marți, 15 ianuarie 2019

DEVIZA ASASINILOR



Mihai Eminescu – Dimitrie Grama – Puși Dinulescu – Petru Romoșan – Vlad Miechevka

Mihai Eminescu- Deviza asasinilor
Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.
O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.
Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.
Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.
Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.
A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.
Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.
E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .
Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.
A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.
Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.
„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:
Legitimarea crimei;
Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,
În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;
Un virus dizolvãtor;
Culmea neomeniei.
Poate fi sigur d. C.A. Rosetti cã nu-i sîntem decît multumitori pentru aceastã explicatie. Am suportat cinci articole de insinuatiuni nemeritate pînã acum, pînã sã ni se esplice marele cuvînt cabalistic al religiei revolutionarilor. Deodatã ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodatã am simtit cã atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodatã ne-am adus aminte cã acest fatal „ale tale dintru ale tale” a mai fost întrebuintat într-o ocazie analogã de cãtrã chiar esplicatorul ei actual.
În adevãr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuintarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile politenesti si care n-o putuse restitui, a fost depãrtat din functie. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascar Catargiu, refuzînd în mod constant a-l mai numi în vro functie, dar stiindu-l în mare mizerie, îl ajuta din cînd în cînd cu cîte-o micã sumã. Din cauza refuzului de-a-l pune în functie, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.
Iatã însã ce scria „Românul” de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:
Oricît de reprobabil este faptul, dacã vreodatã cuvintele ale tale dintru ale tale si-au gãsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.
Cum cuteazã „Monitorul” a spune cã acest functionar a delapidat cînd delapidatorul n-a fost dat judecãtii, astfel ca sã nu mai aibã cuvînt de-a cere slujba, nici îndrãznealã de-a mai cãlca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.
D. Catargiu a înlãturat juratii; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocroteste? Ale tale dintru ale tale…
… ªi dacã l-a primit si s-a servit de dînsul, pentru ce în urmã l-a dat afarã? Ale tale dintru ale tale
….Însusi primul-ministru este bãtut de propriul sãu agent politenesc: ale tale dintru ale tale.
… Iatã-te acum bãtut de tocmai acei pe care-i plãteai: ale tale dintru ale tale. . .
Va sã zicã aceastã vorbã misticã, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul” a aruncat-o într-un singur articol de sapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Cînd si cui? Dupã un atentat, victimei atentatului.
Va sã zicã de sapte ori, cu deplinã cunostintã a întelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul” a pronuntat legitimarea crimei, de sapte ori a fost în culmea neomeniei, de sapte ori într-un singur articol a rostit deviza asasinilor si a aruncat un virus dizolvator în societate.
Hotãrît, e ceva din soarta tragicã a regelui Oedipus în purtarea rosiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sutã de porti, trãia acest nefericit rege care, fãrã s-o stie, ucisese pe pãrintele sãu si se cununase cu mumã-sa. Aflînd de la oracolul din Delfi cã tara e bîntuitã de ciumã din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cãrei autor nu-l stia, a pronuntat cu mare furie o osîndã energicã asupra autorului … asupra sa însusi. Astfel îi vezi pe rosii cãzînd într-o adîncã furie cînd îsi condamnã vorbele si faptele lor proprii. Sînt momente de tainã în viata oamenilor, cînd ei se sperie de ei însii, cînd descopãr pe demonul relelor în ei si-l blestemã orbeste, nestiind cã lovesc cu aceastã estremã cruzime în pieptul lor propriu.
Nu, linisteascã-se „Românul”; nu primim deviza asasinilor, nu legitimãm, nu justificãm nicicînd crimele. E o lege constantã a spiritului omenesc, legea cauzalitãtii, care sileste pe orice inteligentã de-a explica ceea ce se întîmplã. Dar de la o explicare curat cauzalã pînã la scuzã, pînã la legitimare, pînã la justificare, care implicã un act de aprobare din partea simtului nostru de dreptate si a constiintei noastre, e o deosebire cît cerul de pãmînt.
E în adevãr vrednicã de mirare analogia cazului.
Paraschivescu era bãnuit de delapidare, Pietraru a delapidat în adevãr. Deosebirea e numai cã d. Lascar Catargiu n-a voit sã-l numeascã în functie pe cel dentîi, d. Brãtianu 1-a numit pe cel din urmã functionar în resortul sãu.
Cu toate acestea, ce deosebire între tonul nostru si acela al „Românului” de atunci, care se va vedea si mai bine dintr-alt articol al acelei foi, pe care-l vom comunica mîine.
Cu tot tonul necuviincios de atunci al „Românului” am crezut cã nu e demn de pana noastrã de-a repeta acea necuviintã. Ne doare însã soarta tãrii, ne doare aceastã anarhie de idei, aceastã viciare a simtului public prin fraze apocaliptice, ne doare mizeria intelectualã si moralã din tarã si de aceea am fost siliti nu de-a diminua cu greutatea unui fir de mustar mãcar responsabilitatea fãptuitorului, ci de-a arãta de ce instinctele rele, în loc de-a se manifesta, ca altã datã, în crime de rînd, alunecã azi pe clina cea mai periculoasã din toate, pe clina atentatelor contra sigurantei statului.
Iatã de ce am relevat antecedentele d-lui Brãtianu si ale partidului sãu. Am declarat-o anume cã nu recriminatiuni, nu imputãri facem, dar ne adresãm omului cugetãtor, patriotului, care stie a pune interesele tãrii sale mai presus de ambitia proprie si de interesele amicilor sãi politici. Conditiile de existentã ale tãrii noastre au devenit, de la asa-numita Independentã încoace, atît de gingase încît nu mai e permis nici partidului rosu chiar odiosul lux al libertinajului de idei si de procedimente.
Dacã vom lua lista revolutionarilor de la Ploiesti vom observa cã aproape toti sînt azi în functii si demnitãti ale statului. ªtim foarte bine cã Domnul poate ierta asemenea lucruri, ca statul are pînã la un grad facultatea de-a nu pedepsi rebeliunile cu toatã asprimea cuvenitã. Dar de la iertare pînã la recompensare e mare deosebire. Ei bine, afarã de nefericitul Comiano, încãput sub deplina greutate a justitiei militare, toti ceilalti sînt favoriti ai guvernului, sînt oameni mari. De ce oare Comiano — care trebuie sã fie tot atît de nevinovat ca si complicii sãi — n-a fost înaintat în rang, nu e în gratia d-lui Brãtianu, pe cînd altii, pentru fapte identice, ba mai grave chiar, sînt recompensati?
Toate acestea nu se fac într-un stat ce pretinde cã aspirã la civilizatie, nu se fac dacã nu voim sã demoralizãm constiinta publicã si sã-i inspirãm acea scepticã nepãsare care-i face pe oameni incapabili de-a distinge bine de rãu si drept de nedrept.
Timpul, 17 decembrie 1880


