie tolstoiană. Kareniana era pe urmele mele? M-a luat pe mine pentru că sunt un băiat bun şi cei din jur au convins-o să vadă şi alte laturi ale unui bărbat decât cele după care alergau puştoaicele Sinaiei, calităţi pe care nu le aveau toţi. Îi plăcea de mine pentru că eram inocent, băiat din Ciudanoviţa, nu din oraş rafinat, ea era mai versată, vindea cravate la fabrică, iar unchi-său era mare goangă la partid în închisoare. Toţi care o cunoşteau pe Michelle îi spuneau Fatsa.

Eram căsătoriţi de cinci ani şi tocmai sosisem din delegaţie de la Feldioara, la uzina R, de prelucrare a minereului de uraniu, din care Ceauşescu voia să obţină bomba atomică, viitorul României, zicea el. Şi, printre altele, jucându-mă cu fiul meu, care avea cinci anişori, îmi spune că mămica se joacă cu nenea sub plapumă în patul celălalt şi că pe el îl lăsa singur în patul ăsta să doarmă. Şi-atunci mi-a atras atenţia, am devenit curios, am zis că nu vorbeşte el bine. Dar răutatea din om nu te lasa, ştii, că dacă treceam cu vederea, poate că era în viaţă, şi eram împreună, dacă nu insistăm să spună copilul mai mult, poate era tăticul, nu, era altcineva...
         
Şi pe urmă am luat-o pe ea la întrebări şi i-am tras o palmă, până mi-a spus că e un fost prieten din copilărie şi a venit să lucreze şi el la mină, că n-a putut să scape de el, nu ştiu ce. Am aflat şi pe urma l-am cunoscut pe tipu' şi ne-am luat la bătaie. Chestiunea este ca tipu' a fost un laş, a scos cuţitul şi m-a tăiat. Nevastă-mea a fugit acasă, era la o vecină unde se framânta de ce o să urmeze, iar eu am fost dus cu salvarea la spital.

Sigur că a doua zi a venit la mine la spital ca o văduvă tristă, îmbrobodita, şi atunci poate că era momentul s-o iert. Dar cum eram în salon cu încă opt persoane sau zece, aia cunoscând de-acum povestea ăstuia tăiat din pat, au început să strige după ea, curvo, s-o umilească. Ce, ţi-ai adus ibovnicul ca să-ţi omoare bărbatul? Sigur că ea mi-a lăsat plasa, îmi adusese nişte fructe, eu priveam în tavan cu ochii înlăcrimaţi, ea s-a întors şi a părăsit salonul, păşind drept, plângând cu demnitatea muntencei care înfrunta umilinţă pe care o merită cumva.
         
Asta era un moment pentru care o admir, în care era înconjurată de toţi lupii care o huiduiau, din care orice persoană ar fi plecat văicărindu-se sau ţinându-se de pereţi. Şi din momentul ăsta ne-am întâlnit doar la tribunal. Ea a rămas acasă cu băiatul şi eu m-am mutat la părinţi. Eram de-o seamă, aveam 25 de ani.
         
M-am cerut din nou acasă, unde erau radiaţii. Viaţa spre moarte, după fiecare intrare în mina mureai câte o zi, era o moarte lentă, ca la o mie de metri adâncime nu poţi să găseşti o groapă mai adâncă decât asta, cavou de coşciug.
         
După ce tribunalul i-a dat copilul ei, pentru că în România copiii se dădeau mamei până la vârsta de 11 ani, neţinându-se cont de partea vinei, şi-abia la 11 ani copilul este întrebat unde vrea să stea, cu tata, sau cu mama, asta m-a pus pe liber să pot pleca în jurul Pământui. Judecătoarea sau avocata care m-a apărat pe mine era soţia inginerului Iulian Topală, un om cu mare viitor pentru industria minieră românească, ale cărui invenţii şi inovaţii eu le filmăm în subteran şi le prezentăm la conferinţele naţionale şi internaţionale pentru promovarea tehnologiei miniere româneşti în străinătate.

