marți, 21 ianuarie 2020

Inaugurarea Școlii de Indianistică

Inaugurarea Școlii de
Indianistică



Mihai Eminescu – Pranab Mukherjee – George Anca – Adelina Patrichi Scala – Mircea Coloșenco – Marian Popa – Gheorghe Constantin Nistoroiu – Ben Todică – Viorel Roman – Daniel Vorona – Sorin Gherguț – Nicolae Grigore Mărășanu – Vișan Dragoș – Liliana Popa – Adelina Fleva – Norica Isac – Mihaela Glior – Corina Dașoveanu – Mihaela Mihai – Ramona Muller – Gabriela Tănase – Raul Constantinescu – Jorj Maria – Doina Boriceanu – Romulus Iulian Olariu 


Mihai Eminescu
Deviza asasinilor
Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.
O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.
Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.
Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.
Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.
A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.
Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.
E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .
Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.
A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.
Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.
„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:
Legitimarea crimei;
Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,
În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;
Un virus dizolvãtor;
Culmea neomeniei.
Poate fi sigur d. C.A. Rosetti cã nu-i sîntem decît multumitori pentru aceastã explicatie. Am suportat cinci articole de insinuatiuni nemeritate pînã acum, pînã sã ni se esplice marele cuvînt cabalistic al religiei revolutionarilor. Deodatã ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodatã am simtit cã atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodatã ne-am adus aminte cã acest fatal „ale tale dintru ale tale” a mai fost întrebuintat într-o ocazie analogã de cãtrã chiar esplicatorul ei actual.
În adevãr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuintarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile politenesti si care n-o putuse restitui, a fost depãrtat din functie. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascar Catargiu, refuzînd în mod constant a-l mai numi în vro functie, dar stiindu-l în mare mizerie, îl ajuta din cînd în cînd cu cîte-o micã sumã. Din cauza refuzului de-a-l pune în functie, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.
Iatã însã ce scria „Românul” de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:
Oricît de reprobabil este faptul, dacã vreodatã cuvintele ale tale dintru ale tale si-au gãsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.
Cum cuteazã „Monitorul” a spune cã acest functionar a delapidat cînd delapidatorul n-a fost dat judecãtii, astfel ca sã nu mai aibã cuvînt de-a cere slujba, nici îndrãznealã de-a mai cãlca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.
D. Catargiu a înlãturat juratii; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocroteste? Ale tale dintru ale tale…
… ªi dacã l-a primit si s-a servit de dînsul, pentru ce în urmã l-a dat afarã? Ale tale dintru ale tale
….Însusi primul-ministru este bãtut de propriul sãu agent politenesc: ale tale dintru ale tale.
… Iatã-te acum bãtut de tocmai acei pe care-i plãteai: ale tale dintru ale tale. . .
Va sã zicã aceastã vorbã misticã, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul” a aruncat-o într-un singur articol de sapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Cînd si cui? Dupã un atentat, victimei atentatului.
Va sã zicã de sapte ori, cu deplinã cunostintã a întelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul” a pronuntat legitimarea crimei, de sapte ori a fost în culmea neomeniei, de sapte ori într-un singur articol a rostit deviza asasinilor si a aruncat un virus dizolvator în societate.
Hotãrît, e ceva din soarta tragicã a regelui Oedipus în purtarea rosiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sutã de porti, trãia acest nefericit rege care, fãrã s-o stie, ucisese pe pãrintele sãu si se cununase cu mumã-sa. Aflînd de la oracolul din Delfi cã tara e bîntuitã de ciumã din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cãrei autor nu-l stia, a pronuntat cu mare furie o osîndã energicã asupra autorului … asupra sa însusi. Astfel îi vezi pe rosii cãzînd într-o adîncã furie cînd îsi condamnã vorbele si faptele lor proprii. Sînt momente de tainã în viata oamenilor, cînd ei se sperie de ei însii, cînd descopãr pe demonul relelor în ei si-l blestemã orbeste, nestiind cã lovesc cu aceastã estremã cruzime în pieptul lor propriu.
Nu, linisteascã-se „Românul”; nu primim deviza asasinilor, nu legitimãm, nu justificãm nicicînd crimele. E o lege constantã a spiritului omenesc, legea cauzalitãtii, care sileste pe orice inteligentã de-a explica ceea ce se întîmplã. Dar de la o explicare curat cauzalã pînã la scuzã, pînã la legitimare, pînã la justificare, care implicã un act de aprobare din partea simtului nostru de dreptate si a constiintei noastre, e o deosebire cît cerul de pãmînt.
E în adevãr vrednicã de mirare analogia cazului.
Paraschivescu era bãnuit de delapidare, Pietraru a delapidat în adevãr. Deosebirea e numai cã d. Lascar Catargiu n-a voit sã-l numeascã în functie pe cel dentîi, d. Brãtianu 1-a numit pe cel din urmã functionar în resortul sãu.
Cu toate acestea, ce deosebire între tonul nostru si acela al „Românului” de atunci, care se va vedea si mai bine dintr-alt articol al acelei foi, pe care-l vom comunica mîine.
Cu tot tonul necuviincios de atunci al „Românului” am crezut cã nu e demn de pana noastrã de-a repeta acea necuviintã. Ne doare însã soarta tãrii, ne doare aceastã anarhie de idei, aceastã viciare a simtului public prin fraze apocaliptice, ne doare mizeria intelectualã si moralã din tarã si de aceea am fost siliti nu de-a diminua cu greutatea unui fir de mustar mãcar responsabilitatea fãptuitorului, ci de-a arãta de ce instinctele rele, în loc de-a se manifesta, ca altã datã, în crime de rînd, alunecã azi pe clina cea mai periculoasã din toate, pe clina atentatelor contra sigurantei statului.
Iatã de ce am relevat antecedentele d-lui Brãtianu si ale partidului sãu. Am declarat-o anume cã nu recriminatiuni, nu imputãri facem, dar ne adresãm omului cugetãtor, patriotului, care stie a pune interesele tãrii sale mai presus de ambitia proprie si de interesele amicilor sãi politici. Conditiile de existentã ale tãrii noastre au devenit, de la asa-numita Independentã încoace, atît de gingase încît nu mai e permis nici partidului rosu chiar odiosul lux al libertinajului de idei si de procedimente.
Dacã vom lua lista revolutionarilor de la Ploiesti vom observa cã aproape toti sînt azi în functii si demnitãti ale statului. ªtim foarte bine cã Domnul poate ierta asemenea lucruri, ca statul are pînã la un grad facultatea de-a nu pedepsi rebeliunile cu toatã asprimea cuvenitã. Dar de la iertare pînã la recompensare e mare deosebire. Ei bine, afarã de nefericitul Comiano, încãput sub deplina greutate a justitiei militare, toti ceilalti sînt favoriti ai guvernului, sînt oameni mari. De ce oare Comiano — care trebuie sã fie tot atît de nevinovat ca si complicii sãi — n-a fost înaintat în rang, nu e în gratia d-lui Brãtianu, pe cînd altii, pentru fapte identice, ba mai grave chiar, sînt recompensati?
Toate acestea nu se fac într-un stat ce pretinde cã aspirã la civilizatie, nu se fac dacã nu voim sã demoralizãm constiinta publicã si sã-i inspirãm acea scepticã nepãsare care-i face pe oameni incapabili de-a distinge bine de rãu si drept de nedrept.
Timpul, 17 decembrie 1880

Pranab Mukherjee
President of India

Dr. Ambedkar și Viziunea sa asupra
Indiei secolului al 21-lea
(4 septembrie 2014)

