vineri, 22 noiembrie 2019

FEMINITATE CÂMPINA


George Anca – Dimitrie Grama – Drăgulănescu Nicolae – Germain Droogenbroodt – Indira Spătaru – Lora Levițchi – Șerban Foarță – Raluca Faraon – Ecaterina Petrescu Botorcea – Adrian Bucurescu – Bădescu Alexia – Alexia Ema Ema – Cristi Neacșu


George Anca

Feminitate Câmpina
Excerpte din cărți ale lui George  Anca
DODII  18   -   58 /  
construcţia femeii bune

o am tradus de un minut
Orfeu îi cântă-n văi de strune
a răsări fără trecut
n-o mai cunoşti şi ce i-ai spune
 copiii vi s-au petrecut
mai mult pământ duminici lune
o săptămână blândă luth
puţină lume zgomot mediu
trei tei în curte către toamne
o amintire drept remediu
ori niciodată te condamne
montan al verii noastre sediu
inexistent n-ai dat-o doamne

închinare înaintea femeii străine

frumoaso înţelegi cuvântul
vezi e o şoaptă de la ceruri
pentru auzul tău neştiutor
poate sunt blestemat să se vestească
iubirea mea în toate încăperile
şi să răsune până-n vârful munţilor
dar ţie să îţi pară de neînţeles
tălmacii ştii şi ei mi s-au împotrivit
şi zac de-acum sub steagurile albe ale mele
un mort o moartă nu mai ai pe nimeni viu
un schingiuit de ură neamul îngropat
ascultă-mă nu te feri atâta
curând o să te urâţească foamea
aşa cum te înfometează frumuseţea azi
de ce să-ţi fi rămas dator destinul
doar ţie dintre fiii-mpărăţiei dispărute
pe fratele-ţi iertându-l singur şi-a dat moartea
mai înainte ţi-o fi poruncit în limba voastră
să mai trăieşti în amintirea tuturor
Zalmoxe-i numele fiului tău
de îl vei zămisli pun datină
să nască toate semenele tale nume
de mai nainte puse prea cu drag visate
Zalmoxe spune-i zi-i Zalmoxe
şi-n fire vino-ţi taci să nu uiţi
Zalmoxe ţi-l înseamnă în minte
şi frânge-te ca şi cum asta
ţi-e dăruirea mea iubirea
Zalmoxe-i darul tău Zalmoxe
e de ajuns atât să ştii pe limba-nvingătorilor
nimenea nu o să-ţi vorbească
în numele cu numele Zalmoxelui
nu plânge nu Zalmoxe
fii născătoarea-i fii Zalmoxe
şi nu te prăpădi Zalmoxe
înviază-te Zalmoxe





IBSENIENII Roman

 

Depastişare
( din notiţele Claudiei)

Flaubert este un scriitor bun, dar nu atinge cerinţele clasei muncitoare.
O zi din viaţa lui Heminguei: s-a sinucis.
Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, cel mai liber scriitor în viaţă. Toţi cei care se arată mântuitorii societăţii în carte apar ca nişte bestii, pentru autor, nimeni nu mai este curat. Eugen Ionescu a scris: Paul Goma este un Soljeniţ român. Firea lui Goma devine un arbitru cu mari crudităţi. Dă în libertinajul de tranziţie care spală creierii... Cum ne povestea el în celulă Giois şi eu dormeam. Goma, în Jurnal, e un Savonarola. În realitate, a fost cel mai represat în puşcării şi cel mai exilat la Paris. Pe mormântul lui Eugen Ionescu scrie: Cine mă salvează? poate Iisus. La moartea lui Mircea Eliade: Cărturarul lasă în urmă cărţile, a luat cu el limba română vorbită; era starea de graţie a limbii române. Paul Goma vorbeşte despre cei care nu mai vorbesc româneşte într-un pamflet...
Dintre toate temele realismului şi libertăţile scriitorilor, una ar fi: cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie? Opriţi ca vasul zugrăvit/Pe-o zugrăvită mare (Samuel Cambridge); Sufletul îi este obosit de orice, numai de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea arzătoare pentru om nu este obosit (Thomas de Quincey); Hercule preschimbat în rândunică (Paul Valery); În braţele zeilor am crescut (Johann Christian Friederich Holderlin); Mi-e uneori ruşine ce slabi suntem în lume (Alfred de Vigny); Negru soare – melancolia (Gerard de Nerval).
Lev Tolstoi a vrut să-şi dea pământul oamenilor. A fost în România. Războiul şi pacea există între francezi şi ruşi, război condus de Napoleon. Ana Karenina este simbolul feminităţii dincolo de libertate.
Când iei opiu, îţi lucesc obrajii. Baudelaire, Edgar Poe îl imită pe de Quincey. Bogăţia unei naţiuni e dată de suma viciilor ei. Vicioşii sunt concurenţi ai vindecătorilor. Cea mai tuberculoasă ţară era Anglia. Laudamum a fertilizat literatura. Crima se consumă cel mai mult în filme, unde o crimă e mai frumoasă decât alta. Nu Raskolnicov face crima, ci ortodoxia, ruşii, Dostoievsky. Rhyme – Rima marinarului din vechime. Puşcăria literaturii, râsul în puşcărie, perversiune. Păcatul în literatură se transformă în viciu, ne face părtaşi la o anumită mântuire.
Literatura nu mai e a zilelor noastre, dar noi o aducem la zi. Propagarea s-a realizat în Revista sec. XX. Statuia este un dans împietrit. Socrate compară dansatoarea cu o flacără. Dansatoarea lui Hercule este o rândunică.



TU  IBSENIENII III


DIALOGOS

Tu:
Uit că am 28 de ani, acum, iubindu-ne, nu observăm că sunt cu 6 ani mai bătrână, iar timpul ne-o deschide ochii şi cu ei gura. Dacă m-ai iubi mereu, nefericirea n-o să-şi bage nasul între noi. Poţi crede că am trăi alături într-un vis, că ne-am întregi unul pe celălalt? Numai dacă credem asta înainte de a o face trebuie să ne căsătorim.
Ce bine că am mai primit o scrisoare de la tine! Mă speriasem, erai arţăgos şi rău, şi ai tot dat în mine de m-ai năucit. Noi n-avem nici trecutul, nici viitorul, să fim fericiţi măcar acum. Unde eşti tu? Mi-ai spus să merg pe Frunzei. Te-am căutat, te-am aşteptat tot pe leagănul ăla, ştii care, dar a trebuit să plec, pentru că au venit alţii să ne ia locul, şi m-au alungat. Te-am căutat şi prin troleibuze, şi pe străzi, şi în vântul dinspre Cheia. Nu erai tu. Eram tot eu singură, fără tine şi totuşi cu tine. Mă învârt de colo până dincolo fără rost, şi abia aştept să deschizi iar uşa şi să vii. Aş vrea să fii mâine aici. Am fi mers la Pusnicul. Au ieşit ghioceii şi viorelele şi îi pasc căprioarele în lipsa noastră.  


ZĂPEZI  HAWAIIENE Ibsenienii vi


Forum

Biblioteca Naţionaă Pedagogică, Dlui Director,George Anca

       Domnule George Anca, sper că aţi  văzut, în Tribuna Învăţământului (3 numere, mai)studiul despre "Reforma...", în care vă mulţumesc pentru procurarea "Legilor". M-a mirat faptul că nu m-aţi sunat, în legătură cu aceasta, şi de altfel de mult nimeni de la dvs nu m-a mai contactat (deşi,între altele, am văzut în Trivium că aţi avut interesante reuniuni la care aş fi putut asista:despre Eminescu---relativ la care mi-aţi re-publicat un articol şi am avut cel puţin o piesă,radiodifuzată---sau relativ la "Ibsen"---şi mi-am amintit că vă sugerasem să vizitaţi fjordurile etc.).Că s-a petrecut ceva  e cert, vă şi prevenisem că vor fi intrigi, mărunţişuri, ca să ni  se strice relaţiile (am descoperit că şi noua mea editoare-pacoste---care mă face să o apreciez ca pe un înger  pe Angelica, faţă de ea--- s-a introdus şi la dvs.).Însă, dat fiind un anumit protocol,desigur cunoscut de dvs, care aţi lucrat şi în diplomaţie, eu nu  v-aş fi scris, dacă nu m-ar obliga o situaţie pe care nu o pot admite şi sunt nevoită să "protestez". Adică: aţi publicat, acum, Lucrările Conferinţei (pentru care spuneaţi, repetat, că v-am susţinut,vara trecută,când eraţi deprimat), iar în aceste volume aţi introdus "Key-note address" a mea (anterior publicată, în Trivium! ), drept o COMUNICARE, într-o SECŢIE, FĂRĂ A-MI CERE ACORDUL ! Eu am acceptat să particip (cum se cădea, la statutul meu şi în limitele ne-specializării mele în "Bibioteconomie"!)   cu o KEY-NOTE ADDRESS, INVITATĂ, ÎN PLENARĂ   (cum am fost invitată la câteva importante CONGRESE!), iar dvs mă puneţi în situaţia ridiculă , INACCEPTABILĂ şi NEACCEPTATĂ  de mine, de a figura cu o "comunicare", pe care v-aş fi trimis-o ca  atare, nu ca invitată, şi NU ÎN PLENARĂ (adică, m-aţi eliminat din compania dlui Văideanu----care s-a lăudat, plenar, cu succesele  sale din era Ceauşistă---sau cu dl.Bunescu, ori Irina Petrescu etc., ei toţi "demni" să fi vorbit "în Plenară"!!! Nu pot înţelege, orice "explicaţii"aţi dori să-mi daţi, mai ales că nu mi-aţi cerut acordul (firesc pentru orice persoană, fără a fi considerată "dificilă" etc!!) ;era, de altfel, mai firesc să nu mai publicaţi acel text prea lung, căci îl publcaseţi în Trivium! Mi-aţi adus, repetat, multe elogii în publc (  şi v-am considerat sincer, mai ales că, nu rareori, în străinătate,  ori aici, înainte de 9O,spuneau şi alţii cam la fel;  dar dvs aţi spus ceva inedit, adică m-aţi asemănat cu M..Eliade, în sensul că, la fel, sunt om de ştiinţă şi scriitor.Oare la fel aţi fi procedar cu M.Eliade? Vai, cum?!  Pentru a remedia cât de cât situaţia şi a nu mă obliga la reacţii pe care nu mi le doresc, vă cer ca : să scrieţi o Errata, pe care s-o introduceţi, volant, în volumele încă neexpediate, iar pentru celelalte să o trimiteţi prin e-mail ori poştal la adresele unde aţi distribuit volumul: "Errata. Dintr-o eroare pe care o regretăm, textul Dnei Prof.Dr.Docent T.Slama-Cazacu , care o fost în Programul Conferinţei o"KEY-NOTE", invitată în Şedinţa Plenară,  a fost greşit  introdus---la p.....- ca o  Comuniocare, la Secţia de Biblioteconomie"
 Aştept, Domnule Anca,o confirmare a acestei Errate, cu dorinţa, în ceea ce mă priveşte, de a ne păstra bunele relaţii, SCOP PENTRU CARE ERRATA    şi  DiSTRIBUIREA EI ESTE O CONDIŢIE SINE QUA NON. Cu bune urări, T.Slama-Cazacu



 TIGRULUI  Roman-operă


ACTUL I

NEFERTITI

Ola, jai, ahoe! Tango azi-mâine. Borges, pacifist din militari etc. Zi de zi se degradează Parisul, degradarea ne afectează sentimentul, acuma mergem la Moulin Rouge, aici vin curvele, aşa se numeşte, c’est pas pareille, România este paria Europei, de la Termini la Napoli, schimbarea gărzii, Grotta Azzura, bistro roumain, Madelaine, venea nenea Aurel cu Tanţi, cam aşa-i Parisul, Gare du Nord, tiempo del destino, nebunul de la răstoacă tot el cântă tot el joacă în Notre Dame de Paris. Cuentar una storia. De ce e comică victoria celui slab asupra celui puternic? Ezeiza. Care râzi şi nu cobeşti? Cum atragi ce ţi se întâmplă şi eşti ce pierzi, ce găseşti. Anca stă la Lancaster. Aqui descausan los restos del Capitan general D Jose de San Martin y del soldado desconoscido de la independencia !Saludalos!

ACTUL II

SUEDEZA

Taie, rupe din el, ia, tată părince, fă-mi şi mie o dezlegare, două. Le-a ars primăria, valea, jalea. Sască-n casă, noaptea fură, ziua jură, barbă roşă, drac la poştă. Am să-ţi fac nişte linguri. Are părintele de cărat, mă duc să-l ajut. Să ai mai mulţi morţi decât vii, pământul sufletului meu nears. Rică mai face transpoarte cu calul, mai cară câte-o căruţă de fân, de coceni. La Goleşti, apa aproape, o iei cu găleata, aici are 7 m da’ e bună. Dă-te mai la lumină, lângă geam. Ăl bătrân doarme. Îşi drege tusea. Pentru roada pământului. Pentru cei ce călătoresc pe mare. Moşul se bagă la Ţie, Doamne. Sfânta îngropare cu cântări să o cinstim. Mort ai fost socotit cel ce ai omorât moartea. Noroc pe sub busuioc de fum înnodat. Şi ai născut pe fiul cel fără de ani. Tămâia bate busuiocul, nu mă bate. În vremea tămâierii ţi s-a arătat îngerul, prooroace Zaharia.
Ţi-am scris un roman, Elinia, despre viaţa mea de mano-depresivă nediagnosticată o jumătate de secol. Până mai recent îi castrau chimic pe bolnavii psihici şi îi puneau să înfieze copii sau să se corcească cu alte rase. Sunt sinucideri în lanţ. Mă pricep la Nash. Nu poate face nimic decât lâncezi. America îmbolnăveşte şi pe cei sănătoşi de nervi. Serotoninul lipseşte, aşa de rău te simţi încât îţi poţi pune capăt zilelor, eşti mort de viu. Să n-avem vorbe! Teodorina (ca şi Teodora) nu câştigă nimic măritându-se, ba este chiar în pierdere. Ele au nevoie de un îngrijitor, sau să fie şi el bolnav afectiv, sau catolic care nu are voie să divorţeze. Şi Teodorina şi Teodora pot avea prieteni, fără să stea împreună tot timpul, în stilul suedez sarbo. De când ai ajuns tu la concluzia că numai măritată este bine?