DIMITRIE  GRAMA

BIBLIOTECA CERULUI
Dintr-un cer prăbuşit, căzut ca o rană vie printre dealuri, case şi oameni, dintr-un cer care se dezintegrează undeva între Soare şi Pământ, cad nesfârşite mesaje umede. Şi eu le citesc! Fiecare strop de cer căzut în ochii mei este o scrisoare, o odisee, un destin, iar hainele de pe mine, ude leoarcă şi baltoacile din drum, sunt bibliotecile cerului. Oricine poate citi mărturiile căzute din cer; orbii, surdo-muţii, sfinţii, ticăloşii, lupii şi viermii. Şi mai ales viermii, care stau de pază, dar şi cu răbdare, rod timp, rod eternitate, transformând totul în ceea ce suntem.
– Linişteşte-te! Te rog să taci, te rog să nu-mi vorbeşti aiurea în cap, forţându-mă să scriu cu totul altceva decât îmi planificasem!! Tăcere vreau, tăcere…
Un colţ de stradă, un bulevard, pe care sunt obligat să-l cuceresc, să-l străbat, cu toate că e complet gol, complet pustiu. Mă lupt cu el, păşindu-l hotărât şi apăsat şi cu fiecare pas sunt tot mai convins că acest drum nu duce nicăieri. Dar continui să păşesc şi alături de mine păşesc Prometeu, Ulise, Michelangelo, Isus Cristos şi tatăl lui Dumnezeu.
Calci greu în apă vie, calci în picioare cer, calci imortalitate şi de aceea nu ştii, nu înţelegi! – Şi iarăşi, fără de voie, îmi vorbeşti în cap? Hai spune-mi eşti tu, „Liniştea” eşti „Spaima”? Sau taci! De-a pururea să taci!
… Şi am ajuns acolo unde şi bulevardul şi ploaia brusc s-au terminat într-o balustradă înaltă de un şchiop şi jumătate. Aplecându-mă puţin în faţă, pot foarte clar să văd focul care încălzeşte Pământul, focul de care se tem cei care nu au păcătuit. Dar dacă alunec şi cad până în centrul Pământului, pot oare să mă reîntorc de mâna cu Atlas. Şi reîntors, pot oare să ard ca un sfat bun, că o bucurie? Şi dacă ard aşa, pe cine pot să-l încălzesc, pe cine flacăra mea poate să-l lumineze, să-l mistuie-n lumina din adâncuri şi să-l salveze? Nu, nu-mi răspunde tu, Ulise şi nici Tu, Doamne nu-mi răspunde. Să vină un necunoscut şi ăla să vorbească!
Acum e linişte deplină. Un fel de moarte cu ochii larg deschişi care înregistrează totul, dar nu răspunde. Ce glas are Moartea? Cu ce cântec seducător, cu ce marş glorios sau cu ce şoaptă tainică ne atrage ca un magnet şi ne trimite în murire? Sau poate că într-adevăr este ne-murire, sau poate că ne trimite într-un cuvânt necunoscut, care nu poate fi rostit de cineva încă în viaţă. Trebuie să fii mort cu adevărat ca să-i înţelegi menirea, să-l poţi rosti, împărtăşi altora şi atunci doar morţii te vor auzi, te vor înţelege!?
Şi ea, Moartea; rămâne cu noi pentru întotdeauna, sau doar apare la balustradă, ne întinde mâna şi ne trece de partea cealaltă? Ca apoi să dispară că o promisiune neîmplinita, lăsându-ne singuri să pipăim întunericul sau lumina o eternitate? Eternitate care pare să fie chiar mai lungă decât viaţa de toate zilele…
Cerul s-a ridicat până când încet, încet, a dispărut şi mesajele lui umede nu mai pot ajunge până la mine. E linişte şi nimeni nu-mi mai vorbeşte în cap. Să fiu oare mort? Mort pentru prima oară!?
HAVEN LIBRARY

Endless wet messages fall from a  collapsed sky, a living wound among hills, houses and people, from a sky which disintegrates itself somewhere between the Sun and Earth. And I read them! Every drop of heaven fell into my eyes is a letter, an odyssey, a destiny, and the clothes I wear, dripping wet, and  puddles in the way  are libraries of heaven. Anyone can read testimonials fallen from heaven; blind, deaf and mute, saints, scoundrels, wolves and worms. And especially worms that stand guard with patience, gnaw time, gnaw  eternity, turning everything into what we are.

– Quiet down! Please shut up, please do not talk to me crazy in the head, forcing me to write something completely different than I had planned ! Silence I want, silence …

A street corner, a boulevard, which I am obliged   to conquer it, toramble through, although it is completely empty, completely deserted. I struggle with it, stepping to it decidedly and heavily, and which step I am   increasingly convinced that this path leads nowhere. But I continue to walk and with me walks Prometheus, Ulysses, Michelangelo, Jesus Christ and God the father.

