JURNA LAMAR de Rodica Anca. Lansare la Gaudeamus 2011

 Rodica Anca

Rodica Anca

Jurna  Lamar

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011

Sumar

Homo Miserabilis

Homo Happyens

Galaxii, ambasadori şi diamante

Integrame şi Găuri Negre

Miniatură. Am văzut o veveriţă-n tei

Poveste cu perdele

Agramatisme, manipulări şi silă

Gafă

Politică şi stres

Vis cu papagal, perus şi veveriţă

Tristeţi

Anatema

Manele, Pruteanu şi Faulkner

Listă lungă, leafa mult prea scurtă

Insomnie

O zi proastă

Iubire şi cosmeticale

Poveste de adormit o mamă

Perle

Chestii sentimentale

Mai vin şi veşti bune uneori

My dearest Esha

Plecări

Posibilul „Jurnal al Marcopolei”

Măsuri drastice

Reveniri

Gânduri fără rost

Recviem pentru Bulică

Cleopatra

Călătorie de plăcere

Moş „Nicio Laie”

Variantă de guvern

Fără

Derute

O zi mai puţin

Ziua următoare

Şi cealaltă

Toane

Gates

I. T.

Recviem pentru Mări

Griji

Pendula

Zi de duminică

Tristeţi de statuie

X

„Vreme trece, vreme vine...”

Cadouri

Politică de gospodină

Onomastică

Singură acasă

Peripeţiile lui Lenuş

Vine G

7.7.07

Isterii de bătrâneţe

Stres de octombrie

Amărăciune

Aniversare

Eclipsă totală

Meciuri de box

Sâmbăta Mare

Gânduri

Vizită de „plăcere”

Un rege nu e niciodată bolnav! Doar moare!

Eclipsă de lună

Miniatură

Murături, dublete şi bosoni

Tot felul de crize

Miniatură

Mare greutate!

Miniatură

Primăvara, cucii cântă

Aiureli

Istoria care se repetă

Solstiţiu

A trecut şi Crăciunul, a trecut şi Revelionul...

Război în direct

Aniversare

Sfântul Ion

Asta-i viaţa

Masa

Harababură

Miniatură

Cutremure

Altă călătorie de plăcere

Cocleţi

Miniatură

X

Aş

Crăciun 2009

Miniatură

Mitocănie

Ziua porţilor deschise

Miniatură

Waltzing Matilda

Tanti Fane

Conversaţie fără cuvinte

Zi de cumpănă

Prostioare

Filosoficale

Pregătiri febrile

Miniatură

Vulcani noroioşi

Altă plimbare

Miniatură

Iubiri

Miniaturi

Rugă

Întrebare

Vieţile Sfintelor

Ilinca

Rina

Recviem

Revelaţia

Miniatură

Vieţile sfintelor

Ilinca

Rina

H O M O          M I S E R A B I L I S

16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristeţea asta!

Încă de dimineaţă,  ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram ameţită şi-mi mai era şi lene! Nu m-aş fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de  aproape un an, de când le-am văzut şi n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă ploua! Până văd cele două reviste ale presei, Cazan şi Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei ceşti de ness şi opt-zece ţigări. până mai dau două telefoane şi stabilesc cu Lenuş ora 10,35 pentru pornire, se opreşte şi ploaia. Plec cu două milioane la mine (şi pentru ea, ca să-şi cumpere nişte carne de viţel), decisă să-i fac praf  dacă este cazul. Mai aveam  în cap şi o perdea de baie, tot pentru ea, pentru fată. Plecăm entuziaste, amândouă cu ţigările aprinse într-o mână şi pungile cu gunoi în cealaltă. După ce ne descotorosim de ele la tomberoanele dintre blocuri, dăm pe la băiatul cu ziare luăm trombeluzu’ şi ne facem planurile, ce şi cum, până ajungem la Cultural. Lenuş se opreşte, bineînţeles, la coadă la Fornetti, eu intru la un magazin cu pantofi ieftini de alături. Văd unii care mi-ar plăcea, îi încerc, cam mici, nu mă îndur de o sută de mii, nu mai insist să probez alţii şi ies. Lui Lenuş tocmai îi venise rândul şi mă înfig şi cumpăr şi eu trei bucăţi gata sleite de la o vânzătoare acră şi ţâfnoasă. Nici nu le mănânc. Intrăm la veioze şi nu găsim, nici modelul, nici două la fel. Şi ce m-aş fi bucurat. Aveau piciorul frumos proporţionat, din porţelan negru, cu fitingăria  aurie şi abajurul negru, din nu ştiu ce fel de material, plisat. Mie îmi plăcuseră foarte mult. Plecăm mai departe, dezamăgite, că îi făcusem şi ei capul pătrat cu veiozele alea. Mai intrăm în câteva magazine dar nu găsim altele. Ne ducem să cumpărăm perdeaua de duş, măcar. Bineînţeles că era mult mai scumpă, fata care le vindea era foarte îndatoritoare şi ne-a arătat destule modele. După ezitări, răzgândiri, temeri că n-o să-i placă, ne hotărâm şi, fie ce-o fi, cumpărăm una albă, cu lebede şi mai albe printre suliţe de papură albă mat şi verde discret. 580 de mii cu ţeava respectivă. Dar ce contează, numai de i-ar plăcea!

Plecăm mai departe, să cumpărăm carne de viţel şi nici acolo nu avem mai mult noroc. Era vită bătrână, chit că scria “mânzat” pe etichetă. Lenuş cumpără porc, eu nu iau nimic. Plecăm pe jos din piaţă şi intrăm în magazinele de mobilă de pe traseu. Prea scumpe. Încet-încet ajungem şi la second hand-ul de la rond şi sigur că intrăm. Îi cumpăr lui Bulică o husă de scaun de maşină din blăniţă de oaie cam roasă, că vine iarna , să îi ţină cald la reumă, o faţă de pernă cu cai şi o perniţă kaki. Lenuş şi-a făcut de cap, ca o găină pe grămada de bălegar, răscolind toate rafturile. Dacă nu m-ar fi durut aşa de tare coloana, că am mers prea mult pe jos, dacă n-aş fi fost tristă, din pricina veiozelor, aş fi făcut la fel. Mi-era şi cald. Vânzătoarea, tot o fătucă, plină de solicitudine deşi avea mâna dreaptă bandajată de la cot în jos, ne-a pus deoparte ce am ales, până primim pensia şi mi-a dat şi o pastilă pentru spinare, împrumut, până ne ducem după lucruri. Flamexin, 25000 pastila, să cumpăr şi eu, că a avut efect.

După vreo trei ore, rupte de oboseală, am ajuns acasă, unde l-am găsit pe G. călare pe calculator. Noi ne-am mai răsfăţat cu câte o cafea şi ne-am despărţit aproape de ora 15. După ce i-am încălzit ultimii doi ardei de post lui G. şi l-am hrănit pe mofturosul de Bulă (cu pulpă de pui dezosată, friptă la dry coocker-ul ăla de opt sute de mii), eu mi-am mâncat ciocolata aia la care poftisem cu o seară înainte şi m-am uitat la Tânăr şi Neliniştit.

N-am răbdare şi sun la fi-mea să-i zic de perdea. Mai bine-mi rupeam degetul cu care am format. De fapt, acum a fost ora cea mai nefericită a zilei ăsteia. Îi zic mai întâi de veioze. Ea, parcă insultată, zice că mai bine, că dacă nu i-ar fi plăcut! Râioasă, dar cu coada pe sus, mă simt lezată la orgoliu şi fac bot. Cât despre perdeaua aia de duş, nici cum e, nici „mulţumesc mamă, mă bucur că te-ai gândir la mine!”, să zic eu mersi dacă o va accepta. De!

Puţin înainte de ora cinci  vine Filicia. Bucuroasă că îşi luase banii de la loterie. Cu flori violete, o bricheta galbenă şi un chec foarte bun. Şi tălălăim până  seara despre copii şi behaviorul lor, despre Băsescu şi engleza lui, despre cariera lui fi-său, sarcina noră-si, pregătirea mâncării pentru tânăra familie, boala lui Ralph, ustensile pentru curăţenie, talk show-ri, Fâşia Gaza, FMI, banca Mondială, Comitetul Bilderberg, soarta unora şi altora în SUA , Canada şi România, PRM. O tratez cu niscai salată de vinete şi, când se aşezase mai comod să-l vadă pe Lazarov la Turcescu, vine G. şi schimbă pe meciuri! F se “oribilează” şi pleacă. Rămânem singuri, el cu meciurile, eu cu bila în gât. Îi aduc restul de vinete, brânza şi o roşie. Mă aşez la calculator şi mă joc Taipei ca să-mi rumeg fierea în linişte. Vrea şi două mere spălate. I le aduc. Vrea şi un ceai, deşi mai are o jumătate de ceainic. Zic că nu-i fac, da’ i-l fac. Mă aşez iar la Taipei, vine Bulă şi se smiorcăie. Iar mă ridic, aduc pulpa aia de pui şi pesmeţii îl iau în poală şi mă pun iar pe rumegat, de data asta pesmeţi. Îi dau, face pe nebunu’, îi ia, îi scuipă, îi dau o scatoalcă, mai înghite de două ori, iar începe cu fasoanele, rabd ce rabd şi-l dau jos. Iar la taipei, care nici nu mă interesează, dar mă prefac, şi –mi mistui otrava. Iar vine Bulă cu smiorcăiala. Ca să mă lase în pace îl iau în braţe, îl mângâi, îl cocolesc, poate adoarme. După o vreme  îl pun în aşternutul lui şi-mi fac patul. Nu ştiu ce mai zice G. şi nu mă mai pot stăpâni. Îmi vărs tot veninul pe el. Că nu-i pasă. Că nu-l doare. Că e egoist. Că n-are pic de respect. Că etc. etc. etc. El: că din cauza Feliciei sunt nervoasă. Eu mă ambalez şi mai tare, că, adică, eu nu sunt în stare nici să mă enervez din proprie voinţă, trebuie să-mi deschidă careva ochii? Şi uite-aşa îmi vin gânduri cu laţuri şi vene. Îmi pun plapuma în cap şi vreau să mor. G se sperie şi pleacă la culcare fără să mă mai pupe de noapte bună. Eu mă apuc de integrame şi pe la unu mă uit ultima oară la ceas. La trei mă trezesc ameţită, îmi amintesc totul şi-mi sare somnul.

Pe la şase se scoală şi G. Mă găseşte vărsându-mi amarul în calculator. Dar m-am uşurat. Şi ne şi împăcăm, ca de obicei.

Mă mut pe tv, la Cazan şi Văcaru.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             HOMO HAPPYENS

Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară, revistele presei cu Cheli şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă ( a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de “încă o ţigară”, “asta-i ultima”, “iar mi-a băut G aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’” “of, vai, au”, “ ia să mai beau una”, “ce viaţă de căcat”, “au, mijlocul!”, “au, capul!” ş.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare, până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de nes şi cel puţin zece ţigări, mă simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca să stabilim traseul la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de piaţă.

Ieri a început la fel. Doar că nu m-am dus la piaţă ci la Nana. Veneau unii să-i instaleze cablul. Nu apucasem să beau nici măcar o gură de cafea, am luat-o cu mine la borcan, şi mi-am bâjbâit drumul până la ea acasă. Norocul meu că s-au mutat foarte aproape. Dacă trebuia să mă trambalez prin troleibuze?

M-am întors destul de repede, ăia n-au instalat nimic, cum se întâmplă de obicei, ba n-au una, ba nu se potriveşte alta, aşa că au plecat cum au venit. Am luat-o pe Lenuş şi am plecat să iau ceva de papa pentru seara, când vin copiii leşinaţi de  foame şi oboseală.

M-am întors cu vlaga secătuită aproape în întregime, aşa că iar a trebuit să mă proptesc în fotoliu cu nesul şi ţigările de rigoare, cu ochii în televizor şi cu mustrările de conştiinţă obişnuite. După ce mi-am plâns de milă o bucată de vreme, mi-am făcut curaj şi am intrat în bucătărie.

De unde Dumnezeu se adună atâtea vase murdare nu pot să descopăr, că abia le spălase G aseară!  Mă apuc de ele şi mă atacă diverse gânduri amare în timp ce le spăl. În primul rând mă tem că nu  le curăţ destul de bine şi vine Pupăza de fi-mea şi le controlează şi dacă se strâmbă, mă simt umilită la orgoliu. Uneori mai dau vina pe G. Mi-aduc aminte de noi, când eram de vârsta lor şi mamaia, D-zeu s-o odihnească, era de serviciu la bucătărie. Parcă nu îi făceam figuri de-astea. Mie, una, nu-mi mai place munca asta tristă din casă. Dar cine să o facă? Nici nu mai am puterea din tinereţe, care putere s-a cam terminat şi orice mişcare devine dureroasă după o perioadă foarte scurtă de efectuare. Aş prefera, cum zice orientalul, doar să stau şi să nu fac nimic. (Sau nea Gheorghe: “Ce faci bade, şăzi şi cujeţi? Ba, numa’ şăd!”). Încet-încet, îmi plâng din ce în ce mai tare de milă şi intru într-o dispoziţie depresiv-sinucigaşă acută. Mai fac o pauză în fotoliu, să-mi domolesc durerea de coloană, şi mă uit la T şi N cu ochii trişti şi goi, (“nu crezi c-ar fi mai bine să-i scoatem pe-amândoi?”), cu gândul aiurea. Mă gândesc la Elena B, fostă colegă de facultate, care a venit ieri pe la mine. De ce, pisicile mele, mă văicăresc eu, în timp ce alţii au adevărate probleme? Eu mi le caut cu lumânarea, dintr-un masochism înnăscut, cred. Dacă nu găsesc nimic, inventez, doar spre a-mi găsi o motivare pentru apatia şi acedia care, de câţiva ani, mă bântuie. Biata E, are o fiică de-o seamă cu Nana, ai cărei nervi au lăsat-o baltă  şi nici nu vrea să audă, măcar, de maică-sa. A terminat Conservatorul, genială la pian, şi dintr-o dată a luat-o razna. A umblat pe la mănăstiri, a fost internată la 9 de câteva ori, acum stă singură, în grija fratelui ei şi pare să fie mai pe pământ. Ce să mai spun că soţul Elenei a murit acum câţiva ani şi ea a rămas singură, la Craiova. Şi totuşi a găsit puterea să deschidă o expoziţie de ceramică la Alba Iulia! O admir şi o respect.

Mă duc iar în bucătărie să  pregătesc pulpele alea de pui pe care le-am luat de dimineaţă, căutând un mod mai uşor şi mai puţin păcătos de a termina cu viaţa asta mizerabilă. În timp ce curăţ cartofii vine G de la o conferinţă a unor călugări budişti din Tibet. Unul de origine franceză, Matthieu Ricard, călugărit şi stabilit acolo de treizeci de ani, celălalt tibetan get-beget. Cam prin anii ’80 se aflau in Bhutan. Tot atunci noi eram in India şi eu lucram grafică şi tehnoredactare la nişte manuale şcolare pentru Bhutan, la Oxford University Press, ca să mai completez finanţele, niciodată suficiente. Atunci am făcut şi un dicţionar ilustrat English-Dzongkha –asta e limba vorbită în Bhutan. Am plecat din India Şi vreme de peste 20 de ani nu am mai aflat nimic despre munca mea de acolo. Ieri G i-a arătat călugărului aceluia, traducerea lui din Milarepa şi dicţionarul meu. Şi, ce să vezi şi să nu crezi: Ştia dicţionarul!!!! Celălalt călugăr chiar îl avea!

Nu pot să exprim ce sentiment de bucurie sublimă mi-a copleşit mintea, inima şi sufletul! Deci n-au fost în zadar strădania şi dragostea  cu care am lucrat zi şi noapte la ilustraţii. Acum parcă îi văd pe copii răsfoindu-l, descoperind în fiecare imagine un strop de iubire pentru ei. Şi am realizat că dacă unul singur chiar, l-a folosit, am făcut şi eu ceva util pe lumea asta. A fost un semn, o minune, ca tocmai acest călugăr, din Franţa, să plece în Bhutan atunci, să vină acum în România, să-l invite pe G la conferinţă şi să-i spună că ştie cartea mea!

Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi minore pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au sărit până la cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur.

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             GALAXII, AMBASADORI  ŞI  DIAMANTE

Sâmbătă, zi de lenevit în pat şi de citit presa. Doar că, de obicei, nu se prea poate. Azi au fost bubuieli dedesubt şi troncăneli deasupra.   C-aşa-i la bloc. Mânată de o subită nerăbdare, nu mai preget şi dau fuga la ziare: plătisem încă de ieri revista Descoperă, că văzusem la televizor că are nişte fotografii care mi-au dat imaginaţia în clocot. (Cu ultima sută de mii. Aşa că am împrumutat încă cinci de la Dna Gosp.)

Mă duc, mă liniştesc când o scoate de sub tarabă şi, de bucurie, mai cumpăr de cincizeci de mii ziare de azi. In drum spre casă nu am răbdare şi sfâşii plasticul de pe revistă şi caut. Iată-le: vreo 10 fotografii cu galaxii!  Acasă mă uit în viteză la ele, visând la niscai poze mari-mari, puse pe pereţi, în care să plonjez cu patimă, de câte ori mă cuprinde aleanul după nemărginire şi fuga de realitatea mea. Amân studierea lor şi visarea, pregătindu-mi sufletul şi imaginaţia, aşteptând febril şi parcă languros, vremea când mă vor chema acolo, la ele, în ele.

Îl scol pe G şi începem să citim ziarele. La un moment dat dă peste un anunţ de la guvern pentru un concurs de diplomaţi. Hopa! Ia du-te şi tu, tată, ca dacă nu e limită de vârstă, şi nu e, ai cele mai mari şanse! Poate, de data asta, iese bine. N-am plecat noi, ultima dată în India, tot în urma unui anunţ în ziar? Ce dacă nu ni s-au împlinit speranţele, tot a fost o experienţă interesantă! G decupează articolul, gândind ca şi mine şi, cine ştie…

Citeşte mai departe. Mai nou, din cenuşa morţilor, americanii fac diamante, supunând-o la presiune mare timp de vreo trei săptămâni. Da’ costă nu ştiu cât, aproape trei mii de dolari. N-au copiii atâţia bani. Dar, dacă ia concursul ăla şi ajunge ambasador, sau ataşat cultural, strângem banii, îi lăsăm lor moştenire, să ne facă diamante cu ei! Ies peste 20 din fiecare. Opresc câte unul, pe restul le vând şi se îmbogăţesc. Îşi fac două inele, şi când vor să comunice cu noi, zic, uitându-se la inel, de exemplu “mamă, zici că e bine acolo, în galaxia aia, cum îi zice, Ochiul lui Sauron, parcă, sau te-ai păcălit?” Şi eu să sclipesc verde, dacă e bine, sau roşu, dacă nu. E? Ce părere ai de cum îmi merge mintea? Cu memoria stau prost, recunosc, dar cu  bazaconiile, nu mă plâng.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             INTEGRAME  ŞI  GĂURI  NEGRE   

G a adus, ca de obicei, un vraf de ziare. Mâncăm oareceuri şi ne aşternem pe ele, la citit. Adică el citeşte. Eu îl ascult în timp ce mă uit la tv şi mă joc la calculator. Tăriceanu, Geoană, Victor Newman, Jack, Niki, bile roşii, bile verzi,  Gigi Becali,  gripa aviară, Sharon, Ceamurlia, Solitaire, UE, Năstase, Irack, Genoa City, Taipei…Cu atenţia exagerat de distribuită, cum, pisici, să nu mă ia somnul, mai ales că citeşte pe un ton monoton, fără inflexiuni, (de parcă ar fi Ghiţescu, profesorul de anatomie artistică, din anii de facultate. La orele lui, toţi picam de somn, deşi mie, cel puţin, îmi plăceau cursurile lui.   Avea un băiat, un model,  pe care ne arăta muşchii şi cum funcţionează ei. La examene, tipul îşi mişca exact acei muşchi pe care trebuia să îi arătăm. Cool, cum ar zice ăştia de la tv! Dar Ionel Grigorescu, vărul lui G, care era, că nu mai este, veterinar şi a făcut facultatea la Iaşi, povestea despre un cal pe care îl foloseau  şi care se comporta la fel cu modelul nostru: la examene: îşi încorda muşchii respectivi sau îşi mişca răspunsul corect! D-zeu să-l odihnească în pace.) Şi ne culcăm “puţin”. Vreo două ore, eu - el, vreo trei.

Seara vin copiii să-şi mai care din acareturi. Fi-mea mă “sfătuieşte” cu aer de superioritate, să pun aspiratorul şi să fac ordine, dacă vreau să-i invit pe cuscri pe la noi, că tot vor fi în zonă duminică, la inaugurarea casei lor. Mă ofensez profund. Dar nu ripostez. Tac şi fac bot. Ei pleacă, noi ne mai uităm, ce ne mai uităm, la tv, G se duce să se culce că e trecut de miezul nopţii, eu mă întind pe pat cu integramele mele cele de toate serile în mână şi cu bomboanele pe-aproape. Au devenit un viciu, nu pot să adorm dacă nu am integrame şi Alpenliebe! Sunt expertă, de atâţia ani în care le folosesc pe post de somnifer. Şi mai dau şi destui bani pe ele, că, după ce că sunt slabe, cu diverse umpluturi şi se termină repede, mai sunt şi scumpe! Dar nu mă pot lipsi de ele, cum nu mă pot lipsi de ţigări şi de cafea. De când nu mai pot citi o carte, fiindcă după o pagină mi se închide ochiul drept iar stângul începe să plângă după dioptriile de altă dată , numai integramele îmi mai sunt accesibile. Mă ocup cu ele şi mă îndop cu bomboane (că mi se usucă gura, atât de la ţigări cât şi fiindcă nu pot să respir pe nasul strâmb) vreo două ore, degeaba, nu-mi vine somnul. În schimb mi se pune paraponul pe viaţă, orgoliul meu rănit mi se zvârcole ca un şarpe, drept în vezica biliară. Mi-l ling ce mi-l ling şi mi-adun voinţa să schimb subiectul. Mă ridic şi dau drumul la tv.  Mă uit şi nu ştiu ce văd. Mă mut pe toate canalele iar şi iar, tot nu mi-e somn, mă mai joc cu ochiul, studiez deformările feţelor care îmi apar când privesc numai cu dreptul. Mă mai şi amuz. Sting televizorul, sting şi lumina ca să nu se trezească Bulă, că vrea în braţe. Rămân în fotoliu pe întuneric şi-mi vin în minte găurile negre. Asta şi din pricina ochiului, care deformează imaginea aşa cum îmi închipui eu că ele, găurile astea, deformează materia şi poate şi spaţiul. Că văd un cerculeţ, pe care, de fapt, nu-l văd, dar există în centrul imaginii un spaţiu mic, gol, spre care converg toate liniile din jur, sau ce s-o fi aflând acolo pe o rază de doi-trei cm. Adică, să zicem că mă uit la gura unui personaj: gura nu o văd , e un golişor mic-mic, sau ştiu că trebuie să fie acolo, dar nu văd golul, îl deduc, fiindcă toate trăsăturile feţei par a se scurge într-acolo. Dacă aş mai picta, cred că mi-ar ieşi ceva interesant şi inedit. La rândurile scrise se distinge şi mai bine, depinde de distanţă: trei, patru rânduri de adună în punctul în care privesc, se sugrumă şi se preling spre centru. Foarte interesant, divers şi cu posibilităţi de experimentare nelimitate. Aşa şi cu găurile negre: dacă ajungi prea aproape de una, te suge în abis şi nu scapi cât ai fi tu de ditamai galaxia! Bine-bine, te trage, te deformează, te rupe, te desface în atomi, te nimiceşte, dar ce se petrece cu resturile? Că ceva-ceva din atâtea stele, planete, praf, si ce-o mai fi pe acolo prin cosmos, trebuie să rămână! Că tot ei, savanţii, spuneau că, de fapt, acolo se află un corp ceresc cu o gravitaţie atât de mare, că nici măcar lumina nu mai poate scăpa. Şi-atunci, unde-i “gaura”? Alţi astrofizicieni nu pomenesc  despre vre-un corp ceresc, spunând numai de abis, hău, atracţie, destrucţie şi Nimicul absolut! Unde nu există timp, spaţiu sau materie, nici măcar de sămânţă! Acolo. în fundul “sacului” există doar “singularitatea”. Şi ce o fi ea? O fi Dumnezeu, de la care toate au pornit şi la care toate se vor întoarce? O fi Nimicul lui Eminescu? O fi Brahman, din filozofia indiană? O fi Noul Început, cămara unui alt Big Bang? Nu se poate, pentru că, în cazul acesta, ar trebui să existe numai o singură gaură. Dar fiecare galaxie şi-o are pe a sa. Iar când se întâlnesc două (cum se va întâmpla cu Calea Lactee şi cea din Andromeda într-un viitor pe care noi, oamenii, nu-l putem concepe cu minţile noaste prăpădite) atunci cele două găuri se contopesc şi cresc şi se “împuternicesc”! (Ah, unde eşti tu, Uncle Trikha, să mă luminezi?). Putem să ne imaginăm că, vreodată, toate găurile din univers se vor strânge la un loc şi atunci, aşa cum spun Vedele, Brahman va adormi pentru multe miliarde de ani. Ştiam exact, dar am uitat câte! O să caut eu însemnările din India, dacă o să-mi reamintesc. De la o vreme, uit, ce să fac…

Sau poate nu dispare totul, toată materia, ci numai se transformă, cum spunea Nu-mi Vine Numele Lui acum în minte, în energie. Şi sărim pe o altă treaptă a formei de existenţă. Vom fi ,poate, noi, oamenii şi tot ce e viu, energie spirituală, iar ce nu este animat, altfel de energie, fizică, cuantică. Eu mă şi imaginez străbătând Infinitul sub formă de quarck! Sau legănându-mă, sub formă de picătură, în oceanul Conştiinţei Universale (!), când o să aflu şi eu tot ce cunosc celelalte picături, când ne vom fi întors acolo de unde am plecat, cu tot bagajul de cunoştinţe acumulat de-a lungul nenumăratelor vieţi pe care le vom fi trăit fiecare! Dar, parcă, tot aş vrea să fiu un quarck mai întâi, să văd eu cum e cu găurile astea negre!