Sunt fericit să rostesc cea de-a cincea Prelegere Memorială Dr. B. R. Ambedkar, organizată de Fundația Dr. Ambedkar. Sunt recunoscător Onorabilului Ministru al Justiției Sociale și Abilitării Shri Thawar Chand Gehlot și organizatorilor pentru a-mi da această onoare.
          Dr. Babasaheb Bhirmrao Ambedkar a fost un lider remarcabil al luptei noastre pentru libertate și un cruciat ferm pentru drepturile  secțiunilor asuprite și înapoiate ale societății noastre. Un laureat al Bharat Ratna, el a fost un savant, jurnalist, educaționist, astru al legalității, reformator social și lider politic. El a fost principalul arhitect al Constituției Indiene și va fi totdeauna amintit pentru rolul său în redactarea minuțioasă a documentului nostru fondator.
          Filosofia și viața lui Dr. Ambedkar sunt un profil al curajului și convingerii. S-a dedicat  exercitării  cunoașterii  depășid multe adversități din cauza castei sale și a condiților economice precare. A absolvit Elphinstone College din Mumbay și după aceea a primit o bursă pentru a urma Columbia University din New York, de la care și-a obținut doctoratul. Apoi s-a mutat în Regatul Unit în 1916 unde a studiat la London School of Economics și ulterior a primit gradul de avocat (Barrister-at-Law) de la Gray's  Inn. După întoarcerea în India, Dr. Ambedkar a devenit vocea claselor deprimate și a început multe organizații pentru a le promova cauza.
          Moștenirea și contribuția lui Dr. Ambedkar pot fi văzute în mai multe domenii. Teza lui   de doctorat (PhD) din 1923 intitulată  Evoluția Finanțelor Provinciale în India Britanică” a asigurat baza academică pentru Comisia Financiară a Indiei, care a fost înființată prin articolul 280 din  Constituție pentru a aborda problemele dezechilibrelor verticale și orizontale în finanțe. Similar, Reserve Bank of India a fost conceptualizată pe baza orientărilor prezentate de Dr. Ambedkar la „Comisia Regală pentru Moneda și Finanțele Indiene” în 1925. Membrii comisiei au găsit în cartea lui Dr. Ambedkar Problema Rupiei – Problemele și Soluțiile Ei un instrument de referință inestimabil și Adunarea Legislativă Centrală a trecut apoi aceste orientări ca RBI Act 1934.
          Ca Ministru al Muncii în Consiliul Viceregelui, Dr. Ambedkar a condus cu succes lupta pentru reducerea muncii de la 12 ore pe zi la 8 ore în 1942. El a contribuit la ideea înființării Schimbărilor de Angajare în India. A fost aproape singura mână responsabilă pentru Comitetul Central al Forței Tehnice, Sistemul Național al Energiei Electrice și Comisia Centrală pentru Apă pentru Irigații și Navigație. Dr. Ambedkar a jucat un rol important în stabilirea proiectului Damodar Valley, proiectul Hirakud și proiectul Râul Sone.
          Un cititor vorace, Dr. Ambedkar a văzut educația ca un instrument pentru eliberarea celor înapoiați social de analfabetism, ignoranță și superstiție. El a fondat Societatea Educației Poporului în 1945 cu ținta de a avansa interesele secțiunilor mai slabe ale societății. Dr. Ambedkar a fost un cruciat al egalității de gen și a luptat pentru drepturi egale pentru femei în moștenire și căsătorie. El a demisionat din Cabinet în 1951 când proiectul Hindu Code Bill nu a reușit să primească suportul Parlamentului.
          Neîndoios, ce mai mare contribuție a lui Dr. Ambedkar a fost în rolul său ca Președinte al Comitetului de Elaborare a Constituției Indiei. Cu extraordinară previziune și savantă erudiție, nu numai că a pilotat prin Adunarea Constituană un draft excepțional, dar a și conturat filosofia și înțelepciunea din spatele fiecărei prevederi.
          Subiectul prelegerii de astăzi este 'Viziunea Indiei în secolul al 21-lea', așa cum a fost anvizajată de Dr. Ambedkar. Dr. Ambedkar a avut clar în minte că vrea să vadă o transformare socio-economică și politică a Indiei. El a vrut ca vasta multitudine a poporului Indiei să se bucure de libertate și egalitate a oportunitților. El a vrut să scape India de casteism și comunalism și să aducă educația și dezvoltarea în fiecare colț al țării. El a vrut ca India să iasă la iveală ca un stat modern unde libertatea, egalitatea și fraternitatea să înflorească, și înapoierea să fie eliminată. Dr. Ambedkar a crezut în schimbarea radicală, dar nu a vrut ca această schimbare să se întâmple prin vărsare de sânge. El a vrut transformarea prin democrație parlamentară și domnia legii.
          Dr. Ambedkar a văzut un mare potențial în folosirea Constituției ca instrument al transformării socio-economice și, cu această intenție, a introdus în draftul Constituției o varietate de prevederi care să abiliteze întreaga răspundere a Guvernului, controale și balanțe, protecția drepturilor fundamentale, instituții independente și mișcare consistentă spre democrația socială.
          Discursurile lui Dr. Ambedkar în Adunarea Constituantă sunt de o mare valoare educațională pentru studenții în Constituție și istoria politică modernă. Dr. Ambedkar a explicat Adunării Constituante, într-un discurs de introducere a draftului Constituției în 4 noiembrie 1948, pro-urile și contrele formei parlamentare a guvernului vizavi de sistemul prezidențial. El a mai explicat de ce Draftul Constituției, recomandând un executiv bazat pe sistem parlamentar, preferă 'responsabilitate' în loc de 'stabilitate'.
          „Amândouă sistemele de guvernământ sunt bineînțeles democratice și alegerea între cele două nu este ușoară. Un executiv democratic trebuie să satisfacă două condiții – (1) trebuie să fie un executiv stabil și (2) trebuie să fie un executiv responsabil. Din nefericire nu a fost posibil până acum să se conceapă un sistem, care să le poată asigura pe amândouă în același grad. Poți avea un sistem care să-ți dea mai multă stabilitate dar mai puțină responsabilitate, ori poți avea un sistem care să-ți dea mai multă responsabilitate dar mai puțină stabilitate. Într-un sistem non-parlamentar, precum cel care există în SUA, evaluarea responsabilității executivului este periodică. Este făcută de către electorat. În Anglia, unde sistemul parlamentar prevalează, evaluarea responsabilității executivului este și zilnică și periodică. Evaluarea zilnică este făcută de membrii parlamentului, prin chestiuni, rezoluții, moțiuni de non-confidență, moțiuni de suspendare și dezbateri asupra alocuțiunilor. Evaluarea periodică este făcută de electorat în timpul alegerilor care pot avea loc la fiecare cinci ani ori mai devreme. Evaluarea zilnică a responsabilității, care nu este disponibilă în sistemul american, este, se simte, de departe mai efectivă decât evaluarea periodică și de departe mai necesară într-o țară ca India. Draftul Constituției, recomandând sistemul parlamentar al executivului, a preferat mai multă responsabilitate decât mai multă stabilitate.”
          Dr. Ambedkar descrie cum președitele, conform Constituției, ar ocupa aceași poziție ca regele, conform Constituției engleze. „El este șeful Statului dar nu al Executivului. El reprezintă națiunea, dar nu conduce națiunea. El este simbolul națiunii. Locul său în administrație este acela al unui mecanism ceremonial, pe un sigiliu prin care deciziile națiunii sunt făcute cunoscute... Președintele Uniunii Indiene va fi în general legat de recomandările miniștrilor săi.”       
          Comentând asupra naturii unice a federației propuse în draftul Constituției, Dr. Ambedkar a explicat de ce forma federală a guvernului croit spre a se adapta exigențelor situației indiene a fost necesitatea momentului. „Draftul Constituției este: Constituție Federală, întrucât el stabilește ceea ce se poate chema politică duală. Această politică duală, în temeiul propusei Constituției, va consista în Uniune la Centru și State la periferie, ambele înzestrate cu puteri suverane spre a fi exercitate în domeniul atribuit lor de respectiva Constituție...... Draftul Constituției poate fi atât unitar cât și federal, potrivit cerințelor timpului și circumstanțelor. În timpuri normale, ea este constituită a lucra ca un sistem federal. Dar în timp de război, ea este astfel proiectată cât s-o facă să lucreze  ca și cum ar fi un sistem unitar.”
          Dr. Ambedkar a subliniat cu durere  că noua republică va fi o „Uniune” de State, în contrast cu o „Federație” de State. Statele nu vor avea dreptul să se scizioneze. El a spus:
          „Federația este o Uniune pentru că este indestructibilă. Chiar dacă țara și oamenii  pot fi divizați în diferite State pentru conveniența administrării, țara este un tot integral, poporul ei un singur popor trăind sub un singur imperium derivat dintr-o singură sursă.”
          Dr. Amedkar a asigurat includerea unui capitol cuprinzător bine-definit asupra Drepturilor Fundamentale care să abolească specific untouchability (de-neatingerea), drepturi egale garantate tuturor cetățenilor și prohibirea discriminării de orice fel în relațiile sociale. Dr. Ambedkar credea că protecția minorităților și a religiilor lor era de maximă importanță. Astfel, Constituția garantează fiecărei persoane libertatea de credință, religie și cult și dă minorităților libertatea de a-și gestiona chestiunile religioase. Dr. Ambedkar a justificat o astfel de protecție pe următoarele temeiuri:
          „Este rău ca majoritatea să nege existența minorităților. Este la fel de rău ca minoritățile să se perpetueze ele însele. Poate fi găsită o soluție care să servească un dublu scop. În primul rând, trebuie recunoscută existența minorităților. Trebuie de asemenea să se permită majorităților și minorităților ca într-o zi să se contopească în una. Soluția propusă de Adunarea Constituantă este binevenită deoarece  este o soluție care servește un scop dublu.”
          Dr. Ambedkar a jucat un rol crucial în formularea Principiilor Directive ale Politicii Statului, o caracteristică unică a Constituției Indiene. Aceste principii mandatează că statul se va strădui să promoveze bunăstarea poporului asigurând și protejând o ordine socială justă. Aceste principii pun fundația pentru democrația socială. În cuvintele lui Dr. Ambedkar: „Noi trebuie să facem democrația noastră politică și o democrație socială. Ce înseamnă democrația socială? Înseamnă un mod de viață, care recunoaște că libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt principii ale vieții. Aceste principii ale libertății, egalității și fraternității nu trebuie tratate ca elemente separate într-o trinitate. Ele formează o unitunte sau trinitate în sensul că divorțul unuia de altul ar frânge însuși țelul democrației... Fără egalitate, libertatea ar produce supremația celor puțini asupra celor mulți. Egalitatea fără libertate ar ucide inițiativa individuală. Fără fraternitate, libertate și egalitate nu ar deveni un curs firesc al lucrurilor. Ar cere un polițist să le impună...... Pe plan social, noi avem în India o societate bazată pe principiile inegalității gradate, care înseamnă elevarea pentru unii și degradarea pentru alții. Pe plan economic, avem o societate în care există unii care au o imensă bogăție, față de mulți care trăiesc în sărăcie abjectă... Cât timp vom continua să trăim într-o viață a contradicției? Trebuie să eliminăm această contradicție în cel mai curând moment posibil ori, altfel, aceia care suferă din inegalitate vor dinamita structura democrației politice...”
          Principiile Directive ale Politicii Statului au fost criticate de unii și etichetate ca simple „declarații pioase”. Răspunzând acestui criticism, Dr. Ambedkar a spus, și citez: „Oricine capturează puterea nu va fi liber să facă ce vrea cu ea. În exercitarea ei, el va trebui să respecte aceste instrumente ale instrucțiunilor, care sunt numite Principii Directive. El nu le poate ignora. Poate nu va avea să răspundă în fața unei Curți de Justiție. Dar cu siguranță va avea de răspuns în fața electoratului la timpul alegerilor.”
          Dr. Ambedkar a fost ferm în crezul său că judiciarul nostru trebuie să fie atât independent de executiv cât și competent în el însuși. El a recunoscut totuși că încăierările între executiv și judiciar erau inevitabile, și erau în fapt necesare pentru a asigura  că fiecare acționează ca verificare și balanță în funcționarea celuilalt. El a observat: „Pentru mine însumi nu pot omite întru totul posibilitatea unei Legislaturi înțesate de oameni de partid care fac legi care să abroge ori violeze ceea ce noi privim ca principii fundamentale afectând viața și libertatea unui individ. Totodată, eu nu văd cum cinci sau șase domni stând în Curtea Federală, ori Supremă, examinând legile făcute de Legislatură și în virtutea propriei conștiințe individuale, ori a părtinirilor lor, ori prejudecăților lor, spre a fi de încredere în a determina care lege este bună și care lege este rea.”
          Dr. Ambedkar a chemat dezavantajații sociali și economici a se  „educa, agita și organiza”.
Cu toate acestea, angajamentul pentru metodelor constituționale a fost neclintit și a susținut o cale de angajament public informat și motivat. El a spus, și citez:  „... trebuie să abandonăm sângeroasele metode ale revoluției... Când nu era loc pentru metode constituționale pentru realizarea obiectivelor economice și sociale, era mare lucru justificarea metodelor neconstituționale. Dar când metodele constituționale sunt deschise, acestea nu pot fi justificare pentru metodele neconstituționale. Aceste metode nu sunt nimic decât gramatica anarhiei, și cu cât sunt abandonate mai curând, cu atât mai bine pentru noi.”
          Dr. Ambedkar a crezut că instituțiile puternice constituie stâlpii fundamentali ai unei democrații și ele îi vor garanta supraviețuirea. El a asigurat că Constituția prevede un sistem judiciar independent și că dreptul la remedii constituționale este un drept fundamental. Vorbind despre articolul 32 – Dreptul la Remedii Constituționale, Dr. Ambedkar a spus: „Dacă mi s-ar fi cerut să numesc oricare articol în particular din această Constituție ca fiind cel mai important – un articol fără dr care Constituția ar fi fost o nulitate – eu nu m-aș fi referit la niciun alt articol cu excepția acestuia. Este sufletul însuși al Constituției și inima ei.”
          Dr. Ambedkar a pledat pentru o Comisie Electorală independentă și a instituit-o prin Articolul 324 al Constituției. În cuvintele lui: „Cea mai mare salvgardare a purității alegerilor, a obiectivității lor, a fost de a lua problema din mâinile autorității executive și a înmâna-o unei autorități independente.”
          Trebuie menționat în această privință că, de atunci, Comisia Electorală a Indiei a ajuns să câștige apreciere în țară și laude din întreaga lume. Însuși primul nostru Comisar Șef al Alegerilor, Shri Sukumar Sen, a fost invitat să supervizeze alegerile din Sudan și, de atunci, serviciile și expertiza Comisiei noastre Electorale au fost căutate de multe țări. Noi tocmai am fost martori la eficiența și independența cu care s-au desfășurat alegerile recente în ce-a de-a 16-a Lok Sabha, în ciuda enormei diversități a națiunii noastre și cu dimensiunea electoratului în jur de 834 milioade de oameni. Comisia a avut un singur membru până în Octombrei 1989, când au fost numiți încă doi membri adiționali, făcând-o comisie multi-membră.
          Similar, despre postul de Auditor General, el a spus:  „Eu sunt de părere că acest demnitar sau ofițer este probabil cel mai important oficial din Constituția Indiei. El este omul care va vedea că cheltuielile votate de parlament nu sunt excedate, ori diferite de ce a prevăzut parlamentul în ceea ce se numește Appropriation Act. Dacă acest funcționar îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, susțin că ele sunt de departe mult mai importante decât îndatoririle chiar și ale judiciarului... Personal, eu simt că el ar trebui să aibă de departe mai mare independență decât Judiciarul însuși...”
          Dr. Ambedkar a fost clar că nicio Constituție nu este perfectă și, până la urmă, funcționarea Constituției va depinde de popor, de partidele politice și politica lor. El a declarat emfatic despre Constituție: „Este realizabilă, este flexibilă  este destul de puternică pentru a ține țara unită, atât în timp de pace cât și în timp de război. Într-adevăr, ca să spun așa, dacă lucrurile merg rău sub noua Constituție, motivul nu va fi pentru că avem o Constituție rea. Ce vom avea de spus este că netrebnic este omul.”
          Trebuie notat că, în practică, sistemul nostru politic a fost inovativ și flexibil. Angajamentul lui Dr. Ambedkar de a construi instituții puternice și metode constituționale a rezultat în multe manifestări interesante pentru ziua modernă. De exemplu, Right to Information Act este un instrument unic și puternic, creat prin lege, pentru a împuternici oamenii și a le  asigura accesul la informația din orice departament al guvernului pe orice subiect, avansând astfel deschidere și transparență. Similar, Curtea Supremă a Indiei, prin Public Interest Litigation, a asigurat omului comun accesul la cele mai înalte curți ale justiției, doar trimițând o carte poștală. Înaltele Curți și Curtea Supremă au luat suo motu cunoștință de violarea drepturilor fundamentale și au inițiat acțiune pe cont propriu, și au pus deoparte noțiunile convenționale ale calității procesuale locus standi. Finalmente, am fost martori recent la fenomenul unei agitații populare condusă de Shri Anna Hazare,  rezultând în obținerea de către societatea civilă a vocii directe în procesul legislativ, rezervată până în prezent numai pentru membrii aleși ai Parlamentului și legislativul de Stat. Un draft Lokpal bill a fost finalizat prin consultarea dintre reprezentanții societății civile și membri seniori ai Guvernului înainte de a fi prezentat în Parlament și ulterior adoptat ca lege. Toate cele de mai sus reflectă puterea democrației indiene și dinamismul Constituției.
          Călătoria Indiei de la indepndență încoace a văzut multe succese. Cea mai mare provocare pentru părinții noștri fondatori a fost să vină cu un sistem viabil de guvernământ. În ultimii 67 de ani, am construit o democrație parlamentară de succes, un Judiciar independent și instituții puternice precum Comisia Electorală, CAG (Comptroller and Auditor General) etc. pentru a susține și sprijini sistemul nostru politic.
          Cea mai mare și mai complexă problemă pe care India independentă a avut-o de rezolvat a fost problema excluziunii politice, sociale și economice a unui segment semnificativ al populației noastre. Prin Constituție, a fost adoptată o politică unică și comprehensivă a acțiunii afirmative pentru a împuternici membrii comunităților care erau excluși social și să-i aducă în fluxul principal al națiunii.
          India este recunoscută astăzi în toată lumea pentru valorile noastre democratice și seculare și pentru stabilirea unei ordini inclusive și moderne. Pe frontul economic, am avut multe câștiguri semnificative, luând un segment substanțial din populația noastră de sub limita sărăciei la un nivel al existenței demne. India este acum a treia cea mai largă econnomie din lume în termenii Purchasing Power Parity. În ultimele șase decenii, rația sărăciei a declinat de la peste 60 la sută la mai puțin de 30 la sută. India a devenit o națiune cu o considerabilă putere economică, admirată pentru capabilitățile științei și tehnicii ei avansate, baza industrială și clasa mondială a resurselor sale umane.
          Este o realitate, chiar  în ciuda tuturor realizărilor cu care legitim ne mândrim, democrația noastră continuă să se confrunte cu multe provocări. Un număr mare de indieni sunt încă în sărăcie, lipsuri și nevoie. Casteismul, de asemenea, rămâne tristul fenomen pe care încă  avem a-l ștetge din țara și societatea noastră.
          Dr. Ambedkar a visat o Indie în care toate segmentele societății să fie împuternicite – social, economic și politic; o Indie în care fiecare secțiune a populației noastre crede că ei au o miză egală în țară și în viitorul său, și o Indie în care statutul social va fi decis nu de poziția în ierarhia de castă ori bogăția economică, ci de meritul individual. Viziunea lui Dr. Ambedkar a fost a unei Indii în care sistemul social și economia să permită deplina dezvoltare a potențialului uman și să asigure o existență demnă pentru toți cetățenii noștri.
          Fiecare dintre noi avem o responsabilitate să facem tot posibilul pentru ca visul lui Dr. Ambekar să se adeverească. Trebuie să facem tot posibilul să prezervăm și să întărim democrația noastră. Trebuie să ne angajăm în eforturi combinate și responsabile pentru a depăși sărăcia și prejudecata. Avem nevoie să fim constant în gardă împotriva forțelor divizive ridicându-și capetele în țară. Trebuie să rezolvăm cu maximă iuțeală provocările malnutrițiri, ignoranței, șomajului și infrastructurii. Trebuie, de asemenea, să asigurăm a nu se practica în nicio parte a țării untouchability (de-neatingerea) ori orice formă de discriminare bazată pe castă,crez, religie or sex. Numai prin aceste străduințe ne putem ocupa locul de drept în primele rânduri ale respectului țărilor.
          Mesajul lui Dr. Ambedkar, munca și viața sa sunt un constant memento al remarcabilei Constituții, puternica democrație și instituțiile efective, independente pe care le-am moștenit de la părinții fondatori ai națiunii noastre. Totodată, ne amintim și de distanța pe care încă avem nevoie să o parcurgem în construirea unei societăți egalitariene unde nu va fi distincție între om și om.
          Permiteți-mi să conclud evocând cuvintele lui Dr. Ambedkar din pledoaria către Adunarea Constituană din 25 noiembrie 1949: „În plus față de dușmanii noștri vechi în forma castelor și crezurilor, vom avea multe partide politice cu diferite și opuse crezuri politice. Vor plasa indienii țara deasupra credo-ului lor ori vor plasa credo-ul deasupra țării? Eu nu știu. Dar atât este cert, că dacă partidele plasează credo-ul deasupra țării, independența noastră va fi pusă în primejdie a doua oară și probabil pierdută pentru totdeauna. Trebuie să fim toți hotărâți să ne păzim de această eventualitate. Trebuie să fim determinați a ne apăra independența cu ultima picătură a sângelui nostru.”
Traducere de George Anca