You walk hard in living water, walk  heaven, walk immortality step and therefore do not know, do not understand! – And again, unwillingly, you talk in my head? Tell me, are you “Silence” are you “Fear”? Or shut up! For ever shut up!

… And I got there were both boulevard and rain suddenly ended in a  railing high of a limp and a half. Bending a bit forward, I can see very clearly  the fire that warms the Earth, fire  feared by those who have not sinned. But if I slip and fall up to center of the Earth, may I return by hand with  Atlas? And once returned, may I burn as a good advice, as a joy? And if I burn so, who can be warmed, who can be enlightened by may flame, devoured by  light of depths and saved ? No, do not answer you, Ulysses, nor thou, O Lord do not respond. Let come an unknown guy  and speak!

Now it is full silence. A kind of death  with wide eyes open that records everything, but not responding. What voice has Death? With what seductive song, what glorious march or what mysterious whisper  attracts us like a magnet and sends us into  dying?  Or maybe really it is no-dying, or sends us into an unknown word, which can not be uttered by someone still alive. You must be dead really  to understand its mission, to utter it, share to others and then only the dead will hear, will understand you!?  

And she, the Death, remains with us always, or only occurs at the railing, holds her hand and  move us to the other side? Then disappearing like an unfulfilled promise to us, letting us alone to touch darkness or light an eternity? Eternity that appears to be even longer than everyday life …

The sky got high until slowly, slowly disappeared and his wet messages can not reach  me. It’s quiet and no one speaks to me in the head. Am I dead? Dead for first time !?    
———————
Dimitrie GRAMA
Gibraltar, septembrie 2018
George ANCA
Bucharest, October 2018


PUȘI  DINULESCU

Roxana

De mult n-am mai văzut pe televizor un film adevărat. Aseară, însă, pe TVR 3, am asistat la o minune. Un regizor, un scenariu şi patru actori, mai ales, m-au umplut de încântare. I-am urmărit cu sufletul la gură în filmul Roxana. E lung-metrajul de debut, la 46 de ani, în 2013, al lui Valentin Hotea, de care aud prima oară şi de care n-am informaţii că ar maifi regizat de-atunci alt lung-metraj. În mod normal, acest regizor ar fi trebuit să fie asaltat de producători... şi să nu ştie cum să facă să-i mulţumească pe toţi şi de care din scenariile oferite să se apuce mai întâi. E trist că nu-i aşa!
Iar timpul trece, fir-ar să fie de timp!
De Şerban Pavlu ştiam că e un mare actor. L-am văzut făcând un magistral Tipătescu în regia lui Doru Ana, l-am văzut în serialul Umbre şi-n alte chestii şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar marile revelaţii din acest film sunt Diana Dumbravă şi Mihai Călin. Prima a creeat rolul titular printr-un joc de mare tensiune şi consum, exprimat însă auster, cu o rafinată economie de mijloace, iar Mihai Călin, cu o dezinvoltură extraordinară, evoluează pe o paletă largă de mijloace, care este apanajul celor mari. Ce să mai spun de Valeria Seciu, eterna Valeria Seciu, un adevărat monstru sacru al tearrului şi filmului românesc....
Toată distribuţia e, însă, la înălţime. Nimic nu se putea face, însă, dacă nu aveam de-a face cu un scenariu solid, ingenios şi emoţionant. Alătuti de regizor premiza literară a filmului este semnată de Ileana Muntean, absolventă şi a ASE şi a UNATC, care a mai semnat senariul şi la alte două lung-metraje, Furia şi Cealaltă Irina, pe care, din păcate, nu le-am văzut.
Păcat că filmul s-a difuzat pe TVR 3, post care stă în grila de programe pe undeva departe, printre posturile româneşti cele mai jalnice. Domnii cablişti de ce sunt aşa de hapsâni cu postul ăsta, pe care de foarte mutle ori se transmit lucruri cu adevărat minunate?

 

                   PETRU  ROMOȘAN

                   Intelectualul şi Revoluţia


Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360.000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80.000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă. Cifrele oficiale pentru manifestanţi nici nu mai merită citate pentru că sunt pură propagandă, la care media mainstream colaborează într-o veselie. Deci nu numai că mişcarea „Gilets jaunes” (Vestele galbene) nu slăbeşte, ci vâlvătaia o ia din nou în sus. Peste 200 de manifestanţi au fost reţinuţi şi în sâmbăta de 12 ianuarie. La Paris, Bourges, Lyon, Marsilia, Bordeaux, în Bretania, în Normandia şi în toată Franţa, oamenii cer în stradă schimbarea regimului, a Constituţiei, demisia preşedintelui, dizolvarea Parlamentului etc.

Presarii şi intelectualii publici sunt detestaţi, insultaţi, agresaţi fizic uneori, taxaţi de sclavi ai puterii politice şi ai capitalului. Dar lumea modestă a „Vestelor galbene”, poporul, îşi are intelectualii săi, care sunt şi singurii ce mai merită să fie ascultaţi acum. De când e lumea, în momentele de mari schimbări, o elită o înlătură pe alta, spunea scriitorul şi ziaristul Éric Zemmour, susţinător şi el al „Vestelor galbene”. Ideile vechi, convenite, uzate, mic-burgheze sunt înlocuite de idei noi, de neexprimat până mai ieri. Unul dintre cei mai vocali şi articulaţi susţinători ai „Vestelor galbene”, pe televiziunile şi la posturile de radio la care este admis, în „Le Figaro” mai nou (cotidian de dreapta şi, probabil, cel mai critic din presa mare la adresa guvernării Macron), pe bloguri, în conferinţe, în media alternativă, este Michel Onfray, filosof, scriitor, conferenţiar celebru, cel mai îndrăzneţ adversar al actualului preşedinte, Emmanuel Macron, cu mult înainte să înceapă protestele Vestelor galbene. Vom încerca să reluăm aici câteva observaţii ale filosofului francez dintr-un text apărut de curând („Quand tombent les masques des populicides”).