ACTUL IV

PARVATI

(Kumarasambhava de Kalidasa, apud M. R. Kale) Uma – U ma (O, nu) - , una cu Parvati, fiica muntelui Himalaia, în floare, cu sâni grei şi coapse elefantine, are voce melodioasă, frumuseţe nepământeană. Narada o (pre)vede mireasă lui Shiva. Cu încă două fecioare, se face preoteasă pustnicului. În ceruri, zeii îl slăvesc pe Brahma, trimorf, nenăscut născător, logos vedic început cu Om, îl ascultă numindu-le posomorârea pe rând, iar Vorbzeu-Vachaspati, desemnat de Indra, numără relele demonului Taraka, arestator de plăcere al soarelui, lunii, vântului, anotimpurilor, râurilor, riturilor şi virtuţilor: o, Atotputernice, dă fiinţă celui ce va distruge demonul. Dorinţa vă va fi împlinită, nu acum, nu de mine, ce l-am nutrit a nu muri aici şi-n altă parte are a fi distrus. Căutaţi a abate mintea lui Shiva de la pustnicie la nuntă cu Uma şi fiul lor, în fruntea voastră va libera fecioarele captive ale cerului



GITAGOVINDA de Jayadeva
Versiune de George Anca



cântecul 19

de spui fie şi-o şoaptă pe dinte luciul lunii
răpune întunericul grozav
cu dor a bea nectarul buzei fremătânde se uită
la luna feţei tale ochiu-mi de cocor
dulce frumuseţe uită cearta mândria ţi-e nedreaptă
dintr-odată dragostea îmi arde inima în flăcări
dă-mi o gură din lotusul gurii tale să beau

de adevărat eşti supărată sat pe mine
atunci mă junghie cu lunga unghie
mă spânzură-n braţe muşcă-mă cu dinţii frumoşi
fie împlinită plăcerea pedepsei

tu eşti a mea cunună laur tu eşti a mea viaţă vie
tu eşti a mea coroană aur în oceanul vieţuirii
aproape mai aproape şi mereu la pieptu-mi mai acum
aşa te roagă de jar inima-mi

lotus albastru ochiul tău fragedă femeie
apoi roşu de supărare lotus
de m-aprinzi săgetându-mă cu foi de iubire
krishna fiind din azuriu mă împurpur

nestematele lucind pe amfore de ţâţe
aprindă-ţi asemeni coardele inimii                                                     
şi cingătoarea peste rotundul pulpelor clinchetând
proclame comanda de foc a dragostei

piciorul tău braţ de flori de hibiscus inima-mi arde
pe vatra artei dragostei trupeşti
murmură lasă-mă talpa cu lac să-ţi ung
încă mai pătimaş să străluceşti

pune-ţi piciorul pe creştetul meu veşted reînflorindu-l
dezveninând amorului jindul
lăsaţi-l umbră vindecătoare de dogoare de soare
de dragoste cât pământul

frumos drăgăstos vorbi cel pe Mura învins-a
către Radhika aste cuvinte
slăvite de Jayadeva în cânt cu bucurie bucurând
muieri supărate luare aminte

îndurerato iartă inima-mi plină numai de tine
de ţâţele şi pulpele tale pietroase de nimeni
altcineva cu noroc decât cel fără trup înamorând-o
iubirea mea îmbrăţişărilor te dăruie cu dorul

împătimit-o rupe-mă cu dinţii striveşte-mă pe sânii
împrunaţi înlănţuie-mă în viţele braţelor
muiere aprigă te uită cinci săgeţi amorul
străpungându-mă lăsându-mă fără suflare vie

chip de lună precum arcul sprâncenei încruntate
ţi-e şarpe negru cumplit fermecător şarpe
de numai ambrozia buzelor tale junimea
o întremează ferind-o de primejdia şerpuind fermecat

trecuto în van neliniştindu-mă cântă în schimb cvarta iubirii
gureşă copilă priveşte-mă de dor topeşte-mă convorbind
frumoaso alungă-ţi mânia pe mine nu mă alunga la mânie
nebuno nebun iubita mea ţi-e îndrăgitorul adorator

bandhuka în floare ţi-e buza obrazul în luciu madhuka trădătoareo
ochiul roză de rază-n azur plutind peste lotuşi albaştri
nasul tău seamănă florii de sesamum dintele iasomie de alb
cu-al tău chip înflorit încincit se-narmează amorul lumile cucerind

ochi galeşi Madalasa chip luna luminând Indumati
mers lumii drag Manorama pulpe paltini umblători Rambha
îmbrăţişare Kalavati sprâncene focoase Citralekha
oh tu pe pământ presus de junele zâne-ale zeilor frumoaso

bucuraţi-vă întru Hari înfruntând pe Kuvalayapida
de ale Radhei ţâţe pline fruntea elefantului i-a adus aminte
cum atunci năduşind şi o clipă ochii zăpăcit închizându-şi-i
văzându-l aşa învins învins învins strigase Kamsa în hohote
          Versiune de George Anca



DODII  PE  VIAŢĂ Opera omnia



te gândeşti la Ofelia

te gândeşti la Ofelia soră-ta şi Puşi
să fi fost şi Ionuţ da dom' George
cioclul & Yorick nelăsaţi pe scenă
vai cum îşi aprinse Ofelia ţigara

cetăţenia inspiraţiei sufocaţi scapeţi
ce de mai lume mormântală pân' turla
confetii de schije represiei confederate
p'euforic vulcan de prin Reunion

avem mare nevoie de trădători
pentru distracţia poporului dispărut
îmi vine nepotul la tine la teatru
regizorule cum îl învăţ să meargă

Titania ba melancolicul ba de bois
ştiam de vis p'amurg as you kike it
versuri găsite prin păduri a recita epilog
thousand clowns the spirit of my father

multiplicarea actorilor jucând diferenţe
Merchant of Venice pe Broadway
le petit poisson învârtit de Brâncuşi
pe Leda filmând-o cu multă răbdare

ce fel iar fiinţă p'ucise păpuşi d'otravă
bonapartişti incineri Iahwe n'al oricui
unison diapazon tata Ion pe bidon
din Marin geamăn ţin mort la chin

tatăl vostru în cerul nostru
mama noastră zoroastră
repetă retezarea spiritulităţii
suntem obişnuiţi cu schizofrenia

m-am întâlnit cu el pe stradă şi nimic
adică nu ştii pentru cine vând
abandon pân' la cer nenăscuţi nici Oedip
cum el te-ar fi trimis a-l reconcepe

embrionul joacă hind Rosalind
lumina cât ne-o înzili catapeteazma
castraţii lui Haendel eunucii spre Brecht
trepanatorului oiumul mohican

Pooja scrise amen după Bhagavan
ardent podar lacului pe sub dig
duminică du-te peste drum la
mironosiţa întocmai cu apostolii




AVATAR 12  dodii mume



Mama Sibiu

          Opreşte-mă, mamă, la vamă, Sibiu cu paznic Tolstoi, pe strada Jean Racine, maestre ale depresiei în grup, călimări sparte. Ne-om fi stins. Ghinturi. Galbenul cornilor. Prologul, replicile, pastişele. Noroc de soare, mobile de oase, ologul ridicat din cerşit. Camera lui Kadrey tapetată cu piele de om. A doua şchioapă înre bisericile din Surdeşti şi Plopiş. Sari înaintea paznicului, aschimodia conţilor.
          Tocmai că am sărit pe Jean Racine. Dusă la Sibiu să vândă rachiu lui Nicu Steinhardt. Daună mama, paznicul, să refacem târgul. Mama e Elisaveta, paznicul controlorul, socrul Tavi Ghibu. Panta prăvale uscăturile. Kairos, paznicul maicilor. Doarme tineretul în case de munte. Îşi pierduse vocea, mă chemase să-i citesc. Vă dau şi d-stră ziarul Tolstoi.


EMINESCU  YAMA


Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.


LA  GIOIA  Canon


1989. Lucia se machiază acasă, în spital, în bibliotecă, dacă mă iubeşti lasă-mă săptămâna asta. O fi ajuns în peştera de tâlhari pe iertările praşilei, săpăliga pe-a doua zi. Cămaşa asta ai purtat-o şi tu, ange plein de bonheur. De aniversare, arase ce-a mai rămas din grădina părintească. Câinele rosese un şiret şi ciorapii. Ştiaţi că sfinxul e de sex feminin? al lui Pasolini vorbeşte româneşte. Mâna lungă îmbrăţărată a femeii din Harappa, sculptorul orb în vizualitatea poemului. În război, am tras cu arma-n sus, ai trădat ţara, da. Ce căldură în Babadag, era crăpat pământul. Mama Vela are viză americană, nu-şi mai operează cataracta. Pe când Sfânta Duminică îţi ceruse miluinţă spre a-ţi întoarce destinul, răscrucea vremilor tale se muta şi nu mai treci, nu te mai întorci, ca de-o ruşine, altfel fostă ascunsă fericire, năprasnică, după urare popâie de tinereţe, ne-om petrece din necaz în necaz pe după iluzii de patimă şi cumsecădenie. Se înserează mai de vreme ca-n Baia. Leuştean în Tirol sădindu-ţi, între Cernăuţi şi Darjeeling, de ce dracu’ vorbeşti nemţeşte, citească-l o crăiasă, fie sănătoasă, bătrâne secol, pe noi tot la o parte ne-ai dat, o să-ţi fie până la urmă urât. Ne aruncăm prin uşi în cunoştinţă de prea multe praguri. Ţinusei cartea  un an, mai ia-o două săptămâni, e bine să te reîntâlneşti cu cei mari, n-ai nevoie să spui nimic, se aude tot, crezi în linişte, nu există, n-ai de nici unele liniştit, te-ai pomenit numărând, a câta zi, până-ntr-a câta, de neînţeles parcă şi netulburaţilor călători, molipsitoare atingeri, tempo di amore, n-are decât nesănătatea asta să
 mântuie şi duşmanii. Ce copil nu l-a văzut pe dumnezeu şi apoi l-a uitat, însăşi vederea este uitarea lui dumnezeu, bătrânii se văd văzând ce nu se vede, ce n-au văzut, scoaterea ochilor cuvânt cu cuvânt, faimă de faimă, vizualizarea sfinţilor părinţi în pustnicie. S-a bucurat taică-meu că n-am mai plecat la Londra. Augustin s-a întors din Darmstadt. Ferdinandeum. Să te întorci la gustul vedrei, tu, Purice. La noi în grajd a fost o iapă Venus şi dintr-o neglijenţă a rămas gestantă. Uitasem ceva în România, la Teremia, am făcut drumul întors-dus până-n India într-o zi, fusese şi o beţie, mă învârteam, lumea râdea, până eu n-am mai râs, m-am învârtit în sens invers, de două ori. Străbăteam cu o americancă, ne luase şi poliţia, care mai apoi ne premia, prin Wili Meinz, fata venise pentru yoga, mai era una, le comparam şi nu-mi părea frumoasă nici una. La parola rivoluzione. Arsură pentru arsură, cumetre. Secţiunile începute de dimineaţă, Damşii, cafea, palincă, pe cine vezi ai mai văzut, n-ai citit meditaţia Gangelui cu vocea din an a lui Ion Creangă, cearta ceţei, plumb nescris. Se ştie numele celui mai frumos cântec răspunsul sub dârele roşii de aer în cultul morţilor calzi. Nu mai e nici o derivată, coteşte în sus, a pornit-o spre zenit. 18 decembrie: câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare. Raza universului, 200 miliarde ani-lumină, se dilată cu 300.000 km/s, în fiece secundă se naşte o galaxie. Ghilotinat cum ştim cu toţii. Cine poate merge singur de la un loc la alt loc se numeşte fiinţă, cine nu poate merge singur de la un loc la alt loc se numeşte lucru, Humuleşti-Ipoteşti-Bucureşti, jumătăţi de vieţi-caractere-salvare, moartea aflată în drum spre libertate prin Timişoara, ţipătul maimultului prin văile cultului, trenul de refren cu noxe călătorului Zalmoxe, purulenţa cerebralitate sub gloanţe euforizante compensator, glonţul pierderii de sine nu contează, pe Plantelor, pe Mântuleasa, nu ne-a lipsit la nici unii război, revoluţie necondusă de nimeni, poate piere numerus clausus, ai carte ai libertarte, umărul drept în umărul stâng, partidul proştilor cu preşedinte cel mai prost, a venit să ne sperie, restitutio, oare cine-o fi purtând acum căciula mea, fata are urcior la fiecare ochi, nu intraţi în lupta pentru putere, fata strică becul de la tataie, n-are cloşca idei, Milano adoptează Bucureştii, glosolalie, ceai cu lapte, noi suntem poporul joscudictatorul, îmi lipseşte ce-i lipseşte câmpiei, ce e un pimp, n-aş fi acceptat să se omoare oameni nici dacă aş fi fost biblioteca însăşi, diwali şi crăciunul nu se mai sărbătoriră în compoundul nostru, defecţiunea de plural a reflexivului lui Christos Dumnezeu să o dăm, lume de graniţe ce doar ştiurăm, toată noaptea de anul nou şah cu portarul Răducanu nenumărându-ne maturile, animal farm, sfântul Vasile prohibitorul divorţului.


MATA  TRINIDAD


 
povestea cea mai dulce
o fi cea pe care ştiind-o
o auzi ca pentru prima oară
şi maică-mea asta tocmai în Trinidad
nici nu ştiu al cui copil sunt
da’ nici mama asta n-o
fi ştiind taică-meu cum o fi
these are the empty sentiments
aici se cântă ori se delirează
voi face o notă aparte
şi-aşa suntem şi pe sfârşite
stau în mama dracului
diamant luceafărului
întâmplări paleative
m-or fi simţind şi ele pe mine
oi fi şi visat-o pe Veta
cum te cunună soarta în insulele
din cealaltă parte a lumii
origine depărtată în spaţiu
din ce în ce şi în timp
îmi datorez curajul mamei
de-o zi regăsită din 76 când
îşi murise cancerul şi noi
din sfert în sfert de veac remamizându-ne
cum o nimbează şi tulpanul
cum aşteaptă bhajane şi se
gândeşte la mine ca mine la ea
ne spunem în gând destule
disimulate de întâmplare
cum nu ne-am fi văzut ba da
ce veşti şi acasă şi niminea
cum că nu înflorea lămâiţa
decât lângă de pe aici viespăriţa
trestia vraişte de alături m-o
năclăi şi pe mine jos din bhajan
am lăsat programul în poiană
pundit se conturbă către România
Kabir fie-ne mama
pe lotus în groapă în scrum
sufletul tău mântuind
cinci secrete melodice
am de gândul amiezii
din amiaza ashram
îi spusei Platei la mulţi ani
satsanga şi mai mult sadhana
dedicaţie cunoaştere experienţă
şi raga o porni jyoti
pe vântul după-amiezii
bhajan tot luminăm
de sufletul armoniei
mera jivan kavit hai
o viaţă cerească trinidadiană