George Anca

Inaugurarea şcolii de indianistică

Marţi 27 aprilie 2010, la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională
Str. J.L. Calderon nr.39, Bucureşti, în cadrul Salonului cultural „Colocviie de marţi”, cu tema „Indianişti români de ieri şi de azi”, a fost inaugurată Şcoala de Indianistică din România. Sintagma circulă de mai mulţi ani, în legătură cu existenţa Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA). Amfitionul întâlnirii a fost George Anca, preşedinte RICA, oaspeţi din partea Ambasadei Indiei: Nandkishore Pamwar, secretar II şi Manohar Lal, ataşat cultural.
Au prezentat intervenţii membrii fondatori: George  Anca: Recunoaşterea Sakuntalei în Carpaţi; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: Secţia Hindi a Universităţii Bucureşti, la 40 de ani; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana în România; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainismul în România; Mihaela Gligor: Tradiţia argumentativă în India; Dan Ţop: Receptarea dreptului indian în România; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari în România; Florinel Agafiţei: Pionieri, clasici, urmaşi; Doina Boriceanu: Tărâmul Dintre Lumi; Maria Daniela-Pomohaci: Sistemul de caste Au fost lansate cărţi de indianistică publicate de editurile Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film. Muzicianul Victor Beliciu, conducătorul formaţiei Turya classical s-a alăturat menbrilor fondatori şi în numele altor artişti. Sperăm să avem un volum de proceedings, măcar pe net.
În pregătirea deschiderii Şcolii de Indianistică, am adresat întrebarea: ce reprezintă pentru Dumneavoastră indianistica/indologia românească? Iată câteva răspunsuri.
Veronica  Anghelescu :
Singura modalitate de a mă  apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi.
Crina  Bocşan :
Raspuns laconic : necesitatea recunoasterii apropierii, similitudinii intre culturi (in stadii diferite).
Florinel Agafiţei:
În primul rând, efortul, mai mult individual, al multor personalităţi aparţinând arealului spiritual românesc, de apropiere, percepere, înţelegere a culturii şi civilizaţiei caracteristice subcontinentului indian, efort derulat de-a lungul întregii perioade moderne şi contemporane, mai ales; apoi, în acelaşi plan de coordonare, confluenţa manifestată între culturile română şi indiană, în general, şi influenţa prezentă în planul creaţiilor individuale aparţinând tuturor acelor artişti, prozatori, poeţi, sculptori etc., care au sorbit din izvoarele, adeseori nealterate, ale culturii indiene, aşa încât să rezulte, la un  moment dat, opere despre care să vorbească întreaga umanitate – vezi, cu deosebire, anumite creaţii ale lui Brâncuşi, de pildă, Eminescu sau ale savantului Mircea Eliade, doar pentru a da câteva exemple.
Travaliul personal, de cele mai multe ori, a însemnat, încă de la începuturile cunoaşterii reale şi profunde, sistematizate, a culturii indiene – începuturi plasate de noi, în veacul al XIX-lea – şi încercarea de creare a unei şcoli de indianistică, dacă stăm să ne gândim la influenţele avute de Haşdeu asupra lui C. Georgian, L.Şăineanu şi, mai ales, T.Iordănescu, de nu cumva şi Simenschy, mai târziu, în acest sens. Modelul se va perpetua în timp, iar numele mari apărute în acest areal în anii interbelici, dar şi postbelici, confirmă ipoteza…
Neîndoios, interesul  constant pentru filosofia şi literatura indiană a influenţat cultura noastră, încă de la apariţia în spaţiul românesc a variantei creştine a vieţii lui Buddha.
Mai presus de toate, însă, consider că se află, de fiecare dată, în această ecuaţie a confluenţei şi influenţei, deopotrivă, exemplele înaintaşilor care au favorizat apariţia discipolilor, discipoli care au întrecut, adeseori, pe magiştrii lor, ajungând să fie apreciaţi la nivel mondial, nu de puţine ori chiar în India, la ea acasă, pentru creaţiile personale izvorâte din raportarea la lumea hindusă, cu tot ce incumbă aceasta; şi mă gândesc, aici, deocamdată, doar la medicul Sergiu Al-George – autodidact, când vine vorba de India, sanskrită şi filosofie indiană – cât şi la alţi doi medici indianişti, la fel de renumiţi, poate, A.Roşu şi Sergiu Emil Demetrian.
Deşi accidentele istoriei nu ne-au permis să avem o şcoală de indianistică, precum cea germană sau franceză, deşi contextul nostru diferit de dezvoltare a impus, adeseori, piedici serioase activităţii indianiştilor români – mă gândesc, de pildă, la Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian ori mai sus amintitul Sergiu Al-George, dar şi la alţii, care au fost nevoiţi să plece din România, alungaţi fiind de regimul comunist, vezi, cazul soţilor Anton şi L.Zigmund Cerbu ! – totuşi, pasiunea pentru India a continuat să supravieţuiască, fie şi în condiţiile regimului concentraţionar de extremă stânga, aşa cum a fost cel comunist, de la noi, fie dincolo de graniţele ţării.
Faptul acesta, adăugat celorlalte, spune foarte multe despre legăturile noastre directe, spirituale, cu spaţiul hindus; şi dacă ne mai gândim la Eliade, care afirma, odată ajuns pe tărâmul bătrânei Indii, în anii interbelici, că acolo a simţit profunda legătură cu neamul din care se trăgea, cu protoistoria caracteristică spaţiului carpato-danubiano-pontic (mai precis, în inima verde a Bengalului) pricepem şi mai bine care este importanţa raporturilor româno-indiene în timp, pe de o parte, cât şi a apariţiei indianiştilor, în ultimele secole – la noi – pe de altă parte.
Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii.
Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să  se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace –  înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.
După cum s-a văzut, cel puţin până acum, acest interes n-a avut niciodată ca efect spiritual nefastul, ci dimpotrivă, îmbogăţirea ambelor civilizaţii şi culturi cu tot ce înseamnă şi presupune cunoaşterea reciprocă, respectiv creionarea imaginii unuia faţă de celălalt.
Cu cât cunoaşterea se aprofundează, cu atât mai mult ne vom înţelege mai corect propriile repere spirituale, cât şi pe ale celor cu care, fără îndoială, ne înrudim
Nicolae Georgescu:
Indianistica/indologia românească  reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia istoriei.
Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de păildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer.
Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea  atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă.
Petru Costinescu:
Indianistica, indologia ?
Ce inseamna pentru mine ?
Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca.
Si ce am invatat despre inventiile indiene, marcile indiene si design-ul indian.
Si filmele indiene pe care le-am vazut.
Si prajiturile indiene din Romania.INDIÁNĂ1, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frișcă și acoperită cu glazură de ciocolată. [Pr.: –di-a-] – Cf. germ. Indianer [krapfen]. Sursa: DEX ’98
Si tesaturile de bumbac indiene.
INDIÁN1 s.n. Țesătură de bumbac subțire și fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecționează obiecte de lenjerie. [Pr.: -di-an. – Var.: indiánă s.f.] – Din fr. indienne.
Sursa:
DEX ’98
SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă și amplă, care acoperă un umăr și lasă dezgolit pe celălalt. [< fr., it., engl. sari < cuv. Indian].
Florina Dobre-Brat:
Nu cred ca Bhartrihari intereseaza prea multa lume, si nici Panini si nici filosofia limbajului. Poate ca e mai bine sa abordati un subiect general si fiecare sa poata aduce propria contributie, dupa preocupari si studii.
Cine mai este invitat dintre indianisti? Suntem atat de putini…si atat de imprastiati….care pe unde am apucat si apucam!
/…./Bhartrhari va fi cu siguranta…10-15 minute…nu mai mult.
E ceea ce stiu mai bine. Ma voi gandi la cum sa-l abordez.
/…/Incerc sa vin martea viitoare cu un text despre Sergiu Al-George si Panini.
Mircea Handoca:
Preocuparile mele eliadesti m-au apropiat de indianistica la inceputul deceniului al 8 lea, cand am publicat un articol valorificand afinitatile elective dintre India si Mircea Eliade, desigur, o incercare de amator,  nefamiliarizat cu semnificatia si profunzimea notiunilor  si cunostintelor de indianistica.
Cartea lui Sergiu Al George   <<Arhaic si universal>> aparuta in toamna anului 1981 mi-a dezvaluit noi taine ale prezentei  „continentului” indian in constiints culturala  romaneasca (Brancusi, Eminescu, Blaga  Eliade)
O alta etapa in intelegerea  indianismului romanesc  l-a constituit pentru mine lectura monumentalei editii din Operele lui Eminescu. La cel de-al paisprezecelea tom am zabovit indelung. Aici se afla reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene  continand traducerea autografa a Gramaticii limbii sanscrite de Franz Bopp. Cele 220 de pagini talmacite in romaneste de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adaugate echivalentul in romana, note si adnotari ale lui Eminescu. CXomentariile Amithei Bhose, la obiect  ne ofera cele mai  competente si utile  informatii si interpretari.
Indianistica romaneasca inseamna pentru mine  si  cele trei carti ale lui Mircea Itu, si volumele lui  Vasile Andru si eseurile de indoeminescologie ale lui George Anca,eruditele studii ale lui Liviu Bordas,  si recentul jurnal din  India al Mihaelei Gligor,  alaturat altor  jurnale  de calatorie, ce ne aduc aproape  nu doar parfumul exotic al Indiei ,ci si cate ceva din sufletul  „Indiei eterne”
Mircea Handoca
Julieta Rotaru:
Cred ca titlul comunicarii mele ar trebui sa fie altul „Un proiect international al noului Centru de Studii Eurasiatice si Afroasiatice”. Fiindca intr-un mesaj anterior ma intrebati pe cine am putea invita, eu cred ca cel mai portrivit ar fi dl. Gelu Voican Voiculescu. Este unul dintre cei mai profunzi guenonisti din Romania.
Abhijit-da va fi in Europa abia dupa 1 mai.
Delia Grigore :
Va multumesc mult ca ati participat la festivalul nostru prilejuit de celebrarea Zilei Internationale a Rromilor. Va multumesc si pentru aceasta invitatie la Colocviile de marti. Despre limba rromani si originea ei indiana ar putea vorbi mult mai bine decat mine dl. prof. univ. dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), asadar va recomand sa-l invitati pe dumnealui, iar eu as putea vorbi despre mostenirea culturala a Indiei in cultura traditionala rromani.
Mihaela Gligor:
Gandhi a vorbit tare frumos azi… au venit si indienii convocati… au fost emotionati, saracii…
A fost tare frumos…. m-am dus si i-am spus ce „minuni” fac eu cu India mea….  i-am zis de fratele lui, forstul guvernator, ce l-am intalnit la Calcutta… ce mai, suntem prieteni deja…. Nu l-am invitat eu… PATRIR a facut-o… a venit cu un grup de oameni cu care cica merge peste tot in lume sa vorbeasca despre pace si din astea… a fost frumos….  scriu un material mic pt Herald si va trimit linkul cand apare…
Doina Severin-Boriceanu:
N-am ascuns deloc dragostea mea nesăbuită pentru India, Tărâmul Dintre Lumi. Iar pentru cei care s-au ocupat de Descifrări şi Primiri printre noi – cu mai mult sau mai puţin protocol şi fast, a semnelor culturii şi civilizaţiei indiene, am un respect teribil! Ba şi un dram de invidie!
Dacă  existenţa ar avea un sens, acela ar fi, nu?,  schimbarea! Minunea minunilor! Iar devenirea prin cunoaştere mi-a plăcut totdeauna. Mă las surprinsă cu voluptate. Iubesc asta! Renunţ la orice precauţii şi mă arunc pe brânci înainte să aflu… În momentuil de faţă, mă simt prea de tot sentimentală, fie vorba între noi – după Eliade,  „maladie intenţională, difuză, splendidă”. Am devoţiune pentru cei morţi în războaie sau pe pragul casei mele, pentru arborele trântit de ţapinar, pentru regăsiri… Iar când citesc orice, dar Orice Despre India, practic o Reală Regăsire. Tânjesc după asta, mă las cotropită de ceea ce-mi aduc sub nas pasionaţii indianismului şi chiar cred că vibrez cu ei, respir cu ei, rând după rând, nerăbdarea mă face să înghit lacomă ofertele lor, interpretările şi gesturile lor de cunoaştere, mă înec, mă sufoc, dar merg mai departe cu credinţă. Ca şi cum într-un război comandantul de batalion ar striga: „Înainte! La atac!”. Sună egoist. Nu ştiu cum e la alţii, dar în ţinutul fiinţei care sunt, toate se petrec uneori de nici eu nu le mai dau de cap! Cei care bat tărâmul necuprinsului indian, mă îmbibă de pasiuni noi, de chemări spre universuri, mă ajută să răsuflu larg, imens, fără opintiri, să mă desfăt de ce aflu… într-o stare pantagruelică de nevindecat. Trăiesc iluzii binefăcătoare c-aş putea atinge un concept, un simbol, o filă dintr-un Înţeles… Mă duc hai-hui prin universurile prinse de mâna care umple pagina cu propriile aprecieri şi date. Iar asta mi se pare enorm! Poate că li se întâmplă şi altora… Poate că nu. Poate mi se trage de la nesăbuinţa acelei iubiri cu India, nesăţioase. Ating cu ei o superstiţie a supravieţuirii, o dorinţă pasională de-a colinda literele ca pe o pădure magică de unde n-aş mai vrea să ies…
Practic, încă, schimbarea prin cunoaştere. Deschid cărţi după cărţi, nu mai pot umbla de mult prin viaţă decât sprijinită de aceste cârje.
Şi, totuşi… Iată, vă fac asemenea confidenţă deloc la locul ei…
Prefer adesea nejustificat şi condamnabil băutura tare a Realului, fără  nici o dezvăluire în jurul său, fără lumina crudă în care îl aşează trudnic munca celui ce-mi aduce dinainte bogăţia şi fastul ospăţului cunoaşterii. Ca  la mama lui real, să mă duuuc prin el, să-l străbat eu însămi, să mă împiedic, să mă ridic, să mă julesc la genunchi cotrobăindu-l, să-mi zdrelesc mâinile încercând să-l prind, să mi-l aduc pe palme până la marginea sufletului meu avid, desigur, să iubească-cunoască în felul său! Construiesc un piedestal fantasmagoric pe care-l botez cu emfază: ”diacronism” şi-l aşez, pe acel Real, ca la el acasă! Ha!
Pe de altă parte, am nişte limite clare. Asta îmi ciobeşte iubirile mărturisite şi nu. Dacă ar fi după mine, eu una rămân cam în felul lui Petre Ţuţea – dacă-mi e îngăduit!, bun prieten al familiei mele, mai ales cu unchiul meu, profesor de filozofie, Victor Pavelescu. „Nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alte neamuri”. Adică sunt român şi „ca român mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Sunt român prin vocaţie (…).Tot ce gândesc devine românesc”. (Petre Ţuţea). Asta poate fi şi de bine, dar şi un pericol, nu? Deşi zilnic îmi fac rugăciunile la timp şi-mi spun ca într-o mantră specială, cu Prilejul fascinant al alunecării mele într-o carte sau alta anume despre India, îmi spun parafrazănd titlul unui roman al lui Mircea Eliade: „Asta-i o lumină ce nu se stinge…”. Mai contradictoriu de-atât nu se poate!  

George Anca:
"Inauguration of the Indology School"
Tuesday, April 27, 2010, at the Center for Recreational Activities and Occupational Innovation
(presently Cultural Center „Jean Louis Calderon”) Str. JL Calderon nr.39, Bucharest, in a   "Tuesday Colloquium", with the theme "Romanian Indologists of yesterday and today", inaugurated the Indological School of Romania. The phrase has been circulating for many years in connection with the existence of the Romanian-Indian Cultural Association (RICA). The amphitrion of the meeting was George Anca, RICA President, guests from the Embassy of India: Nandkishore Pamwar, Secretar II and Manohar Lal, a cultural affiliate.
The founding members have intervened: George Anca:
Sakuntala's Recognition in the Carpathians; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: The Hindi Department of the University of Bucharest, 40 years old; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana in Romania; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainism in Romania; Mihaela Gligor: The Argumentary Tradition in India; Dan Top: Accepting Indian Law in Romania; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari in Romania; Florinel Agafiţei: Pioneers, classics, descendants; Doina Boriceanu: The Land of the Worlds; Maria Daniela-Pomohaci: Castes System. Indian books published by Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film were released. The musician Victor Beliciu, leader of the Turya classical band, joined the founding men on behalf of other artists. We hope to have a volume of proceedings, even on the net.
In preparing for the opening of the Indian School, I asked the question: what does the Romanian India /
Indology mean to you? Here are some answers.
VeronicaAnghelescu:
The only way to approach and understand the sacred texts of a great culture.
Crina Bocşan:
The laconic answer: the need to recognize the proximity, the similarity between cultures (in different stages).
Florinel Agafiţei:
First of all, the individual effort of many personalities belonging to the Romanian spiritual area, to approach, to perceive, to understand the culture and civilization characteristic of the Indian subcontinent, effort that has been carried out throughout the modern and contemporary period, especially; then, in the same coordinating plan, the confluence manifested between the Romanian and Indian cultures in general, and the influence present in the plan of the individual creations belonging to all those artists, prose writers, poets, sculptors, etc., who snatched from the often unaltered springs of 
Indian culture, so as to show, at some point, works about which humanity can speak - see, for example, some of Brâncuşi's works, for example Eminescu or the scholar Mircea Eliade, just to give some examples.
The personal travali
u has often, since the beginnings of the real and profound, systematized knowledge of the Indian culture - our beginnings in the nineteenth century - and the attempt to create an Indian school if we are thinking about the influences of Hasdeu on C. Georgian, L. Şăineanu and, especially, T. Iordănescu, or Simenschy later, in this sense. The model will be perpetuated over time, and the big names emerged in this area during the interwar and post-war years, confirm the hypothesis ...
Undoubtedly, the constant interest in Indian philosophy and literature has influenced our culture since the appearance of the Christian version of the Buddha's life in the Romanian space.
Above all, however, I believe that there is always in this equation of confluence and influence, the examples of the forefathers that favored the appearance of the disciples, disciples who often surpassed their magistrates, being appreciated at worldly, not just in India, at home, for personal creations from the Hindu world, with all that lies in it; and here I am thinking only of Doctor Sergiu Al-George - self-taught, when it comes to India, sanskrit and Indian philosophy - and to two other Indian physicians, as well as perhaps A. Rosu and Sergiu Emil Demetrian.
Although the accidents of history have not allowed us to have an Indian school such as German or French, although our different context of development has often imposed serious obstacles to the work of Romanian Indians - I am thinking, for example, of Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian or above mentioned Sergiu Al-George, but also to others who were forced to leave Romania, being expelled by the Communist regime, see, the case of the spouses Anton and L. Zigmund Cerbu! - yet, the passion for India continued to survive, even under the conditions of the extreme left-wing concentration regime, as was the communist, either from us or across the country's borders.
This fact, added to the others, tells a lot about our direct, spiritual ties with Hindu space; and if we think of Eliade, who once said to the land of the old Indian in the interwar years, that he felt there was a deep connection with his descendants, with the protoistory characteristic of the Carpathian-Danubian-Pontic space (more precisely in the heart we know better about the importance of the Romanian-Indian relations over time and of the emergence of the Indians in the last centuries - with us - on the other.
The present postdecembrist records not the resumption, but the more nuanced continuation of ties with Indian spirituality, for many young scholars have appeared and manifested themselves in the spiritual area linking Romania to India and vice versa, the signs showing that the contemporary efforts are in the natural, , A new value marker for the entire spiritual pantheon of mankind.
The Romanian indology, whether it was individual or trying to be a possible school - a school about which the West could speak once, as we have long been talking about in the West, and how we try to make it in Bucharest, especially in the decades left since the revolution - in fact, another space of our spiritual manifestation, which is the manifest interest of the Romanians for the Orient, in general, India, especially the interest started, maybe, and from an ancient past, once common, Indo-European.
As has been seen, at least until now, this interest has never had the spiritual effect of being ill-fated, on the contrary, the enrichment of both civilizations and cultures with all that it means and presupposes mutual knowledge, namely the perception of the image of one another.
The more knowledge is deepened, the more we will understand more correctly our own spiritual references and those with which we no doubt relate
Nicolae Georgescu:
India/
Indology represents for me, in short, the retrieval of our latinity in the Indo-European, along with the great peoples who brought the world to the institution of history.
History was before the Indo-Europeans, and the Egyptians lived for thousands of years before the Indo-Europeans, but no one thought of it, as Herodotus, from causes to effects, and especially to sing it, that Homer.
Indianism in us has meant finding so many words, myths, moods, even habits, mentalities. And we Wallachians swear by Olt - as the Indians swore Bengali, for example.
Petru Costinescu:
Indianism, indology?
What does it mean to me?
What I read from Lucian Blaga (Valor Trilogy), Mircea Eliade, George Anca.
And what I learned about Indian inventions, Indian brands and Indian design.
And the Indian movies I've seen.
Indian cakes INDIANA1, Indian, s.f. Cake filled with cream and covered with chocolate glaze. [Pr: -di-a-] - Cf. Indianer [krapfen]. Source: DEX '98
And Indian cotton fabrics.
 