Mişcarea „Gilets jaunes” dezbracă la pielea goală toată clasa politică, inclusiv partidul fondat de Charles de Gaulle, „les gaullistes”, toţi politicienii participă şi contribuie la actualul „regim corupt” şi au „deconstruit” contractul social al celei de-a V-a Republici, „la Ve République”. Prin modificări, schimbări, alterări, rectificări, retuşuri succesive, nici spiritul şi nici litera Constituţiei nu mai sunt respectate. „Nous vivons depuis des années avec une règle du jeu édictée par des faussaires ayant pour nom : Mitterrand et Chirac, Sarkozy et Hollande” („Trăim de ani de zile după o regulă a jocului edictată de falsificatori care poartă numele de Mitterrand şi Chirac, Sarkozy şi Hollande”). „24 de legi care decurgeau din Constituţia din 1958 au fost modificate până azi ! Din 92 de articole aflate în forma originală a Constituţiei n-au mai rămas azi decât 30 ! Această Constituţie e deci moartă de mult. Ne prefacem că o venerăm, dar ea e călcată în picioare sistematic de clasa politică în interesul ei, al operaţiunilor ei de poliţie ordinară, dreapta şi stânga laolaltă [...]. După Maastricht, revizuirile Constituţiei care privesc Europa merg în sensul distrugerii naţiunii franceze şi spre profitul statului maastrichtian - Tratatul de la Maastrichi din 1992, Tratatul de la Lisabona din 2008. Această Constituţie din 1958 este moartă : a devenit o hârtie mototolită, o cârpă de şters pe jos.” Preşedintele Emmanuel Macron de astăzi ar fi un mix al viciilor preşedinţilor anteriori (Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande) : cinism, demagogie, vulgaritate şi incompetenţă. „Francezii în general şi Vestele galbene în particular au înţeles foarte bine că, după câteva decenii, Constituţia lor le-a fost furată”.

„Tot aşa, toată lumea a înţeles că Reprezentarea naţională nu este reprezentativă. E suficient să te uiţi la biografia mandataţilor - oamenii care se adună în intersecţiile de autostradă, cu vestele lor galbene, nu riscă să aibă colegi la Palatul Bourbon (Adunarea Naţională) sau la Palatul Luxembourg (Senatul) ! Unde sunt în cele două Camere ţăranii şi muncitorii, meşteşugarii şi comercianţii, pescarii şi funcţionarii, măturătorii şi paznicii de noapte, şoferii de taxi şi cei de pe ambulanţe? Nicăieri... Muncitorii reprezintă jumătate din populaţia activă : nu este nici unul în Palatul Bourbon [...]. În schimb, găsim acolo destui profesori şi inşi cu profesiuni liberale, notari şi avocaţi, ba chiar şi ziarişti. Cadrele şi cei cu profesiuni intelectuale reprezintă 76 % dintre aleşi: adică de 4,5 ori mai mult decât înseamnă ei în rândurile populaţiei active. Într-un Observator al Inegalităţilor s-a publicat un text intitulat « În Adunarea Naţională nu se mai găsesc reprezentanţi al claselor populare »” (29 noiembrie 2018), care detaliază o evidenţă : poporul nu se mai află în Adunarea Naţională. În termenii lui Bourdieu, nu se găseşte acolo nici un « dominat », ci numai « dominanţi ». În rândurile Vestelor galbene, este exact pe dos : nici un « dominant », ci numai « dominaţi »”.

„În partidul lui Macron, „La République en marche !” (L.R.E.M.), poporul nu e iubit, căci e prea grosolan, prea slab, prea cretin, prea sărac, prea animalic, de asemenea... E de-ajuns să-l asculţi pe preşedintele grupului L.R.E.M. din Adunarea Naţională, Gilles Legendre, care spune, fără glumă, „n-am explicat suficient ce facem. Deşi ne dăm toată silinţa, trebuie să facem mai mult. Şi am mai făcut şi o a doua greşeală, de care suntem integral responsabili : faptul că am fost prea inteligenţi (sic !), prea subtili (sic !), prea tehnici (sic !) în cazul măsurilor privind puterea de cumpărare” (din Marianne, 17 decembrie 2018). După Michel Onfray, L.R.E.M., partidul lui Macron, este compus din resturi de vechi socialişti, vechi centrişti, vechi ecologişti, vechi conservatori, vechi hollandişti, vechi sarkozişti, vechi juppéişti, care îşi închipuie că sunt o modernitate supravieţuitoare ce detestă în mod evident poporul, considerat prea prost ca să înţeleagă că mărirea taxelor la carburanţi, sub pretextul tranziţiei ecologice, este un impozit luat de la săraci fără ca ei să-i poată scăpa pentru că sunt obligaţi să-şi umple rezervoarele maşinilor pentru a merge la lucru. Pentru elita politică şi jurnalistică, poporul este incult, idiotizat, obtuz, pe când poporul pricepe foarte bine că e tuns la piele ca oaia de ani de zile şi nu mai vrea să se lase furat.