De fapt, dacă vrei să ştii adevărul, n-am dormit fiindcă m-a umilit fi-mea. Ce, eu nu ştiam că trebuie să fac ordine şi curăţenie, după aproape 70 de ani de experienţă? E,  lasă, că mi-a  trecut paraponul. L-am uitat pe undeva,  prin NGC 67519 (Ochiul lui Sauron)!

Ia uite, a răsărit soarele nostru!. (Şi s-a trezit şi Bulă.)

M I N I A T U R Ă

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             AM  VĂZUT O VEVERIŢĂ-N  TEI !

Azi, 31 oct.05, acum, la ora 12,20, am văzut-o jucându-se câteva secunde, alergând pe ramuri şi dispărând apoi, ca o nălucă, în alt pom, din spatele tuiei. Câtă bucurie mi-a adus în suflet!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             POVESTE  CU  PERDELE  

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

Mă uitam cu G la un film când mintea mi-a luat-o razna: era acolo o casă cu glicine în jurul uşii şi la ferestre. Florile alea care atârnă în ciorchini albaştri, primăvara, peste aleile din Cişmigiu. (De câţi nenumăraţi ani nu le-am mai privit? Cred că din timpul facultăţii, când treceam în fiecare zi pe sub ele, în drum spre atelier.) Şi mi-am dorit un pridvor cu glicine. Ce, n-am voie să visez? Când iese G la pensie, după ce îşi va face stagiul la Externe, după ce va lua concursul ăla şi vom strânge ceva bani, dintre care  o să le dăm copiilor jumătate iar cu restul vom construi o căsuţă la Bercioi. Două cămăruţe cu pridvor, ascunse sub ciorchini albaştri care vor curge pe toate laturile, chiar de sub streaşină. Va trebui să iau legătura cu “Patronul”, fratele Aureliei, că e specialist în grădini! Iar la ferestre o să pun perdelele dnei Gosp.

Care dnă Gosp, a venit la mine, în vizită, săptămâna trecută, foarte tristă. Se simte dată la o parte, inutilă şi perimată de când nepoţii au pus stăpânire pe apartamentul ei, cu totul. Au făcut modificări, l-au aranjat după gustul lor, iar ea nu-şi mai găseşte locul ei, în camerele care nu-i mai amintesc de propria ei viaţă, de dl. Gosp,. de cei peste treizeci de ani trăiţi şi munciţi zi de zi, oră de oră. Nu-i mai rămăseseră decât perdelele, frigiderul şi patul, cred. Ba, strănepoata ei, de vreo 3 ani, i-a zis, cu ceva vreme în urmă: “Bui, când o să mori tu, asta va fi camera mea”! Şi atunci a venit amărâtă la mine să-şi plângă bătrâneţile singuratice. Mie mi se rupe inima de ea, îmi aminteşte de Mamaia. Deci, ăştia tinerii, şi-au cumpărat frigider mare şi nu mai au loc pentru vechitura ei. “La gunoi”, zice unul dintre ei, că le strică fasonul. “Poate mă duc şi pe mine odată cu el” zice ea cu obidă. Ultima lovitură a primit-o săptămâna trecută când şi-au cumpărat perdele noi, de mătase şi au zdrobit-o definitiv, zicându-i să-şi adune pe ale ei, că nu mai e nevoie de ele. Am consolat-o cum m-am priceput eu mai bine, că aşa sunt tinerii, nu sunt ei prea atenţi cu sentimentele noastre, că noi ne ducem curând şi ne vor uita pe noi, darămite nişte lucruri care lor nu le spun nimic, nu le trezesc amintiri, duioşii,  sentimente. Aşa că i-am promis că i le cumpăr eu, la pensie, şi de câte ori va veni pe la mine, se va bucura să le vadă. Şi chiar aşa va fi, le mai schimb şi eu pe ale mele din când în când. Sau, poate o se le duc cu noi la căsuţa aia de la Bercioi, când o vom face, next life.

De câte ori vine pe aici îmi povesteşte din copilăria şi tinereţea ei, şi eu o ascult cu dragoste: nu numai că este interesant ce-mi spune, dar o face şi foarte frumos. Poate cândva o să scriu mai amănunţit despre ea, dar o imagine îmi stăruie in minte şi o spun acum. Era tânără nevastă şi mamă, dl. Gosp era plecat cu serviciul cine ştie pe unde prin ţară. Ea a rămas acasă, cu munca la câmp. Dimineaţa îşi ducea copilul în satul ei, la tatăl său, (că ea se mutase în alt sat, la casa soţului) şi-l lăsa acolo până seara când venea de pe ogor. Şi aici vine imaginea: avea doi desagi, unul în spate, celălalt, dinainte. În cel din faţă punea ce mâncare îi dădea taică-său, pâine, lapte şi ce-o mai fi avut şi el pe acolo. In cel din spate punea copilul şi căţelul acestuia, fiecare dintre ei cu capul pe câte un umăr! Îmi pare rău că nu mai desenez, dar tare mi-aş dori să fac un desen, dacă nu o pictură. Ar merita. Uite de-aia o stimez şi ţin la ea tare mult. Şi are optzeci de ani! Toată viaţa ei a muncit, şi-a crescut copilul, nepoţii ei şi pe ai altora, şi mai munceşte şi acum, cum poate, că are o pensie de câteva sute de mii, de urmaş.

Cred că o să scriu o serie de povestiri cu toate bătrânele mele, începând cu Mamaia şi cu Ilinca, deşi ea n-a apucat să îmbătrânească. Dar trebuie să-mi fac curaj, că e greu  de scris şi dureros de povestit.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             AGRAMATISME , MANIPULĂRI ŞI SILĂ

Curând n-o să mai deschid televizorul la ştiri! Nu mai suport. Au înnebunit toţi: guvernanţi, parlamentari, sindicalişti şi ziarişti. Scenarii peste scenarii, care mai de care mai absurde, cum îi trăzneşte unuia o tâmpenie, vine şi-o deşartă în capul nostru. Cine e în spate, cine e dedesubt, cine pune la cale, ce pune la cale, ce vrea să schimbe şi cu ce vrea să schimbe, etc. etc. Tot “bizonul”, cum ziceau caţavencii, se isterizează: face câte trei – patru greve una peste alta, vociferează, împroaşcă mahalagisme şi “ba a mă-ti” fără nici un fel de sfială, se acuză de hoţie şi minciună şi îşi numără unii altora “ouăle” cu nonşalanţă dezgustătoare,  pe stradă, la tribuna “perlamentului” sau pe ecran. Iată o mostră, auzită de mine la tv: “au violat constituţia şi au supus la perversiuni regulamentul de funcţionare”, se plângea un parlamentar, în legătură cu tentativa de schimbare a lui Văcăroiu şi a lui Năstase.

  Şi, cireaşă pe tort, spre sfârşitul lunii vor veni şi minerii, la vreo zece mii de capete, peste noi, să ne arate ei ce înseamnă democraţia!

 Toţi vor lefuri mai mari şi pe nimeni nu interesează cum şi de unde bani.

 Metroul nu circulă între ora 4 şi 16, e o aventură să ajungi la servici, chiar dacă ai maşină. Copiii nu merg la scoală de mai bine de o săptămână, iar eu stau toată ziua şi mă intoxic la ştiri şi talk-show – uri, de nu mai lucrez nimic prin casă. În fond, pe nimeni dintre cei care vorbesc, indiferent unde, nu interesează nici naţia, nici economia, nici bunul simţ.

Şi mai sunt şi agramaţi! Toţi: miniştri, guvernator de bancă naţională, reporteri şi redactori, ca să nu mai spun de şefii de sindicate, toţi, nu ştiu să vorbească corect. Nu ar spune ei “pe care” nici în ruptul capului. Mamaia nu ştia carte, niciodată nu am auzit un agramatism în vorbirea ei! Mama şi tata, aveau puţine clase, nici ei nu vorbeau incorect! Când am stat doi ani la ţară, oamenii simpli de acolo, vorbeau corect. Şi G e de acord cu mine. Noana, Petrică nu fac dezacorduri. Ca dovadă de ce fel de carte se face acum la şcoală. Dacă pe Nea Gheorghe îl mai iert, pe primul ministru, nici în ruptul capului! Şi nici pe ziarişti!

Imediat după revoluţie, toţi vorbeau despre “propietate” de mă apucase şi atunci, ca şi acum, cu “care” în loc de “pe care”, urticaria.

Mă apucă, vorba lui Emiluţ, greaţa. Cred că o să mă lecuiesc curând de a mă mai lăsa timorată de ei, de ăştia de pe ecran, şi o să mă uit doar la filme. Parcă astea sunt mai breze! Crime, calamităţi, accidente, viruşi, violenţă, împuşcături, psihoze, nebuni, isterii, impudoare şi neruşinare! Mai bine ascult muzică la radio-casetofonul ăla minunat pe care l-am cumpărat cu 4 milioane astă vară! Că de citit nu mai pot mai mult de o pagină, că-mi plânge ochiul ăla bun. Ia să mă duc eu la oftalmolog!

G A F Ă

Iar n-am dormit noaptea trecută! M-am uitat la “Îngeri în America”, un film cu homosexuali bolnavi de SIDA, fără a fi porno, cu deliruri în care apar îngeri destul de agresivi în lipsa lui Dumnezeu, care ne-a părăsit şi ne-a lăsat în voia sorţii. Cu multă disperare, senzualitate, suferinţă, politică şi blasfemie. Un film bun şi bine făcut, zic eu. A meritat să-mi sară somnul. Nici Bulă nu m-a lăsat în pace până spre ziuă, n-avea astâmpăr de fel. Am adormit pe la cinci şi înainte de şapte m-a trezit G să-i prăjesc un ou, că pleca la concursul ăla de la Externe. Nu m-am mai culcat la loc, cum fac de obicei, am făcut oarece ordine, m-am apucat de gătit, am fost la supermarket, pe la ora două am terminat mâncarea, a venit şi el, am mâncat şi m-am culcat. Tocmai aţipisem când sună cineva. Era o amică, (F), venise să cumpere mâncare pentru câine şi a trecut şi pe la mine. Îi pun şi ei ciorbă de “verişoare” şi o “pulpă superioară” făcută la cuptor în folie. Ea vede şi îmi spune a treia oară că a zis nu ştiu cine la t.v. să nu o mai folosim că e cancerigenă, dar mănâncă. Ne punem pe taclale asupra câte unei cafele. Vorbim de una, de alta, ajungem la politică, la greva profesorilor şi la ce se străduie ea să le spună acestora prin intermediul postului Realitatea TV la care tot încearcă de două zile să sune şi nu prinde. Îmi cere telefonul să sune şi de la mine. O domolesc, nu i-l dau şi schimb subiectul. După vreo trei ore pleacă. Deşi tot mă ustură ochii, nu mai încerc să dorm şi bine fac, pentru că apar şi copiii, G le povesteşte cum a fost la examen mai stau puţin şi pleacă, lăsându-ne o bucată de tartă cu mere. Făcută de ea, foarte bună. Mie îmi creşte inima uite-atâta şi mă bucur că ce gospodină e ea! La canastă nu ne ducem în seara asta, că Popeştii au fost la o înmormântare şi la parastas, au venit târziu, deprimaţi şi obosiţi, numai de canastă nu le arde. Nici nu-mi pare rău, că tot pic de somn. Pe la nouă jumate (!) mă culc. G se duce şi el să doarmă că a avut câteva zile grele şi mai are şi mâine una. Sting lumina şi închid ochii cu teamă că o să sune telefonul. Ceea ce şi face, tocmai când să adorm. Era amica de mai devreme: “Auzi, zice , i-am prins pe ăia de la Realitatea. Le-am zis că ce tot îi susţin şi îi compătimesc pe greviştii ăştia care nu spun nimic despre meditaţiile pentru care nici nu plătesc impozit şi nici despre cadourile pe care la pretind sau de banii pe care îi strâng pentru tot felul de reparaţii şi nici de diferitele sporuri pe care le primesc. Părinţii care nu au avut cu cine să-şi lase copiii au trebuit se-şi ia fără plată sau să plătească pe cineva să aibă grija lor, etc. etc.” La sfârşit, când a întrebat-o cel cu care a vorbit cum se numeşte, i-a dat numele meu!!!!!!!!!! Ce contează că i-a spus că are doi copii şi 42 de ani. Dacă dau ăia pe post şi află careva, se vor lua de G, că doar lucrează în învăţământ. Uite că în seara asta nu au dat, am scăpat, dar au promis să continue mâine. O sunai pe amică şi o certai. Ce pot să-i fac? Ori e proastă, ori e malefică. E inconştientă. Zice că a spus numele meu fiindcă îi sunt mai apropiată! S-a dus în pisici somnul şi în noaptea asta! O iert, ce să-i fac! Lasă, că nu se întâmplă nimic. În fond, sunt de acord cu ea, doar că eu păstrez pentru mine. 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Ziua următoare. Au încetat greva. Sper că nu mai redau la tv mesajele, n-ar mai avea nici un rost.  

P O L I T I C Ă   Ş I   S T R E S 

Ziua Naţională. Eu, de felul meu, mă umplu de sensibilitate  şi mă emoţionez până la lacrimi la festivităţi de astea solemne. Mi se răscoleşte patriotismul în suflet şi mă apucă plânsul! Şi mă ruşinez! Deşi n-ar trebui. De ce să-mi fie jenă pentru iubirea de Patrie? Poate pentru că văd în ce hal  se joacă unii la tv sau în ziare, fără nici un pic de bun simţ şi de respect, cu noţiunile de patrie şi popor, zeflemisind şi bătându-şi joc de ceea ce ar trebui să ne fie mai de preţ pe lumea asta. Poate n-ar trebui să mă ruşinez, dimpotrivă, poate ar trebui să mă înverşunez, să protestez, să vociferez. Dar cine să mă ia pe mine în seamă? Poate ăia de la România Mare. Ceea ce ar fi şi mai trist, ar fi derizoriu. Ia, mai bine să-mi plâng umilinţele şi iubirea de ţară în sinea mea, să n-ajung să râdă proştii, inculţii, nesimţiţii şi iudele de sentimentele mele de patriotism. Că aşa sunt eu, sensibilă! 

Păi, cine plânse când cântă Dumitru Furdui Iancu “Noi suntem Români”? Cui i se umplură ochii de lacrimi când primi Preşedintele steagurile armatelor?

“Ridică-te în picioare”, i-am spus lui G, deodată, făcând şi eu acelaş gest.(Ia te uită cât de copleşitor sună Imnul, cântat la trompetă de un militar, de sus, de pe faţada Teatrului Naţional, în timp de se înalţă steagul. Şi acum îl cântă un bariton, acompaniat de fanfara militară. Uite că iar plâng!) “Da’ de ce să mă ridic?”, se sperie el. “N-auzi imnul?” “Ei, na”, zice şi se aşază mai comod.  Lecţia asta, cu ridicatul în picioare la Imn, am primit-o de la un copil indian, acum  25 de ani, a cărui familie ne invitase de Ziua lor Naţională. Era numai el cu noi în faţa televizorului şi  când a auzit imnul Indiei, s-a ridicat în picioare. Nu de frica părinţilor, ci pentru că  avea cultivat respectul pentru imn  şi pentru ţară.  M-a impresionat atât de mult, încât mi-a intrat în obicei, de atunci. Acum trei ani, când ne găseam tot in India de Ziua Natională, eram în sala de mese de la Guest House, privind parada, impreună cu mai multe persoane, atât indieni cât şi străini. Zelul cu ridicatul în picioare se mai potolise, în atâţia ani de la prima mea lecţie de respect la Imn. Nu a mai sărit nimeni în picioare, decăt după ce s-au dezmeticit de ce m-am ridicat eu, prima. Da’ i-am făcut pe toţi să se ridice! Ca să nu mai spun că, bineînţeles, şi atunci mi s-au umezit ochii.

Ăştia de le tv, spurcă totul! Il pun pe un amărât care se înghesuiese la o farfurie cu fasole cu ciolan şi un pahar cu ţuică fiartă, cu care se cherchelise deja, să cânte Imnul. Suna spart, dogit şi întristător de ridicol. Puteau să dea mâine chestia asta. Şi dacă Preşedintele, care este şi el emotiv, şi-a şters o lacrimă din colţul ochiului, au spus că a fost un gest prin care vroia să-şi facă imaginea, în ochii boborului! Ce măgari! Păi, de ce voia Păunescu să nu se mai cânte decât primele două strofe ale Imnului? Nu că e prea lung, cum susţinea el, ci pentru că în ultima e vorba de Traian! Şi nu suportă ei, foştii comunişti, acest nume. Nici unul nu-i spune “Domnul Preşedinte Băsescu” numai “Băsescu” sau “Băse”. “Bă, se scutură trandafirii!” Da, da!

“Vă iubesc, români!” aşa şi-a terminat speech-ul din Piaţa Universităţii. (Bine că sunt şingură şi nu mai trebuie să mă ruşinez de lacrimile mele!). Deşi plouă, ia uite câtă lume s-a dus la Universitate de Ziua Naţională! Bine, şi pentru luminile de sărbători, pe care le-a aprins primăria, cu această ocazie.  

V I S  CU  P A P A G A L,  P E R U S   Ş I  V E V E R I Ţ E 

Eram într-o delegaţie pe undeva prin ţară. Într-un lan de porumb, la rădăcina unui ştiulete, am găsit o iepuroaică cu puişorii ei. Mici  şi negruţi. Lângă ea, două veveriţe, una sură cu codiţa neagră, cealaltă albastru deschis. Deasemeni cu codiţa neagră. M-au lăsat să le iau şi mi s-au aşezat pe umăr.Am plecat cu ele să găsesc o cutie, ceva în care să le pun. Dintr-odată nu mai eram pe câmp, ci într-o localitate, cu multă lume în jurul meu, oameni aşezaţi înghesuiţi pe lângă zidurile caselor, la nişte mese, unii lângă alţii. Nu ştiu cum fac rost de un fel de cuşcă mică, din sârmă, în care se mai afla un papagal cam ca ăla pe care am vrut să-l cumpăr astă vară şi un perus verde, care mi s-a urcat pe cap. Am pus în cuşcă  şi  una dintre veveriţe, parcă pe cea albastră şi am lăsat-o în grija cuiva, ca să mă întorc după iepuroaică. Cu perusul pe cap şi veveriţa agăţată pe piert, ajung la porumbi, dar culcuşul era gol. Poate plecase, poate îi luase careva, nu ştiu, dar îmi părea rău, parcă trebuiau salvaţi. Îmi recuperez cuşca, veveriţa cealaltă vine şi ea pe pieptul meu, vine şi papagalul pe cap, lângă perus şi plec la spitalul unde eram cazată într-un salon. Când intru, nu mai era salon ci sală de operaţii şi mă dau unii afară. Plec să-mi caut un loc de dormit, tot printre multă lume, şi, de-odată nu mai am decât o veveriţă şi perusul.Iar le las la cineva în grijă şi mă duc să caut cealată veveriţă şi papagalul la primărie, nu-mi dau seama de ce tocmai acolo, tot strecurându-mă prin mulţimea de oameni. La primărie, şi mai mulă lume, cozi nesfârşite la care trebuie să stau, după multă vreme îmi vine rândul, spun că cineva de la primărie mi le-a luat şi că vreau să mi le dea înapoi. Funcţionara îmi zice că trebuie să vorbesc cu primarul mai întâi şi intră undeva pe o uşă. Eu rămân afară, tot mai înghesuită şi mai storcită de cei din jur, careva mă izbeşte în piept, mă doare, încep să plâng după veveriţă şi după papagal şi mă trezesc gemând şi oftând din tot sufletul încă vreo două minute, deşi ştiam că a fost doar un vis. Dar le iubeam atât de mult pe cele patru animăluţe! Şi mă iubeau şi ele pe mine.

Ce să înţeleg eu din visul ăsta? Că, de obicei, nici nu visez. Rareori, doar. Ce părere ar avea dl.Young? O să încerc mâine să aflu, că s-a făcut aproape patru dimineaţa.

T R I S T E Ţ I 

Uite că mai sunt numai două săptămâni până la Crăciun. S-a mai dus un an… Peste o lună împlinesc 68. Ce de ani! In loc să fac tot ce pot pentru a profita ce cei câţiva, care mi-au mai rămas, parcă nu mai am nici un chef de ei. Cum ar zice Rădoi, “mi-am pierdut orice dorinţă”, inclusiv pe aceea de a trăi. Nu mă ţin puterile să fac mai nimic, doar strictul necesar, cum ar fi preparatul măncării, curăţenie de suprafaţă şi cumpărăturile mărunte. Nici vorbă de citit, din pricina ochilor, dar nici la doctor nu am chef să merg. Nici de cusut câte ceva, măcar pentru fată. Nici nu cred că mai funcţionează maşina. Nici măcar de dus în oraş, sau în vreo vizită, nu sunt în stare. Şi câte puteam face, chiar numai cu câţiva ani în urmă. Dacă aş fi în stare să mă adun, să mă mobilizez, să mă motivez cumva! Mă duc mâine să-mi cumpăr o cutie de gingseng, poate îmi mai fac rost de puţină vlagă. Cred că ar trebui să nu mai fumez. Să nu mai beau atât de multă cafea. Dac-aş putea! Că şi astea îmi consumă din bruma de energie pe care o mai am. De insomnii, nici nu mă mai plâng, că uite, mai scriu câte ceva. Dar am început vreo patru lucrări şi mi-a pierit orice elan şi inspiraţie. Nimic nu iese cum aş vrea, nimic nu mai merită când recitesc, a doua zi. Mă cuprinde disperarea, apoi dezolarea, neputinţa, ajung la apatie şi la acedie în cele din urmă.

După ce că sunt chioară, mai scriu şi pe întuneric, să nu-l deranjez pe Bulă, cu lumina mare, că plânge să-l iau în poală. Mâine mă duc să cumpar o lampă de birou, deşi stăm prost cu banii. Vin sărbătorile şi sunt atât de multe cheltuieli, nu ştiu cum o să mă descurc. Încerc să amân socotelile până la pensie şi leafa lui G, că tot nu rezolv nimic dacă mi le fac de acum şi sigur nu se vor potrivi.

Am cumpărat câteva ornamente, nu şi pomul, câteva cadouri, nu îndeajuns, mai am o listă lungă cu cei cărora vreau să le iau ceva, orice, dar să simtă că mă gândesc la ei, altă listă cu ce ar fi nevoie pentru mâncare, alta cu cele angarale care trebuie plătite… şi mai vreau să mai şi dorm, nu ?

Oare ce o mai fi făcând Esha? Mi-e dor de ea. Dar nu mi-a scris măcar un rând, niciodată şi parcă nu-mi mai găsesc bucuria aia pe care o aveam acum doi ani, când îi scriam oricum, chiar ştiind că n-o să primesc răspuns. Dar tare mi-aş dori un semn de la ea. Să încerc cu e-mail-ul, că doar acum avem internet. Poate am noroc. Să am internetul în casă şi să n-am nici un fel de interes şi de tragere de inimă să-l folosesc, asta n-aş fi crezut în ruptul capului! Ca dovadă în ce lipsă de voinţă sunt scufundată! Ce să fac şi mai ales cum să fac să mă scot?

A N A T E M A   

   De o săptămână ziarele şi televiziunile râşnesc o întâmplare nefericită petrecută la un liceu “de elită” din Bucureşti: Un bărbat de 32 de ani a înjunghiat o elevă de 17,  în cabinetul directoarei. Tipul,  cu 10 ani de puşcărie, i-a zăpăcit minţile fetii, arătos, versat, probabil cu multe cuceriri la activ, fără să îi spună pentru ce a fost închis: penru omor. Intr-un târziu, după ce se mutaseră împreună, fata, dându-şi probabil seama de cine se îndrăgostise, vrea să rupă legătura. Numai că tipul nu e de acord, o urmăreşte, o şantajază cu nişte fotografii compromiţătoare, pe care le trimite şcolii, se duce după ea peste tot, chiar şi în scoală, unde este cunoscut de toţi profesorii, de elevi, de directori, spunând tuturor că fata a jucat în filme porno pe internet. Tatăl fetii, un om mai curând biruit de viaţă şi de griji, după cum arată, anunţase şcoala, poliţia, pentru a-i fi protejat copilul. Deci toată lumea ştie despre ce e vorba. Şi tipul vine iar în şcoală, începe un scandal cu fata, iar diriginta şi directoarea, inclusiv mai mulţi inspectori de la învăţământ care aveau o întrunire acolo, chiar în şcoală, în loc să-l dea afară, împreună cu paznicii, care n-ar fi trebuit să-l lase să intre, îi bagă pe amândoi în cabinetul directorului şi-i  mai şi lasă singuri. Directoarea sună la poliţistul de proximitate, înainte să o cuţitoiască criminalul pe fată, acesta, poliţistul, îi spune să sune la secţia de poliţie, că el a ieşit din tură. La Secţie i se răspunde că, dacă tipul n-a săvârşit nici o infracţiune, n-au ce să-i facă! Şi nu vine nimeni. Între timp, tipul o răneşte şi pleacă nestingherit din şcoală drept pe sub nasul directoarei.

     De aici începe circul: reportaje, interviuri, conferinţe de presă, comisii de anchetă de la învăţământ, de la poliţie,  proteste ale elevilor în stradă, pichetare la inspectorat, marşuri de protest împotriva demiterii directoarei, cercetarea cazului de către chiar ministrul învăţământului, interviuri cu părinţii, interviuri cu nelegiuitul, care spune că o iubeşte şi că ea l-a obligat să o rănească. Nebunie, ce mai! Şi toată lumea aruncă vina pe un copil de 17 ani. Nimeni care să fie de partea fetii. Un singur ziarist s-a dus la spital şi i-a cerut şi părerea ei. Nu pare să fie un copil “problemă” cum spunea directoarea: nu are decât câteva absenţe, are note bune, altfel n-ajungea în clasa XI-a. E vorba să o exmatriculeze.