INDIAN1 s.n. Fine and fine cotton fabrics, bleached, painted or printed, of which lingerie is made. [Pr: -di-an. - Var: indian s.f.] - From fr. indienne.
Source: DEX '98
SARÍ s.n. Indian women's long, broad clothing that covers one shoulder and leaves the other unbound. [<fr., it., engl. jump <word. Indian].
Florina Dobre-Brat:
I do not think Bhartrihari is interested in too many people, neither Panini nor the philosophy of language. Perhaps it is better to address a general topic and each of them can make their own contribution, after concerns and studies.
Who else is invited from the Indians? We are so few ... and so scattered ... where we got to grab!
/.../Bhartrhari will definitely be ... 10-15 minutes ... no more.
It's what I know best. I'll think about how to deal with it.
/ ... / I'm trying to come next Tuesday with a text about Sergiu Al-George and Panini.
Mircea Handoca:
My
Eliadest concerns approached me with the Indian at the beginning of the 8th century, when I published an article exploiting the elective affinities between India and Mircea Eliade, of course, an amateur attempt, unfamiliar with the significance and depth of the notions and knowledge of the India.
Sergiu Al George's book << Archaic and Universal >>, published in the autumn of 1981, revealed new mysteries of the presence of the Indian continent in Romanian cultural constellations (Brancusi, Eminescu, Blaga, Eliade)
Another stage in the understanding of Romanian Indianism constituted for me the reading of the monumental edition of Eminescu's Works. At the fourteenth, I got stuck for a long time. Here is the facsimile of three Eminescu manuscripts containing the transcript of Franz Bopp's Sagittarian Grammar. The 220 pages in Romanian poems are followed by another 70 of the comparative glossary, where the German translations of the author are added to the equivalent in Romanian, notes and annotations by Eminescu. The Amith
a Bhose cmomentarians give us the most competent and useful information and interpretations.
Indology Romanian means to me and the three books by Mircea Itu and volumes Vasile Andru and essays indoeminescologie of George Anca, erudite studies of Liviu Bordas and recent journal in India Mihaela Gligor, joined other travel diaries, which brings us almost not only India's exotic scent, but also something from the soul of "eternal India"
Julieta Rotaru:
I think the title of my communication should be another "An International Project of the New Center for Eurasian and African Studies". Because in a previous message you ask me who I can invite, I think the most portrayed would be Mr. Gelu Voican Voiculescu. He is one of the most profound guenonists in Romania.
Delia Grigore:
Thank you very much for attending our festival dedicated to the celebration of the International Roma Day. Thank you also for this invitation to the Colloquia on Tuesday. About the Rromani language and her Indian origin could speak much better than me. prof. univ. Dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), so I recommend you to invite him, and I could talk about the cultural heritage of India in the traditional Rromani culture.
Mihaela Gligor:
Gandhi spoke loudly today ... the indians were summoned ... they were excited, the poor ...
It was beautiful. I went and told him what "wonders" I did with my India .... I told his brother, the governing governor, what we met in Calcutta ... what else, we are friends already .... I did not invite him ... PATRIR did it ... he came up with a group of people he talks about all over the world to talk about peace and this ... it was nice .... I write a little material for the Herald and send you the link when it appears ...
Doina Severin-Boriceanu:
I have not hid
e at all my indignant love for India, the Land of the World. And for those who have deciphered and deciphered among us - more or less protocol and fast, the signs of Indian culture and civilization, I have a terrible respect! And a bit of envy!
If existence had a meaning, would that be, right ?, the change! Wonders of wonder! And becoming acquainted with me has always pleased me. I'm surprisingly surprised. I love it! I give up all the precautions and throw myself on my cheeks before I find out ... At the moment, I feel too sentimental, whether between us - after Eliade, "intentional, diffuse, splendid malady". I have devotion for the dead in the wars or on the threshold of my house, for the shaved tree, for the reappearance ... And when I read anything but Everything About India, practically a True Retrieval. I long for it, I am left in the middle of what brings passion to Indian people and I really think that I vibrate with them, breathe with them, row after row, impatience makes me greedy their offerings, their interpretations and their gestures of knowledge, me I drown, but I go on with faith. As if a battalion commander in a war would shout, "Before! Attack! ". Sounds selfish. I do not know how it is to others, but in the realm of the being they are, they all happen sometimes and I do not give them any more! Those who knock the realm of the indomitable Indian, imbibe me with new passions, calls to the universes, help me to widen wide, huge, without speculation, to enjoy why I find myself ... in an innocent pantagruelic state. They live benevolent illusions that I could attain a concept, a symbol, a tab of a Meaning ... I go hai-hui through the universes caught by the hand that fill the page with my own appreciation and data. And that feels enormous! Maybe it happens to others ... Maybe not. Perhaps I am drawn from the insolence of that love with India, insatiable. With them a superstition of survival, a passionate desire to chase the letters like a magical forest from where I would not want to go out ...
Basically, change through knowledge. I open books by books, I can not walk much longer in life than supported by these crutches.
And yet ... Behold, I make you such confidentiality in its place at all ...
I often prefer unjustified and condemnable real beverage without any disclosure around it, without the cruel light in which the labor of the one who brings before me the richness and the fast of the feast of knowledge. Like his real mother, I can duck through him, walk through him, hinder me, get up, kneel at my knees, knock him, shake my hands trying to catch him, I bring him to the edge of my beloved soul, of course, to love-know in his own way! I build a phantasmagoric pedestal that I baptize emphatically: "diacronism" and I put it on that Real like at home! Ha!
On the other hand, I have some clear limits. That's what my beloved beings are doing, and not. If it were after me, I would be a little like Petre Ţuţea - if I am allowed !, a good friend of my family, especially with my uncle, professor of philosophy, Victor Pavelescu. "I can not extrapolate my spirit to other nations." I mean, I am Romanian and "as a Romanian I count the navel of the earth. That if I were not Romanian, I would not be anything. I am Romanian by vocation (...). All that I think becomes Romanian. " (Petre Ţuţea). That can be good, but also a danger, right? Although they pray on my daily prayers and tell me that in a special mantra, with the fascinating occasion of my slipping into a book or another about India, I say to myself paraphrasing the title of a novel by Mircea Eliade: "That's a light that is not extinguished ... ". More contradictory than that can not be!
 
Adelina Patrichi Scala



Marmorea Verona, un'eternità e una notte... La città di Marmorina di Boccaccio. Le chiese marmoree di Dickens. Si sa, il marmo è freddo, eh si che lo è. Anche lei lo è, ma io l'ho vista ubriaca, infiammata, scolpita in marmo rosso, dunque interpretabile.
Qui in Piazza delle vecchie erbaiole, c'è questa pietra, questo marmo, questo materiale che non sa dimenticare. Il suo colore conta ancora i passi, l'angolatura del sole, i cuori e il loro peso, il cadere o il volare che un p...

Verona marmura, o eternitate si o noapte... orasul marmorina din Boccaccio. Bisericile de marmură ale lui Dickens. Știi, marmura este rece, nu-i așa. Și ea este, dar am văzut-o beat, inflamat, sculptată în marmură roșie, așa să fie.

Aici în Piazza delle vechi erbaiole, este această piatră, această marmură, acest material care nu se poate uita. Culoarea sa contează încă pașii, unghiul soarelui, inimile și greutatea lor, căderea sau zborul pe care un trecător îl cultiva în sine. În această piață " Soarele " din băncile " Piassaroti " sunt măcar o dată închise, crescând frumusețea neobosit... și apoi MAFFEI. Peste o înghețată rafinată pe care încă nu am vrut să o gust. În continuare, fresce aproape indiene. Vase de vopsea moarte acolo unde timpul este diluează, iar memoria este scolorando, măsoară timpul cu același ceas din Calcutta. Palatul Mazzanti. Închis, voci și formule matematice. Cea mai rece inimă din toate timpurile - Fântâna, Madonna Verona, simbolul alb al marmorina... vedere la micile noastre momente cu - și cum ar fi - apa rece.

Spre cer, turnul lamberti... acum aproape 40 de ani de la un băiat cu ochi albaștri ca marea care ne-a împins unul pe altul.

Și a fost ani mai târziu.

În seara asta, tânărul pierdut i-a dat fetei că sunt o altă bucată din această piață.

Nimeni nu știe, dar o dragoste veche o dezmembrare.

Mit


Mircea Coloşenco

(Varianta a II-a)


MARIAN  POPA  versus  PROZATOR  POSTMODERN



Pentru a fi historically correct, deosebim în episistemul comparatistului literar  Marian Popa o sorginte existenţialist-deconstructivistă-behavioristă, atât în contradicţiile fiinţei întru alegerea absenţei unui sens raţional al sentimentului absurdităţii umane, conform preceptului antic reductio ad absurdum, cât şi de germanicul Angst/ spaima-disperarea-nimicul unui scop în Univers, pentru evaluarea ştiinţifică a comportamentului şi a cauzelor sale.
Prin destinul de universitar la catedrele instituţiilor de profil din Bucureşti (1966-1982) şi Köln (Gastprofessor, 1983-1988), cu stagiu de bursier al Fundaţiei Humboldt, la Stuttgardt (1973), refuză întoarcerea în România, după 1989, continuând activitatea care   l-a consacrat de cercetător iniţiat al valorilor deplinătăţii/armoniei/purităţii scrierilor ca artă a cuvântului. Condusese Clubul Studenţilor din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii bucureştene şi editase volumele: Homo fictus (1968), Dicţionar de literatură contemporană (1971, 1977), Camil Petrescu (1972), Forma ca deformare (1975), Comicologia (1975), (premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti), precum şi romanele antiliterare Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), Podul aerian (1981) ş.a.
Ca publicist, colaborând încă din 1964, student fiind, la revistele vremii: „Amfiteatru” „Vatra”, „Viaţa studenţească”, „Viaţa românească” ş.a., s-a implicat în momentele culturale respective, cum a fost conglomeratul de experienţe de după „Tezele din 1971”, dar şi în cazul plagiatului Incognito de Eugen Barbu. Articolul în chestiune a fost publicat la intervenţia lui George Macovescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor („România literară”, nr.5, 1 februarie 1979), scandalul provocat de „România literară” având mize morale diferite în cele două tabere pro-contra şi final confuz în dramatizarea subiectului disputat separat de grupările de internaţionalişti şi de patrioţi la nivelul CC al PCR.
Nu-i va fi iertată poziţia forte la finele anului 1981, când în articolul Două perioade de mediocritate literară („Săptămâna”, nr. 577, 25 decembrie 1981), se arată profund mirat de sterilitatea literaturii în epoca terorii şi conducerii imperiale napoleoniene, text publicat la declanşarea campaniei de aniversare a zilei de naştere a Tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Paralelismul este supervizat de Cenzura partinică şi de stat, măsura fiind drastică: rubrica desfiinţată, iar autorului  ridicându-i-se dreptul de semnătură, reflex întârziat după intervenţia sa acidă la întâlnirea cu Nicolae Ceauşescu din 26 august 1980, cu 22 de scriitori ce se considerau dezavantajaţi de Partidul-Stat!

II

Emigrat în Germania Federală, vizitându-şi post-decembrist ţara natală (ne)invitat la manifestări culturale, unele periodice, de ex. „Litere”. Revistă lunară, de Cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, cu subredacţie la Chişinău/ Moldova, l-a cooptat printre Seniori Editori, dar colaborează şi la alte publicaţii.
Surprinde comunitatea postmodernă de Breaslă prin editarea unui op masiv titrat în specific personal Istoria literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944-22 decembrie 1989 (Editura Semne, Bucureşti, Ediţia I, 2001, vol. 1-2; ediţia a II-a, 2009, revizuită şi augmentată, 1-2, 1111-1195 pag.), în care radiografiază creaţia beletristică naţională dincolo de ilustrivism printr-o tematizare cu argumente credibile în condamnarea imposturii clişeelor industrioase selectate din lumea avortată cum-necum la finele tenebrosului An’89…
Reverberaţia provocată în arealul politically correct pentru exagerări/inadvertenţe a fost promptă la distinşii exegeţi Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, Cristian Sandache ş.a., în contradicţie cu George Pruteanu, Vasile Andru ş.a. Anatema dură/ perpetuă ca delator la Securitate (alături de alţi magiştri: Alexandru Paleologu, Dan Zamfirescu şi câţi or mai fi fost!) nu l-a mortificat. Dimpotrivă. Lasă să se înţeleagă că este învăţat cu alde astea de la prima excomunicare de cândva… numai că plata şi răsplata la opul său nu e „de azi pe mâine”, ci pentru totdeauna!


III

Astfel, depune spre apariţie la Editura Dacia din Cluj-Napoca cartea Excubus semnată Armani Apparto, ştire publicată la 30 decembrie 2011. Ceva n-a mers, întrucât un fragment cu acelaşi titlu al romanului a fost reprodus în revista „Litere” (Găeşti, XV, 5, mai 2014, pp. 65-67), cu menţiunea că volumul se află în pregătire la Editura Bibliotheca din Târgovişte. Lansarea lui a avut loc în cadrul Colocviilor de Marţi de la Academia Internaţională Eminescu, Casa de Cultură a Sectorului 2 din Bucureşti, în ziua de 24 iunie 2014, urmată în aceeaşi locaţie, la 26 august 2014, de cartea Daecubus semnată Inmaar Popaart, amfitrionul manifestării fiind scriitorul indianist Dr. George Anca, iar moderator-criticul de artă Sorana Georgescu Gorjan, fără a dezvălui identitatea autorilor volumelor respective.
Ulterior, cele două romane sunt lansate de Editura Bibliotheca la standul propriu de la Pavilionul Central Romexpo, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus. Carte de Învăţătură, vineri 21 noiembrie 2014, împreună cu alte lucrări ale membrilor Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, prezentatori fiind cunoscuţii Aurel Maria Baros, Tudor Cristea, Dan Gîju şi Florentin Popescu, care nici domniile lor n-au dezvăluit secretul că cei doi autori cu nume inexistente în onomasiconul român sunt anagramele unuia şi aceluiaşi… Marian Popa.
În anul următor, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest din Capitală (20-24 mai 2015), la care Editura Bibliotheca din Târgovişte nu a avut stand propriu, scriitorul George Motroc a răspuns la întrebările din Top 10 cărţi lansate atunci, declarând: „Pe primul loc, se plasează Comedia Cubata a enigmaticului şi surprinzătorului scriitor Popaart, volumul 3, Daecubus.” („Actualitatea literară”. Lugoj, nr. 49, iulie 2015, p.12).
Referindu-se, la aceeaşi ediţie a Salonului, în articolul Un concert cu 700 de dirijori, la faptul că au fost tot atâtea lansări şi dezbateri de carte, scriitorul isihaist Vasile Andru este şi el secretos: „Comedia Cubata – un eveniment românesc îşi va avea ziua sa într-un calendar esthetos.” La întrebarea cine-i autorul, răspunde mefistofelic: „Autorul a mai publicat şi un op care a fost calificat de critici drept monumental”, nenumindu-l. („Vatra veche”. Tg. Mureş, VII, 12 (84), decembrie 2015, pp. 38-39). În acelaşi număr, redacţia revistei include o fotografie reprezentând pe Vasile Andru şi Marian Popa la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, în 2011, fără nici o trimitere.
Doi ani mai târziu, la ediţia 21 a Târgului Internaţional Gaudeamus . Romexpo Bucureşti (vineri, 24 noiembrie 2017), la standul Editurii Bibliotheca din Târgovişte, este întregită Comedia Cubata cu al patrulea volum – Concubus de Raiman Paporta, lansarea prezentată de Aurel Maria Baros, George Coandă, Dumitru Augustin Doman, Dan Gîju, Nicolae Oprea, Florentin Popescu, cu toţii – membri proeminenţi ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, însă nici unul nu a divulgat numele real al autorului, nici nu a redactat vreo recenzie…