„Odată cu « Vestele galbene », am învăţat o lecţie : acest popor pe care ani şi ani de politică educativă şi culturală liberală au încercat să-l abrutizeze, să-l ameţească, să-l prostească, să-l cretinizeze, acest popor rănit de decenii de şcoală deculturalizată, de programe de televiziune decerebrate, de producţii livreşti preformatate, de discursuri de propagandă difuzate masiv de presa scrisă, vorbită, televizată, acest popor îndopat ca gâştele cu telerealitate şi divertisment, cu religia fotbalului şi opiumul jocurilor de noroc, acest popor, cel despre care am spus o dată că e old school şi că-l iubesc, ei bine, acest popor gândeşte. Şi gândeşte corect şi drept. Mult mai bine decât Macron, care se pretinde fost asistent al lui Paul Ricœur, şi curtea sa sau clovnii săi aleşi. [...] Ca să nu spun că tac ca peştii vedetele din show-biz, din cinema, din literatură, din muzică, cei pe care-i vedem atât de des în media luptând împotriva Foametei şi a Mizeriei, mereu cu majuscule. Doar să nu le cerem să ia partea flămânzilor şi zdrenţăroşilor, cu litere mici, care trăiesc chiar lângă ei... Această întoarcere a bătrânului popor care face Istorie şi care vrea să înlăture lumea veche - falsul proiect mărturisit de Macron - îmi readuce zâmbetul pe faţă”.

Va ajunge noua Revoluţie franceză în curs şi la Bucureşti, şi la Chişinău ? La Belgrad se manifestează imitaţional de câteva săptămâni împotriva „dictaturii” preşedintelui Aleksandar Vučić, prieten al Rusiei şi al lui Vladimir Putin. În multe oraşe europene, până şi la Londra, lumea e săptămânal în stradă pe modelul revoltei „Vestelor galbene”, care a început la 17 noiembrie 2018. Revolta sau Revoluţia franceză în curs e din ce în ce mai des comparată cu anul revoluţionar 1848 şi schimbările majore ce i-au urmat. Revoluţia de la 1848 a fost posibilă şi în Ţările Române pentru că existau atunci Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Nicolae şi Ştefan Golescu, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna, Eftimie Murgu, Timotei Cipariu etc. Mulţi se întorseseră de la studii din Occident, mai ales de la Paris.

Îndrăzneşte cineva să compare floarea intelectualităţii de la 1848 cu „intelectualii lui Băsescu” (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar, Andreea Pora, Iulian Fota, Cătălin Avramescu etc.) sau cu susţinătorii lui Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Klaus Iohannis (Bogdan Chirieac, Mihai Gâdea, Mircea Badea, Marius Pieleanu, Rareş Bogdan, Cozmin Guşă, Denise Rifai, Cristian Diaconescu, Victor Ciutacu, Andreea Creţulescu etc.) ? Cu tot ceremonialul bombastic prilejuit de preluarea preşedinţiei rotative a UE de la Ateneul Român, nu ne putem ascunde faptul că avem cel puţin 50 de ani de întârziere faţă de modelele noastre din secolul al XIX-lea, Franţa şi Marea Britanie (în plin Brexit !).  




VLAD  MISCHEVKA

M.  I. Kutuzov în Principatele Române

M. I. Golenişcev-Kutuzov (светлейший князь Михаил Илларионович Голенищев-Кутузов: 5/16 septembrie 1745 - † 16/28 aprilie 1813; conform altor date, mai recent depistate, anul naşterii pare a fi - 1747 sau 1748)[1] este considerat în istoriografia rusă ca fiind „salvatorul” Rusiei în timpul invaziei napoleoniene. Dar foarte multe laturi ale vieţii acestui înalt demnitar rus au fost trecute sub tăcere sau sunt încă muşamalizate. Aprecierea rolului mareşalului ţarist în legătura cu dramatica Pace de la Bucureşti nu poate fi deplină fără cunoaşterea chipului moral al persoanei semnatare, la 1812, a verdictului Moldovei[2]. Personaj istoric venerat de majoritatea ruşilor, erou victorios al Războiului din 1812 cu Franţa napoleoniană, Kutuzov este generalul care a decis, totodată, semnarea Păcii de la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812 - drept urmare Moldova dintre Prut, Dunăre şi Nistru fiind anexată pentru mai bine de un secol la Imperiul ţarist (1812-1917). Chiar dacă vestitul istoric rus E. V. Tarle menţionase că Kutuzov nu este un Suvorov şi nici un Bonaparte, istoriografia sovietică şi cea rusă contemporană îl plasează pe Mihail Illarionovici Kutuzov în panteonul marilor comandanţi de oşti, erou victorios, a cărui autoritate este de necontestat. „...El este un inteligent şi prudent general, care a reuşit să joace un imens rol moral de lider național în momentele dificile ale istoriei Rusiei. Și acest lucru este mai mult decât suficient pentru gloria sa. Pentru a-l echivala cu Suvorov și Napoleon - înseamnă doar o dată în plus să-l umileşti, să provoci o respingere profundă și decisivă a cititorilor informaţi”[3].
Nu urmărim scopul de a-l umili pe feldmareşalul conte M. I. Golenişcev-Kutuzov, dar este de datoria istoricului şi necesar de a scoate din anonimatul istoriografic unele creionări, mai mult sau mai puţin cunoscute, în ceea ce priveşte comportamentul lui în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812, purtat pe teritoriul Principatelor Române. În calitatea sa de comandant de oşti şi comandant suprem al Armatei Dunărene, generalul de infanterie Kutuzov s-a manifestat drept un satrap al ţarismului, care a exploatat la maximum resursele umane şi economice ale Moldovei şi Ţării Româneşti[4]. Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici menţionase într-un interviu: „Generalul Kutuzov, care are reputaţia de a fi spus infama frază „Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să plângă!”, era un antiromân visceral. Victoria lui asupra lui Napoleon i-a asigurat o poziţie importantă, dar e un ticălos. Atât de urât s-a comportat faţă de români, încât chiar Alexandru I s-a sesizat şi l-a înlocuit cu altul, dar a fost prea târziu”[5].