Bine, că acum ce să intru la ruşi, pentru că ruşii au plecat la ei şi au luat, deci, tehnologia pe care ruşii au folosit-o în exploatarea minieră, ei nu au mai vrut să o mai livreze României, şi atunci România a fost obligată să-şi formeze din frânturi şi rămăşiţe de la ruşi să-şi creeze propria lor tehnologie pentru exploatarea minieră. Şi, fii atent, odată cu căderea lui Ceauşescu, speranţele şi proiectele şi visele acestui inginer Topala, prăbuşindu-se, el s-a spânzurat de clanţa de la uşa dormitorului, unde l-au găsit soţia şi copiii întorcându-se acasă.
         
Copil fiind, găsisem în garajul flotilei de basculante un şofer spânzurat cu cureaua de la ventilator pentru că îşi prinsese femeia futându-se în pat cu altul. Era nemţoaica gagică. Mai şi plănuisem, cu o gagică unguroaică, cum să-l omorâm pe bărbatu-său. Ca să vezi cât de proastă e lumea şi ei aveau doi copii frumoşi. Şi bunicul meu, pădurar din Moldova, tot din curvăraie, l-au prins în pădure şi l-au bătut cu patul puştii până şi-a scuipat plămânii. Toţi de la uraniu, în afară de bunicu'.

(I) (5)

Trebuie toate ţinute ca şi vârfuri de munţi, mai coborî într-o vale, nu le uniformizam, nu devin orizontală. Tocmai cuminţenia mă întrerupe de la sinucidere. Am găsit uşile şi geamurile sparte acasă la Sinucidere, după ce, cu zi înainte, mă chemase la ea acasă s-o cunosc, mă tratase şi vizual şi fizic cu o atmosferă de eleganţă şi aristocraţie care impunea respect şi calm şi linişte. Era o bucătăreasă superbă, toate erau la locul lor, în bucătărie, în baie, în dormitor, de parcă făceam parte din casa asta de nu ştiu când, ca toate erau pe placul meu şi mi se potriveau, aveam şi pijama, halat de noapte, papuci, parcă venisem la mine acasă.
         
După dus, m-am dus în dormitor, ea era sub plapumă dezbrăcat, luminile de carte aprinse, şi sigur că am început să facem dragoste, era în pielea goală, şi sigur că am luat-o în toate stiulurile, şi căţeleşte, şi poziţia misionarului, cracii la umăr, figura 48, nu ştiu, şi ea deasupra, kama sutra, chestiile astea, până am căzut frânt. Totul era enjoyment total. Am căzut pe perne, vorbeam, nu ştiu de ce am aprins lumina şi ea era fericită, faţa ei era toată plină de încântare şi n-a realizat pentru moment ce se întâmplă, că privirea mea a aluneca în jos pe corpul ei frumos modelat, şi a început să scaneze cicatricile de cuţit chirurgical de pe corp, lucru care m-a înfiorat, la care ea a realizat, a tras plapumă şi s-a acoperit. Văzusem pentru moment pe Frankenstein şi monstrul lui. O tăietură de deasupra sânilor până jos la putsa, o tăietură în cruce sub sâni, şi una pe mijlocul stomacului la buric. Dar cusăturile erau de aşa proastă calitate ca acuma se vedea că un sac de cartofi cusut cu aţa de cânepă, că acum din acea zână şi fecioara devenise monstru.
         
Şi a început să-mi povestească de ce sunt toate astea, a început să-mi spună adevărul. C-a văzut că m-a pierdut. A scos albumul cu poze şi a început să-mi arate copilăria ei, că e olteanca, că vine dintr-un sătuleţ din Oltenia, că era o fată grasă, cu ţâţe mari, fleşcăite, şi buci mari, un ghindoc, şi că toată viaţa a lucrat în fabricile din Australia şi acum la urmă ca bucătăreasa la spital... şi toţi banii pe care i-a agonisit i-a băgat în operaţii estetice, pentru că n-o iubea nimeni. Avusese peste vreo zece operaţii, fiecare la 10-15 mii de dolari. N-am ştiut ce să mai cred, mi se făcea milă de povestea ei şi o respectăm. Mi-a câştigat compasiunea şi respectul, că, la urma urmei, Sinuciderea e şi ea o fiinţă care-şi caută dragostea, încerca să se facă iubită.
         