IV

Falsa secretomanie este faţă de publicul cititor un fel De-a v-aţi ascunselea/ Jeu d’esprit între M. P. şi Breasla care îi ignora contextul postmodern al celor patru volume de proză cu prefixe schimbate la titlul comun, identificând în el un alias jucător de baschet pentru cele aruncate în „coşul de azi pe mâine” de la Editura Semne!... Asta, da, Istorie!
Doar trăim/ parcurgem canonul Noului Eon cu naţionalistul Mihai Eminescu în Debara, cu starul Mircea Cărtărescu propus la Nobel, dar luat de o ilustră necunoscută Herta Müller, cu poetul de excepţie Nicolae Labiş exclus din Programa Şcolară/ Liceală încă din anul 2005, dar inclus obligatoriu, pentru Eseistică, imbatabilul Horia Roman Patapievici dimpreună cu inegalabilul Andrei Pleşu. Lista poate fi prelungită cu exemple din alte domenii:     D-na Kövesi aleasă de Occidentul spre care tindem Prim-Procuror la UE, împotriva Oficinei Naţionale! Şi câte şi mai câte. Ne oprim aici cu Eon-area…
Echidistant ca editolog, voi descrie, mai întâi, obiectele discordiei care au fost trecute cu vederea de mai toate periodicele de profil de la apariţie (2014) şi până în prezent (2020), inclusiv de publicaţia în specialitate „Bibliografia naţională”! Iată-le:
Armani Apparto. EXCUBUS./ Prefaţa:/ Români la Colonia de Horace Gange. Colecţia Proză contemporană coordonată de Mihai Stan. Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, 266 pag./Menţiune pe pagina de gardă: „Excubus aparţine unei pentapatopii având o componentă care nu va fi niciodată tipărită.”/;
Iarman Popaart. UNCUBUS./ Prefaţa:/ Un critical fiction de Horace Gange./ Se repetă Colecţia şi Menţiunea./ Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, 274 pag.;
Inmaar Popaart. DAECUBUS./ Se repetă Colecţia şi Menţiunea./ Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, 334 pag.;
Raiman Paporta. CONCUBUS./ Se repetă Colecţia şi Menţiunea/ Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2017, 384 pag.;
Capitolele din volumul Daecubus şi coperţile 1 şi 4 sunt ilustrate de autor, pe cea finală fiind reproduse excerpte din conţinutul fiecărui volum în parte.
Dar nu numai M. P. îşi semnează cele patru volume enumerate (ex/ un/ dae/ concubus) ale pentapatopiei sale, anagramându-şi numele de stare civilă şi de autor de texte, ci şi prefaţatorul primelor două volume, respectiv Horace Gange, care nu e altul decât Dr. George Anca – poet, eseist, specialist în indianistică –, cel ce i-a lansat primele volume la Academia Internaţională Mihai Eminescu şi căruia M. P. i-a prefaţat (Hinduitate dodiastică) cartea Păguboşii lui Şiva. Jurnal indian (1977-2017), apărută la Editura Semne din Bucureşti (2017, 454 pag.). Să fie vorba de mimesis în acest caz? Şi danezul Sören Aabye Kierkegaard şi-a semnat volume cu pseudonime, pe care le-a criticat în altele ulterioare!
Cât priveşte denumirea titlurilor exchibiţioniste, la prima vedere, aşa numiţii Comediei Cubata, nu sunt nici de departe derivate din lexicul latin/ romanic, cu excepţia lui cubus-i „cub”, care a dat variantele: cubo-itum-are: „a fi, a sta culcat”; excubo-ui-itun: „a străjui, a veghea”; decubo-are: „a nu dormi acasă”; concubinus-a: „unirea între un bărbat şi o femeie fără căsătorie legală”. (apud I. Nădejde, A. Nădejde-Gesticone. Dicţionar latin-român complet. Bucureşti, 1917).
La fel, nici o legătură de sens cu denumirea formaţiilor americane de rock Excubus sau Incubus band, aceasta din urmă însemnând „spirit rău, coşmar”. (apudDicţionar englez-român. Bucureşti, 1965).
În privinţa sintagmei pentapatopie, care înlocuieşte formularea consacrată pentagramă: „pentagon regulat”, respectiv figură simbolică, steaua cu cinci colţuri folosită de pitagoriceni ca semn secret de recunoaştere (preluată de comunişti!), amuletă numită şi „secţiunea de aur”, este o creaţie proprie a lui M. P. de la cuvântul elen pathopoios-on: „ care excită pasiuni, patetic” (apud A Chassang, L. Durand. Lexique grec-française. Huitiéme édition. Paris), respectiv, chintensenţa: „a cincea esenţă”, principiul principal al unei substanţe, ultimul element fiind eterul, „imuabila substanţă constitutivă a astrelor” (Aristotel) sau eterul reflector: „memoria” (Max Heindel).

V

Însă M. P. este un existenţialist – „existenţa precede esenţa” (J. P. Sartre) – dublat de un stoic, căci în epistemologia stoică, deosebim percepţia aprehensivă, care trebuie să fie veridică, întrucât derulează eterna reîntoarcere, cheia de boltă fiind etica consolărilor, a unei linişti autosuficiente în nevoia de a recunoaşte scânteia creatoare în fiecare individ pentru a extirpa prin katharsis/ purificare cele patru path-uri principale: durerea, frica, pofta şi plăcerea numite „impulsuri excesive” de filosoful elen Zenon din Citium (cca. 394-262 î.Hr.), întemeietorul Stoicismului.
Nu credem, pe de altă parte, că ar fi absurdă inspirarea pentapotapiei din Arta Regală, în care cubul simbolizează elementele fundamentale (centrul-cercul-crucea-patratul) ale echilibrului cosmic dintre Finit/ Infinit, în atingerea înţelepciunii/ perfecţiunii spirituale în desăvârşirea civilizaţiei umane. (Islamicii au Sfânta Piatră Kaaba, ridicată ca Templu de Adam şi, după Potop/ Diluviu, reconstruită de Avraam şi fiul său Ismael.) Totuşi, este o pistă greu de argumentat. La fel cum susţin unii că O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale ar fi o parodie prin înlocuirea bastonului masonic cu o epistolă… (care nu-i o poveste de adormit copiii!).
Incontestabil este faptul că M. P. a realizat naraţiunea sa bazat pe clasificările făcute cu minuţie şi desprinse din conştiinţa publică de autorii de literatură ale căror măşti (lat. persona) devin personaje – vicii, pasiuni, instincte intermediate în cartea sa de debut editorial Homo fictus. Structuri şi ipostaze (Editura pentru Literatură, Bucureşti,, 1968, 344 pag.), un adevărat tratat de teorie dedicat personajului literar la finalul mişcării europene structuraliste. Şi nu numai acesta, ci şi celelalte sinteze literare: Modele şi exemple (1971), Forma ca deformare (1975), Comicologia (1975).
Deoarece nu ne-am propus rezumarea subiectului complex al tetraromanului cubus-ist realizat cu aplicaţie în cel mai fidel stil postmodern contemporan pe spirala inflaţiei şi declinului în sfera spirituală naţională, într-o deplină cultură a simulacrului, spectacolul lecturii fiind decisiv în modul de formare a publicului prin hipertext, deosebind în fiecare volum câte cinci personaje negative lichidate, în ultimul sunt femei… înşelate-formă voalată a execuţiei!
Paradigma postmodernă în care se înscrie Pentapatopia lui M. P. idealizează eterogenul şi singularul într-o ceaţă semiotică de intertextualitate, eliberându-l de toate formele de identitate:
Excubus. Mă priveşte, deoarece nu are faţă. Deschid ochii.”/ Primul volum se încheie aici, pag. 266/;
Abia atunci îl înhaţă şi pe el spaima. Îşi caută biletul de autobuz pentru Bucureşti şi ieşi pe uşă mângâindu-l cu degetele ca pe icoana Sfintei Parascheva.”/ Finalul volumului al doilea, pag. 274/;
Armain Popaart a decis: Lagomaggiore.”/ Astfel, autorul volumului al doilea este introdus în acţiunea celui de-al treilea… pag. 321/;
Spre final veni Concubus. Fausto ştia ce aveau să discute”./ Iată că, în textura volumului al patrulea, pe final, apare personajul principal care-i dă titlu, pag. 337, reprodus şi pe coperta a IV-a.
Scris într-o structură postmodernă ca un labirint de oglinzi, romanul lui M. P. constituie o demonstraţie că, bazat pe o etică iluministă, dincolo de „exil” şi de „zbor” pluralist internaţionalist, se pot realiza cu succes lucrări serioase în Noua Ordine a lumii recente, alăturându-se cu prisosinţă creaţiilor în proză anterioare pentru a evita tensiunile ficţionale pe care le traversează transnaţional.
Cu alte cuvinte şi în alt context a conchis profesionist Dumitru Micu (Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2000, pag. 633): „Proză de remarcabilă ţinută scriu şi alţi critici – Alexandru George, Livius Ciocârlie, Marian Popa.”
Punctum.





























 


 



Adrian Bucescu
Ghiocelul

     În listele cu plantele medicinale dacice, consemnate de autorii antici, figura și KYKOLIS, denumire pronunțată K-IUK-OLIS, care, literal, înseamnă ”Care sună Frumos (Deosebit)”; cf. rom. ca; latin. echo ”ecou”; rom. alesIele (mit.); latin. alius ”diferit”. Alte sensuri se desprind din rostirea KIUK-OLIS ”Vestea Minunată; Prevestirea de Sus”; cf. rom. ghioca ghiciIele (mit.); uliu; alban. yll ”stea; astru”; engl. holy ”sfânt”; Așadar, cu totul, KYKOLIS se tălmăcește prin ”Prevestirea; Vestitorul; Cântecul; Sunetul; Zgomotul; Clopoțelul”; cf. rom. huhurezcocora chehăli ”a tuși”; ghiocel. Delicata floare de KYKOLIS, adică a ghiocelului nu doar că seamănă cu un clopoțel, dar, fiind prima, când iarna e pe sfârșite, este și vestitoarea primăverii.
     O variantă în dialectul traco-bithyn, pentru KYKOLIS, consemnată într-un dicționar antic, era GAGYLE ”Mierlă Aurie”, pasăre al cărei cântec este deosebit de frumos.
     Ghiocelul (Galanthus nivalis) este o plantă fragilă, din familia Amaryllidaceae, care înflorește îndată după topirea zăpezii, uneori chiar înainte, prin păduri și fânețe umede. Bulbul conține alcaloidul lycorin, iar florile, nivalină, o substanță cu acțiune în tratamentul paraliziei infantile. În medicina arhaică, ghiocelul se întrebuința la scăldători împotriva reumatismului. Ceaiul de ghiocel se lua pentru poală albă, iar cu decoctul se făceau spălături. Iată de ce medicii geto-daci, vestiți în Antichitate pentru știința lor, trecuseră și ghiocelul printre plantele de leac.
     La Braniștea, în  ținutul Covurluiului, copiii se întreceau în a săpa și aduce acasă cât mai mulți ghiocei mamelor lor, în credința că atâția pui de găină vor avea în vara următoare și tot atâtea clăi vor aduna de pe urma plugului. La rândul lor, copiii din Sărățeni, județul Ialomița, se duceau pe luncă sau în zăvoaie, își puneau mâinile pâlnie la gură și strigau:
     Ghiocel,
     Clopoțel,
     Sună tare,
     Fără-ncetare.
     Până te-aude
     Sfântul Soare,
     Și el s-o-ndura,
     Razele le-o îndrepta
     Din crucea nămiezii
     În puful zăpezii,
     Și ea s-o topi,
     Mult n-o mai bălti,
     Pământul s-o aburi,
     Tu vei muguri
     Și vei înflori,
     Primăvara va veni,
     Bine ne va fi!
     În doine, ghiocelul este legat de dragoste și de dor:
     Ghiocel din deal adus,
     Câte flori pe deal în sus,
     Toate cu mândra le-am pus.


     În etnobotanica românească, întâlnim și ghiocei-bogați (Leucojum aestivum și vernum), plante fragile, cu mai multe flori albe la vârful tulpinii, tot din familia Amaryllidaceae, Aceștia cresc prin fânețe umede, păduri umbroase și lunci. Se cultivă și prin grădini, ca plante decorative. Însă bulbii lor conțin alcaloizi toxici, care uneori pot provoca intoxicări la vite.
     Într-o legendă, se spune că un om numit Ghiocel avea opt copii, dar murindu-i soția, s-a recăsătorit. Însă mama vitregă i-a alungat pe copii din casa părintească. Aceștia, patru băieți și patru fete, s-au împrăștiat în lumea largă și, de prea multă mâhnire, s-au prefăcut în flori. Ghiocel s-a pornit în căutarea lor, dar nu i-a mai găsit și, de dorul lor, s-a prefăcut și el în floare.
     O legendă din Cocora, județul Ialomița, spune că Zâna Iernii a vrut odată să se întâlnească mai repede cu sora ei, Zâna Primăverii, având să-i spună ceva foarte important. Întru acestea, i-a poruncit lui Făurar, străjerul ei, să-i făurească mai mulți clopoței, pe care să-i împrăștie prin lunci și păduri, ca să fie auziți de sora ei. Făurar a îndeplinit porunca și i-a răspândit. Zâna Primăverii le-a auzit clinchetele și, în drum spre sora ei, i-a prefăcut în ghiocei, hărăzindu-le să fie primii care vor înflori.



     Într-o altă legendă din satul ialomițean Sărățeni, se povestește că, pe când Iarna se plimba cu sania trasă de cai năzdrăvani, zurgălăii acestora s-au pierdut la marginea unei păduri și s-au prefăcut în ghiocei.
     Într-un descântec de ursită, din satul Copuzu, din același județ Ialomița, se pomenește și de ghiocei:
     Sub o salcie pletoasă,
     Șade Zâna cea Frumoasă,
     În păr cu ghiocei
     Și-și cheamă drăguțul ei,
     Așa stă și N.,
     În păr cu ghiocei,
     Și-și cheamă ursitul ei.
     El o auzea,
     Nici că mai stătea,
     Pe cal negru-ncălica,
     Și calul gonea,
     Ursitul la N. ajungea
     Și amândoi se drăgostea.