     Ce mă doare cel mai mult este faptul că părinţii elevilor cer să fie dată afară din liceu, pentru că le-a stricat fasonul. Dacă li s-ar fi întâmplat propiilor lor copii? Numai eleva asta minoră să fie de vină? Şcoala, nu? Poliţia, nu? Societatea, nu?  Cum laşi tu, poliţie, pază, profesor, un criminal să circule prin şcoală? De ce trebuie să suporte consecinţele doar copila asta, de care nimeni nu se interesează, despre care nimeni nu se întreabă cum a ajuns pe mâna acestui ucigaş, nimeni nu vrea să ştie cum va suporta această anatemă, în fond e doar un copil, încă. Aş vrea să ies în stradă şi să urlu la toată haita asta care o apără doar pe directoare, că nu aceasta este nevinovata, ci eleva. Dar cine să mă audă? Cei care nu-şi amintesc ce ne-a spus Isus:  “cine se consideră fără nici o greşeală, acela să arunce primul cu piatra”! Cine e mai presus de Dumnezeu, să judece greşeala unui copil? Şi dacă, zdrobită de blamul colectiv, încearcă să scape în modul atât de comun al adolescenţilor? Cine îşi va lua o responsabilitate atât de copleşitoare, atât de plină de vină şi de venin: şcoala, poliţia, societatea?

     Parcă am fi bezmetici, nu mai judecăm, nu mai iertăm, nu ne mai întrebăm încotro mergem, spre bine sau spre iad.      

MANELE, PRUTEANU  ŞI  FAULKNER

Uite cum se ceartă Pruteanu cu trei manelişti. Încearcă să le ţină piept din răsputeri, îi aruncă la mahala, la gunoi, îi beleşte pe cei care le fac reclamă la televizor, mai ales pe ăsta de la “Naşu”. Cred că o să-l ia ţiganii la bătaie, dacă nu acum, pe post, în zilele următoare sigur. Le vorbeşte de Pavaroti, de Luca Piţu, de Mireille Mathieu. Ăştia, “maneliştii”, îi explică etimologia cuvântului “manea”, bat cu pumnul în masă, îl întreabă dacă e critic muzical,dacă nu, ce se bagă el. Susţin că intelectualii sunt puţini, nu cântă pentru ei.Totul a pornit de la un sondaj din care reiese că tinerii între 11 şi 18 ani, ascultă numai manele. Degeaba se străduieşte el să vorbească despre calitate şi “răul pe care îl produc pe plan intelectual”.  Discuţie viciată de numărul maneliştilor şi perversitatea lui Moraru, aşa că dă-i în pisici! Pe toţi.

Ieri a murit mama unei vecine de la scara trei. Bătrână şi bolnavă. Dna Gosp,. care se ducea peste zi să vadă de ea, a găsit-o dimineaţă ţeapănă, dar caldă, încă. Murise de puţin timp. Dna Gosp. s-a speriat, nu ştia ce să facă, nimeni nu-i lăsase un număr de telefon unde să anunţe, a sunat la vecina de palier care deasemeni nu ştia nimic. Popescu venise acasă, a dat fuga la Lili, poate ştie ea. Tot nimic. Cumva află careva numărul de la spitalul unde lucra nepoata moartei, nu dau de ea decât peste o vreme. Eu plec, în cele din urmă unde aveam treabă, că tot nu puteam fi de vreun ajutor. Nu am intrat să o văd, dar le-am sfătuit să pună lumânarea pe o farfurie, pe un scaun, nu pe raftul cu bibelouri din bibliotecă (!). Când m-am întors, totul se rezolvase, venise fata moartei şi luase frâiele în mână. I-a dat de lucru lui Lili să-i facă o colivă mare de arpacaş, şi o salată orientală uriaşă, la care a muncit toată noaptea.

Şi s-a făcut dimineţă.

În drum spre supermarketul “Ethos” (!), intru la Lili să tratez problema sarmalelor de Crăciun. Care Lili, fierbea!

(Ăştia îşi bat joc tare de tot de Pruteanu: au pus doi puşti să cânte o manea, frumuşei şi simpatici, dar manelişti. El, Pruteanu, le recită un poem de Vulpescu, ceva cu “Crucea de Piatră” pentru a le arăta ce înseamnă poezie cultă! Le mai citeşte vreo două poeme, ţiganii ascultă, îl aplaudă şi spun că n-au înţeles nimic, cum adică, “crucea de piatră” în poezia cultă? El le mai dă un dicton în franceză, ca să-i facă praf, pe respectivii îi impresionează cât nuca în perete, poate chiar mai puţin. Şi se termină emisiunea.)

Să mă întorc la Lili: “Doamne, multă prostie mai există pe luma asta”, zice ea cu revoltă în glas. “Ce ţi s-a întâmplat?” întreb, “Ce- ai păţit?”

Şi ce-mi povesteşte, iată:

 Ăstora cu moarta, li se stricase maşina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea maşina lui Costică. Acesta fiind în delegaţie, cade în sarcina lui Andrei, fiul lor, să se ocupe de împrumutul maşinii. Andrei tocmai se întorsese de la slujbă, că lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea maşina pe mîna unuia în care nu are încredere: “ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu şofează),ori el, tot aia e!” Aşa că se duce el la Alexandria. După ce mai întâi încarcă oalele cu mâncare şi alte chestii necesare, coliva şi moarta! Care începuse deja să miroasă! Acesteia nu i-au scos certificatul de deces, poate din economie, poate pentru a mai scuti din alergătură, aşa că au proptit-o pe bancheta din spate, cu picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată şi au pornit la drum. “In viaţa mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos” se indignează biata Lili. “Cum, au plecat cu coana mare ca şi când ar fi fost vie?” “Da, bine că nu i-a oprit poliţia pe drum, poate îl mai şi amenda pe Andrei!” O sunase când au ajuns acolo. Unde îi aştepta altă tărăşenie: casa, super blindată contra hoţilor –care încercaseră mai demilt să intre peste babă- cu gratii şi uşă de fier, cu lacăte, yale şi zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!

Toată întâmplarea asta îmi aduce aminte de Faulkner, care plimbă un mort într-o căruţă, o carte întreagă! Credeam că era imaginaţia lui, acum gândesc că o fi avut la bază ceva asemănător. Nu mi-am închipuit că se poate petrece aievea! 

LISTĂ  LUNGĂ,  LEAFĂ  MULT  PREA SCURTĂ.

 

Vine Crăciunul! Mă bucur. Am capul plin de planuri, de liste, de bucurie, de îndoieli, de disperări, de speranţe şi tot aşa, de la un pol la celălalt, de câteva ori pe zi. Şi pe noapte, că tot nu pot să dorm.

După ce am pus deoparte datoriile şi angaralele cu casa, a rămas mai nimic. Am cumpărat câte ceva pentru fiecare, inclusiv gagicele mele. Imi place să fac daruri. Nu pot eu să ofer cât mi-aş dori, dar şi aşa, nu m-am lăsat şi am făcut tot posibilul pentru fiecare. Nu prea mai am bani pentru mâncare, dar n-o să ne îndopăm acum, după ce ne-am străduit tot timpul să fim cumpătaţi la stomac.

Ia să vedem dacă am luat tot ce puteam pentru fiecare.

Nana şi Victor. Primii. Le-am luat o maşină de epocă, din lemn, frumoasă, de pus pe dulapul cu planta de la Elena. O casetă de bijuterii, tot din lemn, ca un cufăr în care-şi ascund piraţii comorile. Eu o să le ascund în în ea două milioane. Caseta se potriveşte cu ceasul pe care l-am oferit ca dar de casă nouă. Le-am mai luat un ibric, un pămătuf pentru praf, diverse chestii de umplutură: lumânărici, moşuleţi, bomboane, etc.

G. o casetă cu cosmeticale de bărbaţi.

Cuscru G, la fel.

Cuscra Paula, la fel, dar de femei.

Gabi, idem

Mări, deo BU

Felicia, idem

Lili, un ibric şi o să îi mai cumpăr mâine ceva

Dna Gosp. o geantă neagră (pe care o luasem pentru mine, dar, fiindcă ei i-a plăcut, i-o fac cadou.), un portofel în care o să pun o sută de mii, o coroniţă de brad, că n-are bani de pom, pe care o să i-o decorez cu beteală, lumânărele şi moşuleţi.

TJ, un set de suporturi de farfurii din bambus şi o să îi mai cumpăr ceva.

Popescu, o brichetă de forma unei grenade, care mai şi strigă “Don’t move! Drop the gun! Fire! Fire!” şi trage cu mitraliera.

Lenuş, un suport de suluri de aluminiu, folie plastic şi prosop de bucătărie ( pe care, deasemeni îl luasem pentru mine, dar fiindcă i-a plăcut mult, şi nu mai avea altul în magazin, i-l dau ei) I-am mai dat şi şase pahare fumurii, ca să i le dea Cameliei pe lângă serviciul de masă tot fumuriu, pe care i-l face ea cadou de Crăciun.

Andreea, fetiţa de la parter, strănepoata dnei Gosp, două jucărele.

Băieţelul lui Adrian, tâmplarul, o maşinuţă.

Şi la fiecare, desigur, bomboane, moşuleţi de ciocolată şi mandarine.

Asta e tot? Toată lumea mea? Nici nu sunt mulţi. Dar nici darurile nu sunt multe. Atât am putut, ce să fac. A, mi-am luat şi mie o brichetă ca a lui Popescu, un vas frumos de sticlă, în care am pus multe pietricele colorate. Nana nu l-a vrut, că adună praful.

O să aranjez bradul doar cu roşu şi auriu, o să pun darurile ambalate frumos sub el, şi o să aştept să vină fiecare să le primească din partea lui Moş Crăciun. Ah, ce mult mă bucur şi ce-mi place, încă de pe acum! Uite-aşa îmi creşte inima!

Numai că, până la acea zi, pe mine mă aşteaptă curăţenia casei şi pregătirea mâncărurilor, treburi care nu mă bucură de fel! Mă simt fără vlagă, fără elan, obosită. Şi mai sunt şi nişte rufe de spălat. Si mai este şi Bulică de spălat. Şi voi mai fi şi eu de spălat. Da’ las’ că o să reuşesc eu să le fac pe toate, mi-am luat şi două cutii de ginseng!

Am fost la piaţă şi am mai cumpărat cele care îmi lipseau la pungile cu daruri: două casete cu cosmetice, o păpuşică şi mai multe ornamente. La copiii lui Viorel încă nu m-am gândit. Le iau eu ceva, mâine sau luni.

I N S O M N I E     

Trei şi ceva noaptea. Cum pisici să dorm, că nu-mi iese din cap prostia asta cu cutremurul de pe 5 ianuarie! Trebuia să scriu 6, de ce o fi ieşit opt? Care opt? Şase! Mamă! Mă cuprinde paranoia! Şi G, nu putea să nu-mi spună despre calculele lui Ciofu T. Ion? Că uitasem că mai auzisem porcăria asta acum câteva luni! El doarme, ce-i pasă! Nesimţitul!

Peste două zile, adică tocmai pe 6 (iar scrisesem 8!), împlinesc 68 de ani. Ce-o vrea Dumnezeu, numai de copii şi de G şi de restul lumii să aibă grijă.  Gata, încerc să schimb vorba, poate îmi scot prostia omenească din cap!

Trecură şi sărbătorile. Am cheltuit toţi banii, dar am reuşit să dăruiesc câte ceva fiecaruia dinre cei apropiaţi. Si s-au bucurat. Si eu împreună cu ei. Mai am mâine de cumpărat câte ceva pentru ziua mea şi gata, mă potolesc şi îmi văd de scris. Sper. Că n-am prea putut să scriu în acest răstimp. Parcă m-am prostit. Se şi vede: nici acum nu pot să scriu.

Mai bine tac.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             O    Z I    P R O A S T Ă 

Ziua care tocmai s-a terminat trebuia să fie cu totul altfel. Aveam de făcut curat, de pregătit varza aia pe care o planific de o săptămână, să termin cea de a treia  mănuşă pentru Nana (că până acum n-am nimerit nici una pe gustul şi pretentiile mele), să mă uit la televizor, să ascult muzică, să mă văd cu TJ, dna Gosp şi Lenuş, să mă duc să mai cumpăr un scul de lână… Treburile şi tabieturile de zi cu zi. Dar n-a fost să fie aşa. Am făcut numai ce nu voiam toată ziua, începând cu cafeaua, pe care n-o pregătisem de cu seară, ceea ce urăsc şi mă enervează.

Mai întâi a trebuit să fac baie dimineaţă, că aseară mi-a fost lene. N-ar fi chiar o problemă, dacă apa n-ar ajunge la baie mai mult rece decât caldă. Centrala asta are o personalitate mai puternică decât mine şi dacă eu vreau apa mai caldă, ea nu vrea şi începe să protesteze cu presiunea şi să scuipe apa pe dulapul meu. Am lăsat-o pe-a ei şi m-am scăldat cu apa  pe care a vrut ea să mi-o dea. Imediat după, am luat preventiv un paracetamol.

Apoi, în loc să fac ceva folositor, am pierdut vremea cu vreo patru sau mai multe ceşti cu cafea şi cu ochii în tv, gândind la tot felul de scenarii cum să fac să nu mă duc seara la indieni. N-am reuşit să dezvolt unul credibil, aşa că pe la ora 12 şi ceva am plecat târâş la Nana să-i aştept pe ăia cu repartitoarele. Mi-am  luat în traistă mănuşa a treia, integramele şi pezmeţii cu brânză, că nu mâncasem nimic.În drum mi-am cumpărat bomboane şi trei banane. Noroc cu ele, că brânza s-a dovedit a fi unt (cum, pisici, n-am văzut ce cumpăr!) şi m-ar mai fi apucat şi arsurile!

Mie nu-mi place să mă duc acasă la copii când ei sunt plecaţi. Nu sunt în largul meu. Stau  pe-un scaun, fumez cu sughiţuri, nici la baie nu mă duc. M-am pus  pe scaun, am sos mănuşa şi am început să tricotez. Că şi cu mănuşile astea… Dacă le-ar fi cumpărat (ceea ce i-am propus să facă, oferindu-mă să le achit eu), ar fi costat 350 de mii. N-a vrut. A făcut bot, că adică nu vreau. Am cheltuit până acum 200 de mii pe lână şi vreo şapte zile de muncă în zadar, că nu-mi mai merg mâinile şi nu-mi iese nimic cum trebuie. Mă enervez, mă deprim, mă autoocărăsc şi o iau de la început cu tenacitate de capricorn.

După vreo trei ore de aşteptare, termin în sfârşit beleaua aia de mănuşă – cred că de data asta e bună – se face aproape ora patru şi intru în panică: n-au venit repartitoriştii! Într-un colţ de creier îmi pare bine: nu mă mai duc la indieni, (e ziua lor naţionlă), doar n-o să las copiii la nevoie, să plătească ei toată diferenţa la factura de încălzire, că ei sunt singurii pe scară care nu au chestiile alea! Inima mea de mamă devotată îmi ordonă să rămân la datorie, mai ales că se potriveşte foarte bine ca scenariu de eludare a obligaţiilor mondene! Dar mă sună G să vadă cum stau şi nici nu vrea să audă de varianta mea. Mă mai sună şi Felicia cu lacrimi în glas că Ralf, dobermanul ei de 16 ani vomită sânge şi că a chemat doctorul să-l eutanasieze. (Se chinuie bietul animal de vreo şase luni şi ea pe lângă el, nu doarme, stă cu uşile deschise chiar şi pe gerul ăsta). Sun la Nana să întreb ce să fac. Zice să plec la 16.30 şi gata, ce să mai… Alte ore pierdute, alţi nervi, de!

La ora respectivă ies pe uşă, după ce mi-am strâns în sacoşă cojile de banane şi mucurile de ţigări şi dau fuga acasă. G era deja gata pus la costum, patrulând pe hol în aşteptarea mea. Mă îmbrac cu ce-o fi, că nici nu prea am eu haine adecvate pentru astfel de ocazii, înşfac paltonul Nanei şi pornim în goană. Nici nu mai am timp să fac nazuri şi să mă dau victimă a societăţii şi a obligatiilor familiale şi mondene, ceea ce şi sunt! In metrou ne apucăm să calculăm câţi călători  poate transporta un vagon, un tren, toate trenurile, şi când coborâm la Piaţa Victoriei, ne întâlnim cu dl. avocat X, îl punem în temă cu problema noastră şi numărăm vagoanele: cinci. El ştie că sunt 17 rame (proasto, nu trenuri!) numai pe linia asta, suedeze, le laudă el, mândru de parcă ar fi ale lui, şi nu mai terminăm de socotit, că ne întâlnim pe peron şi cu Pasi Mentzel cu perechea. Mai apar Ina şi Carmen, care întreabă dacă “foncşonul” s-a mutat la metrou. Ele pleacă, pleacă şi Pasi cu lady a lui, ramânem doar cu dl. avocat şi imediat apare şi Nana, din direcţia opusă celei din care o aşteptam. Venise şi Victor, ne îndesăm toţi în maşină şi ajungem, pe contrasens, fără să obderve cineva.

Înăuntru plin, lume multă, indieni mulţi, dar şi destui români. Mie una, nu-mi plac astfel de evenimente! Ambasadorul pe care îl cunoşteam eu fusese schimbat şi n-am mai văzut nici o figură cunoscută printre indieni. Dar Cora deja venise, era şi Sorinache cu perechea lui, fetele de la bibliotecă, dr,Boriceanu cu soţia, dl. Drăgulănescu tot aşa, lume bine, ce mai. A dansat şi poate a şi cântat o româncuţă dansuri indiene, eu nu le-am văzut, că eram prea în spate, dat s-a urcat Cora pe o banchetă şi a făcut pozici, aşa că o să le văd şi eu cănd le-or pune copiii pe calculator. Am mâncat pacore iuţi, carne iute şi alte chestii specifice, care nouă ne plac atât de mult. Şi am băut şi puţin whisky. De G nu m-am ocupat, aşa că, n-a apucat să guste nimic. Lasă că şi-a scos pârleala ci o sticlă mare de sprite şi două pungi de chipsuri. Pe la opt, eram acasă, domneşte, că ne-au adus copiii cu maşina.

Fără chef m-am dus, ca atare m-am întors! Ce-mi trebuia mie?…

Imediat după ce ne-am shimbat ne-am  dus la Popeşti, la canastă. Nu mai jucasem de mai bine de o săptămână. Bineînţeles că G a stricat tot jocul, că pierdeam, şi după mâna a doua a plecat şi ne-a lăsat cu buza umflată pe toţi. Iar am promis solemn că n-o să mai jucăm. Cât ne-o ţine, că mereu jurăm că nu mai, dar nu reuşim.

Am venit acasă şi am adormit. Nervii, oboseala şi gerul m-au învins. Dar numai pentru o oră. M-am trezit freşă de parcă aş fi dormit o noapte. După ora 1 am sunat-o pe Felicia să văd ce a făcut cu câinele. Venise doctoriţa şi îl terminase. Dragoş umblase cu el să-l îngroape, dar pământul e bocnă, aşa că l-a adus înapoi şi l-a lăsat în curte. Felicia luase distonocalm, nu mai plângea, dar era tulburată şi tristă. Am consolat-o cum am putut şi m-am gândit cu durere că Bulă a trecut de 19 ani.…

Aşa a fost ziua asta: începută şi terminată cu stângul. Aşa a vrut ea să fie.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             I U B I R E    Ş I   C O S M E T I C A L E 

Ieri l-am scăldat pe Bulică. A venit dna P direct de la serviciu, obosită ca vai de ea, să mă ajute, că singură n-am nici o şansă: e apucat, muşcă şi se zbate. Adică eu am ajutat-o pe ea, că nu prea sunt aptă de efort fizic. Cu această ocazie am aflat că se  ocupă cu desfacerea de produse Avon. Odată m-a fulgerat o dorinţa nestăpânită de a-mi cumpăra o cremă de faţă, cu speranţa nesăbuită că se mai poate atenua curul de găină de pe faţa mea, cu care îmi este ruşine să mai ies în lume. Ce mai, m-am ambalat puternic, n-am mai ţinut cont de susceptibilitatea lui fi-mea, care venise să mănânce la noi, (are şi ea nebunelele ei, nu mănâncă singură: i-e teamă să nu se înece!), că, adică, nu m-am dat în viaţa mea cu cremă pe faţă şi nici pe mâini –că nu suport- şi că dau o groază de bani de pomană, că nu-mi imaginez acum că o să arăt ca la 20 de ani, etc, etc. Da’ eu nu sunt capricorn degeaba! Nu discut!

Azi dna P a venit cu catalogul. Am chemat-o şi pe Lenuş, să-şi facă şi ea puţin sânge rău că nu-şi poate permite ceva după pofta inimii. Ne-am aşternut pe studiat pliantul, minunându-ne de pozici şi căutând tot felul de reduceri la nu ştiu câte produse cumpărate şi alte facilităţi. Desigur că eu mi-am ales dintre cele mai scumpe, dacă fac o prostie, măcar să fie una mare de tot. M-am hotărât la trei produse, respectiv două crème şi un ser cu botulină, în total aproape două milioane, în primele trei minute. Restul pliantului nu m-a mai interesat pe mine ci pe Lenuş, care l-a luat acasă pentru un studiu aprofundat.

Au plecat într-un târziu amândouă amicele şi eu am rămas să-mi rumeg în sinea mea fapta nechibzuită şi urmările ei. Mai sună şi fi-mea şi iar mă descurajează, mă demobilizează şi-mi deşurubează capacul remuşcărilor. Incep să regret, timpul nu-i trecut, pot încă să mai renunţ, abia joi se duce să facă comanda, sau să cumpăr numai un singur produs, sau să iau, cum spune Nana, ceva mai ieftin, că oricum nu are nici un efect. Să dau mai mult de jumătate de pensie pe o fantezie, oricine ar avea dreptate să mă certe, să mă condamne, să mă considere fără minte! Încep să ezit tot mai puternic, să dau înapoi, să mă gândesc cum să fac să îi spun cu demnitate dnei P că nu am cum să dau atâţia bani pe o nebunie, numai pentru că mi-ar înviora puţin starea de spirit, stare care ar ajunge la cota zero foarte curând, când nu voi mai avea bani de mâncare.

Pe când porniri contrare îmi sfâşiau gândirea, apare G, care citea sutele de scrisori ale noastre din tinereţe şi îl fac părtaş la frământările mele. Şi el, în loc să mă condamne că sunt năroadă să prăpădesc bugetul subţirel al familiei, în loc să mă certe, să se isterizeze, cum ar fi fost îndreptăţit, mă năuceşte: “ia-ţi, dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale, chiar şi un pahar cu sirop (probabil că mă plânsesem eu în vreo scrisoare trimisă din nesfârşitele mele delegaţii pe la fabricile de prin Ardeal), cumpără ce vrei, şi fii fericită. Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine.” Poate n-au fost chiar cuvintele astea, dar ideea este. Era în pasă sentimentală, poate –ba, sigur- din cauza scrisorilor, redescoperind el că noi ne-am iubit toată viaţa, cu toate lipsurile şi îngrădirile, că n-am sprijinit unul pe celălalt întotdeauna, etc. Mi-a ţinut o prelegere pe tema asta, destul de lungă, până a realizat că eu mă ocupam de integrame şi s-a oprit. Doamne, G, eşti un soţ de milioane (două!). “Eşti genial, ursule!” Ba, m-a şi alintat, spunându-mi “bibilică”!

Aşa că, datorită sprijinului moral al dragului de G. o să cumpăr cremele acelea şi o să sper că ridurile se vor mai atenua. N-o să ţin cont de opinia fetii, că arunc banii, că, aşa cum spune şi G, nu e treaba ei! Ea să fie mulţumită cu mănuşile alea pe care i le fac cu toată dragostea.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             POVESTE  DE  ADORMIT  O  MAMĂ

De vreo două săptămâni fac mănuşi şi căciuliţe pentru fi-mea. Până acum am tricotat patru mănuşi, dintre care numai două au fost bune.  Să nu mai amintesc de câte ori am desfăcut bucăţi substanţiale din lucru, ca să-mi iasă perfect! După ce am predat mănuşile, Nana a vrut o căciuliţă. I-am făcut două, pe ultima de vreo trei ori! I-au plăcut foarte mult, dovadă că mi-a mai adus vreo trei gheme de diferite culori, deci trei căciuli, dacă nu chiar patru –una combinată- şi mi-a făcut rost şi de admiratoare amatoare. In perspectivă mi-a promis încă trei culori, pe albastru de data asta, pentru tot atâtea alte patru căciuliţe. Acum lucrez la cea de a treia, pe care am făcut-o până acum de două ori şi încă nu se ştie ce va mai interveni, că n-am terminat-o încă. După ce le voi termina pe următoarele şapte, urmează niscai coliere de mărgele, de alea ţesute, cum făceam acum mai bine de treizeci de ani pentru Fondul Plastic. Mi-ar făcea plăcere, să-mi amintesc de tinereţe, mai prost e cu băgatul aţei în acele alea speciale, că abia pot să deosebesc vârful de ureche, darmite să mai nimeresc şi aţa prin ea! Oricum, planul de muncă pe primăvara asta e întocmit. Nu încape nici un “dar” şi nici un “poate”. Însă îmi face plăcere să-i prilejuesc câteva mici bucurii, pe cât îmi stă în putinţă. Ce dacă m-a mai certat astăseară că dau banii ca proasta pe creme de faţă care n-au, oricum, nici un efect! Are dreptate. Uneori însă, am şi eu nevoia unei mici nebunii, mică de vreo două milioane!  Vorba ei, mai bine îmi cumpăram prăjitor de pâine, şi-mi mai şi rămânea un milion! L-aş fi putut pune la factura de lumină, care a depăşit orice coşmar: 1.800.000 lei! E, asta este! Nu mai plătesc impozitul pe tot anul ci numai pe trim I. Şi poate mă învăţ minte, şi să nu mai cheltui pe prostii, şi să nu-i mai fac ei mărturisiri jenante!