Într-adevăr, în aprilie 1812, amiralul P. V. Ciceagov, în timpul audienţei sale la împăratul rus, înainte de a pleca în calitate de comandant suprem al Armatei Dunărene, primise de la Alexandru I şi „o notă detaliată cu plângerile nefericiţilor locuitori ai Moldovei și Țării Românești faţă de armata lui Kutuzov”. Ulterior, amiralul consemnase că „documentându-mă la faţa locului, am constatat că acestea sunt întru totul întemeiate și am aflat că la toate aceste plângeri Kutuzov avea un singur răspuns: Le mai rămân ochii ca să plângă. Suveranul, dându-mi această petiţie, mi-a spus: „Eu nu mai pot să tolerez în continuare astfel de orori”[6]. De remarcat că celebra frază circula în Principatele Române de mai multă vreme, deoarece despre aceasta relatase şi diplomaţia franceză, precum a scris, la 5 februarie 1808, în raportul său Lamare către Champagny: „Generalii ruşi continuă sa ridice din aceste nefericite provincii contribuţii enorme: ei nu vor lăsa ţăranilor munteni şi moldoveni decât ochii ca să plângă”[7].
De rând cu comportamentul său dur, considerat un comandant militar „deştept” (de fapt, fiind mai mult hâtru), diplomat iscusit şi demnitar slugarnic, M. Kutuzov, poreclit „vulpoiul bătrân”, „ibric de cafea” şi „satir cu un ochi”, avea drept trăsături distinctive şi o iritabilitate extremă, irascibilitate și grosolănie[8]. Joseph de Maistre menţionase, în corespondenţa sa, faptul că faţă de Kutuzov împăratul Alexandru I „simţea o ostilitate nedisimulată. El i-a pus în vină, cel puţin în ochii săi proprii, ipocrizia, egoismul, viaţa desfrânată ș. a... Împăratul, indiferent de motiv, nu-l agrea, probabil, din cauza servilismului exagerat al acestuia”[9]. Ca o faţetă mai puţin cunoscută se remarcă şi acea imoralitate izbitoare a generalului rus (ce reflectă comportamentul moral al unui ofițer căsătorit), trecut de vârsta tinereţii, în raport cu sexul frumos... După cum relatau contemporanii, bătrânul general era ştiut ca un afemeiat, căutând femei „de orice calitate ar fi fost” şi „care obţineau orice de la el”[10]. Această slăbiciune pentru femei a bătrânului general a fost confirmată la 1812 de mai mulţi contemporani: „Generalul L. Benningsen i-a scris lui Alexandru I, din tabără de la Tarutino, despre faptul că Kutuzov nu făcea nimic, dormea mult, și nu de unul singur. El şi-a adus cu sine o moldoveancă, deghizată kazaciok, care-i „încălzea patul”... („генерал Леонтий Беннигсен действительно писал из Тарутинского лагеря Александру I, что Кутузов ничего не делает, много спит, причем не один. С собой он привез молдаванку, переодетую казачком, которая „греет ему постель”). Scrisoarea a primit următoarea rezoluţie din partea generalului Karl Knorring: „Rumeanțev (celebrul general din timpul Ecaterinei a II-a - n.n.), la vremea sa, purta cu sine patru (asemenea femei – n.n.). Nu este treaba noastră”[11].
F. V. Rostopcin în scrisoarea adresată lui Alexandru I, de la 8 septembrie 1812, în timpul retragerii armatei ruse pe drumul spre Tula, la 34 de verste de la Moscova, remarcase: „Cneazul Kutuzov parcă nu mai există - nu-l vede nimeni; stă numai culcat și doarme mult. Soldaţii îl dispreţuiesc şi îl urăsc. El la nimic nu se poate decide; o fată tânără, purtând straie căzăceşti, îl preocupă mai tot timpul. [...] Kutuzov - babă-bârfitoare bătrână”[12]. De menţionat că distinsul general era căsătorit. Soția sa, Ecaterina Ilinicina (1754-1824), era fiica generalului-locotenent Ilia Alexandrovici Bibikov și sora lui A. I. Bibikov, un mare om de stat și militar (prieten cu Al. Suvorov şi comandant suprem în lupta cu confederaţii polonezi și în reprimarea răscoalei lui Em. Pugacev). Ea se căsătorise cu colonelul Kutuzov în 1778 și-i născuse cinci fiice (singurul fiu, Nicolae, a murit de variola în copilărie, fiind îngropat în Elisavetgrad, în prezent Kirovograd). Ipocrizia lui nu poate fi combătută prin citatele frumoase din scrisorile sale adresate soţiei sau fiicelor şi nici prin afirmarea unor istorici ruşi, care continuă să susţină că „grija faţă de femei în familia sa... a fost o trăsătură distinctivă, foarte caracteristică pentru Kutuzov”[13].
Francezul Alexandre Louis Andrault (în rusă: Александр Фёдорович Ланжерон) conte de Langeron, „marquis de la Coste, baron de la Ferté, de Sassy et de Cougny, seigneur du Mont, de Bazolle de l’Isle de Mars et d’Alligny” (născut la Paris, 13.01.1763 - mort în Rusia, 4.07.1831), l-a cunoscut personal pe M. Kutuzov şi a fost în serviciul Imperiului Rus sub comanda acestui erou al Războiului pentru apărarea Patriei din 1812 (Отечественная война 1812 года), descriind discret, în amintirile sale, activitatea cotidiană a comandantului trupelor ruse din Principatele Române în timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812. În aceşti şase ani de război (au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare), în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene (numită şi „Молдавская армия”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea - P. V. Ciceagov - a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace, în mai 1812). Astfel, când, în aprilie 1811, M. I. Kutuzov a preluat comandamentul armatei ruse de la Dunăre (a fost numit la 15 martie, dar a sosit la 1 aprilie), el, de îndată ce a ajuns din Lituania la Bucureşti, şi-a căutat o amantă... Caracterizarea lui M. Kutuzov şi a anturajului său în timpul Războiului ruso turc din 1806-1812 (din relatările generalului armatei ruse Al. Langeron)[14].