 
Marina Roman

De la Ovidiu la Eminescu

 Emil Boroghină
Știu, suntem, cu toții, uneori tentați să povestim experiențe sau întâmplări mai puțin obișnuite din viața noastră. Nu fac excepție. Am plecat acum o lună spre Teatrul ”Nottara” cu gândul să scriu un reportaj sau o cronică de spectacol. Ceea ce s-a întâmplat acolo – așteptare, emoție, iubire pentru înaintași și iubire de țară, respect pentru ceea ce am fost și dorință de a fi noi înșine – este greu de povestit. A fost, spunea cu mult mai tânărul meu prieten Florentin Streche, ”o stare de grație”. În alte cuvinte, acesta a fost și mesajul unui alt foarte tânăr prieten, Ștefan Paraschiv.
O sală de spectacol arhiplină – Teatrul ”Nottara”, Sala ”George Constantin”. Un spectacol inedit: conferință urmată de un recital de poezie – De la Ovidiu la Eminescu”. Protagoniști: Radu Boroianu – autorul unui proiect major de diplomație culturală, poate singurul de o asemenea anvergură, rămas încă, din păcate, la stadiul de potențialitate –, Limba latină, prima instituție a Europei”, și Emil Boroghină, cu un scenariu pe care l-a realizat după lirica din exil a lui Publius Ovidius Naso (Tristia” și ”Epistulae ex Ponto”/”Pontica – Tristele și Ponticele”) și cu un altul, ad usum publicum, din creația eminesciană, într-un recital care a dat și titlul acestei întâlniri dedicate, la aniversară, culturii române. Și un fenomen rarissim, semnalat de mai mulți dintre spectatori, un fenomen paradoxal, ai zice, de vreme ce s-a petrecut asistând la o conferință și la un recital de poezie, genuri care, de regulă, nu stârnesc entuziasmul publicului: în timp ce se stingea lumina în sală, brusc, a căzut cortina de liniște a așteptării. Se simțea cum spectatorii urmăresc discursul și cum gândul lor își apropriază o temă sau alta. Punctul cel mai înalt de interes l-am simțit a fi cel în care Radu Boroianu a vorbit ”în spiritul părinților fondatori” despre rădăcinile Europei, despre înalta spiritualitate ce desenase pentru început frontierele unice ale noului continent” și, nu ”în mod făţiş”, despre creștinism: ”Proiectul pe care insist a-l propune,  Limba latină – prima instituţie a Europei, nu pune deloc accentul lingvistic pe latina clasică sau pe valoarea de difuzare globală a limbilor neolatine, dar are la origine constatarea simplă că limba latină, ca vehicul asumat şi instrument de difuzare atât a multiplei creativităţi pre-fondatoare a Greciei antice și, de ce nu, a Egiptului antic, cât şi a propriului avans cultural, a oferit în timpul istoriei, începând cu ocuparea şi administarea teritorială de către Imperiul Roman, frontierele spirituale, creştine şi abia apoi politice ale continentului nostru, făcându-l să devină, pentru multe secole, casa fondatoare a inteligenţei mondiale şi ne-permiţând să fie înghiţit sau anexat de masa imensă a ceea ce anumiţi lideri politici numesc, din nou astăzi, Eurasia! Proiectul nu-și propune să excludă specificități, spre exemplu valoarea deosebită a culturii Bizanțului sau a scrierii chirilice, din importanța  ortodoxiei sau în Occident, a evoluțiilor catolicismului sau ale apariției protestantismului. Acestea toate, în timp, au creat mozaicul european. Dar reasamblarea trebuie să se producă cu ceea ce ne adunase continental, înaintea schismelor, și nu prin accentuarea lor!”
De la Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin, la Mihai Eminescu, Luceafărul din țara Mioriței
Emoție și vibrație înaltă. Pe acest fond a început recitalul actorului Emil Boroghină, ca un sigiliu pe spusele lui Radu Boroianu. Ceea ce a urmat a făcut ca vibrația sălii să ajungă atât de înaltă, încât actorul, un maestru al recitalurilor de poezie, le-a destăinuit prietenilor că simțea cum emoția sălii îl lovea aproape fizic și îl încărca spre a o trimite înapoi, mai puternică. Iar noi, spectatorii, uimiți, cucerți, resimțeam șocul. Între”„beneficiarii” acestui flux de energie, spectatori în seara dedicată Culturii Naționale, i-am remarcat pe președintele Emil Constantinescu, academicienii Răzvan Theodorescu și Mircea Martin, pe ambasadorul Dumitru Preda și Dumitru Prunariu, pe actorii George Mihăiță, Magda Catone și Paul Chiribuță, cineaștii Cornel Mihalache, Ileana Dănălache și Vlad Leu, artiștii vizuali Vlad Ciobanu, Florica Prevenda, Gabriela Culic, Radu Vișan, dar lista personalităților continuă. Notez aici încă două nume importante, ale managerilor celor două teatre coproducătoare ale spectacolului: Marinela Țepuș (Nottara) și Alexandru Boureanu (Naționalul craiovean).  Mulți, foarte mulți dintre specatatori nu au putut crede că Emil Boroghină a recitat fără sufleur. Dragi prieteni, depun mărturie că așa se petrec lucrurile la fiecare spectacol de poezie al fabulosului actor: un circuit perfect între minte, inimă și… literatură. Concentrarea nu sugrumă emoția, iar emoția, nu știu prin ce mecanism celest, augmentează concentrarea: Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova, căruia îi mulțumesc.
Radu Boroianu
Dincolo de politic, există România
Scriu acum, la o lună de la eveniment, pentru că încerc, cu aceste rânduri, nu să fac o cronică de spectacol, ci să atrag atenția publicului asupra unui demers în egală măsură cultural și politic. Un demers a cărui definiție temporală, din cel puțin două motive, este prezentul continuu.
În primul rând pentru că Radu Boroianu, om de cultură implicat în viața cetății, a inițiat proiectul ”Limba latină – prima instituţie a Europei în luna martie 2017: ”Iniţial, ca preşedinte al Institutului Cultural Român, l-am înaintat către EUNIC, reţeaua institutelor culturale naţionale din Uniunea Europeană. La puțin timp, nemaiocupâd funcția și, conform regulamentelor, proiectul nu s-a mai regăsit pe ordinea de zi a EUNIC. Astăzi, propunerea mea ar fi putut deveni o iniţiativă diplomatică în sprijinul mandatului românesc 2019 la preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Dacă politicul l-ar fi încurajat.” Nu, politicul nu l-a încurajat. Dar dincolo de politic, există România. Textul a fost publicat anul trecut, în 2018, într-o excepțională revistă datorată unui mic grup de foarte tineri intelectuali iubitori de țară: ”Manifest Românește”. Actorul Emil Boroghină – cel care a reușit, câtă vreme a fost director, să facă din Naționalul craiovean cel mai bun teatru din România și nu doar să-l integreze în rețeaua internațională a Festivalului Shakespeare, ci să fie recunoscut și astăzi (când este directorul onorific al festivalului) drept cel mai bun Festival Shakespeare din lume – este și un împătimit de poezie. Susține recitaluri în țară și în străinătate și țin să reamintesc aici succesul de care s-a bucurat la București recitalul Shakespeare, pe care l-a prezentat la Teatrul Nottara în încheierea Anului Shakespeare. Iată ce scria, la eveniment, cea mai importantă revistă românească de specialitate, yorick.ro: ”Închiderea Anului Shakespeare – 400 în România, eveniment aflat sub patronajul Ambasadei Marii Britanii în România şi al British Council România, va avea loc în zilele de 17 și 18 decembrie (2016), la Teatrul Nottara. Programul oficial al manifestării constă în două recitaluri extraordinare, programate la Sala Horia Lovinescu a Teatrului Nottara. Michael Pennington, actor britanic de faimă internaţională, societar de onoare al Royal Shakespeare Company, va susține recitalul Nobile William. […]  Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Național Craiova, va susține recitalul Lumea-ntreagă e o scenă. Excelenţa Sa, Domnul Paul Brummel, Ambasador al Marii Britanii la Bucureşti şi Domnul Nigel Bellingham, directorul British Council România, vor urca pe scenă, după reprezentație, pentru a declara închis Anul Shakespeare – 400 în România.”
Managerul Teatrului ”Nottara”, Marinela Țepuș, gazda spectacolului
Al doilea motiv pentru care vorbesc despre prezentul continuu al acestui eveniment este actualitatea și necesitatea stringentă a unui astfel de proiect de diplomație culturală, care, implementat la timpul pe care-l gândise autorul său, i-ar fi adus României, în contextul președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, nu doar un plus de vizibilitate și de credibilitate, ci îndrăznesc să cred că ar schimba codurile proxemice. Adică ne-am ocupa firesc, la masa comună, un scaun între cele pe care stau suratele noastre de gintă latină și poate că n-am mai încerca să le facem pe plac unora sau altora, doar-doar ne vor lua și pe noi în seamă. ”Proiectul – spunea Radu Boroianu – datează din martie 2017. Cu alte cuvinte, era anterior cu 14 luni discursului de la Târgu-Mureş al comisarului european pentru cultură şi educaţie, din început de iunie 2018, discurs ce, neîntâmplător, susţinea contrariul celor ce încerc a le impune prin acest gând al meu. Ideile sale, aberant denumite «progresiste», au fost și rămân stupid de nivelatoare şi, în fond, nu europene, ci globaliste. Dar iată-ne azi, la puțin timp după vizita triumfalistă a șefilor europeni – presărată cu discursuri aparent măgulitoare ce au făcut exces de calpa expresie a setului de valori comune –, vizită prilejuită de începerea exercițiului prezidențial românesc la Consiliul Uniunii Europene. Ce va urma? La cea mai mică intenție de a modela ce nu funcționează – de vom fi în stare – vor urma aceleași cunoscute to do lists! Măcar de am avea idei novatoare pentru a provoca o reacție! Pentru că Europa se mișcă în ambele sensuri și spiritele evoluate fi-vor apreciate, iar pe termen mediu și lung, câstigatoare! Să ne întrebăm de ce România ar alege să rămană printre puţinele zone încă fertile acestor seminţe agnostice si retrograde, în timp ce marile curente de gândire ale Occidentului recompun spiritualitatea iudeo-creştină a continentului nostru?! Să ne folosim tradiția, memoria și deosebita creativitate pentru a coborî din discursuri și a le aduce în realitate, atât pentru forța, cât și pentru COEZIUNEA Uniunii Europene!”
Deocamdată, însă, acest proiect românesc de diplomație culturală își găsește spectatori la Teatrul ”Nottara” – a fost prezentat într-un spectacol sui generis, pe 15 ianuarie – și urmează să fie itinerat, pentru început, în țară. În luna iunie, De la Ovidiu la Eminescu” va fi prezentat în județul Sibiu.
Emil Boroghină, Alina Hristea, Radu Boroianu. Fotografii de Ciprian Duică
Triada latinitate-identitate culturală-geopolitică este esenţială, niciunul dintre elemente nu poate fi eludat
Va fi un tur de forță pentru întreaga echipă pe care regizoarea Alina Hristea a condus-o cu eleganță și discreție. Nu este deloc simplu să gândești o modalitate de abordare a două module aparent disparate și să faci scenic sensibilă legătura dintre ele. Cum l-ai putea atrage pe spectatorul de azi să se apropie de Ovidiu? Cu l-ai putea convinge să aibă răbdare să asculte și să înțeleagă poeme scrise acum două milenii sau acum un secol și jumătate? Și cum ai putea justifica prin semn teatral teme de gândire expuse într-o conferință? Sunt întrebări la care Alina Hristea împreună cu echipa a răspuns exemplar. Latina versurilor scrise la Pontul Euxin era din nou vie, pe ecranul din spatele lui Emil Boroghină care, pe scenă îmbrăcat în negru, cu părul său alb, aureolat de o meșteșugită lumină de contur, recita tristele scrisori ale poetului, traduse în limba română. Am avut șansa să studiez la universitate, ca specialitate B, limba latină. Mărturisesc că, ascultându-l pe Boroghină în timp ce urmăream pe ecran curgerea latinească a textului, stâncile și zbuciumul mării, timpul istoric a dispărut – îmi face plăcere să notez că imaginile sunt editate de Marius Perțe și Ciprian Duică, cu sprijinul artiștilor vizuali Șerban Savu și Iulia Pană, iar muzica a fost scrisă pentru acest spectacol de Bogdan Marinescu. Respiram în timpul simultan și în cadența poeziei. Apoi a venit Eminescu. Dacă pentru Ovidiu coordonata imaginilor din montajul video era orizontala, pentru Eminescu echipa a ales verticala pomilor înfloriți și a apei curgătoare. Începând cu George Vraca, șase sunt actorii, actori mari, pe care i-am ascultat spunând Eminescu. Însă pe doi dintre ei i-aș tot asculta: Adrian Pintea și Emil Boroghină. Fascinanta experiență a limbii române în dialog cu familia sa a continuat. Nu m-am putut opri din citit pe ecran versiunile în latină, italiană, franceză, spaniolă, portugheză, engleză și germană a celor recitate. Astfel nu numai că a sporit bucuria spectatorului, ci și înțelegerea, să-i spunem practică, aplicată, a proiectului propus de Radu Boroianu. Și am să închei exemplificând cu un scurt paragraf din textul conferinței: ”Va trebui, desigur, la început, să provocăm elaborarea unor cercetări fudamentale prin înaltele noastre Academii, care se vor reflecta, etapă după etapă, în diverse studii aplicate şi editate în toate limbile de mare circulaţie, lucrări care s-ar aduna în ceea ce îmi permit să denumesc, la început, o geopolitică actualizată a latinităţii şi, mai apoi, o nouă geopolitică a Europei. O Europă care fără o identitate culturală asumată nu va putea deveni niciodată un actor strategic sau geopolitic global. Economicul urmează gândul, iată condiţia sine qua non a evoluţiei! Triada latinitate-identitate culturală-geopolitică este esenţială, niciunul dintre elemente neputând fi eludat.

          Gheorghe Constantin Nistoroiu      

         MIORIŢA- ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE


   „Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,
   mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului
   de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât
   românii: Mioriţa.” (VASILE BĂNCILĂ)


    Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare - Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru - sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)
 
   Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor - aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”

    Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!

- Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!

   De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:
   pata-pie-vici - cel ce urlă aspru, - behăitul foarte al jderului;
   boia – boiada - ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;
   ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;
   ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)

   Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.

   De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.

   Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.

   MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.

   Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.

   Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)

     Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)

   Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti - universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)

   Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)

   MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)

   Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.
   Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.

   MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi  o Cosmologie.

   Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Simbolismul eternităţii capătă sens atunci când metafizica devine o prelungire a vieţii dincolo de moarte.    În pantheonul culturii noastre populare-universale unde sălăşluieşte o rafinată omogenitate lingvistică, Matca stilistică a tuturor forţelor şi principiilor creatoare îşi află sălaşul în Spaţiul Mioritic, unde viaţa este deopotrivă totalitară şi cosmocentrică.

   A trăi mioritic înseamnă de fapt a trăi în, prin, întru sacru. Sufletul curat al dacoromânilor sălăşluieşte într-o unitate armonică, antinomică: spaţiu pozitiv – timp nu negativ de scurgere, ci vreme pozitivă de curgere-creaţie înspre transcendent.

   Neamul protodac a trăit-trăieşte sub Crucea unui martiriu naţional ancestral, continiu răstignit, dar şi permanent biruitor întru Înviere-Înălţare.

    Spaţiul milenar Dacia – Vatra străbună se răsfrânge peste timpul fizic, metafizic ca o grandioasă geografie a unei fericite frumuseţi poetico-filosofice. Dacia Felix nu vine de la presupusa pace romană, ci de la spaţiul ei mioritic, sacru, spiritual, fericit.

   Timpul milenar Dacia îşi are şi el vremea curgerii sale fericite, creativ-transcendente, aşa cum profetul Mihail Eminescu a mărturisit tare şi permanent că, „noi românii, am fost cei mai mari martiri ai globului...Căci Eminescu a ştiut să preamărească şi spaţiul românilor, şi eroii-martiri din istoria-timpul românilor.” (cf. Vasile Băncilă, Opere, vol. X..., p. 403)

   Protodacoromânul a fost aşezat de Dumnezeu într-o geometrie-geografică plină de o discreţie-tainică, de o graţie a frumuseţii creaţiei harice. Pentru a studia, a cerceta şi a caracteriza spiritul dacoromânului trebuie să-l raportăm continuu la ideile sale ontologice şi să-l asumăm permanent la formele sale siderale de spaţiu şi timp.

   În Edenul nostru pelasg, Vatră tracică ancestrală înveşmântată într-o natură divină, frumoasă, aşezată axiologic, meridional pe la 45 grade latitudine ideală, nici fierbinţeala sudică, nici gheaţa nordică, Nostalgia Paradisului este de fapt Melancolia Dorului românesc, răsfrânt ca o euforie a stării noastre ontice, mioritice, a Grădinii Maicii Domnului, ca o prefigurare sublimă a Raiului:
   „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai...”

   Într-o teză-sinteză a Melancoliei româneşti, marele filosof creştin-ortodox Vasile Băncilă aşează altfel şi astfel, Vatra strămoşească – Spaţiul românilor:
   „Dunărea e fundaţia acestui spaţiu, fundamental, talpa cosmică a lui. Munţii Carpaţi sunt acolada acestui spaţiu. Râurile sunt poemele lui. Câmpiile sunt plămânii lui. Dealurile sunt gratule sau zâmbetele lui. Nicăieri pe lume nu mai e un spaţiu atât de organizat şi care să semene cu o fiinţă: el respiră, parcă. El parcă are şi un eu propriu. De aceea fiinţa Daciei s-a impus, chiar din antichitate, chiar din preistorie.” (Vasile Băncilă, ibid., op. cit., p. 406)

   Chiar dacă paradoxal se scurge termenul negativ, contrar, prin timpul vitregit al istoriei nefaste, simbolizat în balada populară a celor trei păstori-ciobani şi omorârea celui mai cumpătat, Mioriţa îşi are cosmosul ei, natura ei în creaţia populară-cultă a literaturii româneşti-universale. „Mioriţa e deci un simbol – şi tocmai în aceasta constă adâncimea ei unică, tot aşa cum şi Luceafărul lui Eminescu e un simbol.” (Vasile Băncilă, Opere..., p. 404)
  
   Mioriţa este un simbol etnic al spaţiului triadic, trilobal, cei trei păstori sunt de fapt cele trei Ţări valahe, Muntenia – Moldova – Ardealul. Ţara Moldovei fiind însă cel mai adesea predispusă la martiriu.Mioriţa rezumă tot românismul: cei trei păstori sunt din cele trei provincii mari româneşti, din cei trei lobi ai geografiei româneşti. Căci spaţiul României complete este un spaţiu trilobal.” (Vasile Băncilă, Opere..., p. 424)
  
   Murirea în planul imanent,  pământesc, transcende prin jertfă în nemurire cosmică.
   Profeţii şi Păstorii pelasgi au întrupat etnicitatea dacoromână de-a lungul mileniilor.
   Profeţii şi Păstorii pelasgi au trasat meridianele Vetrei străbune zidind de-a lungul timpului bornele veşniciei întru sacrul jertfei Mioriţei şi albastru cosmic de Voroneţ.
   „Voroneţul este replica religioasă şi intelectuală a Mioriţei. Mioriţa şi Voroneţul: cele două valori ale creaţiei comunităţii româneşti.”  (Vasile Băncilă, Opere..., p. 412)