Precum Meşterul Manole, noaptea deşir ce am tricotat ziua. Nu-mi prea iese ce mi-am dorit. Doar n-oi fi fiind tot eu şi Ana lui! Iar am luat-o de la început. O să fie tare fudulă cu ea!

Pe la miezul nopţilor fac politică la telefon cu Felicia. Îi tocăm, ca pe ciupercuţele alea de le cânta fi-mea când era la grădiniţă, pe toţi cei pe care îi vedem, cu o doză zdravănă de masochism, la tv. O mai îndemn să mai vină pe la mine, fără succes, mai povestim una-alta, mai trece o bucăţică de insomnie. Reiau lucrul şi mai colind prin labirintul canalelor tv, doar-doar s-o apropia de ora patru, când, după ce îi predau lui Dumnezeu toată lumea asta în grijă, mă culc, cu integramele în mâini, până mi se închide şi ochiul celălalt, că dreptul a făcut-o de ceva timp, de oboseală, nu de somn. Şi gata, a mai trecut o zi.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             PERLE  

Am două “perle” năucitor de cinice pe care nu vreau să le uit, adunate de prin declaraţiile politicienilor. Le-o mai fi observat şi altcineva?

Prima îi aparţine lui Dan Ioan Popescu, zis şi DIP: “Trei săptămâni mi-au trebuit până să-mi dau seama de unde a apărut milionul de euro în contul meu!”

Cea de a doua vine de la Rodica Stănoiu, fost ministru al justiţiei: “Asta-i bună, doar n-or fi având pretenţia să mă îmbrac de la second hand!”

Dintr-un show “Vouă”, în care, de “Valentin Dei”, copiii adolescenţi îi cer mamei bani pentru daruri pe care să de ofere cu această ocazie prietenilor. Aceasta, mama, cedează în cele din urmă şi scotoceşte printr-o cutie: “Of, iar trebuie să cheltui din banii de termopane!”

Ce comentarii? Cele de mai sus sunt amar de grăitoare, de cinice şi de umilitoare!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             C H E S T I I    S E N T I  M E N T A L E    

De  când mă ştiu, mie uneia, mi-a fost drag de oamenii Asiei. Nu mai vorbesc de indieni, pe care i-am conoscut şi îndrăgit în special. Tot în India am întâlnit un Sud-Coreean pe care mi-l amintesc cu drag şi azi, după circa treizeci de ani.Avea o voce frumoasă, profundă, de bas şi cânta cu atâta simţire şi dăruire, colinde englezeşti! L-am întâlnit în casa unui adevărat iranian, persan, Faruki, profesor la Universitatea din Delhi, căsătorit cu o doamnă din Europa, nu mai ţin minte din care ţară. Fiind Crăciunul  din 1977, ne-au invitat pe toţi trei, eu, Nana şi G. să-l sărbătorim împreună cu ei şi cu profesorul coreean, căruia, în sufletul meu, şi acum îi mulţumesc pentru încântarea pe care ne-a dăruit-o de acel Crăciun care n-a mai fost atât de singuratic şi introvertit, în marea de hinduism, care ne învăluia şi pe care încercam să-o cunoaştem şi să-o înţelegem.

Despre Perşi, Parsi, cum se numeau acolo, în India, încă din facultate, de la cursurile de Istoria Artei, aveam un fel de cult plin de admiraţie. Imi par a fi rasa perfectă, ariană cu adevarat, cu istoria, cu arta şi cu filosofia lor. 

Chinezi nu am cunoscut personal, dar imi sunt apropiaţi tot prin arta, filosofia şi istoria lor. Mai ales, îi respect pentru pictura lor, care mie îmi aduce în suflet dragostea de natură, rafinată, contemplativă. Ieri am văzut la tv un chinez  care cânta cu pasiune “ C-aşa-i Românul, când  se    -nveseleşte” Imi venea să pup ecranul, de drag ce-mi era de el!

Pe tibetani, aş putea spune că i-am cunoscut, în vara petrecută la Dharamshala, când mergeam zilnic la templul lor cel pitoresc, la biblioteca lor, şi luam masa la cantina lor. Nobili fugiţi în exil împreună cu Dalai Lama, calmi, maiestuoşi, care găteau şi serveau la mese cu aceeaşi demnitate şi respect faţă de oaspeţi, de parcă erau trimişii lui Budha. Pe Dalai Lama îl simt ca pe fratele meu.

Astăzi, mi-am dăruit inima japonezilor! Tuturor. I-am văzut, tot la tv, desigur, sărbătorindu-l pe Sfântul Patrick, cu dragoste, cu bucurie, cu dăruire.  Un popor care se poate bucura din tot sufletul de sărbătoarea şi de bucuria altui popor, de la celălalt capăt al lumii, merită respectul şi cinstirea altor tuturora! Da! Se îmbrăcaseră în fuste, aveau cimpoaie şi dansau ca irlandezii. Nu sunt eu prea lămurită cu costumele si cântecele, care păreau scoţiene, dar poate nu ştiu eu prea bine, însă ce contează? Irlandezi, Scoţieni… Îi iubesc şi pe ei.!  Iubesc pe toată lumea. Fiecare are ceva ce merită iubit şi împărtăşit cu ceilalţi. Doar să vrei să simţi şi să cauţi!   

MAI  VIN  ŞI  VEŞTI  BUNE, UNEORI. 

  Săptămâna trecută, vineri, am avut o mare bucurie: m-a sunat Esha, tocmai din New Delhi! Am fost atât de fericită şi de emoţionată, că nici nu am putut lega două vorbe. Îmi venea să plâng, nu mai ştiam nici o vorbă în engleză, nu înţelegeam ce spune, mă bâlbâiam, i-am cerut adresa de e-mail şi n-am fost în stare să o scriu, aşa că a rămas că îmi scrie ea, săptămâna asta prin profesoara de limba română. Ieri a venit la G la bibliotecă, cu un pacheţel pentru noi, de la Esha. Era şi o scrisorică, pe lângă o trăistuţă neagră pentru mine, un cuţit pentru plicuri, pentru G şi un lănţişor pentru Nana. Nu era nici o adresă de email! G vorbeşte cu ea la telefon, ca să-i mulţumească şi uită de adresă! A mai sunat-o şi azi şi a aflat-o, în sfârşit! Acum trebuie să mă adun şi să-i scriu un email cu toată dragostea, că mi-a lipsit mult în anii din urmă, mai ales de când am încetat să îi scriu, după ce a apărut cartea. Pe care i-am trimis-o şi ei, în toamnă, cănd a plecat noua profesoară la post.  Imi cere să o traduc, ar vrea să o publice. Cu dragă inimă, numai că nu mă simt în stare. A zis G că o traduce el, numai că acum e foarte ocupat cu propriile lui cărţi, cu dosarul pentru lectoratul din Turku, cu delegaţiile, simpozioanele, Anul Ibsen, American Corners, asta fără să mai scotim cititul ziarelor, canastele şi televizorul! Mă ceartă Esha că ce mă tot plâng de bătrâneţe, în loc să mă bucur de timpul pe care îl mai am, acum când copiii sunt la casa lor, când grijile s-au mai împuţinat … Bine, de azi înainte n-o să mă mai smiorcăi, nici de vârstă, nici de dureri de oase, nici de griji. O să observ doar cele bune din viaţă. Dacă m-oi  putea ţine de cuvânt…  Măcar promit să încerc. Zău!  

 MY DEAREST ESHA,

  Now I can say with all my hart: YOU’VE MADE ME HAPPY!!! And you did caught me unprepared. I couldn’t even speak two words in English,when I heard your voice! I couldn’t believe what is happening! The tears wanted to come, the voice wanted to go, my mind has disapeared  somewhere, and till to pull myself together, the call was over! But I was so happy!

After the book was published I stoped writing to you, because without any replay,I felt useless to speack by myself, and sadfull, too, but I missed my “monologs” with you!

Yesterday I received your wonderful gifts you’ve send to us, thank you very much for it. I liked your small letter, I wished il longer, but will be others, wouldn’t they?

Yes, you are right, from today on, I’ll never say a word about age, pains or troubles! I’ll observe only “the bright side of life”! You’ll see, watch me and scold me if you catch me!

I’m glad about that book, and if you consider, we will translate it, but for this I need George’s help, I am not that good in English. Hope you liked the last chapter, all my soul is there. And my love, also… 

I saw the pictures from Radhas mariage. I loved them! Both, the bride and the groom are so beautiful! The whole mariage looks like from “1001 nights”!  I showed them to all my friends here, and they had the same opinion! But it is sad they are so far away from you! Aren’t you missing her all the time? Not to speack about Tara, who is on the other side of the earth! Even you know they are well doing and healty, a mother is always longing for her’s children. 

In this regard, I am luckyer. Our’s had bought a two rooms flat just near by. Three minutes away fron our home. So, at list once a week, we can see them. Even if, sometime, she is in bad mood, because of our disabillity with the computer, and ask her to show us whatever we don’t know, third or fourth time. Her job is hard and she is tired over the week days. Something in public relations, I believe. They have to overwork, because they must pay montly the instolments for the house. We cannot help them. I am so sorry for this. I know what means this, because we also payed for the house in the beginning.But with the God’s help, I hope they will manage. 

Victor, her husband is a nice, kind and serious man, ( day after tomorrow he will be 32, I think). And they seem to be very much in love. 

I love them.

George is 62, stil have 3  years to work at his job. Writes a lot, every day. He published many books. I never read them, not even one! I am a very bad wife. And now it isn’t possible any more for me to do it, because I have some troubbles with my right eye, which sees funny deformations and with missing spots. Lucky me, the other one is working well, but it gets tired soon enough, after 5 minutes the tears start flooding. So I have a good excuse, haven’t I? But we are going on well, healthy, happy and full of hope. Just as you ask us to be.

I’ll give this mail to Nana to send it. I’ll continue to write now and then. Please give our love to Andre, preserve some of it for yours daughters, and the huge remaining, is all for you, my dear sister-friend.

Kisses for you.

Nancy

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             P L E C Ă R I 

          A mai plecat unul dintre noi pe Calea către Domnul…

Ne rărim, azi, unul, peste un timp prea scurt, altul, rămânem tot mai singuri, mai puţini, mai trişti, noi, cei din generaţia noastră.

Poate ar fi mai uşor dacă am pleca toţi deodată. Dacă fiecare generaţie ar părăsi lumea când îi vine vremea, când îi vine rândul… Nu ar mai plânge părinţi fiii plecaţi înaintea lor. Nici prietenii rămaşi cu dorul în suflet, nici soţi sau soţii cu suflete pustiite, pline de o durere pe care nu o vor lepăda niciodată, până le vine şi lor rândul, sau, cine ştie, poate şi mai departe… Copiii ar suferi, poate, dar ei au forţă, viaţa le este înainte, au griji, copii, la rândul lor, slujbe, toate acestea îi ajută să suporte mai uşor despărţirea. Dar cei de dinaintea lor, bătrânii,  rămân să-şi poarte povara despărţirii, a singurătăţii, a lipsei celuilalt, fără a spera că timpul le va vindeca sufletul,  că se vor obişnui cu durerea, că vor putea îndura mai uşor pustiul din suflet. Dimpotrivă, tristeţea va creşte cu fiecare zi ce trece, zile tot mai cenuşii, tot mai goale, tot mai lungi şi fără de rost. 

Câţi au plecat dintre cei pe care i-am iubit şi preţuit? Mulţi. Cei mai mulţi dintre noi. Am mai rămas numai câţiva, prin voia Domnului, pentru cine ştie ce raţiuni karmice! Şi despre câţi nici nu mai ştim ce li s-a întâmplat: am pierdut legătura cu ei  prin labirintul vieţii şi ne rămâne doar speranţa că, poate, mai trăiesc şi ne gândim uneori la ei cu dor, cu păreri de rău pentru timpul trecut, pe care n-am ştiut să-l preţuim, când încă mai puteam.

Da, a plecat şi Sandu Văduva, azi,17 mai 2006.

S-a dus la fratele Vasile, plecat acum mai bine de 30 de ani.

Nu ştiu ce i s-a întâmplat. Acum vreo două sau trei săptămâni a sunat după G. Ştiu că avea planuri cu o revistă: “Dreptul la amintire”, pentru care voia să fac eu coperta. Acolo ar fi publicat câte ceva din cărţile celor plecaţi dintre noi, pe care am început să-i uităm şi despre care cei tineri, scriitori sau cititori, nici nu au auzit. Şi au scris şi trăit în ultimele două-trei decenii. Nu în secolul trecut. Azi a intrat şi el între coperţile necreate ale unei reviste care n-a apucat să se materializeze, apărută doar în gândurile lui, prea târziu, din nefericire.

Te rog, Doamne, ostoieşte-i şi odihneşte-i sufletul în Împărăţia Ta.

Astăzi, a doua zi, în cursul dimineţii, am aflat cum a murit: s-a spânzurat!!!          Câtă durere, neputinţă şi disperare o fi purtat în suflet de s-a sinucis, cu soţia şi fetiţa în camera alăturată?

Doamne, iartă-l pentru slăbiciunea lui, pe el şi pe toţi cei care nu găsesc puterea de a îndura viaţa asta plină de amărăciune, dezamăgire şi neputinţă.

Ieri a fost înmormântat. La Străuleşti II, lângă fiul său cel mare.

Noi doi ne-am întâlnit cu Sorinache şi cu Cora la Gara de Nord şi ne-a dus Cora cu maşina, altfel nu ştiu cum am fi ajuns până acolo.  Cu ocazia asta ne-am amintit de toţi cei ingropaţi în acest cimitir, începând cu Mamaia, Vasile, fratele lui Sandu, Domniţa, soţia lui Vasile, Cristina, prietena mea.

Noi ne-am dus ca ţăranii, înainte de ora 12, când era anunţat în ziar, că G n-a vrut să sune înainte, că doar e anunţat aşa, ce să mai deranjeze… Am aşteptat aproape trei ore până au venit. Sorinache n-a mai aşteptat, că mai avea un parastas de participat, la Belu, aşa că a plecat cu autobuzul puţin după ora 13. Pe la l4, nu mai rămăsesem decât noi trei şi groparii. Tocmai începusem s-o sâcâi pe Cora ca să plecam, că poate nu era la cimitirul ăsta, că cine ştie ce s-o fi întâmplat, când au apărut două utilitare şi vreo patru maşini care-l aduceau pe Sandu.  Slujba a durat mai puţin de cinci minute, preotul a spus că el, Sandu, a ales modul aceta de a fi înmormântat, şi toţi s-au pregătit să plece. Andreiţă împreună cu G s-au dus şi la mormântul lui Vasile, deşi li se spusese că nu este permis să vizitezi alţi morţi când vii la o înmormântare. Soţia lui Sandu l-a chemat pe G la parastas, acasă, eu m-am scuzat că mă apucase durerea de cap de ceva timp şi am plecat cu Cora, care a fost deosebit de îndatoritoare şi m-a adus până acasă, deşi eu i-am tot cerut să mă lase pe traseu, ca iau autobuzul. De ajuns acasă am ajuns, doar că uitasem să iau cheile de la G. M-am dus la Lili să sun la Nana, numai că a fost imposibil să-mi amintesc numărul de telefon. În cele din urmă mi-a trăznit prin inte să dau o fugă până la ea să iau cheile ei, noroc că stau aproape. Şi noroc că nu plecaseră încă la nuntă. (Nuntă – unii, înmormântare – alţii, ce ţi-e şi cu viaţa asta!) Am intrat în casă şi am căzut lată în pat. Nici nu ştiu când a venit G. Triste şi angoasante, zilele astea dificile, când pleacă dintre noi încă unul.

  POSIBILUL  “JURNAL AL MARCOPOLEI”

Noi suntem defecţi la cap! Nici n-am uitat bine visul cu diplomaţia, care s-a destrămat, că doar nu era să-l admită tocmai pe G, că cine e el să-şi imagineze că ar avea acces în zona interzisă prostimii,  şi  iar am găsit în presă un anunţ pentru profesor de limba română în străinătate: Finlanda, Croaţia şi China. Bineînţeles că gata, am şi decis să plecăm, că aici ce să facem? Mai bine vedem lumea. La Turku, nu s-a putut că rămâne persoana dinainte. La Zagreb, a fost preferat altcineva. Aşa că am rămas cu China. Şi ce, se compară China şi cultura ei, cu cele două care nu ne-au vrut! Noi le-am preferat numai pentrucă sânt mai aproape. Ele pierd!

China, pregăteşte-te, venim! Să te cunoaştem, să te preţuim, să ne bucurăm şi să ne îndrăgostim de tine!

Nu te uita că suntem destul de bătrâni  pentru a ne mai face planuri pe termen mai lung de un an, doi. Abia aştept să plecăm, în septembrie. Mâine, 24 mai, aflăm rezultatul cert.

Suntem nişte visători cu suflete tinere în trupurile astea uzate.

Nici nu mai am chef să fac nimic. Nici să spăl, nici să gătesc, nimic din ceeace nu mi-a plăcut nicicând să mă preocupe.  O să scriu din nou despre viaţa şi oamenii de acolo, dacă o să avem bani, poate o să-mi cumpăr culori şi o să reîncep să pictez. O să ne hrănim  numai cu mâncare chinezească, o să ne bucurăm ochii şi inimile cu arta lor, cu arhitectura lor, cu filosofia lor, cu tot ce vom avea puterea să asimilăm din cultura lor.

Nu ştiu cum va fi cu leafa, dar mai rău decât la indieni, nu se poate. Deşi, după toată experienţa pe care o avem, n-ar trebui să mă entuziasmez prea tare. Ei, om trăi şi om vedea la faţa locului!  

 M Ă S U R I    D R A S T I C E   

  Gata cu pierderea de vreme, viciul şi risipa! Azi am şters jocurile de pe calculator. Dovada? Faptul că scriu. Cafeaua se termină până deseară şi n-am mai cumpărat alta. Nu-i vorbă, nici nu aş fi avut pe ce. Dar până acum m-aş fi împrumutat, dacă nu luam hotărârea să tai nodul! Ţigări, la fel. Mai am doar în seara asta, la canastă. Integramele sunt şi ele pe terminate, nu mai cumpăr altele. Deci: ţigările, cafeaua, jocurile pe calculator şi integramele aut din viaţa mea! Păi cu ţigările şi cu cafeaua fac economie nu numai la finanţe – şi destul de consistentă- ci şi la timp: “ hai încă o ţigărică, încă o gură de cafea” şi uite aşa îmi trec orele, fără să fac mai nimic, (în afară de jocurile astea de pe calculator, care sunt ca drogurile şi nu mă pot opri).Doar cu integramele fac nu numai economie de circa o sută de mii pe săptămână, ci şi de timp şi, de ce să nu recunosc, mai pun mâna şi eu pe o carte, că mă dau chioară, că vai, ochii mei , dar aşa cum stau cu ei în careuri, pot să îi aţintesc şi pe o filă de carte, fie şi pentru câteva minute doar! Să mai spună careva, adică tot eu, că nu am bunăvoinţă! De-asta am.

  Voinţa, nu-mi prea prisoseşte, dar uite că mă străduiesc!

Am o mulţime de treburi de făcut, pentru care trebuie să-mi fac rost de timp – de cusut diferite haine pentru Nana, de călcat toate cele pentru G, pe care să nu i le mai dau d-nei Gosp, mai reducând astfel şi cheltuielile casei, să mai scriu la toate cele pe care le-am început sau pe care le am în cap, să mai citesc măcar câte puţin, că înainte vreme, nu lăsam din mână cartea, până n-o terminam. Mi s-a lenevit creierul. Că e şi el parşiv: dacă poate să “şadă” numai, şi să nu “cugete”, e fericit!

Să trec la altceva: Marco Polo – Marcopolo –Marcopola –Marco Pola – Marcu Paula – Paula Marcu. Ăsta e pseudonimul pentru Beijing: Paula Marcu. Dacă ne ducem şi dacă reuşesc să scriu “Jurnalul Marcopolei”!  O fi cam pretenţioasă şi cam fără modestie această găselniţă? Mai vedem. Dar îmi place să mă joc cu cuvintele!

În lumea înconjurătoare s-a petrecut un marş al homosexualilor, care s-a lăsat cu altercaţii, bastoane de cauciuc pe spinările oponenţilor, etc.

 Trebuie să-l hrănesc pe Bulă, că scânceşte la mine cerşind ceva de papa.

În altă ordine de idei, azi s-au împlinit 40 de ani de când ne-am căsătorit. 40 !  Şi copiii, 1 an. Primul. Şi  simt că a fost şi fericit. Să le dăruiască Dumnezeu mulţi şi fericiţi înainte, mult mai mulţi decât ne va da nouă! Am primit flori de la copii şi s-a făcut un buchet frumos ca o mireasă, mai mare dragul să ridic ochii de pe taste şi să-l privesc pe deasupra ecranului! Le-am oferit şi noi dragonaşul de bronz, icoana, din partea lui Gabi, şi ceva cosmeticale într-o preafrumoasă cutie. La mulţi ani! 

R E V E N I R I 

  6 nov. 006. N-am mai scris de şase luni. Mi s-a întâmplat ceva urât, ceva ce vreau să uit, nicidecum să păstrez pe hârtie. Poate o să spun totul peste mult timp, după ce-mi voi linge rănile şi vor cădea cojile de pe ele. Nici nu credeam că voi mai fi în stare să scriu vreodată.

  Azi m-am dus la fată la spital. S-a internat petnru o operaţie de chist ovarian, la care s-au mai adăugat şi două chestii a căror denumire nu-mi vine acum în minte, deşi o ştiu, pe uter.

  N-am prea dormit noaptea trecută, cu grija ei, dimineaţă m-am agitat cu o şarlotă, am rugat-o pe Lili să prepare piure cu copănel fript,   i-am cerut lui Lenuş nişte plăcintă cu mere, că ieri a fost ziua ei de naştere şi a făcut o plăcintă reuşită. Deşi trebuia să plec abia pe la ora 14, m-am îmbrăcat şi mi-am făcut sacoşa încă de pe la  11. Aşteptând să treacă vremea, mă stresez din ce în ce, astfel că pe la 13.30, nu mai pot să mă abţin şi plec. Nici n-ajung în staţie şi începe să mă doară burta. Parcă plecam din India. Atunci am mai păţit aşa. De stres! E drept că până în Giuleşti e ceva distanţă. Când porneşte maxitaxi-ul mă mai liniştesc, mă uit pe geam, de la un moment dat sunt în plin necunoscut, habar n-am pe unde trece maşina asta, văd pe o staţie Sos. Sălaj, fără să recunosc nimic din ce era pe acolo acum treizeci de ani, când pentru o vreme am locuit în zonă, mă întristez când realizez (iar!) cât timp a trecut şi din nou mă apucă crampele! Mai trece o jumate de oră şi ajung la Bricostore, cobor, întreb unde e spitalul, mai merg pe jos ce mai merg, dau şi de spital, ajung însfârşit şi la fată. E cam palidă, nu prea poate vorbi că o apucă tusea, dar, în linii mari, e bine. Ca după operaţie.Eu stau ca pe ace: burta! În cele din urmă nu mai pot şi plec să caut o toaletă. Mă întorc, mai vorbim ce mai vorbim, nu vrea să păstreze nimic din mâncarea pe care   i-am adus-o, mă duc după infirmieră şi după asistentă să le dau căte două sute pe care le pregătise Nana. Şi iar mă apucă crampele! Fir-ar să fie de viaţă! Trebuie să plec. O rog pe fată să nu se supere şi plec după numai o oră de la venire! În loc să fi stat cu ea măcar până venea Victor. Pe lungul drum către casă abia mă ţin! Ce rusine! Ce ridicol! Ce jalnic! Ce trist!

Când ajung în cele din urmă acasă, problema nu mai e atât de acută, şi după ceva timp trece de-a binelea, ca şi când n-ar fi existat. De, nu suport eu să mă îndepărtez prea mult de casă!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             GÂNDURI   FĂRĂ   ROST 

Fără rost, pentrucă vreau să reîncep să scriu deşi nu am nimic în capul ăsta cu gelatină în loc de creier. Dar din ce stau şi finisez cocleţi, dintr-aia îmi vine din ce în ce mai greu să-mi aglutinez ideile, d-aia mi se pare inutil să scriu; şi orice idee, lipsită de importanţă. În fond de ce ar trebui să fie “mare”, doar scriu pentru exerciţiu. Să nu mă trezesc mâine-poimâine că nu mai am nici un gând prin creier (că e al naibii de parşiv şi de leneş şi ştie să găsească scuze sau motive, numai ca să intre în dulcele far niente în care se simte atât de confortabil!). Oi fi citit eu în tinereţe, pe când eram însetată de filosofia indiană, despre liniştirea şi golirea creierului de orice gând pentru a lăsa să pătrundă în locul rămas vacant toată binecuvântarea , iubirea şi pacea Iluminării. Dar n-am reuşit să depăşesc niciodată stadiul de început, acela de a mă lenevi chiar şi în gândire, dacă e posibil aşa ceva. Bine, vorbesc de gândirea creatoare, de fantezie, de visare. Că în ce priveşte grijile, bazaconiile, prostia – nu pot să mă plâng. Nu pot nici să dorm noaptea din pricina lor! Dar lasă că mă voi dezlănţui eu, vorba lui Ani Mendea, care m-a sunat ieri şi m-a încurajat să mă apuc de pictură. Eu mă cam codesc, că mă cunosc eu ce-mi poate pielea. Mai dau şi banii pe culori, mâna n-o să mai vrea să funcţioneze, o să mă desumflu: că, la ce bun, că nu mai sunt în stare, etc. La care ea, Ani,: lasă, mă, o să-ţi fie greu puţin, la început,  până te dezlănţui, după aia… o să vezi! Dacă îmi iau inima în dinţi şi risc să cheltui ceva bani pe culori, va fi numai din pricina acestei figuri de stil, cu “dezlănţuirea”! Parcă mă regăsesc într-unul din sclavii lui Michelangelo şi simt cum mă umplu de forţă,  strădanie şi dorinţă! (Creatoare!) Sper că am reuşit să-mi scot subtila autopersiflare în evidenţă!