„În timpul şederii la Bucureşti, generalul Kutuzov nu s-a mai jenat de nimic. S-a dedat celui mai ruşinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos orice urmă de respect uman. Şi-a transformat casa într-un adevărat lupanar. A lăsat deoparte orice pudoare şi orice bună cuviinţă până într-atâta încât a rapit-o în mod public soţului ei pe această mică româncă de 14 ani de care am vorbit. Ea se numea doamna Guliano. Luxandra Bărcănescu era la acea dată „o copilă de 14 ani, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr boier numit Guliano (Nicolae Guliano era căminar). Ulterior (1827-? ea a divorţat şi s-a măritat cu grecul Levendi din misiunea rusă la Constantinopol - n.n.)”[15]. A făcut din ea metresă oficială, sultană favorită. Venea la el în fiecare seară şi-şi permitea cu ea, în faţa tuturor, familiarităţi care degenerau în indecenţă, scandalizându-i pe toţi oamenii cinstiţi siliţi să se ducă la el. Când era invitat la dejun, trebuia poftită şi Madame Guliano şi după masă se închidea cu ea într-un cabinet. Vicepreşedintele Ţării Româneşti, generalul Comnen, a avut imprudenţa să poftească la masă, odată cu această pereche fericită, pe soţiile generalilor, care au fost silite să părăsească casa. La baluri, în cluburi, în locurile publice mica neruşinată era văzută tot timpul alături de el. Se aşeza adesea pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decoraţiile lui şi se lăsa sărutată hohotind de râs.