 PĂGUBAȘII  LUI  ȘIVA



Eres pentru Continua

27 ianuarie 1981, Delhi 
          (...) Aveam de mers în New Delhi, la școala Shiv Niketan, a doamnei Elisabeth Gauba, împreună cu Nana. Ne-am îmbrăcat cât am putut de frumos, puneam și eventualitatea că n-ar primi-o, indiferent de motiv. Driver-ul scuterului oprise chiar în fața edificiului, dar am mai căutat, întrebând oameni care n-o știau, în afară de o doamnă cu figură de profesoară ori de mamă cu copil acolo.
          Era la etajul întâi, unde am suit cu oarecare optimism, ce-o fi o fi. Dincolo, la capătul holului prelung, o bătrânică își citea corespondența. I-am spus numele. S-a prefăcut că nu aude. Ne-am apropiat și i-am dat scrisoarea de la Margaret. A luat-o, fără tragere de inimă, în aparență. O interesa Nana în Himalaia și Nana în persoană, încât ne-a trimis să vedem școala.
          Între timp, apăruse un tânăr de culoare, nigerian, mi l-a prezentat ca fiu al ei, adoptat, și director al școlii. Are 25 de ani. I-a spus să ne arate școala. Am străbătut un etaj cu copii liniștiți, foarte bine dispuși însă, cu profesoare calme. Am revenit la bătrâna maestră, care a strigat, într-o doară, pe cineva. S-a tras o perdea, și o femeie de o imensă frumusețe și grație s-a văzut curioasă să știe ce se întâmplă. E o mare dansatoare, a recomandat-o bătrâna, și ei îi era parcă frică.
          Secretara școlii mi-a dat amănuntele cerute. Am completat cererea și am pătruns într-o sală mare, unde am stat de vorbă cu bătrâna, asistați, când și când, de director și secretară. Curând aveam publicații ale sale, priveam un ștergar românesc primit de ea de la un dansator persecutat de comuniști. Și ne avântasem într-un colocviu de aproape, cu mâinile atingându-se matern, cu priviri în ochi și pe frunte – de ce nu voi fi având eu, deloc, odihnă, îmi zicea, și-mi recomanda relaxare.
          La o vreme, m-a invitat să fac lecții în fiecare vinere de la 11 la 12.30: cultura română. I-am spus că sunt fericit, și aș extinde lucrurile la o primă, poate, latină în India, italiană – cultură latină. Am vorbit despre Dante. Jung rămânea referința esențială. Shiv, de asemenea, îngerul și diavolul din fiecare om.
          O interesa să vadă cărți de Eliade. Ce n-o interesa? Mi-a citit din definițiile date lui Dumnezeu  de copii la diferite vârste ale acelorași. Mă îndemnă să-mi povestesc teatrul, lui Samuel. De Nana zisese s-o las deja în școală. Eu am zis că de mâine. Nana apărea – o descoperise pa Radha -, dispărea, performa, în rochia ei princi(p)iară, o familiaritate entuziastă.
          La cafea, ceruse una pentru mine. Samuel se scuza că nu venise băiatul cu laptele. El bea cafea neagră, spusese ea ferm, cu paharul întunecat, în mâinile de 77 de ani, obișnuite cu pianul. „Do you drink black coffee?” s-a mirat Samuel. M-am uita la el cu simpatie: desigur. Trebuia să întâlnească, zicea, deodată, pe secretara ministrului culturii – „măcar s-o sun”. N-am înțeles până la sfârșit de ce mi-a scris, oricum, cu mare grijă, numărul de telefon al aceleia.
          Evocare a lui Nehru, a nepoților săi pe care el îi aducea aici, a unui arhitect erou care trecuseră prin școală. Noua lume de construit de elevii ei îi stăruia în speranță. Pe cartea ei We want A new World. The Function of Primary Schools in to Changing Society of India, by E. Gauba – cu desenul și caligrafia unui copil, ea mi-a scris:„With best regards and looking forward to so interesting activities together, Very Warmly yours, Elisabeth Gauba”. S-a interesat de dată și a scris-o: 27.1.81. E o dată norocoasă, comenta. S-a născut fiul meu în ziua asta.
          Din capul locului, îmi spusese că le vorbește copiilor despre ce face ea, și-i pune  apoi pe ei să vorbească despre ei. Era de acord cu engleza mea, și nu știu cu ce altceva – foarte adânc, se părea, afinitar. Relația mea cu bătrâne personalități, care mă interesau direct, devenea acum, prin grația pe care o căutam în condiții date pentru Nana, de o revelație aparte, gazda însăși arătându-se la o vreme curioasă de ce mai fac eu în afară că sunt tatăl Nanei.
          Discuția se dezlâna, spre plăcerea reciprocă. Venisem cu grijă și asta se transformase într-o bucurie neconversativă, dar plină de menajamente sincere, spontan admirative, de întreagă dragoste pentru copii. La un moment dat, repetam în două cuvinte filosofia jocului la Brâncuși, groaza de timpul când animalele nu se mai joacă cu noi.
          Să încep chiar de vinerea asta? am întrebat-o. A replicat ferm: fă ce ai de făcut imediat, altfel n-o să mai faci. Vorbea de cântece și poeme. Franceza nu-i plăcea (pentru azi, cred). Interesul pentru o școală (mondială) de teatru al copiilor ieșea la iveală nu numai o dată. Pictura se parcursese. Copiii erau chemați spre ce le plăcea primordial.
          În vreo trei încăperi, rafturile bibliotecii, înțesate, îmi lăsaseră un ecou amețitor dintru început în inima mea. Voise să-mi scrie numele, pe dedicație. Secretara îi arătase semnătura de pe Milky Way, dar teoria lui „h”, germanizând, ori simplu depalatizând pe „g” a obosit-o și a renunțat, văd acum. (...)



POETIKON

Mircea Eliade profanat

          (Barbizon Hotel, sala „Corrot”). Îmi închei intervenţia cu o poezie dedicată lui Mircea Eliade de Anta Raluca Buzinschi. La ultimul lunch, întrebat dacă sunt transilvănean. (Harvard). Imprimantă biblio. Discuţie indirectă la Faculty Club cu Nicolae Iliescu. (Dorset Hotel, recepţie). Scrisoare din Ann Arbor de la Peter Hook: „Am fost foarte fericit să primesc scrisoarea ta şi să aflu că vizitezi această ţară. E aşa de rău că la New York a trebuit să vii. Fii foarte grijuliu în New York; e plin de lume stranie şi dementizată care e departe dincolo de raţiune, chiar dincolo de raţiunea organizată a fascismului / comunismului / democraţiei etc. Da, sunt mulţi poeţi ai haosului şi violenţei jucându-şi fanteziile în New York. Khabardar! / .../ Cu aceasta îţi trimit o recenzie la o carte a unei prietene românce a mea care trăieşte în New York şi poate  va participa la conferinţă. Ea a scris o carte urmărind cariera lui Mircea Eliade ca fascist şi membru al Gărzii de Fier şi urmaş al lui Nae Ionescu. Are probleme în publicarea cărţii aici. (Ar avea piaţă în România?) Recenzia pe care ţi-o trimit are în ea o parte din materialul cărţii. / Conferinţa ta sper să fie un mare succes şi că rămâi safe în New York”.
          (Columbia) Barbara Strosser Miller: Ce părere aveţi de Eliade? – Dar dv. de Heidegger? – Chiar, mereu discut cu prietena mea Stela Karmrish. – Tocmai ea i-a fost prietenă şi lui Eliade. (Butler Library) Imprimante – mai multe titluri de Eliade şi eliadologie ca la Harvard. Modă, doctorate (plătite), politică à rebours Hinduism, Fascism and Gandhism: a guide to every intelligent Indian de V.T. Rajshekar, 1985. Fascinationformer aestetik og medier under fascismen og i socialstaten de bent Fausing, 1977; Yeats, Ireland, and Fascism de Elizabeth Cullingford, 1981; Borgese e il fascismo de Fernando Mezzeti, 1978; L’Italia di Ezra Pound de Niccolo Zapponi, 1976;  The genealogy of demons: anti-Semitism, fascism and the myths of Ezra Pound de Robert Casilo, 1988; Faust und Faschismus: Th. Manns Doktor Faustus und A. Doblins November 1918  als erillitererisel Auseinandersetzung mit Deutschland de Arnold Busch, 1984; Montale’s anti-fascist poetry from Ossi di seppia to the postwar years de Jarel M. Becker, 1982 etc.
(O.N.U. / res. pe 5th Ave.) Dr. Titus Podea: unii văd în Eliade pe filosoful filosofilor, ceea ce deranjează pe alţii. Se speculează „perioada neagră” din viaţa sa despre care însuşi a vorbit în treacăt. În afara contextului propriu-zis, i se impută a fi sancţionat religios, prin mistica indiană, ritualul cuiburilor. Am văzut scrisoarea lui Cezar Petrescu adresată regelui de a-l elibera pe Eliade care fusese internat la prima presiune asupra Gărzii de Fier. Nu cred că Eliade a fost fascist, nici contaminat profund.
(Restaurant italian în New York). Adriana Berger:
I-am fost asistentă lui Eliade. Iar după moarte îl declaraţi fascist, sunteţi împotriva lui. Da.
(Middmanhattan Library). Dr. Vladimir Vertsman (în engleză, după conversaţia în română): în orice bun e şi rău, în orice rău e şi bun. (Româneşte): o fi fost şi ea, nu ştiu, oricum patru persoane au susţinut ca oasele lui Mircea Eliade să fie trimise în România.
          (Bucureşti, Aula ASE, conferinţa ABIR). Cred că Eliade s-a incinerat nu din vreo afinitate hindusă, ci pentru a nu-i fi profanate oasele postum.

          Flash back. (Delhi, 1979, ianuarie). Bursierul îmi arată recomandarea, în ce-l privea, către Sorbona din partea lui Mircea Eliade. În 1983, savantul ne-a scris la amândoi în acelaşi plic – avea să-i trimită vizitatorului bilet de avion „Air France” (nu zburase niciodată, venise în India cu autobuzul – de la Paris – de-a lungul mai multor săptămâni, spunea). De la venire la plecare, recomandatul îşi negase epistolar recomandatorul – nu-mi dădeam seama a fi având de a face cu un sindrom la el acasă pe trei continente – ceva pe-o temă inventată în genul cine ştie mai multă Indie (de la Tucci la Huxley, recunoaşterea i se părea în plus). O anume „supărare” indiană pe Eliade, la replica Iubirea nu moare semnată de Maitreyi Devi, relativizată şi-ntr-un program al Academiei „Eminescu” – de faţă cu „observatori” din mai multe ţări pe care acum aproape că-i suspectez – în special prin comentariile profesorului „Tagore” Sisir Kumar Das. Recomandarea aceea manuscrisă văzută în căldura iernii indiene, pe un drum de la Atlantic la Gange, ţinea încă, în ochii mei, de sacru, în ai primitorului, poate, de profan.
          (Lisabona, septembrie 1990). Epuizat? Şi din expoziţia inter-congresului de antropologie lipseşte. Cumva compensatoriu, cataloagele bibliotecii naţionale au multe titluri, în portugheză, de Eliade, inclusiv studiul despre Camoens şi Eminescu (amărăciune că la secţiunea traducerilor din poetul naţional lusitan lipseşte orice menţiune a versiunilor româneşti – de câte ori n-auzisem în India glorificate limbile în care, de exemplu, Prem Chand fusese tradus, neştiindu-se de transpunerile în limba română). Portughezii, îmi spune Daniel Perdigao, n-ar şti că Eliade e român. Lui Salazar nu i-ar fi plăcut cartea scrisă despre el  – şi românistul se lansează în amănunte despre dictator (ţinea pe biroul său două fotografii: a lui Mussolini şi a lui Codreanu). A venit vorba atât de puţin despre Eliade, dar o tăcere dedicată – au intervenit destui vorbitori la masa rotundă asupra antropologiei revoluţiei române, printre care şi dr. Catherine Lutard, care-i citise toate romanele (primise şi notă mică la un examen pentru că le preferase tratatelor prescrise în programa universităţii din Bordeaux).
          (New York, octombrie 1990). Discutăm, deci, despre Eliade. Nu despre savant, nu despre scriitor, aparent despre român, adică, doamnă Berger, despre „legionar”. Nu mai discutăm. Zucchini calabrezi, bravo, Peter, alegi la fel, îţi dai seama că ne-ai mixat cam nepotrivit, filosoful Zisk n-a scos mai nici un cuvânt, i-am dat poeme indiene, iar doamnei o groază  de tăieturi din ziare – averea mea documentară – , primiţi de toate, de rău şi iar de rău despre România, din România, nimic despre Eliade, nici de rău, nici de bine. Cam asta mi-era psihologia, pe necitite. Nu din comoditate ignorantă. Doar „Literary Times” se deschisese, ultimul număr, cu un comentariu la memoriile lui Eliade. Anume perplexitate şi a naivei mândrii româneşti.
          (Bucureşti, noiembrie 1990). Societatea de etnologie din România programase o comunicare despre tipologia aşezării vlahilor balcanici, după care preşedintele Romulus Vulcănescu a anunţat un subiect care „ne interesează pe toţi”. Nu-i spusesem despre ce aveam de gând să vorbesc. În America simţisem ceva ca o frică. Am enunţat lucrurile fără comentarii proprii, obsedat de o obiectivitate afişată de partea cealaltă, probabil a unei mode. Citisem datele diferitelor servicii secrete, mai ales engleze, antologate de doamna Berger în textul ei (mi-a spus că nu e de acord cu publicarea în România; de altfel, ani de zile a circulat un asemenea dosar în România).