Însă a doua zi, când am găsit uşile sparte, i-am spus că eu nu pot face parte din povestea ei, că secretul ei rămâne cu mine, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi ne continuăm fiecare drumul său. Ea m-a mai sâcâit de câteva ori de-atunci, venindu-mi la uşa eleganta foc, însă eu acum eram în realitate. Şi, mai târziu, după ce a ieşit de la puşcărie, nu ştiu pentru ce delict, m-a sunat, a răspuns fiul soţiei mele.

***

(II) (1)

Nu pot să vorbesc la persoana lui. Ce le leagă pe-alea două, Sinuciderea, invazia personală, iarăşi sinuciderea aborigenilor în puşcării. Pune întrebarea dacă nu cumva statisticile de sinucidere ale australienilor nu sunt cumva determinate de durerile acestora. Pentru că ei sunt un spirit liber de 40 de mii de ani şi dintr-o dată am apărut noi cu civilizaţia, cu oraşele noastre de beton şi claustrofobice ca nişte Bastilii şi dirijările astea regimentale ale populaţiei în infrastructura vestului i-a făcut să ne deoache, să ne direcţioneze spre chestiile astea de autosinucidere, pentru că ei nu ne pot rezolva pe noi fizic, decât spiritual.
         
Faptul că am venit noi şi i-am deranjat de la pescuit, le-am mai luat şi copiii, am intrat în viaţa lor şi-i mai acuzăm şi de incest şi alcoolism, trăgându-i prin tribunale şi puşcarii, sinucidere sigură pentru ei, care nu acceptă să li se ia libertatea, pentru unul atât de liber ca aborigenul. Este ca şi cum ai acuza un rechin că te-a înşfăcat de picior, tu fiind infractorul care i-ai invadat teritoriul, el nefăcând nimic anormal, doar natural, i-ai fost hrana, erai în teritoriul lui şi el te-a halit. Şi atunci, de două sute de ani, rasă albă a hotărât că dacă nu poate să-i distrugă fizic, să-i invadeze prin încrucişare, luându-le copiii şi transformându-i în slugi şi copii de înfiat, încrucişându-i cu albi. Pui corciturile să intre în ei. Nu mai fac parte nici din ei, nici din tine. Poţi să-i comanzi.
         
Nu rare au fost cazurile când aborigenii maturi au venit să-şi claimuiască soţiile ca legitime prin hotatarea lor tribală şi multimilenară. Aceştia de multe ori fiind arestaţi şi duşi în tribunale, acuzaţi de incest şi rape, viol. Unii chiar omorâţi la faţa locului de administraţia sau justiţia locală.
         
Ei au o cultură orală. Fără scriere. De 50 de mii de ani, datina şi istoria le este transmisă verbal printr-un mecanism social numai al lor, unic, în care familia clasică, de mama, tata şi copii este formată din trei soţi la aborigeni. Întotdeauna în familie se vor afla două soţii sau doi soţi. Întotdeauna va fi un soţ sau soţie student şi un soţ sau soţie învăţător, incorporând în acest învăţământ şi şcoala. Noi albii fiind împrăştiaţi cu şcoli, bunici, mămici, tătici, bla-bla - părintele bătrân aborigen sau aboriginal, whatever, iniţiindu-l pe cel tânăr în arta supravieţuirii, transmiţându-i prin poveşti, cântec, joc şi secretele unei căsnicii fericite, toată istoria milenară a părinţilor săi.