Societatea intimă a lui Kutuzov era formată pe potriva moravurilor obiceiurilor casei. Iată care-i erau confidenţii, acoliţii şi prietenii intimi:
1. Mama doamnei Guliano - doamna Bărcănescu, care o învăţa în taină ce trebuie să facă pentru a deştepta dorinţele istovite ale generalului şi venea să se bucure de rezultatul lecţiilor ei.
2. Trişorul oficial, Coroneli, cel mai stupid şi mai infect dintre mizerabilii care formau acest tripou.
3. Un alt grec, numit Baroţi, folosit de 30 de ani în departamentul Afacerilor Străine ca spion, trimis ca atare la Constantinopol de ministrul de război, sub pretext de a face un schimb de prizonieri. Era un tip îndemânatic, fin, activ şi care adesea judeca foarte bine oameni şi fapte. Kutuzov 1-a cultivat şi el, a renunţat la misiunea şi la călătoria sa şi a rămas la Cartierul nostru general.
4. Un italian numit Bolianko, doctor şi antreprenor de club. Era cunoscut ca fost bancher în Arhipelag, falit, apoi pungaş condamnat la spânzurătoare.
5. Nevasta lui Bolianko, ieşită din pătura cea mai de jos a locuitorilor Bucureştilor şi întreţinută de un aghiotant al lui Kutuzov (Kaisarov).
6. Grecul Yhany [...].
7. Un polonez numit Chodkiewitsch, escroc notoriu, recunoscut ca atare şi lăudându-se cu aceasta, care din fragedă tinereţe câştigase, trişând la cărţi, în chip neruşinat, o avere imensă. Urmase apoi drapelul Republicii Franceze, participase la toate ororile cu care s-au mânjit iacobinii şi a comis crime înfiorătoare în Italia. Se lăuda că torturase şi chinuise el însuşi nobili şi preoţi la Napoli. Era arendaşul lui Kutuzov. Soţia sa – a şaptea pe care o luase - era drăguţă şi obţinuse protecţia bătrânului general. Venise la Bucureşti sub pretextul de a prezenta conturile lui Kutuzov şi a-şi băga fiul în serviciu, dar de fapt ca să joace cărţi şi să-i jefuiască pe români şi pe ruşi. Abia după două luni am reuşit, Kaisarov şi cu mine, să scăpăm de el şi asta numai pentru că a avut imprudenţa să joace cu ofiţeri ruşi, şi Kutuzov s-a temut ca împăratul, care nu putea suferi jocul de cărţi, să nu-i reproşeze că a ţinut acest escroc pe lângă sine. Chodkiewitsch a plecat cu 12.000 de ducaţi, pe care i-a şterpelit de la români.
8. În sfârşit, cu regret trebuie să amintesc, la capătul acestui şir de mizerabili, pe generalul Serghei Repninsky, om spiritual, politicos, de bună condiţie, cu totul nepotrivit să se afle într-o asemenea societate, dar care s-a complăcut în ea ca să ajungă vicepreşedinte al Divanului Ţării Româneşti, în locul lui Comnen, şi care a trebuit să plece în Polonia la armata principelui Bagration.
În această mocirlă se bălăcea, în mod public, un bătrân de 68 de ani, decorat cu toate ordinele ruseşti. În mijlocul acestei societăţi infecte şi-a dus viaţa[16]. Nimic nu este mai dezgustător decât un moşneag desfrânat, iar ceea ce sporea dezgustul inspirat de purtarea lui Kutuzov era pericolul prezentat de asemenea legături şi influenţa condamnabilă pe care toate aceste specimene o aveau asupra lui. Nu se pricepea să refuze ceva acestor paraziţi, care dispuneau de toate posturile, de toate favorurile... Cabinetul, cancelariile lui Kutuzov erau astfel centrul tuturor intrigilor. Neputinciosul şi vinovatul moşneag era hărţuit de toţi aceşti indivizi care căutau să-i câştige încrederea şi care, îndată ce o aveau, abuzau de ea în chip neruşinat [...]. Fiecare slujbaş, fiecare parazit, fiecare codoş dintr-aceştia avea un scop: speranţa unui post şi a unei averi... Nenorociţii ţărani români au fost atât de cumplit chinuiţi, încât mulţi au fugit în Transilvania. S-au văzut ispravnici aşezând femeile pe cărbuni şi biciuind copiii ca să le smulgă puţinii bani ce le rămăseseră după ce soţii sau taţii fugiseră..., dar niciunul din aceşti ucigaşi n-a fost pedepsit decât cu pierderea slujbei şi mulţi şi-au şi păstrat-o chiar. În această împrejurare Kutuzov a manifestat o indiferenţă absolut de neiertat...”.
Cele prezentate sunt doar unele din obiceiurile și laturile mai puțin cunoscute ale comportamentului lui M. I. Kutuzov, care-i completează caracteristica morală a marelui comandant de oști rus și aristocrat ortodox, ale cărui monumente continuă să fie instalate în Transnistria separatistă (osemintele sale zăcând în Catedrala Kazan din Sankt Petersburg) [17].
---------------------------------------
[1] Л. Ивченко, Кутузов. (Серия ЖЗЛ). М., 2012, с. 27-28.
[2] Cf. abordări critice ale activității lui Kutuzov expuse de istoricii ruşi: Н. А. Троицкий, Фельдмаршал Кутузов. Мифы и факты. М., 2002; Л. Л. Ивченко, М. И. Кутузов в отечественной историографии. Проблемы изучения биографии полководца, în: Французский ежегодник - 2012: 200-летний юбилей Отечественной войны 1812 года. М., 2012, c. 174-190.
[3] Из литературного наследия академика Е. В. Тарле, Е. В. Тарле; сост.: В. А. Дунаевский, В. И. Дурновцев, Е. И. Чапкевич. Москва: Наука, 1981, c. 241 („Кутузов - замечательный полководец, но он не Суворов и не Бонапарт. Он умный, осторожный генерал, сумевший сыграть громадную моральную роль народного вождя в труднейший момент русской истории. И этого более чем достаточно для его славы. Равнять его с Суворовым или Наполеоном - значит лишь без нужды унижать его, вызывая на основательные и решительные противоречия всех знающих читателей.”).
[4] Vezi: Al. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). Ediţia a 2-a revăzută şi completată, Chişinău, Editura Pontos, 2008, 386 p.
[6] Из записок адмирала Чичагова (Дела Турции в 1812 году), în: Русский архив, № 9. М., 1870 г., стб. 1525; См: http://www.vostlit.info/Texts/Dokumenty/Turk/XIX/1800-1820/Cicagov_P_V/text1.htm „Государь, отпуская меня, передал мне пространную записку с жалобами несчастных жителей Молдавии и Валахии на армию Кутузова. Впоследствии, поверяя на месте, я нашел, что они совершенно справедливы и узнал, что на все заявления Кутузов отвечал: „У них останутся глаза, чтобы плакать”. Государь, отдавая мне означенную записку, сказал: „Я не могу далее дозволять такие ужасы”.
[7] Hurmuzaki, vol. XVI, Bucureşti, 1912, piesa MDCCXXX, p. 833.
[8] Н. А. Троицкий, Фельдмаршал Кутузов: мифы и факты. М., 2002, с. 349-352.
[9] Жозеф Де Местр, Петербургские письма, 1803-1817. СПб.: Инапресс, 1995, c. 218, 237. („Он ставил ему в вину, по крайней мере в собственных своих глазах, двуличие, себялюбие, развратную жизнь и пр.”).
[10] Violeta-Anca Epure, Războiul ruso-turc (1806-1812) şi societatea românească în viziunea consulilor şi voiajorilor francezi în Principate, în: Prin labirintul istoriei: stat, societate şi individ în perioada construcţiei naţionale / coord. D. Vitcu, Iaşi, Editura Junimea, 2009, p. 72.
[11] Виктор Безотосный (зав. отделом Государственного Исторического музея) http://gazeta.aif.ru/online/aif/1195/10_01 ultima accesare la 21.09.2012
[12] А. В. Шишов, Неизвестный Кутузов. М., 2001, с. 378. («Князя Кутузова больше нет - никто его не видит; он все лежит и много спит. Солдат презирает его и ненавидит его. Он ни на что не решается; молоденькая девочка, одетая казаком, много занимает его... Кутузов, старая баба-сплетница»).
[13] Л. Ивченко, Кутузов. (Серия ЖЗЛ). М., 2012, с. 27.
[14] Apud: Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821) / Red. responsabil acad. P. Cernovodeanu. Bucureşti, 2004, p. 355-358; Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A. I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 381-383; Ланжерон А.Ф. Из «Записок графа Ланжерона» о Русско-турецкой войне 1806–1812 гг., în: М.И. Кутузов, Тактика победы. М.: Эксмо, 2011, с. 295-412.
[15] Cf.: Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Bucureşti, 1889, p. 382; Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 349.
[16] „Contele Voronţov spunea, cu răutate, dar foarte potrivit, că acestei societăţi nu-i lipsea ca să fie perfectă decât prezenţa soţiei şi a celor două fiice mai mari ale lui Kutuzov” .
[17] И. Благодатских, М. И. Кутузов в военно-историческом наследии Приднестровья, în: Русин. 2012. №4, c. 39-48. URL: http://cyberleninka.ru/article/n/m-i-kutuzov-v-voenno-istoricheskom-nasledii-pridnestrovya (accesat: 30.04.2016): „La 11 octombrie 1997, la Tiraspol, în piaţa Borodino de lângă Casa ofițerilor, a fost instalat monumentul lui M. I. Kutuzov, lucrare a sculptorului Kuzneţov. Memoria lui M. I. Kutuzov este imortalizată în numele străzilor orașelor transnistrene (Dubăsari). Pe teritoriul cetăţii Bender, la intrarea în cetate, a demarat crearea Panteonului Slavei Ruse, dedicat celor mai proeminenţi comandanți militari ruși. În acest Panteon a fost instalat, în anul 2009, primul bust - general-feldmareșalului M. I. Kutuzov”.