G a plecat aseară în deplasare la Bistriţa. Nu am putut să adorm până în zori, că mi-e urât singură. Am “auzenii”! Cum ce-s alea! Unii au vedenii, eu am auzenii. Sună telefonul, sar la el şi nu e nimeni, bate la uşă, idem; il mai aud şi pe Bulică izbindu-se de uşa dulapului. De trozneli, răsuflări şi suspine, nu mai zic. Sunt mai rare, dar sunt şi ele, mai ales dacă nu mai e altcineva acasă! Azi m-am dus iar la florăria de la BIG după dulapiorul de ratan , cadoul de Crăciun pe care aş vrea să i-l dăruiesc fetii. Degeaba. O să mă mai duc şi mâine. Poate am noroc să-l  cumpăr înainte de a cheltui banii!

Mai greu îmi merge cu tricotatul. N-am nici un spor! De vreo zece zile mă chinuiesc cu o căciuliţă, tot pentru fată, şi n-o mai termin. Şi cred că sunt vreo opt-nouă gheme diferite de făcut tot atâtea căciuli. Şi un fular sau două. Nu pot să mă concentrez, ce mai!

R  E  C  V  I  E  M     P  E  N  T  R  U    B  U  L  I  C  Ă

Încercam să-mi amintesc un pseudonim pe care mi-l găsisem mai demult şi a trebuit să caut în urmă. A trecut mai mult de un an de când am deschis Jurna Lamarul. Câte vise s-au risipit de-alungul acestuia! Finlanda, China, Portugalia… Destrămate toate! Nimeni nu ne mai vrea la vârsta asta! Sau or mai fi şi alte motive? Că G nu e chiar cât mine de bătrân.Hm! Şi ne mai puneam problema lui Bulică! A murit şi el, sărmanul, pe 4 octombrie, 2006, la aproape 20 de ani. Pe 30 nov. ar fi împlinit 20. Ca un puişor, liniştit şi fără chinuri. A venit în bucătărie, l-am luat în braţe să-l pun la locul lui şi s-a înmuiat ca o cârpă de cum l-am ridicat. Cîteva, două sau trei minute mai târziu, n-a mai respirat. Nu s-a zbătut, nu a plâns, nu s-a speriat. O moarte paşnică, aş putea spune. L-am îngropat în spatele blocului şi trec pe acolo în fiecare zi, gândindu-mă la el. O să plantez la primăvară un arbust peste el. Încă îmi lipseşte, încă mă mai trezesc vorbind cu el, şi încă mai ezit să calc pe locul unde se afla aşternutul lui. L-am adus în sân, că era iarnă, l-am corcolit şi îngrijit ca pe un copil. Doamne, cât îmi lipseşte, mai ales când sunt singură în toată casa, pentru mai multe zile.

Poate am mai scris despre moartea lui Bulă. Am uitat.

Sunt singură şi urmăresc, pentru a cât-a oară?, Stăpânul Inelelor.

Cartea pe care o iubesc atât de mult, încât, dacă ar fi posibil să iau cu mine ceva în lumea de dincolo, pe aceasta aş lua-o. Nu Prinţul Cel Trist! Oricum, dacă e adevărat că  luăm cu noi ceeace am dobândit ca învăţătură şi înţelepciune, pot spune că  port în minte, suflet şi inimă această carte.

 Niciodată nu mi-ar fi de ajuns, n-aş putea spune că o ştiu, că am văzut şi filmul ori de câte ori am avut prilejul. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Talkien pentru darul pe care l-a făcut oamenilor.Mă rog, unora. Mie, în orice caz. Deşi mă dor ochii, o să  recitesc iar şi iar Inegalabila Carte. Am şi filmul dar nu ştiu pe unde s-a rătăcit, printre cele ale fetii. Poate o să-l găsesc vreodată.

De când nu mai există Bulică îmi e urât singură acasă. Şi G care se tot duce să se “deplaseze” prin ţară! Şi nu mă lasă să-mi iau măcar o muscă de companie. O să mă sperii şi o s-o iau razna! Ca să mă înveselesc am tot ieşit din casă şi de fiecare dată am risipit câteva sute de mii pe nimicuri. Dar gata, mâine vine şi mă potolesc. Mai am doar noaptea asta de trecut cumva. A, am cumpărat o casetă cu “Ghiţă” a fetiţei lui Stratan şi o să o ascult până târziu.

Gabi a fost iar pe aici şi ne-am uitat împreună la Divertişi. Am vorbit de una, de alta, am mai consumat ceva timp. Copiii au trecut şi ei pentru puţină vreme, au plecat, am rămas cu Gabi. Acum am rămas iar singurică, pe cont propriu. Mă mai uit pe geam la căţeii din alee, mă mai uit la tv, dar parcă am marmeladă în loc de creier, nu pot  să înnod două gănduri. Decât să mă ramolesc de-abinelea, mai bine lipsă. Iar mi-e mai frică de viaţă decât de moarte. Aşa păţesc în singurătate. Mă depresez. Ce ziceam, că mă apuc să citesc? Aş! Ce, pot? Numai o integramă, două şi pe urmă… blank. Mai bine tac! Şi ce să fac eu până dimineaţă, că e abia miezul nopţii!

 Ar trebui să-mi fac curaj şi să scriu despre otrava ce mi-a fost deversată în suflet astă vară, poate mă eliberez şi pot să scriu din nou. Dar e atât de mult, atât de covârşitor şi de absurd, încât nu am încă putere să-mi readuc nimicnicia şi mizeria omenească în minte. Mă gândesc că dacă spun, poate mă curăţ.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             C L E O P A T R A

              

               Cineva, nu ştiu cine, dar intuiesc, mi-a turnat amar în suflet. Că aşa sunt unii oameni, de ce să nu facă un rău cuiva, dacă aşa vor ei. M-a otrăvit şi încă nu am găsit antidotul! Trebuie să o “debordez”, cum zicea mamaia! ( De unde o fi ştiut ea cuvântul ăsta, că n-a călătorit în viaţa ei cu vaporul?) 

               Măi, fetiţă Cleopatra, în dimineaţa asta mi-ai umplut inima de gingăşie, de puritate, de iubire, pace şi recunoştinţă. Binecuvântată să fii tu şi părinţii tăi! Sunt atât de împăcată cu viaţa şi cu lumea, încât nu  mai vreau să îmi reamintesc nimic murdar, urât şi dezumanizant!  Mai bine amân, nu-mi mai răscolesc mintea şi nu-mi mai amărăsc sufletul şi astăzi.

               Nu, încă nu pot să scriu. 

C Ă L Ă T O R I E    D E    P L Ă C E R E  

Am pornit cu Lenuş la cumpărături. Fiindcă  trebuia să cumpere vreo 70 de prosoape (pentru parastas), s-a gândit că cel mai profitabil vad este cmplexul Europa, unde toate cele sunt mai ieftine decât oriunde altundeva. Înainte de a pleca, sun la Fi-mea să o întreb dacă nu vrea ceva de acolo. Nu vrea, dar bagă morcovul cu “aveţi grijă cu banii, că e periculos”! Bine… Luăm un 781 supraaglomerat până la Sf.Gheorghe. De acolo, tramvaiul 21, care nu mai merge până la capăt, ci ne dă jos cu două staţii înainte. Circulaţie bară la bară, nici urmă de autobuz care să ne ducă mai departe, aşa că hai pe jos! Ca să ne fie drumul mai uşor, aprindem, desigur, ţigările. Pe trotuar, şi pe stânga şi pe dreapta, tarabe cu nimicuri, deţinute de ţigani care fac “comerţ” şi se iau de noi. Parcă s-a făcut mai frig decât fusese la pornire. Eu, cu capul gol şi cu mânecă scurtă pe sub jachetă, simt destul de acut diferenţa. Un ţigan mă trage de mânecă şi mă întreabă câţi ani am! 70, îi răspund, iar el mă admiră şi mă laudă că umblu cu capul gol pe frigul ăsta!  “Ţi-ai găsit gagiul!”, mă invidiază Lenuş, de sub pălărie. Şi eu ridic nasul pe sus, ca să mă dau fiţoasă. După cea de a doua ţigare şi mai bine de o oră jumate de la pornire, ajungem şi “intrăm în Europa” Poate “Ţigania”! Toţi “comersanţii”, 99% erau ţigani! Ce chinezi? O singură mutră asiatică rătăcită printre tuciurii. O harababură pe care n-am întâlnit-o nici la Chor Bazar, (târgul hoţilor) în Delhi, acum aproape 30 de ani, unde te puteai duce să îţi răscumperi lucrurile furate, dacă, din întâmplare, dădeai de ele! Cât despre preţuri, erau cam la fel cu cele de la BIG. Am colindat pe ici, pe colo, am cumpărat câte două maieuri negre pentru bărbaţi, tot întrebând în dreapta şi-n stânga unde naiba găsim prosoapele chinezilor. Când găsim ceva corespunzător, vânzătorul e tot ţigan, dar nu  mai ţinem seama de acest amănunt. Lenuş obţine o reducere de 4 lei noi la bucată. Adică 280000. Ca să nu mă plictisesc, îmi cumpăr o căciulă de care nu aveam absolută nevoie, mai ales că luasem una de acasă, pentru orice eventualitate, în traista de pe propriu-mi umăr! Punem cele 70 de prosoape în trei sacoşe mari, eu iau una, Lenuş, două şi pornim spre  ieşire.  Mă simt obosită, ameţită de atâtea răsuciri de cap într-o parte şi-n cealaltă, nu mă mai interesează nimic după mai bine de o oră de cercetări. Vreau acasă, mai ales că începe să mă doară şi burta. (Şi doar mă avertizase Lili că acolo n-am unde…) Dar… Lenuş se opreste la o tarabă cu cuverturi de pat, şi cumpără una mare, ambalată într-un fel de valiză mare de plastic. Zadarnic o întreb cum o cară până la tramvai, cum ne urcăm cu toate boccelele în orice mijloc de transport!. Nici nu vrea să audă. De nervi, îmi cumpăr şi o pereche de pantaloni de trening! Măcar să mă aleg şi eu cu o cheltuială din călătoria asta! Îi mai iau o pungă cu prosoape, ea se huţupeşte cu valizoaia şi cu cea de a treia pungă cu prosoape şi plecăm. Târşa-târşa, ajungem la fostul capăt al  tramvaiului şi printr-o minune urcăm cu tot calabalâcul  în nu ştiu ce maxitaxi. Eu găsesc un loc tocmai pe ultimele scaune, în fundul maşinii şi aceasta mă zgâlţâie mai rău decât un taur la rodeo. Şi mă doare burta!… Lenuş s-a aşezat mai la mijloc, cu toate pungile cu prosoape, eu cu valizoaia, nu putem să vorbim, mă ambalez din ce în ce, iar când coborâm la Bucur Obor, sunt ca un vulcan, gata să explodeze pe toate părţile! Ea, că vrea să-şi aprindă o ţigare! Eu sar cu gura că trebuie să luăm un taxi, îl plătesc eu, zic, ei i se pune paraponul, că ce, adică, ea nu poate să plătească, se jigneşte, ia un taxi din staţie, trage de valiză, să le care ea pe toate, eu n-am cum să-i explic ce m-a apucat, pune botul şi până acasă nu mai vorbim: ea – de supărată, eu – de burtă! Când ajungem iar tragem de boccele, o ajut până la scară şi dau fuga acasă. Uf, în sfârşit! Peste vreo două ore o sun s-o întreb dacă i-a trecut supărarea, ea dă să ţipe la mine, apuc să-i explic urgenţa, o lasă mai moale cu scandalul, dar cred că nu i-a trecut de tot! Nici n-am mai jucat canastă! Erau “ocupaţi”! Până mâine îi trece, dar tot n-am scăpat de dădăceală.

Până la urmă, economia de la prosoape s-a dus pe taxi! Puteam să le luăm de la BIG şi economiseam timp şi  nervi, şi  nici nu ne mai oboseam atât de tare. Asta e părerea mea. Pe a ei n-am aflat-o încă, dar mâine o s-o aflu eu, pe pielea mea!

Oricum, nu mă mai duc în viaţa mea “în Europa”! 

                      MOŞ   “NICIO LAIE”

Anul ăsta mă simt prost că nu am mai avut bani pentru cadourile prietenilor. Tare rău îmi pare. Sper să fiu în stare ca de Crăciun să le fac tuturor câte o bucurie, cât de mică, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Ba nu! Am înşfăcat milionul de la Lenuş şi l-am terminat, aproape, pe diverse prostioare, am făcut cinci pacheţele pentru pentru gagicele mele, am mai dat bani şi moşului de la Ethos, şi băbuţei de la biserică, am aprins şi 20 de lumânări pentru morţi şi vii, am mai încropit un pacheţel cu un radio mic pe care îl aveam prin casă şi un joculeţ, pentru băiatul lui Adrian, care îşi făcea lecţiile la Lili, le-am dus pe toate şi acum sunt liniştită.

Şi, după cum la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, vine G acasă şi mă întreabă:”cât costă canapeaua ta?”. 35 de milioane, zic. “E, p…, nu ajung!” şi-mi dă 26, banii pe traducerea pe care o făcuse în 1997 şi nu fusese plătit. O.K. 5 merg la copii, restul se dedică sărbătorilor. Ura! Mulţumim, Doamne.

Azi eziua bucuriilor! A sunat Elena B. să-mi spună că Andreea e mai bine! I-au schimbat tratamentul şi există şansa ca, după o perioadă de terapie, să o acepte pe maică-sa, pe Elena adică, în preajma ei. Elena era optimistă şi parcă mai încrezătoare, după voce. Prin februarie sau martie se mută cu totul în Bucureşti. Mă bucur pentru ea şi, mai ales pentru Andreea. 

VARIANTĂ   DE   GUVERN

Uite că i-am luat-o înainte lui Voiculescu Felix (hm, cum naiba şi-a luat ăsta tocmai acest nume de colaborator? Că era numele lui Bulică şi, dragul de el, n-a avut nimic de-a face cu securitatea!). Ieri, stând noi la un pahar de cola şi amintindu-ne din tinereţe, zice G.:…”când eram în liceu, la Găieşti, am făcut un guvern al clasei. Au mai venit şi alţi colegi, din alte clase, am pus cotizaţii pe care le strângea Stan, ministrul de finanţe. Şi să ştii că a funcţionat! Erau mulţi elevi care ar fi dorit să fie miniştri.” Aşa că ne-am apucat şi noi să “construim”, cum zice Stolo, un nou guvern, de rezervă:

-       G, desigur, Prim Ministru, că se pricepe foarte bine să dea ordine şi dispoziţii tuturor celor care au ghinionul să-i fie prin preajmă.

-       Tot G, suplimentar, ministru la Învăţământ şi Educaţie.

-       Eu, Ministru de Finanţe, că mă pricep de minune la cheltuirea bugetului şi, oricum, rămâne în grija mea să mă descurc cu banii care mai rămân după plata angaralelor, care tot în sarcina mea cad.

-       Nana, Ministru cu Integrare şi cu  Relaţiile Externe. Interimar, şi la Cultură, Arte şi Turism Extern

-       Victor; Ministrul Dezvoltării, Cercetării şi Resurselor fizice şi psihice ale forţelor de muncă.

-       Lenus, Ministrul Comerţului, Aprovizionării (cu second handuri) şi Rezervelor (alimentare).

-       Mihai Popescu la Ministerul Minelor , Rezervelor subsolului şi Turismului intern.

-       Lili, Ministrul Muncii, Relaţiilor cu cei plecaţi la muncă în străinătate şi cu  pensionarii.

-       Costică, Primarul General al blocurilor D3 şi D4

-       Gabi, la Ministerul Cultelor şi Construcţiilor Civile şi Religioase.

Mai avem ministere libere, o să ne mai gândim şi o să facem propunerea finală la prima întâlnire a Cabinetului.

Azi G a primit un banc pe e mail cu ce fac un englez, un american şi un evreu când găsesc un gândac în ceaşca de cafea. Englezul aruncă ceaşca cu cafea în stradă, americanul cheamă chelnerul şi-i cere alta, iae evreul acuză Libanul, Hezbollahul, cere ajutor militar americanilor, ameninţă cu războiul şi se plânge la ONU de antisemitism. Şi mi-am adus aminte de ceva asemănător, dintr-o deplasare la Alba Iulia, cu Cristina, Tereza şi nu mai ştiu cine. Bineînţeles că eu sunt cea care găseşte gândacul de bucătărie în cana cu cafea! Văd ceva, bag degetul şi scot frumuseţe de gândac. Dau cana deoparte  şi renunţ. N-aveam alţi bani să cer alta. Tereza zice.”N-o mai vrei? Dă-mi-o mie!” Ia-o, zic, doar n-ai de gând s-o bei! Ea cheamă revoltată chelnerul, îi arată gângania şi-l ameninţă cu condica de reclamaţii. Omul se scuză, pleacă şi se întoarce cu altă cafea, pe care Tereza o bea fără să se jeneze şi fără să se gândească la mine! De, mie nu  mi-a dat prin cap să cer ajutorul americanilor! 

FĂRĂ

Cred că ar trebui să pun data (22.01.07) din când în când, că nu mai ştiu dacă am spus despre toate prin care am trecut în ultima perioadă.

Pe 1 ianuarie, că tot începeam anul cel nou, s-a stins Măriuca, fata lui Gabi, de-o seamă cu Nana. Au crescut împreună. Era ca fiica noastră. Mi se rupe inima de ea şi de Gabi. Aş vrea să ştiu cum s-o ajut pe Gabi să treacă peste această nenorocire, căci ce poate fi mai nimicitor pentru un părinte decât să-şi ducă propriul copil la cimitir! Simt ce este în sufletul ei şi mă doare, mă doare. Ne vedem aproape în fiecare zi şi mă străduiesc s-o ajut din tot sufletul cu tot ce pot.

E dureros de greu să nu-mi pierd liniştea, calmul, judecata şi firea în astfel de situaţii covârşitoare. S-au adunat cam multe nefericiri şi disperări în sufletul meu, în ultimele şase-şapte luni, despre care n-am putere să vorbesc şi care mă macină mărunt-mărunt. S-au năruit speranţe, am pierdut prieteni, nimic din ce am încercat nu a reuşit. Nu ştiu cum să mă adun iar într-un tot.

                    D  E  R  U  T  E

Nu ştiu ce pisici s-a întâmplat, dar mi-au apărut două Jurnale Mari! Unul se opreşte la pag. 32, celălalt, continuă!  De ce? Cum? Nu ştiu ce-am făcut, pe ce am apăsat, dar e de două ori! S-a rablagit de tot computerul ăsta. Ori e supărat pe mine,că în afară de joculeţe, nu-l mai folosesc decât la “consumul de apă”! El ştie!

Apropo de computer, ieri am achizionat un monitor nou-nouţ, LG de l9 inches. În trei rate. L-a adus Costică, l-au montat copiii, aseară. De atunci nu mai merge internetul! G dă vina pe mine, că dacă nu mă apuca schimbarea… Ce-are asta de a face cu prefectura, iar nu ştiu, da’ nu e mai confortant să-ţi scoţi nevasta vinovată?

Da’ las’ că îl pârăsc pe G chiar acum, ca să ţin minte cât de atent este dumnealui în tot ce face: \Ieri a avut cursuri la Târgovişte. M-a pus să-i încarc telefonul în seara dinainte. Cum n-a fost gata până să se culce, după ce s-a încărcat i l-am pus pe frigider lipit de ceaşca cu cafea, pe care şi-o pregătise de cu seară . Am vrut să i-l pun  pe ceaşcă, dar m-am temut să nu cadă în ea, fiincă frigiderul se zgâlţâie când porneşte motorul. A plecat dis de dimineaţă fără să mă mai trezească. Când m-am sculat, drept la frigider m-am dus, să văd. Nu îl luase. Ori l-a uitat, ori nu a mai vrut să-l care, îmi zic. Treaba lui. Când s-a întors, “nu m-ai sunat” îmi zice, de cum intră pe uşă. “Cum să te sun dacă ai uitat telefonul pe frigider?”, zic, râzând în barbă-mi, că nici măcar n-a observat lipsa acestuia. “Ba îl am” zice, căutându-se prin buzunare. “Uite-l, mă”, i-l arăt eu. “Te pomeneşti că l-am luat pe al fetii” se sperie el. Cum seara fata nu-şi găsea telefonul şi se văita că şi l-a  uitat acasă, dau să pun mâna pe telefonul fix s-o sun s-o liniştesc că i-am găsit obiectul. Noroc că n-am apucat! “Uite-l”, zice într-un târziu şi scoate din buzunar telecomanda radioului!!! E, întâmplarea asta m-a uns pe inimă pentru toate afronturile pe care i le-am supotat în ultima vreme!  Şi se mai ruga de mine să nu-l spun, mai ales lui Lenuş. Dar tot l-am spus, la copii, care s-au amuzat copios, pe seama lui! Na! Iar eu râdeam în sinea mea de situaţia atât de jenantă pentru el, dar şi amuzantă, în acelaşi timp!

Pe cei cuţulani simpatici de pe alee i-au luat hingherii acum două zile. Trist. Se pare că a făcut careva reclamaţie. Dar alte suflete mai bune s-au dus după ei. Azi au adus-o pe cea mai mică înapoi, vaccinată şi cu cip în ureche. Pe ceilalţi doi, mai măricei îi aduc mâine, când li se vor scoate firele de la operaţiile de castrare. Trebuie să văd cine a dat banii pentru ei şi să contribui şi eu cu cât voi putea. Mâine, după ce plătesc lumina, să văd cu ce mai rămân. Mă bucur pentru ei, mă bucur că mai există suflete miloase.

O    Z I    MAI   PUŢIN

Mi-a rămas de trăit o zi mai puţin din câte aveam de dimineaţă! Zi ce mi s-a risipit toată pentru o treabă care, cu câţiva ani în urmă, nu mi-ar fi solicitat mai mult de două-trei ore! Mă mişc tot mai încet şi mai greu, indiferent ce fac: morcovii se răsucesc şi refuză să fie curăţaţi, cartofii sar din mâini de-odată cu cuţitul care mă mai şi ciupeşte, capacele fug de pe oale, lingurile de lemn se pitulă şi nu se află niciodată acolo unde ştiu că le-am pus, picioarele mă dor, şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigare, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace. Şi meticuloasă. Şi incăpăţînată: do it, or die!  And I did it! I-am promis fetii că îi gătesc eu pentru ca ea să aibă timp să se pregătească pentru examenul de mâine. Deşi mi-e teamă, ca de fiecare dată, că n-o să-mi iasă mâncarea gustoasă, este mulţumită, har Domnului, şi mă relaxez, în sfârşit, pe seară. Când ieşea pe uşă către casa ei, mă lasă să înţeleg că nu s-ar cam duce la examen! Eu am stat toată ziulica mea grămadă pe aragaz, taică-său a lucrat cu ea grilele de examen, iar ea nu crede că se prezintă la test! Că trebuie să se trezească de la şase pentru a ajunge acolo la ora opt. Parcă ar fi după dorinţa fiecăruia!

Iar am aflat de moartea unei cunoştinţe! Anul ăsta a pornit din prima zi cu o moarte iar asta este a treia în trei săptămâni! Un fost coleg de serviciu. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească  în pace. A fost dl. Bostaca.

Azi noapte iar am adormit spre ziuă. N-am putut.  Nu mi-era somn. Am citit din Jurnalul unui bătrân nebun, am terminat integramele, m-am mai uitat pe Discovery, mi-am mai pieptănat amintirile…

Dar în noaptea asta ce-o să fac? Poate o să mai scriu, că am destule despre care îmi vine greu să-mi amintesc.

                    Z I U A    U R M Ă T O A R E 

Ba, s-a dus la examen! Şi l-a şi luat! Cu şase, e drept, dar ţinând seama de faptul că abia aseară a aflat de el şi că nu citise nimic, e ok. E deşteaptă, fata, ce mai. Mamă, ce bucuroşi suntem! De dimineaţă ne întrebam dacă s-o fi dus, ne era frică să sunăm, făceam socoteli cam la ce oră ar putea să ne dea ea de veste, eu ziceam că peste vreo patru ore, el zicea că o juma de oră, plecasem la ziare, îmi uitasem banii, m-am întors şi tocmai mă gândeam că de data asta n-o să-mi mai meargă bine cu întoarcerea din drum, aud telefonul de pe scară, năvălesc înăuntru şi iată: vestea cea mai bună! Şi am găsit şi toate ziarele!

Mă duc să le încălzesc mâncarea, că vin la masă! Hei, şi cu câtă bucurie mă duc!

                    Ş I   C E A L A L TĂ

Ura! Ura! A luat opt a examenul de astăzi. Era veselă, încrezătoare şi cu chef de şcoală. Şi eu, şi tacă-său - în cel de al nouă-lea cer.

Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele.

S-a înnoptat de mult timp. Sunt amărâtă că cineva foarte rău a luat cuţulanii, pe toţi trei şi i-a dus de aici cine ştie unde. Erau atât de speriaţi, de traumatizaţi că nici n-au mai vrut să doarmă în coteţul din care fuseseră luaţi, deşi a fost ger azi noapte şi  aveau şi dureri, că fuseseră castraţi. Pe cea mai mcă o luaseră încă de ieri dimineaţă. Mi se rupe inima pentru ei, cred că mi-a crescut tensiunea, că-mi vâjie urechile şi sunt ameţită. Doamne, între ce fel de oameni trăim? Cum să le fac eu faţă? Dă-mi putere, Doamne, să pot trece mai departe, te rog. Îmi plânge sufletul pentru ei.