Ben Todică

JUCĂRIA 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul.Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exista în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.
Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.
Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și-au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE! Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.
Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier (noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului (adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.
Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.
La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.
Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!
Problemele politice și sociale sunt puse în cârca individului care se transformă în Țap ispășitor. Toți acești indivizi care creează aceste ideologii nu realizează ca la un moment dat vor cădea ei singuri în ele, că la urmă nu fac altceva prin această distrugere a naturalului dintre oameni decât să-și taie craca de sub picioare. Sigur, ei sunt orgolioși și lacomi, însă cei din jur se fac vinovați prin neintervenție, tot așa cum de-a lungul istoriei nu au fost oprite toate căderile pământului. Omul în evoluția pământului nu e altceva decat un lanț de apocalipse.
Ți se spune mereu: E vina ta de aceea nu funcționează sistemul, tu nu ești capabil să-ți rezolvi singur problemele, să ții pasul cu ritmul societății. Fă cât mai multă educație fizică, meditații, controlează-ți respirația și nervii pentru a rămâne eficient pe câmpul de luptă, în formarea sănătoasă a instituției pe care o servești. Asta îmi aduce aminte de perioada militară. În armată, această tehnică perfecționează soldatul să devină o sculă eficientă.
Standardizarea societății ca filozofie, nu este atașată de etică și morală, iar Psihologia omului a devenit parte importantă, cheie  pentru mărirea productivității corporatiste. Suntem antrenați politic, în mod corect ca atunci când faci păcate, când greșești, automat încerci să le ascunzi și să scoți în evidență doar părțile bune. Compania nu vrea muncitori slabi de înger și plângăreți, care să disturbe producția cu propunerile lor, ci oameni multumiți care tac și merg înainte chiar și cu-n deget frânt, să învțte să lucreze în mediu toxic, să fie docil și adaptabil, să se autocalmeze fără a deranja mediul înconjurător. Să pretindă că nimic nu s-a schimbat, că totul e normal. Această filozofie te deraiază, îți schimbă direcția de la problemele vieții, dându-ți impresia falsă că tu faci alegerea, că tu ești liber să alegi și atunci nu mai spui nimic. Această tăcere, oprire din a chestiona, din a pune întrebări îți ia dreptul  de a te întâlni cu întrebările următoare generate de amorsarea discuției primei întrebări, călătorie care te ajută să-ți lărgești orizontul cunoașterii adevăratei stări politice și economice, în care exiști și să faci contact cu ideile vecinilor, care sigur declanșează atragerea forțelor în uniuni, forța reală de rezolvare sigură.
S-a distrus logica personală și colectivă, uniunea, liantul gândirii de grup. Pretinderea că ai liberă alegere, o patologie colectivă care nu mai are efect asupra omului pentru că a fost secătuită de etică și de morală. Întrebarea se pune acum, domnule Michio Kaku, pe corzile teoriei dumneavoastră: cum ne întoarcem în lumea sufletului? În lumea adevărată  pe care am fost destinați să o trăim.
Dacă Jimmy Hendrix a cântat din suflet și a înnebunit lumea rock'n roll-ului fără a cunoaște a citi sau scrie vreo notă muzicală, Angelina Jordan are doar 14 anișori și cântă cu o pasiune de om matur și o forță de neegalat. Poate că are legatură cu acea „maestra deja” dintr-o lume paralelă, domnule Kaku. Țiganii noștri sparg lumea cu forța cântecului lor și nu au universități și conservatoare la bază! De unde aceste energii, dacă nu din izvorul inimii, al sufletului și al conexiunii divine multidimensionale. Există și o memorie a inimii! De ce este atât de iubită Andra în România? Este pentru iubirea și sinceritatea sufletului ei, ea comunică magistral cu națiunea prin corzile durerii și fericirii acestui neam, pentru că ea, prin vocea și dragostea ei sinceră și adevărată rezonează în simfonia universului. Jucăria mea azi e ADEVĂRUL și ea trebuie să fie a întregii lumi…


 Viorel Roman


 Romanii in laboratorul european / 19 / individual
cinci milioane, majoritatea greco-ortodocsi, orientali, se integreaza in civilizatia romano-catolica/ protestanta, occidentala, fara probleme si mai si sustin famiile de acasa cu trei miliarde de euro pe an. Dece esuiaza ei insa colectiv, tara lor, de jure in UE/NATO din anul de gratie 2007, ca-si iau lumea in cap si se bajenesc mai dihai ca-n vremea feudala turco-fanariota, cand omul nu stia nici marimea impozitului, nici cand va fi luat si trebuia sa fuga? Dece refacerea unitatii de credinta cu Roma initiata de Cuza si Kogalniceanu, conditio sine qua non a aderarii la civilizatia occidentala, UE este inca un tabu la Bucuresti?


Romanii in laboratorul european / 18 / pasoptistii
Cuza reorienteaza Principatul Romania de la est la vest impotriva intereselor Sultanului turc si patriarhului sau grec, Tarului din Basarabia si Habsburgilor din Ardeal, secularizeaza averile manastiresti, 25% din suprafața agricolă și forestieră, introduce reformele, fiscala (impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor), agrara, scolara etc., grafia latina si incearca refacerea unitatii de credinta cu Roma. Prea mult pentru boieri ortodocsi moldo-valahi, care il exileaza pe Cuza, aduc un domnitor strain si conduc tara cu rotativa guvernamentala - „Vin ai nostri, pleaca ai nostri. Noi râmînem tot ca prosti“ - pana cand in laboratorul ortodoxo-comunist, Stalin lichideaza tot cei occidental. Dupa1989 Frontul Salvarii Nationale, conducerea superioara de partid si de stat in simfonie cu BOR, baronii ortodocsi moldo-valahi pastreaza rotarea cadrelor si sub umbrela UE/NATO, ca sub a dinastiei romano-catolica de Hohenzollern-Sigmaringen. 
Lenin are perfecta dreptate in: Romanii in laboratorul european / 17 / Oficialitățile lor

Romanii in laboratorul european / 17 / Oficialitățile lor
sunt interesate de un anumit viitor, acel perpetum - mobile al Corupției și Iresponsabilitatii susținute de o mass medie și de o “prostime” aservite puterii. Nu are importantă ce fel de putere conduce acea țara - fascism, comunism, despotism, etc. - întotdeauna se vor găsi 30-40% de populație pup-in-curista și o mass medie total aservita. România nu este țara revolutiilor sau a apărării unei ordini social-politice progresiste și democratice ci este in continuare o țara “carageliana”. Ultima, cât de cât, revoluție acolo a fost cea din 1848, adusă in Moldova și Țara Românească de diasporenii vremii aceleia. Actuali politicieni autohtoni au învățat “lecția” de la 1848 și încearcă cu disperare sa marginalizeze sau sa compromită diaspora actuala. Se tem ca le strica sustele murdare! Lenin

Romanii in laboratorul european / 16 / fara viitor?
„România este o țară preocupată doar de trecut, Revoluția, Comunismul, Securitatea, Holocaustul … Nu-și bate nimeni capul cu viitorul … Iar într-o țară în care clasa politică este prinsă în lupta nesfârșită pentru putere, birocrația nu are nici un fel de ambiții profesionale, iar mass-media trăiește mai ales din tot felul de mizerii, discuția despre viitor nu va căpăta prea curând anvergura necesară. Și iarăși ne vom salva individual, emigrând care încotro. Plecând spre țările care sunt interesate de viitor.“ Prof. Iulian Fota, fost consilier prezidențial pentru securitate națională

Romanii in laboratorul european / 15 / au identitatea
de care sunt constienti, din punct de vedre filozofic, numai in raport cu alte identitati. Asta e valabil fireste atat la nivel colectiv cat si personal. Cand iti dai seama ca aceasta cunoaștere a altor culturi este o condiție pentru a te cunoaște pe tine, atunci ai o altă bază pentru ceea ce solicită integrarea Romaniei greco-ortodoxa in cultura romano-catolica, UE/NATO. 
Daca Viorica Dancila spune ca cei ce vorbesc engleza etc. denigrez, dupa ce a fost in Parlamentul European, premier, presedinta PSD, aleasa la alegerile prezidentiale de trei milioane, raportarea ortodocsilor moldo-valahi la acquis, codul canonic catolic, se deosebeste de a celor cinci milioane de emigranti, care vorbesc engleza etc., se raporteaza la alta identitate si o descopera pe a lor.
Romanii in laboratorul european / 14 / cu ce identitate naţională?
395, Imperiul Roman se rupe in doua, Apusean si Rasaritean, astfel tot spatiul romanesc rupt de Roma, ajunge in sfera de influenta greco-slava, orientala, teocrata, antioccidentala.
1054, Marea Schisma, romanii ajung in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, cu o identitate greco-slava, anti catolica, anti latina.
1698, „natiunea“ romana se afirma ca occidentala in Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana, odata cu unirea ardelenilor ortodocsi cu Roma. Biserica Unita si Scoala Ardeleana. 
1918, Marea Unire. Biserica Unita nu trece Carpatii decat cultural. Unitii astepata ca fratii lor moldo-valahi „sa se coaca“, dupa o expresie interbelica. Unirea cu Roma se amana.
1948, Biserica Unita, Scoala Ardeleana sunt interzise, sapte, toti episcopi uniti refuza sa treaca la identitatea ortodoxa moldo-valaha de la Bucuresti si sunt ucisi. Prigoana anti catolica.
1989, Biserica Unita e reabilitata, dar 2.000 de biserici nu-s retrocedate, din doua milioane au mai ramas 200.000 de greco-catolici. Un genocid religios moldo-valah, de care ei nu-s constienti.
1999, Sfantul Papa Ioan Paul II vin la Bucuresti si deschide larg partile Europei romanilor, „crestinismul respira cu doi plamani, ortodox si catolic.“
2007, Romania, cu o identitate orientala si occidentala adera la UE, NATO, la civilizatie. Moldova ramane in afara UE, obedienta Moscovei. Unirea cu Roma e in continuare un tabu.
2019, Sfantul Parinte Francisc vine la Bucuresti, Iasi si Blaj unde beatifica pe cei sapte episcopii uniti “morți în faimă de martiri“. Indemnul Papei:  „Sa mergem impreuna!“
Romanii au asadar doua identitati, despartite si geografic de Carpati, una orientala, ortodoxa, teocrata, la moldo-valahi si una occidentala, catolica, democrata, la transilvaneni. In mod paradoxal, daca pentru holocaust moldo-valahi se simt responsabili, nu insa si pentru genocidul lor religios din Ardeal. Apartenenta lor la civilizatia catolica, occidentala e considerata de ei ca de la sine intales, si chiar mai mult decat atat. Occidentalii le sunt datori ortodocsilor. 20 miliade Euro. vezi discursurile doamnelor Viorica Vasilica Dancila, Grapini etc. in Parlamentul European.
Romania Mare, creatia Occidentului n-a fost desavarsita prin unirea cu Roma, cum se asteptata la Alba Iulia de la regele catolic Ferdinand si cardinalul unit Iuliu Hossu, asa ca se prabuseste in ortodoxo-comunism, rupta in doua pana azi. Dar daca, dupa refacerea granitelor in Crimeea, Dombas, Moldova, Transnistria se va ajunge din nou pe Carpati, e putin probabil ca Occidentul va mai tolera in Transilvania, Maramures, Bihor, Banat administratia clientalara de la Bucuresti. Si dupa deceniu in UE, cinci milioane fug, isi iau lumea in cap, se bajenesc in vest.
Pentru a vedea cat de straini de Europa sunt ortodocsii din Bucuresti in alianta cu protestantii:„Identitatea naţională ca element al politicii culturale în România nu a apărut numai o dată cu orînduirea socialistă. Ea are o istorie lungă, de cel puţin două secole şi jumătate, de care mulţi cărturari români s-au ocupat (de ex. Ornea 1980, Prodan 1971, Zub 1985 şi 1989), împreună cu cărturari din străinătate (Heitmann 1980, Hitchins 1969 şi 1977, Verdery 1987 şi 1988). Această istorie este semnificativă pentru tema cărţii - Compromis și rezistenţă. Cultura română sub Ceaușescu, S.C. - din cel puţin trei motive. Mai întîi, ea a stabilit antecedente în care lupte şi alianţe politice se petreceau prin imagini ale românilor şi ale identităţii lor etnice — un român „latin" fiind prezentat ca mai demn de ajutor din partea francezilor, de exemplu, decît un român „trac“, sau un român „dac“, fiind socotit de susţinătorii lui un model mai potrivit pentru literatură sau pentru subvenţii culturale decît un român „europenizat“. În al doilea rînd, aceste dezbateri politice, folosind simbolurile respective, au întărit o ideologie naţională care, mai ales în perioada interbelică cu faimoasele controverse asupra „specificului naţional", a devenit hegemonică şi a intrat chiar în constituirea însăşi a instituţiilor intelectuale (universităţi, reviste culturale ş.a.). În al treilea rînd, unele dintre personalităţile cele mai de seamă în aceste dezbateri au devenit, la rîndul lor, simboluri ale unor anume definiţii ale identităţii româneşti — precum Lucian Blaga. Eugen Lovinescu şi alţii — şi, ca atare, au „participat" activ la luptele (ideologice-S.C.) anilor '70 şi '80. (Katherine Verderly, Compromis și rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, ed. Humanitas, Bucuresti 1994, p. 45-46).



a început să nu-mi mai placă în țara de unde vii Dumnezeu a plecat departe
.
tu îmi acoperi un ochi cu un ochi al tău a
îmbătrânit vaca îmi zici dacă nu te văd
de ce nu m-a strigat nimeni să mă arăt ?
.
păsări fosforescente (au capetele foarte mari) calcă pe apă unele femei se
fac din ce în ce mai subțiri altele se fac de cupru așa mult mai antimetalice
.
--- unii au sărit din pat ca din mormânt unii au ieșit pe prispă alții au ieșit la
poartă ne-am spălat cu Dumnezeu pe față în noaptea
mare eram propriile noastre succesiuni --- cosmos
interior ---
mamă tată frate soră eram copii și părinți în același
timp îți auzeam urletul bilinguu inundând fântânile unii
au zis cine e acesta am luat vioara de sub pat și ne-am călcat în picioare ---
.
pasărea în doliu a rămas singură stă pe două picioare ca proorocul din dubai
.
(oile au coșmaruri pentru că
mi-au mâncat toate grisinele)
.
am vândut paie și
am cumpărat paie
.
---- m-am ridicat cu plăcere
să nu mor foarte departe ----
.
țară fără oameni plouă îți spun te iubesc plouă ca să crească dictatorul drept
*
:dacă nu port doliu mă spăl pe față cu înaltă tensiune și fac fotografii unui om
de zăpadă îmbrăcat în barză care umblă prin oraș cu un Dumnezeu de mână
când vin în geometrie ies dintr-o rugăciune
----- în zilele de miercuri tu rămâi văduvă și
în zilele de sâmbătă te zburlești la mine
ai chip de vacă ----- banul meu nu e al meu
am culoarea plumbului turnat în moștenitori
--- târfa îmi suge tot sângele
aceasta
este istoria contemporană ---
vând paie și
cumpăr paie
abia văd cum treci prin mine cum mă rosteşti pe dinafară îmi smulg coiful și
îl arunc în sus și în jos până rămân singur și infantil te înfășor într-un giulgiu
ps
am învăţat să nu mai protestăm pe lângă becurile arse stăm ca melcii eu te
scarpin între coarne tu îmi scoţi un vierme din ochi --- conform protocoalelor
pe aceste meleaguri au locuit
altădată
confortabil într-o pernă neagră
de bambus împărătesele romei zice guvernatorul grajdului --- acest interlop
e un fel de Iisus oligofren un fel de sonet de dragoste eu îl îngrop în păpușă




(limerick)
un popă(-și zise că) la o adică
poate și el cuiva să-i zică
"fă ce zic[e popa] nu ce fac
[e popa]”– și, cu asta capac
punînd, să mai ia una mică



Cai în fluviu
Înoată caii roibi spre ţărmul meu
de zile-ntregi şi n-au ajuns la prunduri.
Le-au putrezit copitele prin ape
şi unii îmi nechează în străfunduri.
Eu îmi lipesc urechea de nisipuri
şi-ascult galopul lor lovit de mal,
Şi foşnetul pe care-l scot avaţii
întărâtaţi într-un ospăţ carnal.
Îi chem, rostind un vechi colind pe ape,
doinind duios din frunze vechi de plop,
Şi mă visez înfăşurat de fluviu
şi sfărâmat de-al cailor galop!


Vişan Dragoș

 
în
 

 


Mi-am tăiat... talpa-n stânci
.
Dragă viață
pământului natal
un nedezlipit plasture
încă mă pretind acum șchiopătând
târând talpa să nu curgă sânge
.
Trăiesc prin nisip
ca un calcan rănit
drama Prinderii
de către om în capcană
a planetei vii ce se zbate
.
Pașii-mi înroșesc destinul
mă înnegresc de-atâtea idealuri
curmate pe-aici sau departe



Prin fața casei mele trec șiruri de străbuni
Mărșăluiesc cu mine, trădați spre alte lumi
La Cumidava în stâncă au păstrat
Onoarea și curajul veac de veac
În fiecare zi, în fiecare noapte
Se odihnesc pe filele din carte
Pe crucile din cimitir
Ce-au prins a mirosi a mir.
E ceață în România, în Balcani,
Întortocheate drumuri, cărările spre bani.
Am adunat atâta marunțiș prin buzunare
Că pot să îmbogățesc pe fiecare.
Dar nu mai pot să intru în cetate
Azurul curge în fântânile uitate
Se înalță fluturi din altar
În catedrala mea cu mir și har.
Bunicului, străbunicului, stră-străbunicului meu....