Nu cumva toată această karmă se resfrânge asupra noastră, a albilor, care am venit şi i-am disturbat din evoluţia lor? Nu este o poveste a mea, dar ei poate mă pun să mă sinucid.
         
Şi acum mă duc înapoi în povestea mea. De la aborigenii bătuţi în custodie, la o nemţoaică încinsă din bătaie, pe pulpe în sus, din gelozie, de... Pentru el, iarăşi am un respect deosebit, şi n-aş vrea... Sau asiaticul iradiat de la Ciudanoviţa care îşi mânjea femeia la buzele pizdei cu creion chimic, ca la baia comună a minerilor când ieşeau din mână, să-i urmărească pe toţi la pula să vadă carte e mânjit cu creion chimic şi să i-o tragă cu o coadă de târnăcop.

Care suntem nebunii, noi ciudanovițenii sau noi, Vestul? După ce a ieşit de la puşcărie, Neigel, aborigenul, s-a căsătorit cu o englezoaică şi au făcut o fetiţă. După naşterea ei, s-a trezit cu poliţia acasă, care i-a interzis să mai locuiască cu ele împreună, forţându-l să se mute, iar soţia lui îl vizitează zilnic cu fetiţa, pentru că e tatăl ei.

(II) (2)

Iordan Tasov, cu care m-am împrietenit în câmpul de refugiaţi din Latină, venind special de la Canberra, unde era student la geologie, să mă vadă în Melbourne, s-a revoltat la faptul că un om ca mine, cu un palmares în lumea filmului, stă şi lucrează la Philips, complăcându-se cu un salariu şi o viaţă modestă... dar lipsită de griji. Repede m-a ajutat să împachetez valizele. A doua zi m-am lichidat de la fabrica şi am plecat la Canberra, să locuiesc cu el şi să-mi încep cursurile de limba engleză.

În Melbourne-ul multicultural nu aveam nevoie de engleză, pentru că lumea muncitorească era dominată de greci şi italieni. Ori eu vorbeam italiana. Însă dacă vroiam să intru în lumea artelor, să-mi fac practic meseria, trebuia să vorbesc engleza. Şi aşa am ajuns la The Red Taffe College în Canberra, unde am cunoscut-o pe soţia unui avocat în vârstă de 35 de ani, care-mi preda engleză, care m-a uimit când mi-a spus că ea în viaţa ei n-a fost nicăieri din Canberra. Mie, celui care am colindat jumătate de planetă şi trăiam înconjurat de oameni ca mine nu-mi venea să cred.

Iordan studiase arhitectura la Moscova, iar în anul trei, la întoarcere spre Bulgaria, a luat ruta Polonia-Iugoslavia, în ultima cerând azil politic. Şi astfel, iugoslavii l-au dat italienilor. În camp, el avea un regim foarte militar. Şi într-o dimineaţă, pe la 5, neavând somn, am luat-o la fugă în jurul Câmpului. Şi într-un desiş, într-un cotlon al câmpului, l-am zărit pe Iordan juggling bottles şi ne-am salutat, noi fiind singurele viuitoare treji din cele 2000 de persoane câte erau în câmp. Şi ne-am împrietenit, de acum întâlnindu-ne în fiecare dimineaţă, alergam împreună câte zece kilometri şi după amiază jucăm tenis.
         
Ba chiar s-a potrivit că am venit în Australia în acelaşi avion, stând unul lângă altul. Numai că el avea destinaţia Sydney, iar eu Perth, iar la Melbourne ne-am despărţit. Nu mai auzisem de el de doi ani până în ziua când mi-a bătut la uşă. Mă găsise prin departamentul de emigrare.
         