                    T O A N E 

E luni, m-am trezit târziu, cu un acut sentiment de vină.

Din nou am o groază de treabă pe cap iar eu am cu totul alte preocurări, de care nu trebuie să mai ţin seama. In primul rând vreau să văd Tânăr şi Neliniştit-ul, pe care l-am sărit de vreo săptămână. Ştiu că se uită toţi la mine cu superioritate condescendentă când vine vorba despre serial, dar asta e. Il urmăresc de câţva ani şi nu mă voi opri acum numai pentru că nu mai e la modă!

Unui om bătrân nu-i poţi pretinde să acţioneze ca unul de 30-50 de ani. Nu poate. Mie nu-mi cere nimeni altcineva decât mine, dar tot mă umplu de proteste. El, (omul bătrân), are prefrerinţele lui în activitate (chiar dacă asta înseamnă just siting and doing nothing). Dar, mai ales, are mood- urile sale. Aproape mereu preferă să facă altceva decât trebuie, în funcţie de starea psihică. Care stare depinde de mulţi factori: de vreme, de felul în care a dormit peste noapte, de junghiuri, de dispoziţie, de gânduri, de nevoile personale şi, de ce nu, de plăcerea de a face sau nu anumite lucruri. De la o vârstă încolo, omul nu mai este interesat de problemele de zi cu zi. Se retrage în lumea lui, din care n-ar mai vrea să iasă şi pace! Dar problemele astea de zi cu zi, uite-aşa se agaţă de el, ca săculeţii de nisip pe nacela unui balon şi-l tot trag înapoi, în realitate. Şi nu-l lasă să se ducă în lumea lui. De-aia se retrăgeau în pădurile din Himalaia bătrânii indieni: să scape de lest. Na, că trăsei concluzia!

Mă duc să pornesc maşina de spălat, să pregătesc varza cu carne, să pun aspiratorul, să şterg praful, să mai fac câteva rânduri la căciula lui Victor, că a venit gerul, să dau drumul la radio, să mai fac o integramă, să mai dau un telefon, să mai citesc o pagină, două, să mă mai uit  pe pereţi. Cred că o să mă descurc eu cumva până spre seară. Hai, la treabă! Toarnă-ţi încă o cafeluţă, aprinde o ţigare şi vezi pe unde sunt integramele alea!

Hi, uite cuţulanii!! Ce bine! Sărmanii, n-au mai dormit în coteţ, de frică. Au dormit pe sub maşini şi nici nu li s-a auzit glasul, au tăcut mâlc. Bine au făcut, ca să nu mai deranjeze pe nimeni! Le-am dus fripturicile alea pe care le pregătisem pentru ei aseară. A venit şi baba Tiţa, abia a urcat până la T J la uşă. E bătrână, ce vrei. Mai batrână decât mine. I-am dus şi ei ultimele două bucăţi de friptură. Gata, mi s-a schimbat mood-ul. Sunt veselă şi în stare de orice faptă de eroism!

Stai, că mai am o veste bună: lui Gabi i-au mărit pensia şi cei de la Uniunea Arhitecţilor, unde plătise ea anul trecut peste 10 milioane contribuţie, în acest scop, dar, nu mai ştiu din ce cauză, le pusese cruce şi-şi luase speranţa. Uite că Dumnezeu a ajutat-o. Mă bucur şi din acest motiv, şi mă duc cu avânt să toc varza! După ce fumez o ţigare, desigur.

Da, da! Vezi să nu! Că a venit Lenuş şi am stat o oră la taclale, că eram nevorbite de multă vreme. Am mâncat şi fornetti, am băut şi cafeluţe, ne-am făcut dările de seamă şi planurile de viitor, ca-n vrenurile bune, ce mai! Ea e în focurile nunţii lui Dan, care se produce peste vreo două săptămâni. O înţeleg şi mă bucur pentru starea ei de spirit. E foarte plăcută aşteptarea evenimentelor fericite! Trebuie să ştii să te bucuri de ea şi să preţuieşti fiecare moment al acestui fel de aşteptare!  E, de-ajuns cu bucuriile. Ia să trec la varza aia! Intre timp s-a terminat şi a doua maşină şi trebuie să întind mai întâi rufele şi să încarc din nou.

Pauză de o ţigare.(care se fumează singură şi tristă). Timp de peste două ore am robotit la masa creştină, bombănind pe toată lumea şi pe mine însămi. Mi-am ridicat glicemia şi m-a apucat urticaria.  I-am spus să cumpere o singură varză, nu, a trebuit să ia trei, “să fie”, precum “plăşmile” din reclamă. Am început cu cea mai mare oală, şi n-au avut loc! A trebuit să împart materia primă în două oale, şi am făcut “varză”, dacă se putea mai mult, totul în jur: aragazul, dulapul, gresia, plus alte două cratiţe ajutătoare, linguroaie, cârpe, care au necesitat toate, spălare. Plus nervii mei! Dar am pornit-o pe varză. Am mai întins un rând de rufe şi încărcat cea de a treia maşină. De, cum naiba il cheamă…a, aspirator, nu mai poate fi vorba. Nici de şters praful. Mai am de prăjit niscaiva peşti pentru noi, că acuma vine G cu foamea după el, ca vaca după viţel. Dar tot mai stau cinci minute să-mi trag sufletul şi să-mi ostoiesc orgoliul.

Aşa, îi prăjii, pusei o varză la cuptor, ailaltă fierbe deasupra, spălai încă un rând de vase şi mi s-a terminat rezerva de voinţă. De-acum în colo merg doar pe inerţie. După ce am prăjit peştele am constatat că mai avem ciorbă şi mâncare de cartofi! Cooperativa “Munca în Zadar”!

Iar am sărit serialul! Lasă, că-l văd mâine dimineaţă. Am pus la cuptor şi cea de a doua varză, am mai spălat un rând de oale, care fuseseră cu ciorba şi cartofii, i-am preparat ceaiul de slăbit lui G, am frecat la baie tot ce era de frecat,  am întins ultimul rând de rufe pe ziua de azi, ar mai fi de-o maşină, dar s-a umplut balconul. Acum voi sta şi voi huzuri pe fotoliul ăsta cu groapă până soseşte G acasă, şi mă voi gândi la galaxia “Ochiul lui Sauron”! Şi voi fuma o ţigare de la altă ţigare, până îmi fac plinul.

A sosit şi G, i-am încălzit masa, l-am îndopat şi cu mâncarea rămasă de ieri şi cu varză, că-i ploua în gură. Apa s-a oprit, deci vasele mai aşteaptă. Acum stau şi-l ascult citindu-mi ziarele şi numărăm pe degete care dintre ziarişti mai ţine cu Băsescu. Şi ne uităm şi pe Hallmark la Călătorie spre Vest. Mă lăudai şi eu cu cât scrisei azi. “Păi, scrie, Rodico, să câştigăm bani, să avem cu ce plăti imputaţiile pe care ni le pun ăia de la audit la plată!”, zice el, că vor să-l pună să plătească taxiurile cu care s-a dus la aeroport când pleca noaptea în delegaţii peste hotare ( de, dacă n-am fost în stare de-o maşină proprie!), sau biletele de metrou din New York şi alte oraşe. Era să-i “impute” şi 800 de dolari că pierduseră cele contabile factura, noroc de faxuri, telefoane şi emailuri, că a sunat în Honolulu şi i-au şi trimis pe fax factura din nou! Nu mai termină odată! Sunt cinici şi lipsiţi de respect, vorbesc cu G ca şi cum ar avea ceva pitulat sub fustă! Şi mai stau încă două săptămâni, abia atunci o să ştim ce şi cât trebuie să plătească. Poate n-o plăti el şi după ce-o să iasă la pensie! Şi oare de ce, că el a tot făcut foamea pe acolo ca să economisească cât de cât din diurnă. Te pomeneşti că o să îi ceară înapoi şi ce n-a mâncat pe acolo! Dă-i în mă-sa, şi-au şi găsit marele profitor. Chestia e că dacă îi cer vreo trei-patru sute de dolari, de unde naiba îi dăm înapoi?

“Ei, şi ce?  E o distracţie,” zice G.

“Da, da, mai ales să plăteşti după ce ieşi la pensie!”

“Ehei, să vezi ce te mai distrezi când oi plăti şi după ce mor eu” îmi răspunde plin de umor negru, pe care eu nu-l gust de fel! 

In altă ordine de idei, s-a întors şi căţeluşa cea mică acasă! Acum sunt toţi trei împreună. Azi noapte, am aflat, i-a băgat Adrian la ei în spălătorie. Cred că trebuie să-mi revizuiesc părerile generale despre oameni! Sunt copleşită de bucurie că s-au adunat iarăşi toţi trei cuţulanii.

Am aflat un secret. I l-a spus Ina. lui G să nu-l spună la nimeni.  Sigur că mi l-a spus mie şi fetii, dar noi nu suntem “nimeni”: o să aibă un copil, d-aia se căsătoreşte mai repede. Dar ăsta e un “secret” plin de bucurie! Şi mai ştiu încă un secret asemănător, numai că în cazul ăsta,  e vorba de tătic. Veşti de felul acesta să tot aflu, chiar dacă nu am voie să le spun “la nimeni”.

O sunai şi pe Gabi, să aflu dacă a nimerit la Casa de Pensii. Şi s-a descurcat, chiar mi s-a părut că era foarte vioaie şi destul de bine dispusă la voce. I-am promis că mâine mă duc şi cumpăr câţiva mici, că spunea că are poftă.

A început şi snookerul din Malta, aşa că de acum o să mă uit pe eurosport, cât m-o lăsa G şi nu m-o muta pe vreun box.

Aşa… Copiii au plecat de mult, după ce m-am oferit să le fac o mămăliguţă la varza aia şi au mâncat aici masa de seară. Şi după ce au discutat savanterii în legătură cu examenul următor şi cu lucrarea pe care trebuie să o facă fata după practică.

 G s-a dus şi el la culcare, după ce a zăpăcit televizorul de pe un post pe altul cu o frecvenţă de două canale pe secundă, distracţie răbdată de mine cu stoicism.

 E trecut de miezul nopţii, m-am pregătit de culcare, o să mă culc şi eu curând.

Azi am scris toată ziua, pas cu pas, puţin din pedanterie, puţin din orgoliu, pentru a-mi aminti acest fel de zile de care mă văicăresc acum, în timpul în care am să le duc dorul.

                    G A T E S

Când eram copil mă jucam, împreună cu Nuţa, Jenica, Elvira, Cateluţa, Adriana şi Floricica foarte fericite că suntem împreună, cu păpuşile mici, din cârpă, pe care ni le făceam singure, cărora le făceam rochiţe fel de fel, stăteam împreună în curte, sub cais şi ciurligăiam ore în şir, bucurându-ne să fim împreună şi să ne lăudăm care mai de care cu “creaţiile” noastre.

Acum, după zeci de ani, mă întreb cum se joacă copiii. Păi, cum? Se proptesc la calculator, de cum vin de la şcoală, se joacă de unul singur tot felul de jocuri, minunate de altfel, şi nu le mai trebuie prieteni. Sau, dacă sunt mai măricei, intră pe chat şi spun tot felul de prostioare (dacă nu eşti faţă-n faţă, o mare parte din jenă şi din buna cuviinţă, dispare), agramate şi tâmpite (am văzut eu pe unele posturi tv noaptea, când nu-mi era somn şi mai aveam răbdare). Nu simt nevoia să se vadă, să se împrietenească. Şi, dacă sunt mai dotaţi, nici de chat nu mai au nevoie. Găsesc tot ce-şi doresc pe internet. Nu-i mai interesează ceilalţi copii, nu le mai trebuie spaţiu şi jocuri în aer liber şi nici prieteni. O fi mai bine aşa? Nici nu mai sunt dependenţi de ceilalţi copii. Dacă au un PC le este de-ajuns. Invaţă să fie singuratici, să nu aibă nevoie de ceilalţi, să trăiască singuri, în “a doua viaţă”, cum a auzit aseară că se numeşte un joc de ăsta interactiv, la nivel mondial. Cred că m-ar interesa şi pe mine, dacă aş fi mai deşteaptă şi dacă aş avea posibilitatea de a-l accesa. Poate că nu este chiar atât de rea această urmare a dezvoltării IT!

                     

I.T.

Am primit în dar, de la Victor şi Nana, un program grafică. Mare bucurie pe mine! Numai că mi-e teamă că n-o să fiu în stare să-l folosesc. Oricum, din firea mea, necesit o perioadă de acomodare cu gândul, mai întâi şi cu manevrarea, mai apoi, indiferent care este noutatea căreia trebuie să-i fac faţă. Mi-e o frică!… Dar o să mă străduiesc. Poate mă fac de râs!

Am început să încerc. O să-mi ia ceva timp dar cred că o să reuşesc în cele din urmă.

                    R E C V I E M    P E N T R U   M Ă R I

Ieri am fost la cimitir, la Măriuca. Au trecut 40 de zile. Am ajutat-o pe Gabi cât de mult am putut, la treabă, atât eu cât şi Lili, care a pregătit mâncarea. In biserică s-a ţinut un recviem în memoria ei, care mi-a rupt sufletul.

 Mări, cât de mult ne lipseşti! Nana se gândeşte la tine absolut în fiecare zi şi nu poate accepta plecarea ta. O să poarte, în memoria ta, câteva haine de ale tale, pe care Gabi i  le-a dat cu atâta durere şi pe care Nana le-a primit cu acelaşi sentiment de tristeţe. Oare unde te afli tu?, mă gândeam în biserică, plângând pe furiş, sperând că asculţi recviemul şi că te-ai  desprins îndeajuns de lumea asta încât să nu suferi şi tu. Să ai parte de linişte şi seninătate şi să nu-i duci grija lui Gabi, că că n-o lăsăm noi singură la greu. A fost o zi atât de frumoasă, de luminoasă şi de caldă, încât am luat-o ca pe un semn că acolo unde te afli acum, asfel îţi este şi sufletul tău: frumos, luminos şi cald. Domnul să te odihnească în pacea şi iubirea Sa cea fără de margini. Noi, aici, n-o să te uităm şi te vom iubi mereu, iar tu ne vei lipsi în fiecare zi. Îi lipseşti şi lui Silver care, noapte de noapte, doarme în patul tău, aşteptându-te, ducându-ţi şi el dorul. Ne priveşte cu ochii ăia plini de tristeţe, întrebându-ne unde eşti şi de ce nu mai vii.

                    G R I J I

De dimineaţă m-a sunat fi-mea şi mi-a dat o veste proastă: are discopatie cervicală şi lombară. Avea vocea speriată, cred că şi plângea. În afară de dureri, avea şi furnicături în mâna şi piciorul stîng. A umblat toată ziua pe la diverse spitale şi doctori, dar cănd a venit pe seară, parcă era ceva mai calmă. “Dacă paralizez”,zice,” închid robinetul şi gata! Nu stau eu să rabd umilinţa de a nu mă putea mişca!” Ce-a fost în inima mea când am auzit-o vorbind aşa!!! De altfel, toată ziua am fost ca bezmetică. M-am apucat de curăţenie prin casă ca să-mi mut mintea de la subiect. De parcă aş fi putut!. Am frecat aragazul vreo două ore, de parcă acesta era vinovat de ce se întâmplă. Nici de G n-am dat toată ziua, măcar să fi împărţit cu el durerea. Şi-apoi el are darul de a mă calma, aproape întotdeauna când mă cuprinde disperarea.

I-am preparat ceva de mâncare şi m-am mai liniştit când am văzut-o mâncând. G fusese la farmacie după medicamente, le-a luat şi într-o vreme, au mai lăsat-o durerile. Când a venit Victor a mai mâncat şi cu el o porţie. Asta e foarte bine pentru psihic, mai ales. Al ei şi al meu. Mâine are examen. O să mă duc cu ei la Stela, să le mai duc şi lor câte ceva de mâncare şi să iau tabloul care a mai rămas. Puteau să se ducă şi fără mine, dar sunt timizi, ce să fac. Nici eu nu sunt mai brează dar, pentru ei, îmi calc pe orgoliu.

                    P E N D U L A

Ne-am dus azi dimineaţă la Stela după tabloul de la Tataia Nase. M-au lăsat copiii la intersectie şi am intrat iar în supermarchetul din colţ să nu mă duc cu mâna goală. Le-am luat nişte nuştiuceuri de vreo 500000, mai întâi pentru că ştiu că le prinde bine câte ceva în plus în frigider, şi-apoi, pentru că nu prea au pe ce. Două pensioare de tot căcatul.

Am stat ce-am stat de vorbă vreo oră, pănă au venit copiii să mă ia, şi pe lângă tablou , mi-au mai oferit şi pendula lui tataie.

Stătea tăcută şi prăfuită după un bufet, nebăgată de nimeni în seamă de peste zece ani. “S-o dai la reparat” zice Stela, “că n-a mai mers de ani de zile.”Acasă o scot din sacoşă şi o pun pe perete, s-o văd mai bine. Îi atârm pendulul la locul lui, o întorc cu cheia ei, care se afla înăuntru şi –minune- numai ce începe să meargă!

Şi ce veselă tic-ticăie! Mi-era teamă că n-o s-o suport cu ticăitul ei, că alte ceasuri de-astea cu cheie, fie ele şi mici, nu mă lasă să dorm. Nu, e atât de plăcut s-o ascult, şi mai şi bate la fix şi la jumătate, cu un sunet de clopot de bronz sonor şi adânc. Nu mai poate de bucurie! Se străduie chiar foarte tare să-mi mulţumească şi bate o lovitură în plus, aşa, de mersi, că am readus-o la viaţă, după ani de tristeţe şi tăcere, uitată de toţi. Şi de mine, că nu-mi mai aminteam de ea din copilărie. Şi-a reluat viaţa şi parcă, odată cu ea, îl simt şi pe tataie prin preajmă. O fi ea veselă, dar cât de multă bucurie şi, nu ştiu, un fel de sentiment mistic de eternitate, îmi dăruieşte ea mie! Uite că o iubesc! Şi n-o să mă mai despart de ea, n-o s-o mut în altă cameră, cum aveam de gând. Atâta linişte, care parcă vine din străfundurile universului îmi picură în suflet cu ticăitul ei, că nu mă mai tem de  moarte! 

                    Z I    D E    D U M I N I C Ă

Mă trezesc cu gândul că trebuie să cumpăr flori pentru nunta lui Dan. Îmi mai aduc aminte că n-am nici un plic mai acătării să pun în el darul de nuntă  Apoi îmi zic că mai bine mă duc şi-i cumpăr eu o icoană din alea prea minunate de care mi-aş fi dorit şi eu una, dar îmi depăşea posibilităţile financiare. O sun pe Lenuş şi îi spun ce m-am gândit Tot o icoană vrea să îi cumpere şi ea. “Şi ce dacă are două, le poate pune în camere separate (sau chiar împreună)” zic, şi e de acord. Mai apoi vorbesc cu Lili şi ea îmi sugerează o vază de cristal, pe care să mi-o aducă Costică. Oricum, n-o să i le dau astăzi, aşa că mai amân o zi, două, şi mai chibzuiesc între timp.Sună Lili iar, să-i dau coşul să îl ducă pe Gimi la veterinar că s-a bătut cu alţi motani şi a făcut o gâlmă urâtă la fălcuţă. Şi mă duc şi eu cu ea la doctor, după ce îl îndesăm pe bietul Gimi în coş. Se zvârcoleşte speriat şi-şi mai rupe o zgaibă de pe ureche, umple coşul de sânge, de ne întreabă toată lumea din staţie şi troleibuz ce a păţit “sărăcuţul”.La doctor ţipă de mama focului dar se comportă civilizat: nu zgârie, nu scuipă şi rabdă cu stoicism să-i cureţe infecţia din gâlmă, fără anestezie, îi mai face şi trei injecţii, un antibiotic, una cu hormoni, să-l mai potolească de fetiţe, şi una care îl blegeşte, de nici miau nu mai zice pâna acasă. In drum cumpăr şi buchetul pentru nuntă şi mă întorc acasă ferm hotărîtă să mă spăl pe cap şi să mă mai tund puţin, că doar n-o să mă duc la biserică nespălată. G, se ocupă toată dimineaţa cu neuronii, mielinele, axonii şi reflexele condiţionate pentru examenul următor pe care trebuie să-l dea fata sâmbăta viitore. E trecut de ora unu când termin, caut ceva de îmbrăcat, costumul ăla gri de la second hand pare acceptabil. Vin copiii aproape de ora trei să mănânce, pun nişte copane la tigaia aia minune, piureul l-au adus ei, până mănîncă trece de trei jumate, pleacă şi ne spun că ne sună după patru să ieşim la potecuţă. Începem să ne îmbrăcăm. Cu G e mai uşor, costumul de socru îi mai intră, dar eu o zbârcesc din prima, când îmi bag unghia în singurii ciorapi. “Lasă că nu se vede, că am pantaloni” zic, şi îi pun pe mine. Nu se poate. Nu îmi vin bine de fel. Dau jos ciorapii, îi încerc din nou , tot nu pică bine. Caut alţi pantaloni. Şi ăştia sunt strâmţi, dar mă îndes cumva în ei, iau un taior de-al Nanei, pun şosete şi pantofii cu toc şi mă rog la Dumnezeu să nu arăt mizeră şi să nu mă doară picioarele. Până ieşim din potecuţă, mă împiedic şi calc strâmb de vreo trei ori, mă simt şi ameţită, dar mă agăţ de G şi imi fac curaj. Pe drum, Nana îni arată unde are ea serviciul, la hotel Marriot, chiar şi fereastra de la biroul ei. Şi se plânge iar de durerea din coloană şi  din cotul stâng. La biserica Sf.Elefterie, lumea aşteaptă mirii, care întârzie, Lenuş, se fuduleşte cu haina ei cea nouă de blană gri, care îi vine foarte bine peste pantalonii şi bluza bleumarin, ne face cunoştinţă cu nenumăraţi fraţi, veri, cumnate, nepoţi, toţi machedoni de-ai ei, de la Constanţa. Se coagulează diferite pâlculeţe, noi stăm toţi patru, pe treptele bisericii. Se fac poze, Nana, G , alţii, care mai de care cu felurite aparate, camere, telefoane şi ce-or mai fi avut ei. Vin şi mirii. Din prima maşină, una mare, neagră, coboară mireasa cu o rochie frumoasă, amplă, sofisticată şi foarte scumpă. Celelalte, adică naşa şi două domnişoare de onoare, deasemeni în rochii lungi, complicate şi scumpe. Dan coboară din altă maşină, cu naşul şi, cred că, cei doi cavaleri. Apar şi socrii mici şi suntem invitaţi în biserică. Patru preoţi, cor, lume destulă, dar biserica e mare, deci nu e înghesuială.  Fotografi, filmaşi se bagă pe sub hainele preoţilor să-i filmeze.(pe miri, nu pe preoţi)  Nana filmează şi ea.  Eu mă emoţionez şi-mi vine să plâng, ca de obicei. Dar şi Lenuş, şi Mihai plângeau,aşa că nu mă mai sfiesc. La sfârşit, după felicitări şi urări, ieşim iar pe scări şi iar se fac poze. În cele din urmă plecăm că pe Nana o doare spatele, pe mine picioarele –noroc de scaunele din biserică- ne este şi frig, Victor dă drumul la căldură în maşină şi până se încălzeşte, ajungem acasă. Ne lasă în capul aleii, nu la potecuţă, că e întuneric, se duc să se schimbe şi vin să mănânce. G dă o fugă la Nahaiciuc să-şi ia o colă, eu o iau înainte şi-mi vine să mă descalţ, strig totuşi la Lili s-o întreb de motan, ea îmi dă o bucată de brânză şi plec, fiindcă îl văd pe G venind. În sfârşit îmi arunc pantofii şi răsuflu uşurată. Mă schimb, trag vreo trei-patru ţigări şi mă duc la bucătărie să pregătesc cina pentru copii, asta, după ce îi pun lui G să mănânce. Când sunt gata, duc oasele cuţulanilor, apoi sun după copii şi le spun că sunt gata cu masa, dar ei vor să vadă nu ştiu ce film până la cap, aranjez totul şi, gata, mă pleoştesc în fotoliu. Când vin ei, mă ridic şi G, ţuşti în locul meu, că pe-al lui i-l lasă lui Victor, care nu vrea să mănânce. Apoi mai stăm ce mai stăm de vorbă, ei pleacă, G schimbă tv-ul pe box, eu mă joc pe laptop, se termină boxul şi G pleacă să se culce că mâine se scoală de la şase, că are întâlnire cu audit-iştii. Iar eu mă apuc de scris.

Mie nunta alor noştri mi-a plăcut mai mult, ce să fac, sunt subiectivă. Ca toate mamele. La restaurant nu ne-am dus, G nu bea şi nu vrea să meargă. Copiii se duc mâine la servici.

Acum pot să mănânc şi eu ceva.

T  R  I  S  T  E  T  I    D E    S  T  A  T  U  I  E

Am văzut într-un documentar Casa Memorială Irimescu. Cât de triste erau statuile tăcute în sălile goale. Parcă strigau, uitate, după creatorul lor, care le părăsise pentru cine ştie ce altă lume, aşa cum şi noi îl chemăm pe Creator când suntem disperaţi. Oare el, sculptorul, le aude? Oare pe noi, El, ne aude?