AȘ VREA SĂ FUG
.
sărută-mă din cap până-n picioare
cu buzele fierbinţi şi parfumate
aş vrea să-ncepi cu sânii de se poate
şi noaptea căci mă tem nespus de soare
mă-nvăluie timidităţi de floare
şi simt fiori pe ceafă şi pe spate
nici n-aţi purces la drum buze curate
iar eu simt o continuă dogoare
mai soarbe-mi lin polenul de pe trupul
fierbinte precum soarele ceresc
aş vrea să fug dar nu să mă feresc
iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul
mă las în voia ta ca o copilă
ce nu a fost atinsă pân-acuma
şi zău că nu fac dragă pe nebuna
tu amiroase-mă precum m-ai rupe din lumină   


opus doi
păsările mării nu le-am mai văzut
au plecat spre sud urmărind catarge
au plecat spre sud părăsindu-mi ochii
cuiburi găurite peticind un cer
doi cuci vin în noapte să doarmă-n găvane
cuibăriți în coaja oului matern
picioarele prinse-n cheagul amniotic
își scot gheare albastre prin gâtlej și cioc
dimineața crapă sfericele ore
cucii zboară invers acelor de ceas
pe un cer de sticlă de-un albastru cinic
scriu -ilizibile cuvinte- cu o palmă pe ochi



Dintr-o dată, mi-e teamă de întuneric și de singurătate
Și văd mereu pământul ce se rostogolește
Și-aud cum sună lemnul și clopotele grele.
Nici lacrimi nu mai am și nu înțeleg de ce.
Doare și nu e nimeni lângă mine să-mi ia durerea cu o îmbrățișare.
E întuneric și e iarnă și-n sufletul meu.
Și nu mai simt decât un gol de nedorit. De neînțeles.



 Corina Dașoveanu
(din dragoste)
a fost necesar
să se rezeme de un zid neodihna
cu brațele încrucișate la piept,
acolo e un punct agreabil de observație
a scindării pe zone de caracter.
se trage mai întâi o linie cu creta în aer.
de o parte vor fi două scaune perfecte,
(banale, dar perfecte pentru liniștea socială,
remarci? așezarea pe morală este o îndatorire vizuală).
pe aceste lemne domestice
ni se vor odihni virtuțile
așa cum vin prietenii pentru o intervenție,
țepeni și modele.
virtuțile întotdeauna primesc medalii
pentru pâine și circ.
în partea de jos,
lângă rânjetul orizontal al scândurilor
(nu e o vină
că râsul nostru e diabolic
precum podeaua satisfăcută
pe care iubim să ne întindem oasele cifrei),
a căzut răul în cea mai pură formă a lui,
stă turcește, se fumează, ne dă cu sinele în nas.
corect, nu ți se pare că nu merităm mai mult?
oricum suntem niște divizori negativi ai conștiinței.
acum, aici,
în partea asta de cretă,
desfacem mai întâi un zero
în părțile lui alcătuitoare de trup,
trebuie să purtăm cuvinte de protecție pe mâini,
știi că oricare dintre zero-urile comune
are personalitate explozivă,
și, nu se știe,
am fi nevoiți să mângâiem pe umăr sângele
unui întreg cartier de obsesii.
dar poate nimerim un zero lichid,
tot fumăm răul,
nouă nu ne funcționează dragostea altfel,
ne ținem în brațe stările patologice,
suntem atât de frumoși
răi,
nu-i așa?
*
nu e tocmai ușor
să cari moartea în găleți
să uzi timpul
(mă ajut de o aplicație de pe telefon
să nu pierd realul,
timpul e o sămânță
cu necesități,
iar încolțitul e chestie serioasă
și cât se poate de nevirtuală).
moartea atârnă greu,
e de patru ori mai grea decât veșnicia
(sunt rude,
dar una mănâncă mai multe cuvinte,
în special de carne,
cealaltă, mai leneșă,
stă degeaba și fumează boem
ce se evaporă).
vedeți-vă de secundele voastre hidratate,
nu mă țineți de mâini,
nici de viață,
nu mă opriți din trudă,
timpul se usucă,
uitați-vă doar în ochii mei,
să le rămână nesleite fântânile,
de-acolo îmi umplu gălețile.
din dragoste
(sau poate de oboseală),
greșesc uneori
și nimeresc
veșnicia.
*
geneză
puțin criptată,
mansarda mea este o loterie
a indiferenței
față de casa scării
cu gemetele ei culinare.
aici
fiecare oră personală din spatele ușii are sare și piper,
un fel de strigăt de independență
condimentată elegant
cu frumusețea gustului alb-negru
al lui doi dintr-un aproape.
semnele
trec cu picioarele prin flăcări,
mâinile lor încă modelează nori,
știm că inevitabilul
este doar o chestiune de timp timid,
îl tragem de haine cât mai spre noi,
e tulburătoare această întindere sentimentală
a așteptării așteptărilor.
Dumnezeu a strigat :
la început va fi Sărutul
și Sărutul va fi Dumnezeu,
vechi și nou testament
de dragoste,
sărutul va căpăta trup în trup
ca un prim și desăvârșit har
al dualului,
bărbat venit înaintea femeii sale
precum ața înaintea acului
care coase respirația mea de a ta
până dincolo de amurg.
iată o declarație aproape păgână
pentru albastru.
*
o, doamne.
ca un strigăt, nu ca o invocare.
și cât râd în strigătul ăsta!
ca apa râd, ca o carte roșie,
râd
când împing mașina cu un geamantan
fără identitate pe bancheta din spate
pe un plan înclinat
temporal.
de fapt ard. aceleași litere, altă ordine.
aceleași scânduri, altă bancă.
și lumea asta care poluează plânsul, măreția plânsului universal,
cu suburbii
ale timpului....
strigăt?
ce înseamnă handicapul ăsta
spontan?
de numele meu e legată o piatră.
ard aspru. de râs.
*
nu stau în momente,
de obicei îmi pun căștile în urechi, mă retrag.
și trag un șut într-un timp ca într-o piatră care odată și odată o fi fost stea pe numele ei și lumea o ține.
da, sunt din "nu mă știu" bezmetici cu muzica în timpane, nu îmi măsor cămașa în nasturi, scriu pe străzi, pe păsări cel mai mult din mult (cred că vreodată am umblat în pielea goală a contemplației printr-un sat de păsări sau de astfel).
hei, ai o flacără?
fumez ca și când îmi ard partituri pe dinăuntru, ar trebui să pleci din fumul ăsta de violoncel, sunt bolnavă de pneumonie simfonică.
ce ar fi fost dacă?
uneori vorbesc despre mine dintr-un antiautoportret. culori și otrăvuri. mă tăvălesc în simțuri, în stări din senin care nu e senin. văd sunete puternice în jur, înseamnă că
deodată
totul începe să se strângă spre centru,
ca și când s-ar locui
din ce în ce mai mult în mâini.
ce sublim ar fi
în literatura organelor interioare
dacă
nu s-ar iubi doar sunetele
din poeme.
dacă
nu ar fi la un milion de albaștri
depărtare
probabil s-ar face surf pe cuvinte
și s-ar aprinde californii,
s-ar despica senzația de unu
în falii, în coapse și jazz.
momente...








... și te-am iubit amarnic și tăcut,
sfârșind un vis neînceput
în care ne ningea preconceput,
în care tu plângeai, nepriceput,
și-apoi râdeai apatic și nebun
cu fluturi triști în buzunare rupte
cu aritmii pe post de rămas bun
cu șoapte triste și abrupte
și m-ai iubit amarnic și tăcut
și te-am iubit la fel, neprefăcut
și am trecut, și ți-am trecut
și-acum doar plâng, nepriceput...




Sirena albastră
La ceas de taină şi culoare,
Te ridici uşor din spuma mării,
Înveşmântatã într-o rece boare,
Plutind albastru-n ispitele chemãrii.
Mā inunzi cu tandre începuturi
Decupând şăgalnic o idee,
Te-aş cuprinde-n tainice săruturi,
Secate-n lipsa ta, icoană ori femeie.
La taifas cu pescarii cei bătrâni,
Pe nisipul aburind sărat a mare,
Asculți poveşti prin negrele furtuni
Şi le arunci, apoi, în tristă depărtare.
Deplâng nocturn sirena din legendă
Ce-adoarme prin reciful de corali,
Visele cu țārm albastru le suspendă,
Gustând din fructe-amare de migdali.
Şi cu aceeaşi grație superbă,
Din mare, ca o sirenă te ridici,
Desenând o zbatere acerbă,
Pe val m-aştepți, eu, iatã-mā-s aici!
*
RUGA ELEVULUI ĨNZĂPEZIT
Ninge-mă, Doamne şi viscoleşte-mă-n troiene,
Căci dor de şcoală nu am şi mi-e lene!
Alb feeric să se-aştearnă pe uliţă!
Ascultă-mă! Te rog cu întreaga mea fiinţă!
Crivăţu-mi sărută fruntea cu răceală…
Sper să nu dau iar în altă boală!
Dar ninge peste ale estului hărţi,
Fă ceva in cer! Ninge-mă şi marţi!
Ninge viscolit mâine peste Buzău,
Vom ţine post de dragul tău!
Dar aici, la noi, la Vadu-Paşii
Ninge să nu ne mai cunoaştem paşii!
Vom compune apoi “alb paradis”,
Cu şcoala-n repaos, ce dulce vis!
Dă-o, Doamne tare în solide precipitaţii,
Dacă stăm acasă …waw, ce mai senzaţii!
“Ou sont les neiges d~antant?” Uite-aicea!
Unde sunt zăpezile de-atuncea?
Ninge-ne, Doamne! Ai milă de noi,
Şcoala să o-ncepem…abia joi!




Dumnezeu răstoarnă saci cu îngeri
morți de frică
nu vor să atingă pământul
ușori, se ridică în lumina gălbuie
cu ochi telescopici, cu raza fierbinte
ca să le simt existenta îmi pictează în jur întâmplări
cu cercul lor cât orizontul în care mă învârt uneori
locuiesc în zilele mele
ca într-o corabie care ruginește încet
gândul meu, piatră cu ochi
gură de piatră crăpată
gândul meu, floare de sânge, mușcată
un soi de neliniște, un soi de chemare
viată fără trup, infinit ademenitoare
cum aș putea să descifrez Universul
acesta e versul de la care pornesc
se spune despre mine că trăiesc
pe-o frunză subțire sufletul meu va trece oceanul
pe-o frunză subțire ca un gând
vouă rămâne-vă foșnetul poemelor mele târzii
și neputința de-a ști
ce gândesc.



ÎN CERC
În cerc de când mă-ncerc și-adânc respir
mirabil astru pur limpid azur
nevăzuți îngeri veghează-mprejur
'nălțătoare coruri departe inspir
astrale suflete-n cerul străpur
ning flori de lotus pâlp înainte
pe mal de râu pe-al vieților drum
prin iarba-n rouă vis de stele-n scrum
alb zbor cântecul licăre-n minte
spre-a noastră-mplinire-n tot ce-i mai pur
mirabil albastru-n sfântul azur
spre cerul deschis trec suflete-n șir
mii glasuri de îngeri boare de mir



cuvintele
au propria lor foame
retrag în sine
tot ce-au expulzat
leziunile se mistuie
ca un fitil deșirat
întotdeauna
au ceva de ascuns
întotdeauna amușină
în haită
o ghilotină însângerată
scriu de urât
într-un simulator
unde iluzia timpului
și spațiului
este o trecere
străină mie
nimic mai mult.


Doina Boriceanu

pe vremuri am scris niște versuri...

Maestre, mai bine bem un ceai la Dakar,
La Bombay e prea soare, iar
La Calcuta mă așteaptă Eliade,
Să întârzii nu pot, nu se cade...


Marița

    Ce păr lucind avea Marița,
Cu niște bani zvârliți prin cozi,
Șerpoase cozile ținteau poteca,
Și dansul se-arăta din șolduri-șerpi.

Toți o priveam cum dăruită
Sălta prin glod nepăsătoare,
Țâșnea pasiunea iubirii ei nemistuită,
Din flăcări se năștea o sărbătoare.

Doar vânt îi știa trup de pârguire
Și tresălta cu ea, ca un iubit adevărat,
Îi răsucea broboada roșie de sânge
Și de privirea-i vânt cădea ca secerat.

Dar a plecat Marița pe căi de lume,
Cu dinții încleștați a privit cerul
Și-a pus în straiță gândul de-o iubire,
Șerpos cu unduirea-i în mers, drumul…

Se lăsase umbra sfielnică-n tristețe,
Poteca-i clocotea nestăpânită sub cântece,
Marița se pierdea pe creștet de zare,
Cine-i dăduse dansul s-o ardă, s-o îmbete?

Și mâine dacă întrebai de ea,
Săreau marea, adâncile crezute prăvălite
Să scrie în ape tulburând povestea,
O spun și eu cui vrea să mă asculte…
*
mi-a ieșit un lup în cale

     mi-a ieșit un lup în cale,
Pădurea-l chema înapoi,
Tremura frunza a jale
Și ploaia se pusese între noi.

Înfrigurat și obosit de foame
El alerga spre locul meu,
Era un lup trecut de toamne,
Din ochi mă întreba de Dumnezeu.

Ploaia spălase mirosuri și teamă,
Credințele se înveleau în fum,
Lupul știa că i se cere vamă,
Spre credința-mi voia să-l îndrum.

Pe pragul zilei a ajuns cu zorii,
S-a pus pe labe setos și istovit,
În biserica din suflet ardeam înfiorări,
Acolo a intrat și nu l-am priponit.

Acolo e și azi în mireasmă de odihnă,
Acolo-și ține el taince îndemnuri
Spre Cel ce i-a dat stare iubindă
Și a mâncat din carnea vie a durerii.
Acolo e și azi într-o odihnă…
*
ascult de întâmplare

     ”pe unde treci așa nesocotită,
Te-apleci și mai culegi o floare,
Lumina ta din soarelui pornită,
Abia flacără firavă de-o lumânare…”.

Astfel tăifăsuiam șoptit cu luna,
Când sub  bătaia-i de neapus
Ți-am zărit umbra cărându-ți povara,
Capu-ți plecat, umblai de spate-adus.
Astfel tăifăsuiam șoptit cu luna…

Un strai în petice, zdrențos de soartă
Asprit cu glod de nu-l recunoșteam!,
În grea fâneață, Ioane, cereai o coasă,
Colțul gurii spart, pe pereți te desenam.

Unde ți-e carul? Unde-ți sunt boii?
Unde drumeag vesel din confetii,
Când târg mare era la plecarea verii?
Și tu te-mpotmolești în primăveri!

Mă recunoști, îmi ceri privirea,
Mă cauți sau doar, doar mi se năzare?
Într-un cortegiu de clipe de-adormirea
Pleci senin acum spre luna-n deșirare.

Și bucuria că-mi ești sub înlunate țoale
Mă stoarce de puteri și înțelesuri,
Vino-n seară la fântâna cu mioare
Să-ți odihnei dai și adumbrești boii…

Îți dau, Ioane, merindă un surâs
Și o clipire de stele lunii înfrunzite,
Mă mir că ești, călcâi în umbre pătruns,
Și toate pleacă, pleacă în nezărite…
Îți dau, Ioane, merindă un surâs…



PARABOLA REÎNVIERII
Iar, la intrarea în labirint,
tu, biet om, si(n)gur, vei da de greu;
nu-i ușor de învins – zău, te mint,
moartea din jur și sine, mereu –.
Fir (ață, nisip), călăuză,
nicicând nu-s de vreun ajutor,
nici licurici, nici buburuză,
tot amăgire, dublul topor,
amar plâns scâncit de lăuză,
miresme de mosc și sicomor,
jar ascuns, la pândă, sub spuză,
centru: păcat, iubire și dor.
Demonul, cu focul în dinte,
în tine însuți, fie învins;
ieșirea te face cuminte,
până la capăt arzi, rug nestins.
Fericit, dansezi cum cocorii,
splendid dans nupțial, hermetic;
stau pe catalige, scriu norii:
Y grec, niciodată eretic.
Ochi și urechi, la minte deschis,
(șlefuit diamant, pur și greu,
chiar în moara eternă din vis).
Biruit labirint, te vrea zeu.
Azi – prin nepătrunsul sanctuar –
infinitul mic, interior,
în stare harică, temerar,
primește din Duh, sfântul fior!