SARASWATI


Saraswati

spre a te întâlni însăţi îţi schimbi zilnic sariul
şi-ţi arzi singurătatea în soare de pe la prânz
acum stai întinsă în charpai şi acum intră măturătorul
nu te mişti ca-ntr-un somn la fel se mişcă şi el

începând de la umeri lunecând pe ciment până la genunchi
te ridici mâinile pe genunchi şi priveşti măturătorul
dându-i ordine galeşe cum să-şi facă meseria
scena durează mai mult decât ţi-ai închpui

m-oi fi-ntrebat de-i plătisei şi nu discreţia pariei
când începură călătoria numai doi inspectori
să fi clipit încă de dimineaţă înţelegerea masei
eu nu-ţi fac nici o vină şi chiar ţi-aş fi cerut iertare

nici la palmieri nu e lume a-mi înţelege vina
mi s-a-ntâmplat mai mereu să n-am cui îmi spune
răutatea să mor cu ea-n mine cum am trăit
te crezusem necredincioasă şi alte credinţe zilele

după ziua asta şi eşarfa ţi se va mai pierde
poate pântecul se va da soarelui până vine măturătorul
palmierilor încinşi le spun cât le va fi de urât
amestecându-mi genele cu frunzele lor şi razele soarelui


ZRICHA VASWANI

MIHAI EMINESCU ŞI SCRIPTURILE INDIENE




          EMINESCU SANSCRIT

          Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a susţinut nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Rao Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”. Mi-a trimis, colegial, capitole şi traduceri. Entuziasmului iniţial i s-ar fi putut alătura trimiteri, post-festum, la biblio-eminescologie, indo-eminescologie. În fapt, Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu.
          Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).
          Suntem pe terenul bibliotecii electronice, în recuperare. Am ratat şansa să fi intrat în bibliografia acestui doctorat, deşi locul unde sunt cele mai multe din cărţile mele este anume Biblioteca Departamentului de Studii Germane şi Romanice al Universităţii din Delhi. Totuşi, Ms. Zricha a aflat de titlul Indoeminescology de pe net, via Amazon. Nu e rău nici aşa. Regenerăm.
          Deodată bibliotecile şi universităţile se bucură să primească, aparent în ocol, pe noi punţi, creativităţi proaspăt romantice, libere, îmbogăţitoare ale pădurii de simboluri bibliografiabile. Printre referenţii doctorali, Dr. R. K. Shukla sesizează deschiderea, prin această cercetare, a unei întregi “new vista of orientalism”, iar traducerile din Eminescu au “a felicity and an elegance”.
          Opinii despre lucrarea doamnei Vaswani semnează aici şi Dr. R.K.Shukla (India), Dr. Surender Bhutani (Polonia), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Tomoniu (Tismana).
          Cititorul român se va familiariza din mers, eventual pe cont propriu, cu titlurile şi conceptele sanscrite (traducerea şi explicarea lor, altele decât cele întru Eminescu ale autoarei, ar dubla lucrarea, poate ar deraia-o). Ne aflăm la un recital sanscrit-eminescian, intertextual, postmodern. Eminescu este conectat la gândirea sanscrită ca la nişte aparate revitalizante. Ne vedem atraşi (poate cei afini, întâi) să urmăm imaginar traseul compunerii unor poeme eminesciene în contextul gândirii antice indiene. Fără istorie.
          Excerptele paralele (paralele inegale) din scripturile hinduse ori budhiste şi din poemele eminesciene nu alcătuiesc atât un sistem de comparaţii sau scenarizări rituale, cât un joc spiritual, poate mistic, al corespondenţelor libere, de trăit în transa credinţelor poetice. Nu e vorba de corpusul scripturilor, nici de selecţii esenţialiste, ci de declanşări analogice, asociative, intermediate de lectura empatică a lui Eminescu. Scripturile se regăsesc într-o modernitate-surpriză, într-un epitom indo-european. Autoarea, ca o dansatoare într-un templu, desfăşoară văluri mayce – citate-similarităţi-corespondenţe-influenţe - într-o revelaţie interculturală, într-un estetic avatar estetic, ca şi cum ar fi prima şi unica medium-cititoare a lui Eminescu sanscrit.
          Obiecţiile de detaliu ale cititorului român, eventuala alergie academică, sau insinuarea cultului deja  interzis vor fi compensate de apropierea tulburătoare, deconcertanta intimitate, injecţia  în venă a tăriilor dozate, capitolelor reţinute de autoare pentru această ediţie pe care o girăm nu numai sentimental, nu numai ca români. Căci nu e o lucrare de eminescologie, poate de eminescosofie. Ar fi o apologie dublă, dacă nu o yoga, o sadhana-Eminescu. Estetica poeziei eminesciene este abstrasă, pentru acum, în spiritualitatea sanscrită. Libertatea de a omite orice în afară de Eminescu şi ale sale “similarităţi” sanscrite, dă impresia, din ce în ce, de ritual, de puja. Nu se punea problema de a fi de acord – dezacordul ar putea avea un efect subliminal încă şi mai mare.

          Ca pentru o audienţă indiană, începusem o “pastişă”, rezumând, în engleză, capitolele lucrării şi incluzând un schimb de mesaje şi traduceri (vezi editura “Semanatorul online – Eseu”). În cele ce urmează, prezentăm versiunea românească a tezei d-nei Vaswani.  ( Dr. George Anca)
                                                                                                    
                                                                                                             


CURRICULUM VITAE


Prof. dr. George (Gheorghe) Anca


Născut: 12 aprilie 1944, Bercioiu-Ruda, judeţul Vâlcea

Studii: Filologie (1965), Doctorat (1974) – Universitatea Bucureşti

Specializări: Universitatea din Roma (1973, limba şi litreratura italiană),Universitatea din Delhi (1981, limba şi literatura sanscrită)

Limbi străine cunoscute: engleză, franceză, italiană, hindi

Activitate profesională:  Radiodifuziunea Română (1967-1969); redactor, „Colocvii” (1969-1971); inspector, Ministerul Învăţământului (1971-1976); lector universitar, Facultatea de Ziaristică, Bucureşti (1976-1977); lector/professor visiting, Universitatea din Delhi (1977-1984; 2002-2003); director, Biblioteca Centrală a Institutului Politehnic Bucureşti (1984-1987); director general, Biblioteca Pedagogica Naţională „I.C. Petrescu” (din 1988); profesor asociat, Universitatea din Oradea; conferenţiar, Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Membru: al Uniunii Scriitorilor din România; preşedinte, Asociaţia Culturală Româno-Indiană; preşedinte fondator, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”; membru, International Union of Anthropological and Ethnological Sciences etc.

Cursuri predate: limba şi literatura română (Universitatea din Delhi ş.a.), presă şi literatură, literaturi indiene, comunicare interpersonală, antropologie culturală, literatură universală şi comparată (Bucureşti, Târgovişte, Oradea, Constanţa).

Publicaţii: cca 50 cărţi literare proprii, interpretări comparatiste, studii şi comunicări la congrese de antropologie culturală, literatură, educaţie, biblioteconomie, politologie etc. în Anglia, Argentina, China, Franţa, Germania, Grecia, India, Israel, Italia, Iugoslavia, Coreea, Malta, Maroc, Mauritius, Mexic, Moldova, Norvegia, Portugalia, Republica Sud-Africană, România, Rusia, SUA, Suedia, Thailanda, Trinidad-Tobago.

Referinţe: The World of Learning, Who’s Who în România; Dicţionarul general al literaturii române, al Academiei Române, Dicţionarul Biografic al Scriitorilor Români etc.

Rcunoaşteri: Medalia „Comenius” (Praga), Premiul „Mihai Eminescu” (Turnu-Severin), Distinguished Guest of Indian Council of Cultural Relations, Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea etc.

Prof. dr. George (Gheorghe) Anca

Lucrări publicate (selecţie)

Doctorat
Baudelaire şi poeţii români/Corespondenţe ale spiritului poetic. Universitatea Bucureşti, 1974, conducător ştiinţific: Zoe Dumitrescu-Buşulenga; preşedintele comisiei: George Munteanu; referate „externe”: Dumitru Stăniloae, Mihai Şora, Grigore Popa, Romulus Vulcănescu, Mihai Ursachi, Ştefan Roll, Ioan Ladea, Mircea Maliţa, Vasile Andru ş.a. Publicare: 2001, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”.

Cărţi
Literary Anthropology, Bibliotheca, 2005
New York Ramayana, Academia Internaţională „Mihai Eminescu” (AIME), 2005
Ibsenienii (7 volume), Oscar Print, 2005-2006
Tangoul Tigrului, AIME, 2005
Sanskritikon, AIME, 2002
 Manuscrisele de la Marea Vie, Majadahonda, 1996
Haos, temniţă şi exil la Eminescu, Cotruş, Gyr şi Stamatu, Majadahonda, 1995
Articles on Education, Biblioteca Pedagogică Naţională/Consiliul Europei, 1995
Indoeminescology , AIME, 1994
Certificate and Diploma Course in Romanian, University of Delhi, 1981
Poezie (cca 20 volume e.g. Invocaţii,1968, Dodii, 2002, Finish Romania, 2006), proză (cca 20 volume e.g. Eres, 1970, La Gioia, 2003, Zăpezi hawaiiene, 2006), traduceri (din Kalidasa, Jayadeva, Milarepa, Tagore, Gianni Rodari, alţi clasici şi contemporani orientali şi europeni etc.), teatru şi filme pe teme de artă, editări (educaţie, literatură, antropologie, biblioteconomie etc.).

Comunicări/ Studii
„Teatrul No şi misterele tibetane”,Universitatea Bucureşti, 1964
„The Correspondence and Dodia in the Creation System”, Congresul Internaţional de Cibernetică şi Sisteme, Bucureşti, 1975
„Universal Values of the Romanian Culture” , Indian Institute for World Cultutre, Bangalore, India, 1978
„Anthropomorphism in Mihai Eminescu’s Creation”, Xth International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences (ICAES), New Delhi, 1978
„Sanskrit and Romanian Poetics”, în Studies on Indo-Asian Art and Culture, vol.VI, International Academy for Indian Culture, New Delhi, octombrie, 1980
„Sanskrit Romance Ontopoetics”, în Modern Art and Poetry, New Delhi, 1981
„Death and Freedom in Romania”, Pugwash, Trento, ianuarie 1990
„Symbols in a Post-Revolution”, ICAES, Lisabona, septembrie 1990
„Romanian Cultural Developments. Mihai Eminescu”, Columbia University, New York, octombrie 1990
„The Beauty of Peoples”, IFLA, New Delhi, septembrie 1992
„Good things in educated people’s worst doings”,WAER, Jerusalem, iunie 1993
„Between Social Cannibalism and Beauty of Peoples”, ICAES, Mexico, august 1993
„From Utraquism to Multicultural Education”, WAER, Creta, mai  1997
„Beauty and Prison”, ICAES, Williamsburg, SUA, 1998
„From Thai Vilasa to Cosmic Library”, IFLA, Bangkok, 1999
„Edgar, Who does (not) need libraries”, IFLA, Boston, 2001
„Indological Studies in Romania”, Nehru University, New Delhi, martie 2003
„In Search of Joy”, ICAES, Florenţa, iulie 2003
„From Bloodshed to Orange Revolution”, Pugwash, Andalo, ianuarie 2005


Publicaţii editate
The Milky Way, Delhi, 1978-79
Latinitas, Delhi, 1981-84
Liber, din 25 decembrie 1989 - 2008
Trivium, din 2003
Ziare-şcoală cu studenţi în jurnalism, Bucureşti, Târgovişte, Delhi.

Proiecte
25 de ani de limbă română în India, 2002-2003, Bucureşti-Delhi (cf. presa din cele două ţări);
Studii şi cercetări româno-provensale, convenţie 2003, Saint-Remy-de-Provence
Studii româneşti la Universitatea din Turku, 2006;
Bucharest American Corner, acord-grant 2006


Dimitrie Grama

     Ceața in Stockholm

.. e ceata acum
in Stckholm si
din camera mea
abia vad jumatate
din terasa..
daca asi face cativa pasi
s-ar putea sa o vad
pe toata si poate
chiar dincolo de ea.
cati pasi?
in ce directie?
nu stiu!
in schimb stiu
ca acolo se ascund duhuri
despre care eu
v-am mai vorbit
dar cred ca nimeni
nu ma mai aude acum.
cred ca duhurile astea
ma cunosc
numai pe mine
si cateodata le ascult 
soaptele pierdute in ceata
sau in intuneric.
se pare ca voi
nu existati in lumea lor
sau poate ca ele, 
duhurile ma mint cand
ele imi spun ca puteti
fara grija
  sa mancati
  sa beti
  sa faceti gragoste
  sa traiti fericiti
  in iluzii sau sa
traiti asa cum 
altii vor ca voi
sa va traiti viata
singuri voi alegeti!
pentru mine e prea tarziu
sunt haituit
si e ceata,
ceata grea in Stockholm...


Dragulanescu Nicolae



De ce sa ramai in Romania - 20 de motive
Cred ca multi dintre voi ati avut momente in care v-ati gandit sa emigrati, pentru ca Romania nu este tocmai tara ideala pentru multe lucruri care v-ar face viata mai frumoasa.
Pornind de la birocratie, salarii mici, oameni care nu au in sange respectul, lipsa de buna crestere, amenintarea cainilor maidanezi, lista cu motive de dor de duca poate continua la nesfarsit.
Dar noi am ales sa nu fim "tradatori de tara" si ne-am incapatanat sa gasim mai multe motive pentru care este bine sa traiesti in Romania.
1. Familia este motivul determinant al traiului in aceasta tara. Pentru ca legaturile de sange nu se rup niciodata. Nu e la fel sa traiesti dincolo de granitele tarii si sa ti se faca dor de mama, tata, frate/sora si sa ii vizitezi rar din cauza lipsei de timp, a banilor sau a distantei.
2. Ocazii multe de afirmare. Desi uneori poate ti se pare imposibil sa te realizezi in Romania, daca ai idei si esti determinat sa ai succes vei reusi. Avem cazuri de persoane care au muncit si au devenit faimosi. Si aici nu ne gandim la politicieni sau alte persoane care au pacalit statul sau alti semeni ca sa ajunga departe.
3. Taxe acceptabile. Romania ocupa un loc onorabil in privinta numarului total de taxe pe care trebuie sa le plateasca un cetatean. Nu excludem ca unele taxe sunt stupide si le platim inutil, dar asta face parte din farmecul tarii noastre. Aici includem si costul scazut al vietii, daca e sa ne comparam cu alte tari din Europa, dar si din lume.
4. Decat codas la oras mai bine fruntas la tine in sat. Adaptam zicala si credem ca mai bine fruntas in Romania, decat muncitor cu ziua in alte tari. E greu sa reusesti in alte tari daca nu ai talent nativ pentru invatarea altor limbi straine, te poti intalni de persoane care au prejudecati sau sunt rasiste.
5. Pentru vacantele la mare si la munte. Avem oportunitati nenumarate sa ne petrecem un weekend la mare sau la munte. Cel putin bucurestenii sunt cei mai norocosi din acest punct de vedere, putand oricand sa dea o fuga pentru relaxare.
6. Nu ai timp sa te plictisesti. Nu te lasa politicienii, conationalii si viata de zi cu zi. Poate faci parte dintre cei care se ingrijoreaza de ziua de maine,
7. Fetele frumoase. Romania este recunoscuta pentru faptul ca e plina de fete frumoase. Daca nu ma credeti pe cuvant dati o tura sambata seara prin cluburile din orasul vostru si o sa va convingeti singuri.
8. Pentru ca suntem cetateni europeni si avem drepturi. Nu facem glume, dar Romania face parte din Uniunea Europeana si asta ne ofera oportunitati. Putem accesa fonduri europene pentru a dezvolta o mica afacere sau putem sa calatorim fara sa fie nevoie sa obtinem vize.
9. Pentru viata de noapte.Ni s-a dus faima si peste hotare pentru asta. Avem locuri berechet pentru toate gusturile, doar chef de distractie sa existe. Plus ca in ultimii ani artisti celebri au venit in Romania sa concerteze.
10. Clima in tara noastra este suportabila. Avem si luni cu temperaturi cu multe grade in minus, dar si multe luni cu grade in plus, ca sa mergem la plaja.
11. Pentru ca suntem nationalisti si nu ne parasim tara, fie ca ne este bine, fie ca ne este rau.
12. Pentru ca suferim de romanism. Noi suntem cei mai buni si evident ca le stim pe toate, la perfectie.
13. Torentii sau mai bine spus faptul ca inca ne permitem sa descarcam filme, seriale si muzica fara sa ne fie frica de pedepse legale sau ca vom ajunge la inchisoare.
14. Pentru ca suntem contemporani cu persoaneje controversate ca Ion Iliescu, Marian Vanghelie, Gigi Becali, Meme Stoica, Monica Tatoiu, Bianca Dragusanu, Crin Antonescu sau chiar Traian Basescu.
15. Pentru ca traim intr-o tara care ne ocupa tot timpul.
16. Pentru ca, potrivit glumelor celebre, suntem cu 100 de ani in urma si cand o sa vina sfarsitul lumii o sa traim mai mult.
17. Pentru ca avem regizori care au fost premiati la festivaluri importante de film. De exemplu, Pozitia Copilului a castigat premiul Ursul de Aur, de la Berlin.
18. Pentru ca avem vedete de carton si ne amuza sa citim titluri precum: VEZI AICI, NU O SA ITI VINA SA CREZI, SENZATIONAL si asa mai departe.
19. Pentru ca il avem pe Dan Diaconescu, care a reusit sa tina milioane de persoane cu sufletul la gura ca are bani in saci ca sa privatizeze Oltchimul.
20. Pentru ca avem timp sa admiram peisajul din jur, cand mergem in vacanta, din cauza starii proaste a soselelor si a lipsei autostrazilor.