Filmul cu câinele îl făcusem înainte de a mă duce la şcoală la Canberra. Ce-a fost până la urmă? Canberra! Da. Încerc să intru pe un făgaş, pe care din ele? Teoria lui ca să vin la şcoală, că şcoala este totul, este cheia succesului nostru, cade tocmai prin el care renunţă la meseria de geolog şi se apucă de văruit case, care în scurt timp îl face milionar. Milioanele sunt bune pentru a fi visate, însă nu oricine le poate ţine în frâu. Pentru că, plecat într-o croazieră în jurul lumii, ajunge în Columbia, îşi pierde toţi banii la un cazinou, joacă pe datorii şi devine prizonierul ideii de milionar, al milionarismului, fiind arestat, nemaiavând nicio şansă de a se întoarce în Australia.
         
Şi cum m-a surprins la început, în ziua când mi-a bătut la uşă, tot aşa a făcut-o printr-un telefon în care-mi spune că este prizonierul unei infracţiuni create de banca columbiană şi-mi cere să atenționez media australiană ca să-l contacteze şi să salveze cetăţeanul australian kidnapped in Columbia. Eu îl cred, şi de asemenea media, la convingerea mea, şi sub presiunea articolelor din media, a interviurilor şi insistențelor presei, statul columbian şi organele locale de acolo, probabil ca să scape nu de un păduche ci de un insignfiant ciot sau trouble maker, îi dă paşaportul înapoi şi-i da drumul să plece. După cum ştim, Columbia are mult mai importante probleme cu drogurile decât să se încurce cu un milionar amator.

(II) (3)

Rujiţa, nevasta lui Iordan, devenit Jordan Atkinson, văzându-mă singur şi băiat cuminte, s-a gândit să mă introducă la o fată necăjită şi cuminte, Biserca, o croațiancă - i-am pus o coroniţă, la croată. Avea o fetiţă de 8 ani care ne pândea prin gaura cheii. După ce o îmbrac, cu gustul de artist, începe să fie curtată în comunitatea croațiană - încă o coroniţă - şi la scurt timp dispare. Deci eu când am cunoscut-o ea era îmbrăcată ponosit, ţărăneşte şi fără gust. Dar în pielea goală era o pasăre măiastră. Şi sigur că într-un costum de casă de modă a devenit un star. De ani de zile era singură, n-o băga nimeni în seamă. Ca să vezi puterea modei.

Păsările lui Brâncuşi din Galeria Naţională a Australiei mă consolau de fiecare dată, în vizitele mele  de refacere sufletească, spirituală, erau singurul mod de a fi în România, de a fi acasă. Şi nu numai atât, dar, în dinamismul lor, of, în către o direcţie, oricând posibilă, îţi dădea un sens de libertate şi speranţa, parcă spunându-ţi, priveşte spre cer şi vei fi salvat.
         
Bineînţeles că partea aceata spirituală din mine era mereu stimulată de studiile mele pe care le făceam în biblioteca naţională de peste drum, unde îmi petreceam ore întregi studiind marii cineaşti ai lumii. Şi în această perioadă nu pot să nu-l revăd pe Serghei Eisenstein în experienţele sale spirituale din Sud-America şi America Centrală.

Jordan se întoarce din Columbia, vinde casa, se desparte de soţie, căsătoria părându-i-se o pierdere de vreme, că sunt în viaţa asta multe posibilităţi de a se ajunge, şi pleacă, şi dispare fără urmă. Nici în ziua de azi, 11 iunie 2010, nu mai ştiu unde e. Nici de soţia lui şi nici de Biserca.

În aceste momente, destinul meu rămânând tot atât de puţin conturat, nedefinit, ca al celor două păsări brâncuşiene şi al legendei maharajahului din Indore care le înconjura. Să fie oare faptul că, de câte ori am trecut pe lângă ele, le-am mângâiat, şi, precum sfera de cristal a prinţului de lotus care are puterea de a încătuşa duhurile rele, au putut să-mi transmită sau să-mi ia nefericirea din jurul meu? Să fie oare în ele ascunsă iubirea maharajei pentru maharani, sau răzbunarea cuiva, să fie un bad karma pentru mine, sau de fapt norocul? A fost oare destinul nostru să ne întâlnim aici în Canberra toţi trei, perechea şi eu. A doua zi am plecat spre Melbourne...