Creierul are mai mulţi neuroni decât are universul stele! Cum să ştim atunci, ce-i în capul nostru? E o entitate străină şi separată de noi, care ne acceptă pe undeva la periferie, să ne imaginăm că suntem stăpâni pe gândurile şi pe faptele noastre. Poate are conexiuni cu inconştientul colectiv, cu memoria universală, cu eternitatea, cu nemărginirea, cu Creatorul? Dintr-acestea vin oare, inspiraţia, viziunea, iubirea? De fapt, nimic nu ne aparţine, nu e original, nu e creat de noi, ci el, creierul, ne permite uneori să îl pătrundem puţin mai adânc şi să mai intuim câte ceva. Păcat că s-a supărat pe mine… De vreo treizeci de ani, n-am mai simţit această mărinimie a sa, de când cu basmul. Ori nu mai am eu curaj să ridic un colţişor din perdeaua care-l ascunde. Ori mi s-a anchilozat conectarea la fantezie. Dacă nu vrea, nu vrea şi pace. M-a lăsat în voia grijilor, mi-a tăiat orice cale de retragere din realitate.

Iar eu mă simt precum o statuie într-o expoziţie fără privitori.

                                               X

Uite cum stau eu şi aştept să vină fi-mea, la ora 3.30 noaptea, fără să fi dormit nici un pic, de grijă să n-o atace câinii, drogaţii, răufăcătorii, în drum spre mine! Că pleacă V în Franţa pe la ora patru, cred, iar ea vine aici să nu rămână singură în casă. Mi-e somn dar nu pot să adorm până n-o văd aici. I-am zis că mă duc s-o aduc, dar nici n-a vrut să audă. Nici măcar s-o aştept la potecuţă. Nici să se ducă taică-său. Abia dacă mi-a promis că dă un telefon când porneşte de acasă, dar parcă n-aş prea crede că se ţine de cuvânt. Poate o aduce Victor, măcar până în capul blocului, dacă o ia cu taxiul pe Izv. Crişului. I-auzi cum mai latră cuţulanii, de parcă ar umbla pe afară numai hoţi şi bandiţi!

Am făcut vreo 10 integrame, am deschis televizorul de trei ori,  a început să mă doară capul. Ia să iau eu un capol, până nu se înteţeşte! Gata, l-am luat. Parcă aş şi mânca ceva, aşa, să mai treacă timpul. Da, am şi mâncat puţin şi intre timp s-a făcut ora patru şi cinci. Ar trebui să sune, cred. Mă mai uit la Blaga, poate nu mă apucă somnul mai tare. Politică.

Azi m-am simţit bine, în comparaţie cu ziua de ieri. Aşa că am muncit toată ziua, am spălat rufe, vase, aragaz, gresie, baie, tot. Am pus aspiratorul la Nana şi la Gigi, am cărat o parte din flori pe balcon, praf, etc, Am pregătit masa de seară pentru copii, nu m-am odihnit de loc. Eram obosită şi aş fi vrut să dorm, dar m-am ţinut, acum sunt şi ameţită pe deasupra, şi îngrijorată peste poate. Aştept!

Uite că vin întâi la noi şi cheamă taxiul de aici. M-am liniştit. Pe la aproape cinci n-am mai răbdat şi am sunat la ei. Şi bine am făcut, că am scăpat de stres!

Au venit, a plecat V, Nana s-a culcat. Eu m-am oferit s-o trezesc la ora 7, e aproare cinci jumate, ce să mă mai culc! Văd eu cum îmi sar somnul din noaptea asta!

„V R E M E    T R E C E ,      V R E M E    V I N E . . . “

Nici nu mai ştiu de când n-am mai scris. Ba da, văd mai sus, de vreo 10 zile. Atâtea gânduri şi întâmplări se cer spuse, atâtea sentimente şi trăiri  îşi cer descătuşarea! Dar mie, toată voinţa, mi s-a stins, scrisul îmi este inutil, jurnalul este inutil – nimeni n-o să-l citească vreodată – şi chiar reamintirea, retrăirea unor întâmplări dureroase sau neplăcute sunt tare greu de suportat. Se mai petrec şi întâmplări vesele, nostime, pline de haz, dar şi acestea par să nu merite a fi menţionate. G. zice “scrie, scrie orice, asta te liniteşte”. Dar eu nu pot. Nu pot! Nu-mi vine a scrie. Nu mai am voinţă. Şi m-am săturat să mă tot văicăresc, să-mi plâng de milă, să tot cârcotesc! Dar, tot cum zice G, poate că scriind orice, o să-mi intru în mână din nou şi cine ştie, poate că o să-mi vină şi inspiraţia şi fantezia. Să scriu ceva care să-mi placă şi mie. Poate.

Gabi trece pe aici aproape în fiecare seară, când se întoarce de la cimitir. Se duce zilnic la mormântul Măriucăi, cu flori, cu lumânări, cu lacrimi. Mi se rupe inima de ea. Vorbim de una, de alta, de politică, de emisiuni tv. cărţi, ziare, orice, până când, în cele din urmă, ajungem la subiectul Mări.Ne amintim mici întâmplări, obiceiuri, vorbe de-ale ei, şi îi simţim lipsa. Şi ne întrebăm dacă am înţeles-o, dacă am ajutat-o din toată fiinţa noastră. Adică. ne întrebăm fiecare în gândurile noastre, că împreună nu avem curaj. E încă prea dureros, prea curând. N-am curaj s-o întreb ce gândeşte noaptea, până adoarme singură în casă, numai cu dragostea celor două pisici care îi ţin companie. Dar nici nu–i nevoie. Simt cât îi este de greu după voce, după mers, după glicemie, după  mişcările lente, după privirea tristă, după munca în care se afundă cu un soi de mazochism, după dezinteresul pentru mâncare, pentru orice. Ce altceva aş putea face pentru ea, în afară de a-i dărui prietenia, înţelegerea şi iubirea mea? Ar trebui să-i fac ceva bun de mâncare, cred, că ea nu  prea se omoară cu gătitul. Mănâncă ce se găseşte prin bucătărie, sau nimic, deşi, cu diabetul, hepatita şi insulina, ar trebui nu numai să se hrănească, ci şi să fie atentă la regim. Şi la odihnă. Şi la stres. Trebuie să fac ceva care să-i fie de folos. S-o mai înveselesc. Să-i fac o bucurie, cât de mică.

C  A  D  O  U  R  I

Ieri a fost ziua lui Gabi. De naştere. Nu ştiu câţi a împlinit, oricum, mai puţini decât mine.

Am pornit cu Lili pe la ora 9 la Străduinţei. Ne-a dus Costică până acolo, că-i era în drum. Lili să-şi cumpere o pijama (că se internează să-şi opereze gâlma din spinare, însfârşit!), eu să-i cumpăr un cadou lui Gabi. Mă gândisem la o lampă de birou sau la un ceas de perete. Până să deschidă la pijamale căscăm gura prin diverse dughene de “38 de mii” fără să cumpăr ceva!  Intâmplător îmi sare în ochi dintr-un geam, un fluturaş cu reclama pentru “perne antialergice”  Îmi vin în minte Victor şi Nana şi mă hotărăsc să le cumpăr două mici, de 40/40, cu feţe de bumbac, fiindcă ei le cam au pe astea cu alergiile. Apoi mă gândesc să-i cumpăr şi lui Gabi una, de cadou. Iau una mai mare, tot cu faţă de bumbac şi termin banii. Lili zice că are ea în plus, dacă mai vreau câte ceva. Intrăm la pijamale. Nu aveau mărimea ei, dar îşi găseşte o toaletă de soacră, numai că nu-i ajung banii. Zice că vine mâine să o cumpere şi plecăm mai departe. Peste drum o firmă pe care scrie SYXX, ce-o fi însemnând ea. Intrăm. Lili găseşte o pijama pentru”balene” cum s-a sfiit ea să ceară, întrucât vânzătoarea îi făcea concurenţă la mărime. Până se hotărăşte să o ia, văd în vitrină o bluză albă ajurată pentru Nana, îmi place, îi cer lui Lili 500 de mii şi o cumpăr cu 390.  Tot vine iepuraşul. Şi 3 milioane, pentru brăţara aia de argint cu marcasite, n-o să am că G a primit de la Târgovişte doar 2 mil. (ce m-oi face eu de Paşti!). Măcar să fiu asigurată cu ceva. Dacă găsesc nişte bani i-o cumpăr şi pe aia. Plecăm. Ne oprim la o florărie cu gândul să îi cumpăr lui Gabi o begonie, sau o azalee. Aş! 400 de mii. Nu pot. Nu mai am decât 110 mii. Îi mai cer lui Lili zece mii şi cumpăr 3 fire de frezii, frumuşele. Apoi intrăm la Arab, să-şi caute Lili o crăticioară, pe care o mai cumpărase o dată, dar o uitase pe foc. Ea nu găseşte ce dorea, eu zăresc un ceas de perete, verde, mă grăbesc să îl cumpăr, totuşi, pentru Gabi. Parcă e mai potrivit decât perna. Mai iau 45.000 de la Lili şi, gata, mă potolesc. Las perna acasă şi plec mulţumită la Gabi, cu florile şi ceasul. “La mulţi ani!” zic, o pup, îi dau florile şi scot ceasul. Văd eu că i se cam lungeşte faţa, dar mă fac că nu observ. I-l pun rezemat de un ghiveci şi nu vrea acolo, că nu mai vede florile. Dar ceasul nu astupa decât ghiveciul Florile, adică frunzele, că flori nu erau, se vedeau pe deasupra. Incerc să-l mut pe un raft de bibliotecă. Nici acolo nu-i place, nici dincolo. Încerc să-l bag mai la fund, dar nu vrea să intre. “De fapt, e pentru bucătărie” zic, “să vezi şi tu câte minute fierbi ouăle”. Nu. Nu-l vrea şi pace. Mă gândesc la pernă. “Dar o pernă antialergică, nu ţi-ar plăcea?” întreb eu cu speranţă în suflet. “Tu nu ştii că eu nu dorm cu pernă?” “ Dar o lampă de birou, să vezi fără lumina de sus?”, o întreb, cu gândul la lampa pe care o cumpărasem acum o săptămână pentru camera Nanei şi care nu mai era de folos, că Nana se mutase la ea acasă. “Mă dor ochii de la reflecţia de pe hârtie”.  “Ia spune tu atunci ce ţi-ai dori de ziua ta!” zic eu cu o fermitate în glas care nu admitea nici un “nimic”! “Păi, un capsator”, zice “şi o cutie cu agrafe de birou”.  Bine… Înşfac ceasul şi mă car repede. Intru la Lili cu ceasul sub braţ. Era şi Adrian acolo. Plină de fiere, îl întreb pe acesta dacă are ceas modelul ăla, el neagă, eu i-l dau lui să şi-l pună în bucătărie. Lili face ochii mari şi, după ce pleacă Adrian fericit, “ce te-a apucat” zice, “că nici eu n-am ceas”.  Credeam că are. Plec, iau aproape ultimii bani de Paşti, Mă duc la librărie, în Brâncoveanu, cumpăr capsatorul, agrafele pentru el, agrafele de birou. Intru şi la “38 de mii” şi mai cumpăr un ceas pentru Lili. În drum spre casă încep să mă tem că n-o să-i placă culoarea roz a capsatorului, că nu m-am gândit să mă uit în cutie, când l-am cumpărat. Ce-o fi, o fi. Uite că nu s-a strâmbat prea tare, ba chir a zis că-i place buretele cenuşiu de pe mânerul cel roz! Ştiu eu că Gabi e mai strictă cu culorile, e arhitectă şi e mai pretenţioasă. Dar l-a acceptat, asta e ceeace contează! Mai trist a fost când s-a scăpat să plângă, spunând că nu vrea să se ataşeze de lucruri, că n-o să ia nimic cu ea, şi a lăsat să se înţeleagă că ar fi cam gata pentru “călătorie” Ne-am pupat şi am ieşit pe uşă destul de tristă. M-am dus şi la Lili cu ceasul, şi chiar că i-am făcut o surpriză. M-am căţărat şi i l-am pus pe perete, şi mi-a făcut plăcere să  văd că se bucură. Seara a venit fata, a zis că-i place bluza, dar n-a luat-o, pentru că e prea subţire.

Cu toate am dat-o în bară.

Tot pe seară a venit şi doamna cu asigurarea casei, căreia i-am plătit prima de asigurare cu ultimii bani. Asta aşa, ca să nu-mi fac griji că nu-mi ajung banii de sărbători. Nu mai am nimic.Nici griji nu-mi mai fac. Să trăim pănă atunci şi-om vedea noi cum ne descurcăm.

P O L I T I C Ă    D E    G O S P O D I N Ă 

Uite că, de vreo zece zile, mă bântuie o gripă afurisită, de care nu pot să scap, ca de râie. Am luat la antibiotice de mă arde stomacul, gîtlejul şi limba, mă doare splina, ficatul, m-a apucat şi diareea, şi, de câte ori tuşesc, scap şi câţiva stropi de pipi pe mine.  A trebuit să-mi cumpăr tampoane!

Şi, ca şi când tusea nu mi-ar fi îndeajuns, iată şi junghiul: am cam rămas fără money, că am dat 2 mil. pe cele doctorii care nici nu vor să-şi facă datoria, 6 mil. la dentist, că lui G i-au mai picat niscaiva dinţi, de la Târgovişte n-a primit salariu de vreo două luni, că a fost ba vacanţă, ba Paşte, iar azi a aflat că “au uitat” să-i publice vacanţa postului de profesor în Monitorul Oficial, aşa că titularizarea se amână pînă la anu’, că poate pierdem samarul sau poate moare măgarul! Nu pot să înghit mitocănia ălora şi mă răţoiesc la el: că se lasă escrocat în halul ăsta, că se duce săptămânal 200 (?) km cu bani din casă, că nici nu încearcă măcar să-şi caute o catedră în Buc, că mai bine s-ar pensiona! De parcă ar avea el vreo vină! Dar eu cui să mă plâng? “O să murim de foame”, zic eu, “Nu mai cheltui banii!”, îmi reproşează el termopanele. La care eu mă isterizez şi mai dihai, el se ridică şi pleacă cu demnitate, sau cu laşitate, la calculator, lăsându-mă să mă descarc de una singură!

Mă concentrez asupra talk show-rilor şi a ştirilor de la tv. Mai bine rămâneam să mă cert pe muteşte cu G, că nervii de până acum au fost doar aperitivul!

Câtă manipulare, câtă lipsă de respect faţă de noi toţi ceilalţi! Ne învârtesc ăştia pe degete, ne otrăvesc şi ne învrăjbesc între noi, împingându-ne prin manevrele lor otrăvite de o parte sau de cealălaltă, fiecare spunându-şi că dreptatea e de partea lui şi toţi care nu sunt de acord cu el, sunt fie tâmpiţi, fie duşmani personali.

Uite: A.M. mă sună ieri aproape chiuind de bucurie, că l-au mazilit pe Băse! Pe mine!!! Care tocmai îmi înghiţeam, cum puteam şi eu, amărăciunea! Păcat de ea, că o consideram fată inteligentă! ( Ce spuneam, ori e de părerea mea, ori e proastă!).

Mie una, mi s-au înecat toate corăbiile!

Azi l-au tocat de zeci de ori, pe toate posturile, cu toate gurile, cu toate nesimţirile, mitocăniile, răutăţile înveninate, fără pic ruşine, fără nici o urmă, căt de palidă, de bun simţ, fără pic de respect faţă de el, faţă de cei care erau de partea lui. “De ce nu-l împăiaţi, dle Boc, să-l păstraţi petru totdeauna?” scuipă plină de dispreţ Drăgoteasca! Şi nu numai ea. Toţi jurnaliştii! De politicieni, nu mă mir şi nici nu sufăr atăt de tare la mitocăniile şi minciunile lor. Dar jurnaliştii ar trebui să fie impartiali, manieraţi, sobri… Dar ei ce fac? Fac mişto de toate aspiraţiile noastre, ne frâng aripile viselor, le jumulesc pană cu pană şi joacă tontoroiul pe ele! Nu contează că vorbesc cu o femeie, cu o persoană mai în vârstă! S-au dezlănţuit ca dulăii pe oricine are o părere bună despre Băse.

Acum vreo două sau trei săptămâni l-au judecat ca pe un iudă pe Traian Ungureanu, care scrisese de bine despre Băse. Mamă, ce  l-au bălăcărit! Că ar fi scris articolul ăla fiindcă a fost propus de către Preşedinte pentru postul de ambasador la Londra! Şi nu l-au judecat niscaiva poliţişti, nici politicieni, ci confraţi de-ai săi, ziarişti!  Păi, gândesc eu cu mintea asta ameţită chiar de domniile lor, eu sunt convinsă că ei sunt cei vânduţi şi cumpăraţi pe mii de euroi, nu pe 30 de arginţi, să-l ponegrească pe singurul ales direct, nu pe liste la grămadă!

Ne-am petrecut dimineaţa citind ziarele, bucurându-ne să mai găsim uneori pe câte cineva care gândeşte ca noi. Nu mulţi, dar oricum mai numeroşi decât cei de pe canalele tv.

Un clip al ziarului Ziua, care, până aseară se termina cam aşa: “Sefu’, s-au întors în ţară milioane de români! Ăştia ştiu să trăiască! Şefu’, or să voteze! Ce LE facem?” Acum sună astfel: “….Ăştia ştiu să trăiască! Ce facem?" Desgusting!

Deşi au trecut câteva zile de la plenul parlamentului în care au votat, ultragios, aproape toţi pentru suspendare, gustul amar pe care mi l-au lăsat dezbaterile, în de neuitatul stil comunist al anilor 40-50, nu m-a părăsit. L-au înfierat toţi, în numele “sfintei” morale proletare, acuzându-l de toate relele şi viciile posibile, în pledoarii fără nici o legătură cu aşa zisele “încălcări” ale constituţiei, repezindu-se asupra lui ca dulăii cei turbaţi, fără pic de jenă, fără pic de ruşine şi fără pic de onoare. Dacă eu, privindu-i cu măscările curgându-le din guri ca balele din boturile câinilor turbaţi, am suportat cu greu şi cu ruşine ce-mi era turnat în urechi, cu ar fi putut suporta el, preşedintele? Mi-am reamintit de şedinţele în care erau sacrificaţi acei români care aveau curajul să se opună comuniştilor, condamnaţi la moarte sau închisoare grea, de pe vremea copilăriei mele. Deşi eram copil, parcă mă simt vinovată de acea umilinţă la care cei mai buni dintre  oameni au fust supuşi, parcă mi-e ruşine că am trăit în acele zile. Parcă mă tem să nu ne întoarcem la acele vremuri. Şi mă tem destul de tare! Iar ăştia de pe ecrane ne intoxică cu minciuni, ne picură otravă în urechi şi în suflete, că, dacă or s-o ţină tot aşa, câtor oameni n-o să ajungă să le lipsească Big Brother, prostiţi şi manipulaţi cu metodele de reeducare de la Piteşti? Imi amintesc cât de mult l-am iubit pe Emiluţ şi cât de dezamăgită şi îndureretă mai sunt încă şi astăzi….

Azi o să fie un meeting pro Băsescu şi mi-e frică de provocatori, de răfuieli politice, că doar n-or să se dea câinii la o parte din calea celor care, încă, îl mai sprijină pe el!

Până la urmă el e scos drept singurul din ţara asta care a încălcat legile şi consituţia!

Trist şi de neconceput ce se petrece în ţara asta, la numai 17 ani de când am mai fost furaţi de aspiraţiile noastre de către aceeaşi compatrioţi cu rădăcini în PCR şi KGB! Oare ne preocupă numai oala cu mâncare? Pe toţi? Cert este că noi, eu şi G, suntem dezamăgiţi, neputincioşi, lipsiţi de încredere în viitor şi în oameni!

Ne place cum vorbeşte. Sunt mândră de el. Un discurs perfect.

Cei “322-şi-au bătut joc de noi”, cei care au votat pentru suspendare.

E trecut de miezul nopţii. Unul, Lorin Fortuna, “ezoterist”, zice el, perorează despre apocalipsă până la 20 dec.2007, învăţându-ne să nu ne mai preocupăm de Traian Băsescu, nu merită zbuciumul că ce se întâmplă cu el, că e în stăpânirea “şerpilienilor”!  Mai face şi propagandă anticreştină, antibiserică. Doamne, mare mai este grădina ta!

Dar a arătat nişte cărţi pe care mi-ar plăcea să le citesc. O să le caut. Pe lângâ el, Rudolf Steiner e un novice!

I-auzi ce zice: realitatea noastră e una virtuală, creată de dumnezei extratereştri, dintre care cel mai mare este Dumnezeul  Zero (de la sferă, întreg, atot, nu de la nimic), cel cu programarea, cred, noi având posibilităţi limitate de mişcare în cadrul programului; există mai multe straturi tipologice ale oamenilor (peştilieni, şerpilieni, alţii soimi. Sfincşi, si încî vreo două soiuri) pe diverse grade de dezvoltare, care se încuibează în cei “buni”, ai luminii, şi îi coboară pe scara evoluţiei (cum s-ar fi întâmplat cu Băsescu!). Eminescu a fost unul dintre zeii în viaţă, cu o menire anume pe lumea asta. Acum mai sunt Goma, Castro şi încă vreo doi.Aceştia nu mor, ci se înalţă la cer, într-o altă civilizaţie. Gorbaciov este Arhanghelul Mihail întrupat, de aia a avut puterea să facă marea schimbare în Europa. Vorbind despre efectul DaVinci, spune că Maria Magdalena nu numai că a primit “harul” de la Isus, dar l-a dat mai departe apostolilor, pentru transmiterea acestuia în continuare, în vederea amelionării genetice a oamenilor! Are şi o societare ezoterică, “Mişcarea Civică M. Eminescu” tel.Buc. 0744.493.893. Şi când te gândeşti că în 1989 apârea în balconul operei la Timişoara! Trist! Trist de tot!

O N O M A S T I C Ă

Azi a fost Sf. Gheorghe. Ziua lui G. A 63-a. A 41-a pe care o serbăm împreună. Ieri uitasem. Noroc cu Lenuş, care mi-a adus aminte! Dimineaţă am pornit împreună să achităm rate şi facturi, apoi  i-am cumpărat cadoul lui G : trei cămăşi a câte 10 lei bucata, de la arabul de peste drum de bancă, de unde am luat şi pentru fată un cadouţ (pentru mine, ziua ei este ori de căte ori am un ban din care să-i cumpăr un dar), 4 perechi de ciorapi ieftini.  Bine că am putut să iau şi atât! Seara i-am invitat pe Popeşti. Copiii au venit cu amandine, tarte, gogoşi şi două sticle de Coca Cola. Cam sărăcuţă aniversare! Da’ ce mă văicăr eu? Aşa au fost toate aniversările şi onomasticele noastre. Sărăcuţe material, dar bogate în sentimente şi iubire. Şi nici nu am simţit nevoia de mai mult, că nici nu ştim ce înseamnă “mai mult”.

La mulţi ani, mame, să fii sănătos şi să ai parte numai de bine şi mulţumire în viaţă. I love you.

S I N G U R Ă     A C A S Ă 

Plecă G în America, la nu ştiu ce congres cu bibliotecile, sunt cinci zile azi. Rămăsei singură cu mine însămi. Ei, nu  e chiar  atât de neplăcută compania asta. Văd că ne împăcăm destul de bine eu cu mine. Nici nu mă plictisesc. Poate că e chiar bine venită, din când în când, câte o cură de singurătate. Mai aflu şi eu ce mai e prin suflet, ce nostalgii îl bântuie, ce neîmpliniri îl macină, ce speranţe îi mai ridică moralul, ce visuri mai nutreşte…

De fapt, nici nu-mi vine să scriu despre astfel de trăiri, nu simt nevoia să le împărtăşesc cu cineva, dar a început să mă sperie ideea că nu-mi mai umblă mintea, că s-a lenevit prea rău şi, ca să-mi dovedesc mie însămi că nu mă ramolesc, de-aia scriu. Şi aşa nu citeşte nimeni. Cel puţin îmi prieşte la încrederea personală şi la orgoliu. Că altfel, gândurile, trăirile şi sentimentele nu le pot turna în cuvinte, nici nu simt nevoia, iar emoţiile sunt prea puternice, dincolo de  vocabularul pe care-l am în minte. Cum să exprim eu, de exemplu cât m-a emoţionat un desen animat (!), cu doi copii care cutreierau printre galaxii, imagini care mă acaparează uneori atât de puternic încât îmi spun “lasă, să mai am un pic de răbdare şi curând, după marea trecere, poate o să  călătoresc cumva, ca o undă, ca un gând, oriunde voi dori, instantaneu” Am citit prea multe SF-uri, ar zice careva, dar dacă eu vreu să cred în asta, înseamnă că sunt visătoare, nu nebună. Nu sunt. Dar am 70 de ani! Şi ce dacă! Poate tocmai d-aia am nevoie de un fir de speranţă, de o motivaţie optimistă. Dacă pune stăpânire pe mintea mea disperarea , dacă las întrebările cele fără de răspuns să mă domine, la ce să mai trăiesc, la ce am mai trăit, ce rost am mai avut eu… Atunci, salut, nu mă mai interesează nimic, şi aş putea chiar să mă scrântesc. Aşa că mai bine adopt terapia asta fantezistă. Eee, ştiu că astfel de gânduri bântuie toate minţile de mii de ani, dar ce să fac, să mă sfiesc pentrucă sunt fumate de nenumărati alţii înaintea  mea?  Şi-apoi nici nu ţin să fiu originală! Sigur că mă gândesc la Dumnezeu şi-mi pun speranţa în El, dar nu cuget asupra raiului, a iadului, a răsplăţii sau, dimpotrivă, a plăţii pentru cele făcute sau nefăcute în timpul vieţii. Astea, dacă vor veni, vor veni, dar eu nu mi-L pot imagina pe Dumnezeu personificat, ci ca pe o Entitate, fără chip, fără formă, o Forţă (na, că iar am dat-o pe SF!). M-am străduit să nu fac multe greşeli, nu am trăit după legi ci după simţiri, nu de frică ci după inimă. Nu încerc să mă apăr, să mă justific… Am făcut bine, am greşit, voi vedea curând şi voi plăti cum se cuvine şi cât va fi nevoie… fără să mă revolt sau să simt că nu mi se cuvine… 

Cred că în acest fel de credinţă intervine şi toată influenţa indiană care m-a marcat de-alungul anilor. Am luat de acolo ceeace s-a lipit de cugetul meu, le-am adoptat după capul meu, mi-au făcut bine la  suflet şi la gândire, la psihic şi la felul de a vedea lumea… Sunt o fatalistă, cred în destin, în menire, în nemurire. Dacă greşesc, o să aflu curănd… Deşi, deseori mă întreb dacă universul nu piere, pentru mine, odată cu mine.