 Poeme de Germain Droogenbroodt

Germain Droogenbroodt s-a născut în Rollegem, partea flamandă a Belgiei unde olandeza este una din limbile oficiale. În 1987, s-a mutat în satul artistic mediteraneean Altea şi s-a integrat vieţii literare spaniole. Este poet, traducător, editor, promotor al poeziei moderne internaţionale. Fondator şi editor al POINT Editions (POetry INTernational). În 1996 a înfiinţat mişcarea poetică neo-sensacionismo, împreună cu poeţii chinezi Bei Dao şi Duo Duo. Este, printre altele, secretarul general al Congresului Mondial al Poeţilor. Premiat şi prezent la festivaluri internaţionale de poezie şi în universităţi. În România, i-au apărut volume la Paralela 45 şi Ex Ponto. Ne-a trimis câteva poeme recente ale sale, traduse în româneşte de un prieten care trăieşte „aici” (Spania), în legătură cu proiectul în desfăşurare „Neo-senscionismo-Dodii-Paradoxism”. (George Anca)

NIGLATH

Fii zăpadă topită
Spală-te de tine însuţi.
Mawlana Rumi

Acel să fie oare izvorul
pe nume Glas
ce printre buzele subţiri
ale luncii mantre murmură
sau vreun alt psalm?

Din tăcere naşte un izvor
ce devine râu

apă pură
ce încărcată de leneşe umbre
înspre noapte se scurge
sau înspre-o urmă de lumină

- cine ştie.
*
PRIN amiaza clocotitoare
râul îşi trasează dâra de apă

umăr la umăr pietrele
- semne de Oracol

învârtite şi cântărite
părăsite sau mânuite
spre pământuri mai adânci.
*
ARUNCĂ ÎN ABISUL disperării
plasa ce susţine viaţa

culege la reflux rămăşiţele plutitoare
cuvintele de odinioară

rupe din tăcere pâinea
păstrează firimiturile
surcele ale
zorilor.
*
CÂND BUZA ÎMI SÂNGEREAZĂ DE CUVINTE
pentru Paul Celan

Vântul îngheţat zdruncină cadranul
înclină înspre umbră
acele

tăios ca un cuţit
în amurgul roşu
strigătul de pasăre.
*
EFEMER e tot ceea ce trăieşte
ceea ce va rămâne
e pietrişul râului

- scriere de piatră

în curentul timpului.
*
NELINIŞTE

Gândurile mele sunt în altă parte.
Precum petalele de piersic purtate de curent
s-au dus înspre alte clime,
într-o lume, alta decât cea a oamenilor.
Li Po

Umbrele nopţii
şi-au aşternut tentaculele
au descurcat lumina
au înstrăinat uleiul
candela speranţei

care pasăre a verii
sfidează tăcerea
şi separă de minte mai mult
decât doar neliniştea?
*
SPINUL DE GHEAŢĂ ÎNFLOREŞTE

În derivă
pe cataractele mândriei
omul

curând
doar amintirea va mai oferi consolare

declin al viitorului

de necompensat timpul
dincolo de vizibilitate.
*
DE NENUMIT inombrabilul
în cripta existenţei

răscruce
în cosmos

explozie de lumină
în ochiul orb

nesesizabil
rătăceşti prin labirintul
gândurilor mele.
*


INAUDIBIL pulsul
scriere a inimii
gofrată de melancolie
în cuprul moale
al nopţii

negre gânduri

săpând coridoare
în obscuritate

treptat dispărând
înaltul cer înstelat.
*
CEEA CE E MAI MULT
Totul e mai puţin decât,
este, totul e mai mult.
(Paul Celan)

Ceea ce coţofana nopţii
cu ciocul ei negru scrise
nu repetă aurora dimineţii

gura lunii se închide
- este înghiţită

drumuri prin aer se intersectează
ştergând urmele

în cristalinul ochiului
apar culori şi forme

lentă dezvăluire
a vizibilului

care este mai mult
decât ceea ce este.
*
ADIO
pentru Pavan

Neîncetat în roua dimineţii
ciripitul

ulterior
zgomotul brusc de aripi
al unui cârd de porumbei
o rafală de vânt

lăsând în urmă nimic altceva
decât ceea ce invizibil
este.
*
PĂMÂNT, eşti ceva mai mult
decât o scânteie din lumina originară
o mutilată piatră hoinară
rătăcită în univers?

viţelul de aur
i-a rupt aripile îngerului
şi suveranul
- deghizat în profet
răspândeşte drept adevăr minciunile sale

abia perceptibilă încă
familiara bătaie de aripă
bătaia dublă a inimii.
*
SE VA ridica o zi
- încă nedefinită -
un vânt

mai puternic
decât toate vânturile

dând formă
la ceea ce fără formă este
pentru ochi?
*
CHIPA

Munţi verzi
văi verzi

verde, verde,
un verde nesfârşit

în acea parte a orizontului
adăpostul
eternul, nesfârșitul alb

- deocamdată…
*
POEZIE
pentru Rudolf van de Perre

A scrie este a cântări cuvinte
a colecta
cu lampa limbii

este a face audibilă
tăcerea

uleiul

în curentul timpului.
*
DEŞTEPTARE

Cu larg deschise potire
beau ciumăfăile din zorii zile
proaspăta rouă a dimineţii

clopote de templu
ce cu albă tăcere răsună
declinul nopţii

în albastrul cerului gofrată
încăpăţânata dâră a păsării
primele rânduri ale unui nou poem.
 *
VULTUR
Corbii zboară în cârduri
vulturul zboară singur
Luchino Visconti

De cer atât de aproape
zboară vulturul

Singuratic
ca şi poetul

aşteptând răbdător
sosirea cuvântului

până când în sfârşit pana
câteva rânduri schiţează

punând la îndoială încă
sensul

inutilitatea
de a numi.
          Versions by George Anca


Germain Droogenbroodt, was born in Rollegem, the Flemish part of Belgium, where Dutch is one of the official languages. In 1987 he moved to the Mediterranean artist village of Altea and integrated in Spanish literary life.
Germain Droogenbroodt is an internationally appreciated poet, translator, publisher and promoter of modern international poetry. So far he wrote nine poetry books and translated – he speaks six languages - more than thirty collections of German, Italian, Spanish, English and French poetry, including anthologies of Bertolt Brecht, Reiner Kunze, Peter Huchel, Miguel Hernández, José Ángel Valente, Francisco Brines and Juan Gil-Albert and rendered Arabic, Chinese, Japanese, Persian and Korean poetry into Dutch.
As founder and editor of POINT Editions (POetry INTernational) he has published more than eighty collections of mainly modern, international poetry. In 1996 he set up a new poetic movement, called neo-sensacionismo with the famous Chinese poets Bei Dao and Duo Duo
Germain Droogenbroodt organised and co-organised several international poetry festivals in Spain. He is also advisor of the Festival Internacional de Poesía de Granada, Nicaragua and of the Struga Poetry Evenings, Europe’s oldest and most famous international poetry festival. He was “special collaborator” of the International Festival de Poesía de Rosario, Argentina and is presently General Secretary of the WAAC (World Academy of Arts & Culture) and the World Congress of Poets, as well as and founder and president of the Cultural Foundation ITHACA Droogenbroodt-Leroy of the Valencia Country and reviewing editor of “Contemporary Poetry”, the oldest Chinese poetry magazine in Hong Kong and of The Poetic Bridge, a Japanese-English poetry publication.

His poetic oeuvre is many-sided. After his début with “Forty at the wall” (1984), defined as neo-romantic poetry, he published “Do you know the country?”, Meditations at Lake Como (Italy), a collection of nature poems. In 1995 he was awarded a Hawthornden Fellowship (Scotland) where he wrote “Conversation with the hereafter”, poems about death, awarded with the P.G. Buckinx-Prize and “Palpable absence”, a bilingual (Dutch-Spanish) collection of love poems. A critic of the Dutch Information Office for Libraries described his love poems as “virtuoso poetry”. At the end of 1997 appeared “Twenty-five and two love poems”, and in 1998 “Between the silence of your lips”, his collected love poems.
During his sojourn at the Palace-Fortress “Neemrana” in Rajasthan he completed the poetry cycle “The Road”, (read TAO) a poetic bridge between the East and the West, inspiring the Flemish artist Frans Minnaert and the Indian painter Satish Gupta, who enriched “The Road” with their drawings. This rather philosophical, mystical poetry is so far his most popular book, published already in 18 languages in 22 countries, translated by such famous poets as Bei Dao (Chinese), Fuad Rifka (Arabic), Jana Stroblova and Josef Hruby (Czech), Milan Richter (Slovak), Emilio Coco (Italian), Ganga Prasad Vimal (Hindi), Mongolian etc. In 2001 he wrote in Spanish “Amanece el cantor” (The Singer Awakes), a homage to the deceased poet José Ángel Valente, followed by “Counterlight” written in Ronda (Southern Spain) in 2002. This book has been published in Spain by Calima Ediciones, in Romania by ex Ponto, in Belgium by POINT Editions, in both Mongolian languages by GCompress Co., Ltd. Ulaanbaatar, in Arab by Albayat (Morocco), in Hong Kong by “Contemporary Poetry”, and in Taiwan by Poet Culture. Corp. The latter publication includes also “Counterlight “.
He latest poetry book “In the Stream of Time”, Meditations in the Himalayas, was published in 2008 in Belgium and as part of “Selected Poems by Germain Droogenbroodt”, 2008 in Shanghai and in Spain, laureate of the XXIX Premio de Poesía Juan Alcaide 2008. Struga Poetry Evenings published a selection of his poetry in their “Pleiades” in 2010. “In the Stream of Time, selected poetry of Germain Droogenbroodt has been translated in Japanese and was launched at the Kyoto City International Foundation in Kyoto, Japan in 2010.
Germain Droogenbroodt is frequently invited to give recitals and conferences at universities and international poetry festivals all over the globe. He has been honoured with a Doctor of Literature, h.c. in Egypt in 1990 and awarded several prizes. In addition to the publication of international poetry he also has an internationally well visited website: http://www.point-editions.com in English, Spanish and Dutch with articles in Arab and Chinese, bimonthly updated, publishing modern poetry from over 70 countries, as well as information on book fairs and international poetry festivals. The site has so far been visited over 100.000 times.

Dear Mr Anca,

Thank you for the information sent and I warmly support your ideas which are very close to those o my publishing company (POINT Editions, founded in 1984 in Belgium) and the Cultural Foundation ITHACA, Founded in Spain .

To your kind information, my poetry has been published in Romania by two publishers, by Paralela 45 and by ex Ponto (and in 21 countries). It would be a great pleasure to cooperate with Rumania where I have several dear friends and love the country.

I enclose a few copies of my recent poetry, translated by a friend living here in Rumanian as well as an article about the Poetic Evenings we organize here.

Best regards
Germain Droogenbroodt





Voi spune astă seară despre un călător poet ce vru să treacă Dunărea înot pe cînd salva de la înec o jună frau ,dintr_un cartier mai piperat decât cârnatul mexican și progresa la a se antrena _n Ciric la fel ca intr_un circ.
Ci _n Chrysler Dodge 1975 se preumbla prin țara viselor pierdute, năuc de_atata comunism.
_ fotografia mașinii poetului Mihai Ursachi în exilul său voit , din perioada comunistă , în America .
" Hei hei frumoasa mea , Mississippi apa' și varsă în Atlantic
iar Bahluiului se târăște spre Siret.
Cântec nou nu se mai poate pe planeta asta ,
Să ne luăm rucksakul să plecăm în soare
Hei hei frumoasa mea, Volga lată curge către Lacul Caspic
iar Bahluiului se târăște sper Siret.
Vorbe de iubire nu mai sunt pe lume,
să ne luăm rucksakul să plecăm în stele.
Hei hei frumoasa mea , Fluviul Galben curge către Mărea Chinei
iar Bahluiul curge spre Siret.
Naștere, durere , viață suferință, dragostea sărmană.
Soarele vieții _zece mii de bombe
Hei hei frumoasa mea , Nulul veșnic curge spre Mediterana
iar Bahluiul se târăște sper Sa.
Nu auzi țițeiul gâlgâind în vene , evihe Urania !
stelele _globule în infarctul cosmic
Hei hei frumoasa mea , se dezgheață_Amurul cel adânc albastru
iar Bahluiul se târăște sper Siret.
Cântecului acesta nu'i un cântec vesel,
tu pe mine astăzi mă vei părăsi.
Iar Bahluiul curge totuși spre Siret




ROMANIAN BLUES
Acesta este blues-ul meu,
Acesta este blues-ul ce îl cânt,
Este un ultim lucru ce îl fac,
În noaptea cea profundă când adormiţii tac.
Acesta este blues-ul de la miezul nopții,
Rememorez un timp fatidic pe care în urmă l-am lăsat.
Ştiu că nu este ultim, vâslind pe apa sorţii,
Şi alte încercări în viaţa asta-mi va fi dat.
Acesta este blues-ul meu,
Este un sentiment adânc în mine,
Când voalul plin de stele şi safire,
Din miez de noapte îmi va da de ştire,
Că încă-s viu şi văd lumina în pustiu.
Oameni vorbesc de bani, de locuri de muncă,
Despre religie și despre tot ce pare să n-ajungă,
Vorbesc de libertate, vorbesc despre credință,
La toţi le spun:" puneţi mâna pe arma credinţei şi mergeţi mai departe,
Nu-ngenunchiaţi în faţa întunericului, dacă aveţi o conştiinţă",
Şacalii în costume, scriu legi, fac fapte rele,
Alimentează strâmb sistemul, de-a noastre grumaze strâns se-ncolăcesc,
Lumea de-atâta corupţie şi nedreptate, se prăbuşeşte, geme de durere,
La toţi le spun: "uniţi-vă de credeţi cu-ntreaga voastră fiinţă,
Că dracilor nu trebuie să le mai dăm tăgăduinţă".
Nu este suficient nici whisky, nici vin şi nici femei,
Nici circul în imagini, nici teatrul de păpuşi,
Poporul a băut otravă de la cerberi,
Şi-a deviat pe-o traiectorie-a pierzaniei,
ce-i fac pe draci, ai noştri ajunsi sus puşi.
Diseminarea e ca mierea moale, te-nvăluie în taină făr ca să ştii
Şi te sufocă în dulceaţa-i aromată, când nu stai de veghe,
Este suficientă o noapte pentru a te răzgândi,
Din somnul cel de moarte pe dată a te trezi.
Vorbesc de lacomi, vorbesc despre săraci,
Vorbesc de vieţile-n mizerie şi găuri în buget,
Şacalii în scumpe costume scriu legi cu gust de fiere,
Ce apară corupţii şi pe-a lor avere,
Chiar trâmbiţa dreptăţii rămâne făr de sunet,
Nu este vreun sfârșit ce-i la vedere,
I-un lanţ subtil ce te sugrumă şi te reduce la tăcere.
Nu este suficient nici whisky, nici vin şi nici femei,
Nu este suficientă o schimbare pentru a mă răzgândi,
Poporul e luat fie de prost ori de nebun,
În ritm de blues la miezul nopţii viaţa sub jugul efemerelor plăceri,
Face din anormal normal, iar îngerii,
Fugit-au în bolta cerului, alungaţi de cerberi.
Popor cu karma aprigă, ce-a fost odat’ rebel,
Îngenunchiat azi printre ruine, se cere eliberat,
Orbit de teatrul când cade un şacal iar altu-i- ncoronat,
Condus de minţi politice făţarnice şi sufletul mişel.
Privesc la norul sadic ce atârnă de milenii peste noi,
Zâmbesc cu lacrimi adânci, e un motiv de blues,
Las muzica să plângă destinul unui neam confuz,
Nu sunt tranchilizante să şteargă durerea ce-o percep,
Văzut-am multe în viaţa asta şi am rămas stingher şi treaz,
Când inima îmi cere uşurare de-aşa durere mare,
Îmi trag putere din seva muzicii pământului străbun,
Doar ea alină răni ce răbufnesc până la cer în mult tumult.
*

 ARIPI DE LUMINA
Precum in cer, asa si pe pamant,
Maicuta mea cu ochi de sfant,
Iubite-voi pe veci, cu legamant,
In cuget, in simtiri si-n gand,
Una cu tine sunt, de aici, de jos,
Iti multumesc, ca esti cu mine,
Si ca mi-ai pus pe ai mei umeri,
Splendide, luminoase aripi,
Pentru a mea grabnica folosinta,
Si pentru al meu spiritual folos.
Pentru a mea alinare, la cruda suferinta,
Si nedreptati de oameni ce intoars-au,
Scara valorilor, cu susu-n jos,
Iti multumesc, pentru cei vulturi mari,
Ce mi-i trimiti din patru zari de lume,
Ca garzi de corp, in lipsa ta, sa m-ocroteasca,
Sa imi arate calea spre vazduhuri line,
Eu stiu ca cerul de safir ce-l vad,
E semn de recunostere profunda de la tine.
Maicuta mea, cu ochi de sfant,
Ma iarta, ca nu te-am putut salva,
Dar tu cu mine esti mereu,
Si-mi cresti un rod bogat in piept,
Gradina magica, rosi-aurii, vii trandafiri,
Ce-s zamisliti dintr-un infern,
Unde a mea inima ce-i zavorata,
Se lupta cu nevazuti de lume cerberi.
Eu zbor pe zi ce trece catre tine,
Nerabdatoare sunt, la clipa cand ne-om revedea,
Imbratisarea mea, intemnitata in suspine,
Ca un vulcan puternic, in lava si vapaie clocotita,
Ca niciodata, cu-adevarat, se va elibera.
Netrebnica nelegiure a celora atei,
Ce infierat-au tortura ca rutina-n mine,
Prin farmec, se va spulbera.
Noi suntem una, mama,
La rau, la greu, la bine,
Voi merge pana'n albe panze pentru tine,
Iar umilinta in care ca martir ai fost acoperita,
Prin nimicire de misei, o voi rascumpara,
Si-abia atunci ai voi putea ierta.
A tale aripi, sunt consolare pentru rau,
Durerea, minciuna si manipularea
Nu le mai simt, se pierd, ca fum, in hau;
Plutesc, cu ai mei vulturi, trimisi de D-zeu,
Caci te-ai rugat la El, maicuta, mult,
Ca, a mea menire, pe pamant,
S-o savarsesc in fata Lui, cu juramant,
La a omenirii picioare ea va fi pusa, spre curatare,
A celora ce au uitat de sfintele valori,
De-a crucii facatoare de minuni, principii,
De secole, produs-au, a crestinismului, vandalizare,
Voi curata rugina groasa, de pe-a lor placi de suflet,
Lasand ca sa se vada din nou scanteia de-ndumnezeire,
Ce pusa a fost la fiecare,
Cand ne-am nascut, la inceput de drum.
Sfintenia, ce- o ai, maicuta, initiat-a asa pornire,
Ca sa imi fie far si calauza,
Si sa ma tina unita in a Hristosului, iubire.
Plutesc cu ai mei vulturi, eliberata din piroane,
Netrebnicii inca s-agita acolo jos,
E liniste si pace in vazduh, te simt aproape,
Maicuta mea, cu ochi de sfant.
Albastrul cerului ce ne uneste,
E puntea peste moarte ce o trec,
Acum, ca mana ti-am atins,
Pot sa zambesc din nou,
Mi-e bine.
Amin.




FEBRUARIE FEROVIAR, CU DUMITRU RADU POPA, ÎN 1982
L-am întrebat, la parastasul lui Radu Petrescu, pe Tudor Ţopa,
cine erai? Mi-a spus. Şi,-apoi, prietena unui amic
comun a făcut prezentările: Şerban Foarţă – Dumitru Radu Popa,
ca să adauge cu mult haz: DRP-ul ăl mic,
ăl mic” însemnând „mezinul”, „prâslea”, „j. r.”.
Am dat repede mâna şi-am luat-o care-ncotro
printre scaunele comesenilor tot mai volubili, – care nu chiar
toţi mi-erau cunoscuţi şi ciocneau degetare-n care-ar fi fost cointreau,
dar era numai galbenă ţuică de prună, – vreo câţiva-nclinând păhărelul
şi lăsând să se scurgă patru-cinci picături în scrumiera de lângă,
ca şi cum datina ţărnii-nsetânde ar fi putut fi dusă cu zăhărelul!
Afară, începuse să plângă...
Era la-nceputul celei de-a doua luni a anului,
cerul era tot mai scund şi mai cenuşiu.
Peste drum, se mai vedea prin pâclă vila Sadoveanului*,
fără, pe sârmă, izmenele-i largi signifere. – Şi, pe urmă, nu ştiu
cum, în vreme ce convorbeam cu domnişoara
în doliu Ruxandra R. Petrescu, aflu că DRP-ul ăl mic
pleacă a doua zi seara târziu la Timişoara,
având astfel norocul să călătoresc toată noaptea cu un amic.
Ne-am dat întâlnire în Gara de Nord, la, vorba vine, rapidul de 10
şi, cu toate c-aveam wagon-lit, n-aveam nicio poftă de orizontală şi nani-nani;
aşa c-am ieşit pe culoar şi, cu toate că noaptea era tot mai rece,
am stat o vieaţă de vorbă, nesimţind cum trec anii.
O, şi pe unde n-am fost? Răsăriţi în amurgul
Craiului-Soare, fusesem crescuţi de părinţi iezuiţi. Vitejisem, de tineri,
în numele Florii-de-Crin... Vizitasem Belenul, Caserta şi, mai la nord, Nymphenburgul,
în slujba, mereu, a tronului prea-moalei Vineri.
Amărâţi că ratasem ocazia de a-i vedea pe Ioana şi Gilles în catedrala din Reims,
fost-am poftiţi de Mateiu la Sionu, alias Fundulea...
Însă subiectul tău preferat era Le petit Prince
şi te-ntrebai dacă „de”-ul de după Antoine nu-l înfurie pe toarăşu Dulea**?
Dădusem pe gât două sticloanţe de nu mai ştiu ce
şi, însetaţi de-o a treia, ne-am amintit de cercul viţios al beţivanului
(din, bine-nţeles, Micul Prinţ). – Trenul duhnea a WC,
dar ne bucuram că-i preferasem divanului
feroviar, pe al nostru... Se făcea ziuă... Pasagerii ieşeau pe culoar...
O divă, încă-n dessous, avea cele mai netede pulpe...
Când trenul opri, văzurăm cum unduie, doar
o secundă sau două, ieşind dintre noi, o aprivoazabilă vulpe.

–––––––––––––––––––
* Vecin cu una din reşedinţele Ceahlăului prozei româneşti, familia Radu Petrescu avea o permanentă perspectivă asupra terasei elegantei vile, unde, pe sârmele întinse bine, uscau, la
vânt şi soare, tot felul de obiele şi, mai ales, indispensabilii maestrului, enormi, – semn că suveranul era chez lui şi viu.
** O scurtă raită prin faimosul Goagăl, şi afla-veţi cine-i, şi ce, tov. [Mihai] Dulea.

[Dintr-o, alcătuită de Călin-Andrei Mihăilescu, în onoarea septuagenarului Dumitru Radu Popa, carte urmând a fi lansată
sâmbătă, parcă, la Gaudeamus.]



doi cai sălbatici prinși în laț
ne-am tot zbătut, ne-am tot mușcat
flămânzi după galop prin preerii
ne-am tot lovit, ne-am urgisit
ne-am încâlcit frâiele-n trup
suntem închiși - același chin
ești nebunia mea frumoasă
prinsă-n căpăstrul altei nopți
și dacă n-am mai fi supuși
tu de o noapte, eu de-o zi
tot ne-am goni, tot ne-am mușca
sălbatici prinși în colț de stea


Ghetele negre
Bună, draga mea,
azi am umblat vreo douăzeci de ani
pe străzile pierdute printre castani
și rufe întinse la soare,
erau mai mult rochii de seară, combinezoane, halate de baie și decolorate jupoane,
frunzele se înnegriseră, aripi foșnind,
a urmat o seară amară
în care-mi priveam degetele arzând și murind, aveam în piept sulița expediată prin poștă de tine
și muream lent, falangă cu falangă, îngenuncheat, așa cum se scufundă o barcă sub o ploaie furtunoasă de vară
cu trăsnete pe cer,
jumate delir, jumate mister,
sau ca atunci când noaptea în vis ți se coboară,
sufletul mi-era viu,
murmurând mătăsos despre ghetele negre, șireturile strânse fedeleș, vrăjitorie curată,
și lăsate pe preș, la intrare,
cu care făcusem poteci pe sub ferestrele tale, dar și pe la câte o beție, un chef,
și ronțăite de-un câine vagabond,
ca să vezi! și flămând după iubirea din tine, amorez răpciugos, tânjind la un os,
ieșit glonț dintr-o statuetă de bronz,
cine s-ar fi gândit?
dar ciudat, după ce le-a înfulecat,
s-a îmbrăcat în aripi și a zburat,
un înger, un Împărat...
luna strălucește galbenă,
ciorile s-au dus, au tăcut,
rana din piept o țin în bandaj, mi s-a desfăcut, îmi vine trenul, draga mea...
te îmbrățișez peste timp și mă duc,
așa, gârbovit și desculț,
un loc la fericire vreau și eu să apuc...


Adrian Bucurescu
          Se mărită Mona mea

Frunzuliță trei galoși,
Pentru ochii ei frumoși
Am ciordit un milion
Și-am intrat la pansion.

     Refren:

     Aoleu,
     Ce să mă fac, Doamne, eu?
     Se mărită Mona mea,
     Nu știu, Doamne, ce-i cu ea.

Și-am zis verde musaca,
Și-a venit un Mustafa
Și-a umplut-o de parai,
Iar eu n-am nici de mălai.

Și-am zis verde tuse seacă,
Nu mai am nici blugi, nici geacă,
N-am nici Kent, n-am nici valută,
Nici pușcă s-o lase mută.

Monico din Militari,
Pentru țâțele-alea mari
M-am caftit cu trei gagii,
De-am rămas fără gingii.

Mono cu nasul fudul,
Vedea-te-aș la Istanbul
Cum cerșești paralele!
Lovi-te-ar damblalele!

Cum mi-ai dat mie papucii,
Să te scuipe bașbuzucii,
Să te bage la ospici,
Să-ți iasă din ochi furnici!

Și să ai picior de lemn,,
Că n-ai vrut un bărbat demn!
S-ai mână de ebonită,
Că tu nu ai fost cinstită!



da iubito știu
nu ți-am mai scris demult
nebunia noastră antigravitațională era ca apa pe marte
la capătul minții
ca lupul ce urlă a pustiu
a fost necesar doar un brânci
orgoliile noastre ascuțite la maxim călcau în picioare revolte cu iz de fecioare perverse
cu rânjete strâmbe
și-acum e târziu
da iubito știu
nu am fost prea romantic
nu flori nu perfuzii nu drame-nfășate în plastic
pledez vinovat
iubirea se temea de propria-i umbră
de propriul ecou
cântam ca și nero ascuns în fierbinți
la marginea romei urlam
sunt liber sunt eu
da iubito știu


Alexia Ema Ema

 
to
 

 
 


Timp secant
(confesiunea unei prostituate)
Sînt avortată într-o zodie bună:
(Aphophis în conjuncţie cu linia de centură);
aşa cum îmi aplec eu bustul generos către stînga
- pentru că sînt de stînga, sînt protestatară, nu ca alte
viitoare neveste întinse pe canapeaua din spate -
aştept legalizarea, visez chitanţiere,
teveau, asigurări sociale, impozitul pe profit,
precum şi absorbţie rapidă de fonduri europene.
unii taie panglici,
eu tai aţa celor cu pustule,
tai şi sămînţa de scandal a cutumelor,
vieţilor anoste eu le dau sens şi direcţie
cu mînuţele astea două, cu gura, aud
că pe alte meridiane cele ca mine
au intrare şi-n Parlamente, aferim,
fie şi la noi precum la ei, fie…
doamne al Mariei din Magdala,
unde-o fi templul zeiţei ce stă
pe – şi se mută din – falus în falus?
poate fiica mea va afla* - astă noapte
m-am trezit sub un felinar roşu
şi sub anteriul unui popă ortodox, !hai sictir!
binecuvînta abitir o duzină de cabine de TIR.
vedea-v-aş eu pe voi, VIP-uri şi LIP-uri**
sclave ale bucăţii de pîine cîştigate (cu E-uri incluse),
mamă de curvă-n devenire şi-n viitorul apropiat,
oare cum veţi privi bucata de carne
a masculilor obligaţi să ţină regim?
* Corolar
ea merge la şcoală,
are treişpe ani şi merge la şcoală,
mama ei o duce la şcoală, apoi
merge la „job”–ul ei, pe Centură.
ea pleacă de la şcoală
şi cînd pleacă are şi „modele”
mai ceva ca o mamă.
El vine, îi zice întîi: ciocolată?
iarbă? ea crede că-i iarba în care a fost zămislită,
El ştie că-i doar tacîmul de peşte
ea nu mai merge spre casă,
casa ei nu-i ca-n basme, nici ca-n filme,
(Veronica nu se mai întoarce),
ea ţipă, himenul ei ca un geam spart
de păsări, intri şi primeşti oferta realităţii
ea nu mai merge la şcoală.
ea nu mai merge zilnic treişpe kilometri pe jos,
ea cunoaşte metoda didactică,
ea copiază curriculum vitae
El o aşteaptă în poartă,
El nu mai merge de mult la şcoală,
El „are şcoală”, El fură, El minte,
El pîrăşte, El urăşte,
El vinde sex, El este profesor,
El are trup de tată spre fiică păşind
şi celor din conjuncţii plăceri dăruindu-le
** - VIP - uri - Verry important Persons;
LIP – uri – the Least Important Persons.






Povestea fără nume
”Lasciate ogne speranza, voi ch'intrate”
(Inferno, Canto 3 - Riassunto ; Divina Commedia - Dante Alighieri)
Actul I
Cine era El? Ea?
Povestea fără nume nu le mai știe identitatea,
Poate nici n-au avut-o vreodată, or fi fost niște cocori clandestini
Lovindu-și aripile din întâmplare într-un labirint c-o singură intersecție
Și cu-n miliard de cărări iluzorii, într-o furtună fără explicație..
Poate au fost plasmatici, n-or fi existat decât în fulgerul gigant
Deșirându-i secvențial secundele tandemice, impactului grena..
Dar despre iubirea lor fără seamăn aedul spune că ar fi fost aievea..
Memoriile apelor claustrofobe, și ele mai unduiesc în acea istorie,
Își plâng stropii când stelele difuze cumpănesc miezul nopților oarbe,
Când trestiile le deapănă amintirile melancolice, avide, răsucindu-se
Despletite pe sub sălciile mute, împrejurul crucilor-martori..
Și când luna..
Când luna-portocală își despică-n două pământurile către zenit
Aburii jilavi o transpiră într-un plânset, prin iarba neluminată,
Și în tăcerea Necuprinsului luna tot rostogolește zarul, în Infinit,
Un zar, un om c-o soartă, o viață, scurtă, bicisnică și blestemată.
Și acolo, între ierburile ca ieslea lui Iisus, tot cad astrele noastre,
Din colțuri neștiute, stea lângă stea, ca o maree de chihlimbar,
Câte-o lumină-n fiece duh alb, câte-o suflare-n lămpile albastre,
Câte-o clepsidră și câte un cer respirabil, un dar drămuit barbar.
Cum să nu fie Blestem când nisipu-i așa puțin, în clepsidre mici,
Iar ele-l strecoară avar, canceros, mai iute decât l-inspiră firile?
Cum să nu fie Blestem când abia învață să iubească, fără de frici,
Și-n clepsidre duhurile-și curg nisipul fără să-și respire iubirile?
Venit-au dar, sărmanele duhuri, ca-ntr-un miracol dintr-o danie
Ce vrea să le fie milostivită cu temenele, clepsidrele li-s daruri?
Ori albe suflări în lămpile albastre îngroapă câte-o spovedanie
Despre Infern? Clepsidrele-s haruri, ori haine, injustele zaruri?
Să fie pentru prosternare durerile, teama, amarul, dorul, plânsul,
Să-i fie proniei spre laudă boalele-n bocete, sau foametea-n sete?
Și cine-i trufașul să nu le-ncerce pe rând fără să-i înghețe și râsul,
Ce bogătaș, cu ce bogății cumpără nisipurile drămuite cu secrete?
Dară amorul nevindecat, ori cel vândut, sau uciderea, ori violul,
Dară vicleșugul, împăunarea, și prostia și nebunia, cu toate cele,
Dară minciuna și trădarea, hoția dară, lacomul, hainul, tot stolul
De aidoma nisipuri bolnave.. Ele-s cumva tot har, tot de la stele?
De nu-s, toate, al vieții farmec, nu-i cu putință ca ele să fie darul
Plânsetului alb din iarba neluminată, ce dar o fi atât de barbar..
Și ce-i al vieții suflu decât rarul nisip din clepsidra precum farul
Amăgind în duhurile lămpilor albastre, în mareea de chihlimbar?
O, nu, nu există daruri perfecte! Și fiindcă ea n-avea niciun nume
Au botezat-o în apa Iordanului, păgâna clepsidră e Sfânta Cruce
Oglindind duhurile lămpilor albastre în mareea ființelor antume,
Oceanul-chihlimbar cu stele vii și câte-o cruce, ce fiecare-și duce..
Să nu-ți faci chip cioplit, să nu-I iei în deșert numele, și să nu furi,
Să nu fii desfrânat, să nu-L necinstești, să nu mărturisești strâmb,
Să nu ucizi.. Cele zece porunci, ca ghirlandele apelor din recifuri,
Zece-n orice duh împovărat, câte-o cruce rece, pe-al morții dâmb.
Atât de grea, adierea, viața ni-i recele abur albind peste clepsidra
De cruce albastră cu prea grele ghirlande, o adiere murindă etern,
Atât de scurtă-n lămpile albastre, atât de stinsă-n dâmb este hidra
Înfiorând duhurile ce-și mor arginții într-un Infern spre alt Infern.
Atât de grea-i.. Doar fluture, în oceanul-chihlimbar cu alți fluturi
Ostenindu-și silnice lămpi albastre pe aripile gonind darul sorții,
Și numai un duh cernit, doar cărăușul adierii cât fulgeru-n ciuturi
Cu ape smolite-n fum și pucioasă, atât mai e Omul, orbul morții?
Oare, Dragostea lui, dar Omul ei, dar Sufletul lor!? Cu toate, ce-s?
Sau ele zdrobitu-s-au când Îngerii căzură-n ierburile neluminate
Cu țipătul zorilor la plânsul lămpilor albastre crucificând în exces?
Cântă clepsidra-Blestem măcar o adiere din iubirea cât o eternitate?
Are Milostenie, Soarta? Se-ndură ea să-i scape ghearelor cea clipită
Cât o adiere grena, sufletelor roabe, obidite, ce în nisipuri se cern,
E nobilă, cât să le mintă că există fericire, amăgește c-o adiere ispită,
Sau nici atâta iar soarta li-i Purgatoriul Paradisului, Infernul-Infern?
De-ar fi vreodată liniște între Îngeri ielele hapsâne or propti silnicia,
Ș-o scurtă clipă dintr-o prea scurtă adiere or milostivi ele clepsidra
Cât să simtă bicisnicul duh ce-i dragostea, ce-i altfel decât trudnicia
Crucii celor zece porunci în ghirlandă fără să-l surghiunească hidra?
Fi-va muritor să-i uite hidra Iubirea în suflet, grena întru eternitate,
Fără a-l răstigni diabolic, îndată, pe crucea poruncilor ghirlandă,
Sau Omul , furând amorul, muri-v-a cu duhul înfierat, întru pacate,
Și-n Blestem va rămâne, să rătăcească spre iubire, cu El în ofrandă?
Actul II
Dar cine era El? Cine era Ea?
Povestea fără nume le-a uitat identitatea,
Însă, iubirea lor fără seamăn, aedul spune c-a fost aievea;
În fața perfecțiunii, detaliile își pierd însemnătatea.
Atât de scurtă, suflarea Omului pare o zbatere pe aripa Timpului.
Nimic mai mult decât un infim atom într-un infinit de clipe.
Spre viața de după zbatere Omul a zămislit chipul Olimpului,
Perfecțiunea închipuită, călușul nefericirilor, lumea fără pripe.
Alergându-și umbrele-n clepsidre, Omul poate fi Rai, poate fi Iad..
Dar niciodată Omul nu știe cum să-și oprească nisipul
Ce-l toarce pe mutește preistorica furcă de jad
Într-o simplă clepsidră drămuită barbar.. Arhetipul.
Există ceva ce nici măcar Olimpul nu poate confisca întru-totul.
Dragostea Omului, cea despre care aezii din vechimi povestesc,
Ori cu nume, ori în povești fără nume, căci numele nu e totul
Când Zeii-și uită mâniile-n blesteme adormite și oamenii se iubesc.
Tot astfel fuse drama și-n povestea aedului meu,
Și o întrebare.. o întrebare.. pe Poet îl tot frământa, mereu..
Dar cine.. Cine erau ei..
Oameni.. Zei?
Se întreba aedul, mângâind marginile umede, lacului, nevorbitul..
Nimeni nu i-a șuierat răspunsurile, cine e cel ce descântă-n lume?
Cine-i cel ce poate descâlci oarba vieții ostoind rănile din sortitul
Înviat în moartea spre moarte? Nimeni.. așa e povestea fără nume.
Că, n-a fost vreodată pace-n ceruri; când îngerii se obosiră-n lupte
Omul ascunse o fărâmă de dragoste în străfundul sufletului rece..
O visase, jinduise, o jeluise în iarbă neluminată fără să se-nfrupte;
Cum altfel, cum să nu-i fure o adiere grena clepsidrei ce-l petrece?
Vâjâiau vrăjitoarele, ursitoarele-n marginile Blestemului, zimțuite,
Să fie de prosternare, durerile, și spaimele, amarul, plânsul, dorul,
Și firele de nisip psalmodiau spasmodic în ierburile nezdrențuite,
Nefericite, se rugau pentru Om, și el cu ele, și ele cu el erau corul.
O simți sărutul cât fâșâie clepsidra ori o sfârși păgân în dragoste?
Și mierea în potire i-ar fi ambrozie cerească ori o pidosnică otravă
Ce i-o frânge mințile ca pe vreascuri.. trupul rupt ca pe o pacoste?
Și-nchinau nefericitele, genuncheate pentru el, pentru ele, în otavă.
De o fi om de vază, vanitatea-i va șlefui nepăsarea-n luxul orbitor,
Cine-i sus ignoră setea, foamea, nevoile, durerea, amarul, pelinul,
Cu aroganță, fără milă, indiferent, între chipuri cioplite e un actor
Cu pudori falsificate-n ipocrizii fără margini, știe el ce este chinul?
De ar fi poporean ori de-o ajunge-ntre ei, l-or sfredeli remușcările,
Regretele, l-o sfârși căderea, ori ști-va trăi oriunde, oricât, oricum,
Fără preget și necredință, fără blasfemiile inutile, coborând scările
Într-al gloatei Hades, în Infernul muritorilor de rând, ca un scrum?
(Dar cine era El? Cine era Ea?
Povestea fără nume le-a uitat identitatea.
Însă, iubirea lor fără seamăn, aedul spune că a fost aievea;
În fața perfecțiunii, detaliile își pierd însemnătatea..
..Să fi aflat Poetul toată Povestea aedului?)
Dar cine era El în poveste, aedule? Cine era Ea? Dar Ei, în ursite,
De-avu versetul anonim atât amar în monologu-i stins cu tristețe,
Și de ce tristețe, ce tragism? Durerilor, vorbelor pustii, pe sfârșite,
Ce focuri stranii le vâlvoresc ascunzișul memoriei, fără blândețe?
Când luna-portocală își despicase-n două pământurile către zenit
Aburii jilavi o transpirară într-un plânset, prin iarba neluminată,
Și în tăcerea Necuprinsului luna le-a rosotogolit zarul, din Infinit,
El și o fată simplă, c-o soartă prea scurtă, bicisnică, și blestemată.
Ș-acolo între ierburile ca ieslea lui Iisus, unde cad astrele noastre,
Din colțuri neștiute, o stea lângă altele, în mareea de chihlimbar..
El, ca duhul alb, Ea, mai apoi, cu câte-o suflare-n lămpile albastre,
Câte-o clepsidră, câte un cer respirabil, un mic dar drămuit barbar.
Actul 3
(Aedul îi spuse povestea, pe nerăsuflate, Poetului, ochi și urechi.
Îi păreau atât de noi, simple și cunoscute, toate, dar atât de vechi.
Poate-au mai fost scrise, vreodată.. Sigur că da, au mai fost scrise,
Au mai smuls genelor colțul lacrimei, fără îndoială, Poetu-și zise.
Chiar de nu astfel, chiar de nu întocmai, câte iubiri nu or fi murit
Înainte de zenit, câte iubiri nu s-or fi risipit pe colburi, la asfințit,
Și câte tragedii aidoma n-or fi fost, fără nume, uitate-n memoriile
Crucilor stinghere-n lături de țintirim.. Nu-s spuse toate, istoriile).
Ș-a fost să fie, odată că niciodată, o zi blestemată,
Cum mii ca ele-l tot încearcă pe Om, pârdalnice,
Să fi fost înscenare, să fi fost batjocură ori trădare,
Pe negândite, El fu lovit de soarta zilei amarnice.
Pe nerăsuflate, și dintr-o lovitură, pieriră de toate,
Cele de preț, averi, sus-pusa viață, luxul și banii,
Cu ele, onoarea, demnitatea, pacea, ce nestemate,
Toată ființa-i fu cutremurata, și zilele, lunile, anii..
Când cel de sus, acum e jos, părăsit fi-va de rang,
Cei ca el de până mai ieri, azi ocolesc, în cotloane;
Uitat de tovarăși, hulit de plebe, ce jug, ce ștreang..
Așa îi cerne nisipul clepsidrei albastre, în timpane.
Și când mândria, vanitatea, ori dramul de orgoliu,
Sau resemnarea, umilința.. Când peste ele, în plus,
El află că-i pe moarte, fără leac, aproape în lintoliu,
N-ar crede-n Blestem, ar mai fi alt rău, în surplus ?
..Vâjâiau vrăjitoarele, ursitoarele, sub sălcii, pe lac,
De ele ascunzându-se, de lume, în margini de parc,
Doar să respire căderea îngerilor, să le facă pe plac
Diavolilor din revoltele mute, orbii Iadului monarc.
..Și-i lăcrimase luna-n portocală de-i aburea nisipul
Spre grea suflare în lampa albastră, duhovnicească,
Și-i ostoia zbaterea clepsidrei pe sub sălcii, tertipul
Destinului, zarul fără elitre, un regret fără fereastră.
..Vâjâiau ursitoarele, vrăjitoarele, cu unduitul fieros,
Felinele Blestemului, fiicele Chaosului, solomonind,
Ademenind, rătăcind, mințile, zilele, nopțile.. Geros
Usucă-n simțiri banchiza deznădejdii fără de colind.
..Pe apa sâmbetei negre, averile din amăgitorul rang,
Ploile Cerului scurs-au la vale poverile, aurite.. ieri..
Precum crucile fără chipuri vii, sau precum un hang
De clopot bizar, fără dang, în azi, fără ieri cu poveri.
..Pe apa sâmbetei negre-s luxul și toți cei de-o seamă,
Până ieri, sfărâmată-i mărirea, moartă-n darul troian,
Și ce fug toți, ca unul.. De unul!? Cum fug, ce teamă
De paria, de plebeu, de îngerul căzut, cu aripi noian!
Cum fug toți ca unul, câtă teamă, cine să deie-o zamă
Amară-n furtuna de vară proscrisului, blestematului,
Cine să-i puie snopul de paie la căpătâi într-o infamă
Cocioabă pustie, sub sălciile iazului, condamnatului?
Ș-apoi cine, ce vraci alină suferinda umilință-n orbul
Suflet nevăzându-se pe sine-n sine? Plebea n-are ban
Să treacă Styxul, are doar dreptul să-ndure tot colbul
De pe aripa neagră când corbul îi scutură ultimul an.
Plebea n-are avuții să odihnească-n sicriele minciunii,
Săracul damnat lăcomește clepsidra drămuită barbar
Și-n loc de ultimă lumânare își dă foc în candela lunii,
Un fir viu, cromatizându-se antracit în al sorții ierbar.
Și cine să-l mai iubească decât o altă plebe fără regrete,
Cine-i alăturea în mareea de chihlimbar, nu bietul hoț
De buzunare și renegatul răspopit, nu cei fără secrete,
Fără etichete, sau stilete, sau epitete.. Nu al humei boț?
Și cine să-l mai iubească decât săraca fată, prea săracă,
Venită de niciunde, de nicăieri, ca duhurile cele bune
Când te îngroapă coșmarul, cine altă? Cine să-l treacă
Prin zimțul inimii, marchizele, ducesele.. Ar fi nebune.
Și de ce să-l adore săraca fată, prea săracă, atât de jună,
De nu i s-ar oglindi trupul bălai în sufletul lui obidit,
De nu i-ar sticli în ochii indigo dragostea prea nebună,
De nu i-ar iubi ultimii grăunți, în clepsidra fără infinit?
S-o accepte.. S-o respingă.. Să-i spuie, au ba.. Să-i scrie!
Să-i scrie, să-i scrie povestea despre putere și neputință,
Despre mărire, prăbușire, despre diavoli călărind sicrie,
Despre orgolii, infatuare, deșertăciune, și despre căință..
Să-i scrie povestea pictorului jinduind-o pe Mona Lisa
Între cartoanele ponosite, într-un ceainic fermecat, ori
Să-i scrie despre Julieta, ori Desdemona.. În el închis-a
Destinul blestemele Pandorei, ca-ntr-o cutie fără valori.
În el închis-a Destinul ce Mona Lisa deschis-a ca fulgul,
În lectici ori cruntă sărăcie, vii, muritorii tot caută amor;
Sunt Om.. Îi spuse Omul din îngerul căzut, sunt vulgul,
Sunt fulgul din aripa duhului.. Sunt inima ta, până mor.
În urmă-s contesele, balurile mascate în petrecerile reci,
Meschinele, falsele plăceri de altadată, nu mai contează..
Voi scrie despre mine, despre tine.. Despre noi, dar treci
Pe malul iazului, sub sălcii, eu îți pictez imaginea trează.
O să-ți pictez pe de-a-ntregul ființa-n a ochilor memorie,
S-o am toată-n sufletul bântuit, la infinit, întru eternitate;
O să scriu despre mine, despre tine, despre noi, o istorie
Grozavă cu două suflete zbuciumându-se alb, fermecate.
Și când o fi să plec pe ape m-oi înfășura în pletele blonde
Cu arome de iriși albaștri, mă voi hălădui într-o altă lume
Ca un cavaler în armura făurită din inima unei Gioconde
Ce i-oi lasă zălog suflul pereche într-o poveste fără nume.
Apoi a scris-o, a scris degrabă într-o noapte cât într-o mie
De ani inumani, a scris istoria despre putere și neputință,
Despre mărire și prăbușire, despre diavoli călărind sicrie,
Despre orgolii, infatuare, deșertăciune.. Și, despre căință...
A-nchipuit-o ca pe Mona Lisa, ori Desdemona, ori Julieta,
Ca pe Gioconda, cuprinzându-i sideful umerilor, în sărut,
Între cartoanele gri, murindu-l, Artistul a scris simfonieta,
Cu pană de gâscă și-o călimară uscată, Blestemul, neștiut.
O piesă ca drama de teatru, o piesă fără scenă, fără teatru..
Tânăra fată cu pletele blonde măturând albastrului, iazul,
În rolul ei.. În rolul lui, chiar El, Omul, iubind-o idolatru
În micul amfiteatru.. Ea, El, Hoțul, Proscrisul, tot necazul.
Cu inima Ei pe inima Lui barcazul gata să-l treacă de Styx
Îl tot legăna-n amonte pe ultimul nisip respirabil, dramuit,
Și peste mareea de chihlimbar, Fata, ca statueta din onyx,
Îl petrecea, mută. Ce mult te-am iubit, ce mult te-am iubit...
Actul 4
Ce să mai facă Omul, în ultimele clipe, înainte de Styx?
Citește răvașele reci, cotlonite-n ungherele memoriilor,
Vegheat, lângă Hades, de fiica lui Chaos, prințesa Nyx..
Cum altfel de vreme ce-i mama Sorții, pronia proniilor?
Dar, va putea Aether să-și înduplece sora, pe Nemesis..
Va putea Aerul să-i sfințească șoaptele din dragoste, Ei,
Dinspre El.. Cu atâta sfâșiere-n muțenie.. Ori insăși Eris,
Discordia, va-mprastia mesajul muritor strigat spre zei?
El.. Nici nu știa ce să mai facă citindu-i răvașul de bun rămas,
S-ar fi întors s-o prindă-n brațe.. Nu plânge iubito, nu plânge..
S-ar fi întors, dar lampa albastră era pe sfârșite.. Fără de glas,
Chiar Zeus trăgea cu ochiul peste sufletul cu lacrimi în sânge.
Iar Hera!? Oh, nepăsătoare, divina.. Din ea amăgesc ursitoare
În nascatoarele muritoare, din ea, cu amăgiri și aspră viclenie,
Se-nalță câteva dune de nisip mincinos, clepsidrele-vrăjitoare
Din ea aruncă-n Om darul dramuit.. O dramă, viața în agonie.
În fața morții de alăturea, pe luntre, Omul fuse nepăsător,
Ce mai contează moartea, când fără iubire viața e deșartă..
Dar Zeus văzuse negreșit mesajul Blestem, grozav decor..
L-o duce-n Paradisul viilor vii, închide a Infernului poartă
Cu ultima fărâmă de nisip drămuit, l-o trece-n Purgatoriu,
Peste Styx, peste Hades.. Sau nu va decide El, peste Tartar,
Și-n furcile caudine le-o face scrum amorul, în crematoriu,
Nemaiîntâlnindu-i pe veci și-n veacuri să rătăcească amar?
Ea.. Nici nu știa ce să facă, simțindu-i deznădejdea cât un Atlas,
Ce ironie preparase Nyx, ce dezamăgire-n chipu-i umbrit subit..
Aether nu-i întorcea nici măcar ecoul dinspre luntrea fără glas,
Eris împrăștiase-n Zei toată vrajba, iar Nemesis i-l fură pe iubit.
Nu cumva Nemesis întorsese contra Ei tot deșertul Blestemului
Din clepsidra Lui dumicându-și ultima clipă fără nicio scăpare?
Nu cumva moneda era însăși Fata indigo, era Ea oful totemului,
Ori prețul răzbunării păcatelor vrute și nevrute, dintr-o suflare?
Dar ce citise Zeus în muritor, de n-o putu îndupleca pe Hera?
Ce grozăvie, ce Blestem, de se cutremurară Zeii și stratosfera?
Căci Zeii mai uită de greșelile muritorilor înhămați în robire,
Dacă nu-s despre păcatul suprem, pentru ei, suprema iubire.
Cum să accepte perfecțiunea muritorilor, asemenea sentiment,
Când măreția lui, în Om, le-ar spulbera efigiile, pe postament?
Scrisoarea
”Iubitule, află că știu de boală și știu că vei muri, curând.
Dar tu.. Tu-mi scrii piesa, cu zilele-ți prea numărate, curgând.
Și mi-ai pus un nume, mie, fetei oarecare dintr-o soartă oarecare.
Știu că vei pleca dincolo, după piesă, câtă durere, ce oroare..
Predicatoru-i om fără adăpost, dar are sufletul mare.
I-a fost milă de mine, Vagabondului.. a zis că mă ajută..
Mi-a spus secretul ș-am plâns zile și nopți, zile și nopți, neștiută..
Eu am jucat rolul pentru tine. A fost rolul meu pentru tine.
A fost primul și ultimul meu rol, pentru tine, de la sine..
Tu vei pleca dincolo, după piesă, scurgându-te..
Și vreau să fii încredințat că iubirea-mi voi sfârși, iubindu-te.
Și vreau s-ajung înaintea ta, vreau să te sărut lângă porțile înalte.
Vreau să-ți alin suferința clepsidrei măcar în lumile tale, celelalte.
Dacă aș rămâne aici, fără tine.. Mie, cine mi-ar alina suferința?
Ar mai fi de alinat? Nu, nu ! Viața fără tine mi-ar zdrobi ființa!
Iartă-mă, nu pot face altfel decât să vin cu tine pe Sfânta Cruce,
Pentru că eu te iubesc nespus de mult în orice lumi m-ai duce,
Iar dacă tu mori.. Pe mine, tu cui mă lași, iubite?
Voi fi ș-acolo cu tine, ți-ajung înainte, pe negândite,
Și oriunde Soarta ar vrea să ne ducă, oricare i-ar fi fresca,
Ea nu știe.. Eu rămân doar a ta, a ta în veci, Francesca.”
Deci, ea era Francesca.. Așa o botezase El.. Iar El, Nimeni, Nimic,
Ce-a fost a fost, ce este să fie va fi negreșit ; Nemesis, ne e inamic.
Dacă s-ar fi împotrivit Sorții Zeus ar fi tulburat tot Olimpul,
Ar fi mâniat pe Geea, pe Chronos, ar fi ucis Spațiul, Timpul.
S-ar fi milostivit, Zeii au mai purtat războaie în stratosferă,
Însă Cel Mare n-a voit discordie, și i-a ocrotit cu-a lui sferă
În nădejdea că Nemesis s-o mulțumi să fărâme clepsidrele
Fără a-i depărta pe veci unul de altul, cu ielele, cu hidrele.
Era nevoie doar să se prefacă, să plece în luntre diferite,
El i-o regăsi dincolo, în sfera lui fi-vor iar, iubito, iubite,
Și-n Olimpul ilariant Zeii s-or tachina cu ipocrizie,
Zeus a păcălit-o pe Nemesis, o, ce erezie, ce erezie!
Poetul
Așa i-a fost piesa, o tot ascultă orchestra îngerilor
Șoptind armonia-n do major, clavecinul c-o harpă
Tânguie lângă flautul fermecat, simfonia culorilor
Pictează oful versului slăbit, topește rima stearpă..
Cum să fie altfel, într-al suicidului decor, un mal
Cu-n șevalet în cruce și c-un sobor de piese vechi
Ca preoți ai stigmatului, ce portativ să-i fie-n aval
Decât jelania naturii plânse, acel martor străvechi
Al morții dintr-o viață-n altă viață fără de moarte?
Din sumbrul tablou ce cântec poate s-audă poetul
Fără șuierul nisipului peste un înger doar în parte
Întruchipat și ce alte armonii stă să cânte versetul
Amorului tragic decât vaietul amar dintre tuburi
În trestiile sfărâmate, țipătul șevaletului mut, ori
Penelul asonând tactul ceainicului iubind cuburi
Brune, dulci, cum îi plăceau maestrului de culori?
O, lume, când poetul tace, versurile tac, n-au ritm
Și n-au culori, n-au suflet, n-au aripi și n-au vină,
Iar muzica li-i în do major cu funeralii în algoritm
Și c-un amor fatal! Ce miracol să fie după cortină?
Așa le-a fost Povestea, o, lume!, și patimi nebune
Blestemul sorții le avu la un loc, să aibă ce frânge
De-o îndrăzni amorul să albească nopțile cu rune
Bune pe zidul negrului bazalt în Iadul ce strânge
Lacrimi cu sânge în sânge cu lacrimi roșii, și cum
Strânge Iadul, cum strânge Blestemul sub volburi
Cu brusturi-lințoliu peste trupul ars ca un scrum,
Ca un duh pe valurile pustii, ce scrum, ce colburi!
Știuse Blestemul, știuse Destinul, știa toată Calea.
Prăvălindu-l haotic între ai ei spini l-a scurs viața
De jos până sus (mărirea), de sus în jos spre valea
Sentinței umane unde sorbi pocalul, în dimineața
Cu umilințe (căderea), cu suferințe, cu mântuințe,
Când zorii orbilor ochi, necrezând, aflară aleanul
În pletele blonde iluminând indigo-ul unei ființe
De-l iubi pe veci într-o clipă.. Soarta croia planul!
Crudă le fuse osânda, tot crudă le-a fost Povestea
C-un unic nume fără nume, și o iubire fără sfârșit
Au scris între sălcii, ei și-au jurat-o, ea li-i zestrea
Jucată pe scena fără lumini și ovații, cât un infinit.
Am obosit, aedule, am obosit.. în fond
Mintea mi s-a pus cu povestea la trântă.
Actorii-mi par vii.. Iată-l pe Vagabond..
Tu, i-ai iubit, le-ai iubit taina sfântă
Miruindu-le sărutul de lângă rond,
Sub bătrâna salcie, trăsnită și frântă.
(Proscrisul, Fata indigo.. tot mai cântă..).
Tu, să mergem, haide, celebrule Hoț,
Ce rost mai au lacrimile-ți, oare ce rost?
Din humă ești, din humă-s toți, un boț!
Suntem cifre pe zaruri, cifre pe de rost,
Cifrele cu soț fără soț, în al vieții negoț
Suntem cifrele care, pe urmă, ”au fost”.
Tu, să mergem, o, prea-frumoasă Ducesă,
Să plecăm din lumea cea pură.. Pricipesă,
Că-n lumea lor grena noi încă n-avem loc,
Noi n-avem loc în lumea ielelor
Nu știm al sărutului porților joc
Nici calea spre porți, nici drumul stelelor..
Tu, Aedule, le-ai preasfințit istoria tristă
În toate mărturisirile din lume,
Martoră mi-i aici amara batistă
Că ți-am plâns tăcut povestea fără nume..
Nemesis le-a stins lumânările dar eu îi tot plâng
Și-i visez cununându-se alb într-al cerului crâng,
Ca două clepsidre noi, ca două stele, asta e fresca
Din sfera lui Zeus, unde-s iubiții, El și Francesca...