Acum mulţi ani am citit o carte a lui Shivananda în care scria atât de convingător şi încrezător despre cît de miraculoasă este viaţa de după moarte încât o aşteptam plină de nerăbdare, de curiozitate, pe deplin convinsă că ceeace spune este adevărat. Ia să caut eu cartea aceea şi să o recitesc! Puţină încredere şi un pic de curaj mi-ar de mare folos…

 (După câteva ore de pauză, toată poliloghia mi se pare indecentă şi dezgustătoare.)

Toată ziua de astăzi am ascultat-o pe Maria Tănase. Iar şi iar, până m-am contopit cu ea şi cu cântecele ei. Am ascultat-o nu cu urechile, nu cu creierul, ci direct cu inima. Am fost şi ea, Maria Tănase, dar şi cel care “se duse să treacă la Olt”, plin de simţul umorului, şi cel care o cheamă pe maică-sa la iarmaroc “ca să-i cumpere noroc”, el disperat, ea înţeleaptă, “că norocul nu se vinde”… Şi cel care, închipuindu-se murind, vede toate femeile din sat venind cu ciobul să-l tămâie zicându-i “din gură aşa: aicea ni-e răposatu, care ne-a iubit, săracu, de ne-a pricopsit tot satul”. Ce umor rafinat! Descântece, blesteme, vrăji, jelanii, plângeri, dragoste de iubită, de mamă, chemări, aşteptări, tot atâtea teme care-mi umplu inima de sensibilitate şi ochii de lacrimi. Iar muzica, uneori vioaie, alteori tânguindu-se cu sonorităţi aproape arăbeşti, adesea tristă, amintind de bocetele bunicelor, trăgându-mi sufletul în cine ştie ce abisuri de multă vreme uitate de conştient, dar păstrate în straturile subconştientului ca nişte mituri preţioase şi necesare de-a lungul vieţuirii poporului.

Imi trezeşte, cu cântecul ei, amintiri fericite din copilăria mea, pe când n-aveam nici temeri, nici tot felul de griji despre secetă, război, foamete, politică, ocupaţie,  amintiri despre care nici nu ştiam că există. (Mi-au rămas numai cele triste, că la asta,  la tristeţe şi nefericire mă pricep cel mai bine)  Mi i-a  adus în amintire pe mama şi pe tata, amândoi croitori, aşezaţi pe masa de croit, cu lucrul în poală, cântând atât de frumos împreună…

Sunt cântece create de omeni din poporul meu, şi sunt plină de mândrie că sunt şi eu româncă! Nu bat câmpii, chiar sunt, şi tare aş vrea să fiu la înălţimea neamului meu, să merit să-i port numele.

                                       …

Singură acasă? Ei, aş! Dimineţile vine Lenuş, dna Gosp, serile vine Gabi când se întoarce de la biserică. Aseară a venit şi preotul cu botezul de Sf. Petru. Azi a venit şi TJ, căreia i s-au ars siguranţele şi i se făcuse frică de scandalul pe care îl vor face ceilalţi când vor veni de la serviciile lor. . Cred că îi este teamă de ei. Îmi pare atât de rău pentru ea, o femeie atât de bună, de corectă, şi atât de nefericită.

E grea bătrâneţea pentru oricine. Dar pentru unii este prea de tot. Bolnavi, săraci, neputincioşi, exploataţi, lipsiţi de respectul celorlalţi, simţind că orice ar face, tinerii se împiedică de ei, că le ocupă un amărât de locşor în care să-şi întindă oasele ostenite, că nu sunt în stare să se achite de toate treburile care le sunt lăsate să le facă peste zi, considerându-se vinovaţi pentru fiece zi chinuită pe care o trăiesc.  Eh…Să nu-ţi treacă prin cap diferite întrebări cu păcat?

Căldură mare în aceste zile. Ca în India! 39-41 la umbră, 53 la soare… Mari suflete au copiii ăştia ai noştri, că ne-au cumpărat pe banii lor un air conditioner! N-aş fi rezistat la circa 30 de grade în casă! Nici nu ştiu cum aş putea să le mulţumesc vreodată. Decât să mă rog pentru ei să-i ţină Dumnezeu sănătoşi şi fericiţi.

Ia te uită ce zic ăştia la tv; au fost, de fapt, 49 de grade în centru şi 70 la nivelul solului! Aveam dreptate eu cu India!

Mai e mult până vine G? Cam 48-5o de ore. Ar cam trebui să mă gândesc ce să prepar de mâncare că, până acum, nu m-a interesat. Nici n-am gătit nimic în afară de cafea.Am mâncat doar răcituri şi crudităţi. Foarte bine. Poate îl zăpăcesc şi pe G de cap şi-l fac adept la naturism. Nu cred că pot, dar tot merită să-l încerc cu o supă crudă de roşii cu ardei, castraveţi, usturoi şi piersici tăiate sau brânză. N-am bani acum, dar o să-mi cumpăr un steamer cât de curând. Şi un aragaz la care să nu prepar decât cafeaua. Asta dacă nu mă voi lăsa de fumat şi implicit, şi de cafea. Că s-au scumpit ţigările peste puterea mea de cumpărare. Cu banii de ţigări pe-o lună pot să cumpăr chiar două steamere!

PERIPETIILE LUI  LENUS

Între timp, ca să nu mă plictisesc, mai am un mâţ de “pisi-siting” Lenuş a plecat la Buşteni să i se alăture lui Popescu pentru o zi. “Ziua de Miere”! Vilegiatură cu peripeţii, care au început cu o zi înainte, când s-a dus să plătească gazele şi şi-a uitat factura acasă. Pe căldura aia de furnal a fost un chin şi o căruţă de nervi să facă drumul dus-întors! Şi, colac peste pupăză, când a ieşit de la casierrie şi-a dat seama că are rochia îmbrăcată pe dos! Popeasca! Ea care este o dichisită când iese pe stradă, cu pălărie, fardată, parfumată, îmbrăcată elegant, întotdeauna cu poşetă, chiar şi la piaţă! Cred că şi-ar fi dorit să fie o cârtiţă, să ajungă acasă pe sub pământ! Nu pot să mi-o imaginez cu rochia pe dos, dar pot să –mi închipui ce-a fost în mintea şi-n orgoliul ei. Pleacă, în cele din urmă, cu vreo 20 minute întârziere, prinde trenul, dar coboară cu o staţie înainte! Pe peron nici urmă de Popescu. După un timp sună telefonul: “unde esti, femeie?” “Pe peron, unde să fiu” “Care peron, că nu te văd. Am oprit şi trenul că nu te-am văzut coborând! “ A luat la rând vagoanele, o fi leşinat, o fi adormit.. Conductorul i-a făcut scandal, mecanicul urla că are şi aşa întârziere, balamuc, ce mai… Intr-un târziu se lămuresc: el e la Buşteni, ea e la Sinaia! In timp e gâfâie pe treptele nenumărate care duc spre staţia de autobuz, se porneşte şi ploaia şi o face ciuciulete. Peste toate necazurile, mai receptionează şi un găinaţ de porumbel, sau ce pasăre o fi fost ea, pe bluza ei cea albastră şi elegantă!  Şi ajunge la Buşteni, pleoştită de ploaie şi plină de nervi. Ea, Popeasca cea atentă, calculată, prevăzătoare! Nu mi-am imaginat că poate să fie distrată! A avut şi ghinioane de tot felul. Mie îmi place că mai e şi aşa, din când în când, dar ei i-o fi plăcând? S-o fi delectând cu comicul situaţiei? Mamă, ce-o s-o mai tachinez pe chestia asta!

V  I  N  E      G

Gata. S-a terminat perioada de singurătate. Vine G azi, pe la ora trei pm. I-am pregătit varză (că e mâncarea lui preferată) pentru o săptămână, să se sature de ea. Copiii i-au adus mere, iar eu o să-i cumpăr o sticlă de cocacola.

Mi-a înflorit o florică pe care nu prea o băgam în seamă de vreo doi ani, o floare mininată, cum n-am mai văzut niciodată, nici în cărţi. S-o rog pe Nana să-i facă o pozică. Are o tijă lungă de vrei 40 cm, fragilă, mlădioasă, care se apleacă graţios sub povara a sase petale roz, de vreo 10 cm, aşezate una în urma celeilalte, ca o coamă de dragon. În continuare se dezvoltă un fel de spic verde, greu şi ciudat, de parcă ar mai vrea să se deschidă şi ficare mugur care atârnă pe el.  Are eleganţa unui gât de lebădă printre trestii. Şi iată cum se răsfaţă în razele soarelui care străbat prin petale ca printr-un vitraliu. Ar trebui să aflu cum o cheamă. Este superbă. Lili spune că se numeşte “pasărea paradisului” Poate, popular. Dar ştiinţific? 

                                7.7.07

Duminică nebună:

-Sculat ora 3, aşteptat copii până la ora 5 să vină să-l ia pe G la mare.

-Culcat iar până la ora 7,30, când au sunat cei plecaţi că au ajuns.

-Băut cafea şi tutun o oră pentru înghiţirea gălbenuşului-

-       Plecat la piaţă să cumpăr diverse pentru a găti copiilor. Cumpărat şi becuri pentru aplica de pe hol.

-       Întors ora 10. Constatat că becurile nu sunt bune- cerusem cu fasung mic şi de fapt, trebuia fasung mare.

-       Plecat din nou la piaţă, să le schimb. Nu am vrut să mai pierd şi banii pe becuri, pierdusem cu o zi înainte banii pe ficaţi de pui, pe care îi uitasem pe vreo tarabă.

-       Intors de la piaţă, trecut pe la Lili, timp de trei ţigări.

-       Dus până la Nana, care m-a sunat că probabil şi-a aruncat sacoşa cu adidaşi şi papuci de baie (toţi noi) odată cu cea cu gunoiul şi m-a rugat să dau o fugă să verific. In casă nu erau şi nici la gunoi,  că am răscolit toate patru tomberoanele. Le luase careva mai devreme, că eu m-am dus spre ora 13.

-       Venit şi apucat de copt vinete şi fiert dovlecei până la ora l5.

-       Culcat oboseală până la ora 17.

-       Sculat şi apucat de pregătit carnea, curăţat şi tăiat ciuperci , legume, spălat vase, etc. până la 24, cu o pauză între 21 şi 22. Când a venit Gabi şi am stat la taclale.

-       Pus carne de la Nonica la oala de presiune, pus restul la frigider până mâine, când o să le iau iar la mână.

-       Pus ceasul să sune la ora 5, când sper să mă pot trezi să le termin mâncarea până spre prânz, când au zis că se întorc.

-       Culcat ora 1, cu vreo două integrame.

Şi mai spuneau ăştia de la televizor că data asta e una fastă!

Când colo s-a mai stricat un ochi la aragaz. Am rămas doar cu unu din patru!

Ziua următoare:

M-am trezit la cinci. La 5.30 m-am apucat să gătesc şi am ţinut-o tot aşa tocmai până la 14, când am terminat cu tot, cu vase, cu sters pe jos, cu duş şi m-am dat puţin, că plezneam de  spate. La 15.30 au venit şi ei, eu mă strofocam toată să le pun pe masă şi în cutii pentru acasă, până m-a şutuit cu nonşalanţă şi totală lipsă de delicateţe, din bucătărie. Nici să pui prea mult suflet nu e bine. Măcar mi-a mulţumit pentru tot, înainte să plece. Şi de nu mi-ar apreciat efortul, tot aş fi iubit-o şi iertat-o, că e fata mea.

I S T E R I I     D E    B Ă T R Â N E Ţ E

Nu prea mai am chef de scris, de la o vreme. Mi-am rătăcit pe undeva simţul umorului, nu prea mai pot să fac haz de necaz de câteva luni încoace. Dar o să mai încerc, doar n-o să mă dau bătută fără să lupt!

Suntem la sfârşitul lui septembrie. Ce s-o fi petrecut în ultimele două luni? De la o vreme uit tot mai multe detalii… Parcă timpul a stat, ca şi pendula lui tataie. Merge două-trei ore şi stă. Am renunţat s-o mai silesc să umble. Dacă nu mai vrea ... dacă i-o fi de ajuns…

Şi vremea e anapoda: 28 septembrie – 30 grade celsius! Mie îmi place, dar nu ştiu dacă e a bine…

Se aude un sforăit sănătos . E musafirul, “the country boy”, cum s-a clasificat singur, americanul sosit cu mai bine de două săptămâni în urmă în ţara şi în viaţa noastră… L-au invitat Nana şi G pentru câteva zile şi el a venit pentru aproape trei luni!!!

Cu două săptămâni înainte de sosire a început acţiunea curăţenie: zugrăvit camera în care va locui, pus parchet pe jos tot acolo, spălat geamuri, perdele, covoare, faianţă, gresie, chiuvete, baie, calorifere, şters praful de pe cărţi (în eventualitatea că se va uita prin ele!), făcut ordine în dulapuri, în biblioteci, spălat şi călcat toate rufele, schimbat paturile (pe cel din camera cu pricina chiar la propriu, copiii au adus salteaua şi patul lor), făcut plinul la frigider, cheltuit ultimii bani şi noi şi copiii, noroc că mi-a mărit guvernul pensia cu 250.000 lei! Am muncit eu, Nana, dna Gosp. până la epuizare. Era ca la muzeu! Am lustruit parchetul ăla şi toate celelalte suprafeţe… doar că nu le-am lins! Mi-era teamă de ochiul de soacră al Nanei. Când am fost gata, cel puţin a fost mulţumită…nu a avut nimic de criticat. “Dar trebuie întreţinute ordinea şi curăţenia. Cel puţin o dată pe săptămână pus aspiratorul, zilnic sters praful”, etc.

Acum arată a depozit de vechituri. Băiatul ăsta (43ani) este deosebit de dezordonat: toate accesoriile de la laptop, cabluri, hârtiuţe, carneţele, diverse, valiză mare, trăistuţe, haine curate, haine murdare (pe care i le adun eu şi i le spăl şi le dau la călcat) patul făcut ghemotoc şi niciodată întinse cearceafurile, etc, nici nu-mi vine să arunc măcar o privire acolo. Eu, care dimineaţa nu-i pregătesc lui G micul dejun, că se descurcă şi singur, îl servesc pe musafir de parcă intră în atribuţiile mele.( Plus că dau din colţ în colţ cu celelalte mese. Mi-e şi teamă să mă gândesc cum o să ne descurcăm încă două săptămâni, până la leafă, că va trebui să mă împrumut! Plus că trebuie să plătesc 5 milioane să schimb tabloul electric, deoarece au venit de la lumină să schimbe contoarul şi nu se potriveşte cu cel vechi! Nici nu vreau să mă mai preocup de problemele astea, că simt că mă pândeşte depresia.)

Peste zi doarme, peste noapte stă pe internet. Ii mai aranjează G diverse întălniri la bibliotecă, la Târgovişte, la Sibiu, (pe sponsorizarea noastră), măcar dacă ar merita! Dar e cam jalnică toată zbaterea lui, a lui G.

A venit fără viză indiană pentru că, spune el, l-ar fi costat 175 dolari numai transportul de la el de acasă până la consulatul indian din Chicago.

Ce-o fi oare în capul lui? Cine poate să-l ţină peste două luni dacă nu numai că n-are nici o obligaţie faţă de el, dar mai este şi strâmtorat cu leafa? Eu aş încerca să mă descurc, dar nu ştiu cum să fac. Şi când îl văd atât de tâl, mi se taie tot entuziasmul. Iar el ia totul ca şi când i se cuvine, deşi nu are nici prea multă cultură, nici măcar bună creştere şi cred că nici măcar nu realizează câte probleme ne face. De ce n-o fi spus că vrea să stea la noi peste două luni? Sigur, nu putea risca, dacă am fi ştiut… Dar nici măcar să ne întrebe dacă suntem în stare să-l ţinem atâta timp! Acum, ce să mai facem? Pe străzi nu-l putem da. Pe altcineva nu cunoaşte- a mai dat şi o maşină peste el în faţa ambasadei americane, o americancă care trecea pe acolo l-a ajutat să se ridice şi a strigat la gardienii din poartă ca să-l ajute, că e american, iar ei i-au răspuns că datoria şi grija lor este pentru  America, nu pentru americani! G a fost invitat la un dineu la ambasadă şi l-a luat şi pe el, după ce mai întâi l-a îmbrăcat cu costumul său, strâmtat puţin de dna Gosp, sperând să-i aranjeze vreo călătorie prin ţară cu conferinţe la cornerele americane, au fost multe promisiuni, dar, până acum, doar cu atâta s-a ales! Copii l-au dus sâmbăta trecută la Vâlcea, şi-au luat şi învoiri pentru o zi, au stat până luni, dar mai mult nu pot face. Servicii grele.

Ce să facem cu el până pe 19 nov? e abia 1 oct!

Intre timp am pus maşina să spele rufele copiilor. S-a trezit şi musafirul pe la ora 14 şi a venit şi el cu încă pe atâtea rufe la spălat, dintre care vrea nişte blugi şi chiloţii gata uscaţi până mâine! Nici nu mai comentez.

I-am pus masa, pilaful făcut de fată aseară, ardei copt, castraveţi acri, cafea (de două ori!). Pară n-a mai vrut, nici mere, că nu serveşte în fiecare zi.

Hai, pa, că nu vreau să par prea afurisită, în fond mi-e milă de el! Dar şi de mine mi se rupe inima!

Povestirea lui G.

“Alexandra şi cu mine ne instalasem în casa din Chicago a dlui Niculescu, a cărui soţie se afla împreună cu cei trei copii la Paris, iar el ne-a primit alături de mama sa, doctoriţă. Invitase şi un cuplu tânăr româno-maghiar, şi toţi ne qflam în aşteptarea cunoştinţei de pe email a Alexandrei, T.

Tânăra unguroaică a început să povestească, de la televizor, despre un ucigaş în serie cu semnalmente compatibile, inclusiv folosirea unui van, vehicul care putea fi chiar cel cu care se anunţase oaspetele. Cum să ne salvăm? Parcă dinadins purtam conversaţia la etajul al doilea, de parcă voiam să nu ne găsească prea uşor. La un timp, doctoriţa m-a chemat discret în altă cameră şi mi-a şoptit: “l-am verificat, e bun. Nu vă mai temeţi de el.”

După câţiva ani, Alexandra m-a lăsat la Boston şi a zburat la Detroit iar de acolo la Chicago, de unde prietenul “bun” a dus-o pentru două zile în Chillicote. Tatăl lui şi Alex, au mers cu bicicletele prin împrejurimi, maică-sa i-a dat lui nişte bani pentru o trataţie la Mcdonald. Fata l-a ajutat pe băiat la o filmare. Vechile conversaţii pe email aveau să se rărească şi practic, să se încheie după căsătoria Alexandrei. Cei patru fraţi şi-au vândut casa părintească, în care T  locuia singur, (tatăl decedat, mama la azil) iar acesta şi-a spus: “ e timpul să văd lumea”.Rezistând o săptămână în Londra, Paris, Roma şi aterizând pe capul nostru pentru peste două luni, înaine de a ferici India pentru patru luni şi jumătate. Neavând nici un plan şi nici o altă cunoştinţă decât pe noi în România, atunci când mi-a arătat că duce cu el o carte ca de şcoală cu poemele lui Whitman, l-am sfătuit, actor fiind el, şi regizor, să pregătească un recital, la mine la bibliotecă în American Corner, făcându-i şi  o reclamă supradimensionată la recepţia de la ambasadă, unde a fost primit şi el la recomandarea mea.

Ieri, în drum spre bibliotecă, G i-a spus musafirului că mai poate sta la noi doar o săptămână. A ieşit cu scandal. T a protestat, i-a scos pe nas că el l-a invitat, că Nana i-a spus că poate sta oricât, ceea ce ea a negat, că l-a “escortat” la ambasadă Indiei, etc. etc.  Până spre seara am reuşit să-i împac oarecum. T a plecat pe seară nu ştiu unde, s-a întors după ora 23, zicea că a fost la teatru, au discutat despre una-alta, s-au culcat împăcaţi. Credeam eu. Azi, după ce a ajuns ls serviciu, G mă sună furios, ca nu cumva să-l încurajez, că termenul rămâne cel stabilit. T se duce la ambasadă la ora 15 că l-a chemat nu ştiu cine să programeze tripul la Iaşi şi să încerce să-i găsească  cazare. Fără bani? Mira-m-aş! Acum doarme. La ce oră să-l trezesc?

Dna Gosp i-a călcat cămaşa şi pantalonii pe care i-am spălat, aşa că o să fie fercheş.

Lucrurile au mers din rău în mai rău, până am început să mă sufoc şi eu. Toate zilele, cât sunt ele de lungi, nu puteam să mă calmez, să răsuflu liniştită. să-mi văd de viaţa, durerile şi tabieurile mele. Nici aşa nu se poate trăi: aşteptând pe cineva să se trezească până pe la 3, 4 sau cinci pentru a-i pune masa, a-i spăla farfuriile, a-i face cafea , temându-mă să-l întreb cât are de gând să mai stea, dacă şi-a rezolvat problema cu scrisoarea pentru viză, etc., aşezându-mă mereu între el şi G, care nu mai suportă să-l vadă dormind şi nefăcând nimic zi după zi. Probabil că scrisoarea aia o să vină târziu, sau niciodată, ca şi toate promisiunile de călătorii făcute de cei de la ambasadă.

Vorbisem cu Gabi să-l ia ea, că se arătase dispusă. Dar peste noapte n-am putut dormi, mustrându-mă conştiinţa că-i pun pe cap lui Gabi, o astfel de dandana. Şi am revocat hotărârea. Gabi nu e în stare să aibă grijă de ea însăşi, dar de încă o persoană străină.

Am sunat la Noana, să-l trimitem la ea pentru o vreme. Noana a fost de acord, ba chiar s-a bucurat. Dar n-a vrut el să se ducă, fiindcă trebuie să srea în Buc, dacă îl caută cineva! Şi a mai înţeles de la Nana că la Vâlcea se poate îmbolnăvi de hepatită (!) pentrucă i-a atras atenţia să se spele pe mâini după ce le pne pe animale şi apoi mănâncă nespălat.

Aşa că G a pus piciorul în prag şi i-a dat un termen limită: marţi!

Şi minune!, aseară a plecat! Nu-mi mai face G scandal din orice, de parcă eu îl chemasem, nu mă mai doare capul, ficatul şi nici ameţeli nu mai am.

Aseară a venit fata să doarmă la noi, că e singură acasă.

Toată lumea e fericită, viaţa a reintrat în normal

Am sos capra din casă. Totul e bine, frumos şi perfect!!!

În afară de Lenus care, plecând de la canastă. A dat pe întuneric peste o canapea a vecinului, depozitată pe scară. Lipit de canapea se afla un calorifer, tot al lui, scos din casă. Împiedicându-se, Lenuş a căut, caloriferul s-a dezechilibrat, împins de canapea şi s-a prăbuşit peste mâna ei, pe care i-a făcut-o zob. În mână avea o cană cu zahăr împrumutată de mine mai demult. Cană care i-a  făcut şi o tăietură în palmă.  Abia am reuşit cu Mihai să o scoaem de sub calorifer! Mă gândesc, dacă n-ar fi avut cana aia, care a mai amortizat din lovitură, sigur ar fi avut o fractură nasoală.

Mă dusei chiar acum la Lenuş, că a venit acasă peste noapte. Incă nu are rana cusută, crede că mai stă câteva zile. Starea de spirit ar fi bună dacă n-ar roade-o grija de nepot, de Mihai, de curăţenie şi, nu în ultimul rând, de motan. Eu i-am promis tot sprijinul de care sunt în stare. Credeam că a venit de tot, dar m-am bucurat degeaba.

S T  R  E  S     D E    O  C  T  O  M  B  R  I  E

“E toamnă iar, şuieră vântul amar…”, pornesc centrala, se revoltă şi începe să  mă scuipe. Ceea ce-mi lipsea: lupta cu aparatele! Intru în panici, îl  chem pe Viorel, n-are ce-i face. Sun la firma cu garanţia şi după patru zile apare un meşter care, plin de ifose, mă ia la bani mărunţi, ca la DNA! În loc să se uite la centrală, fără să mă asculte măcar, îmi cere actele instalaţiei. Le caut, le adun, le aduc. Le răvăşeşte pe masa din bucătărie şi decretează că n-am procesul verbal de punere în funcţiune a centralei! Se mai uită pe pereţi şi mai constată că n-am decît un singur robinet de gaze şi că nici centrala nu e montată pe locul marcat în proiect! “Dar e pusă în funcţiune de trei ani, zic, de ce nu a observat nimeni până acum, că, uite, are şi verificarea valabilă până în oct. 2008!”.

Se uită la mine de sus, din ceruri, îmi explică, superior, câte prostii am făcut, fără să-mi dau seama, măcar, cât de incultă sunt în domeniu, mă pune să scriu ce anume trebuie să cer de la Distrigaz, în plus “ un robinet de gaze cu racord flexibil omologat, diametru ½ cm, cu piuliţă olandeză şi garnitură de klingerit, nu de cauciuc”!

Simt cum mi se umflă venele în gât şi-mi pocnesc timpanele: “mă branşez la loc, la termoficare” zic cu nodul lui fi-mea urcându-mi ameninţător în gât! “Ba nu, vând apartamentul şi mă mut  la ţară. La lemne!” îl ameninţ.

Ei aş! D-aia nu mai poate. Pleacă netulburat, aruncându-mi încă un ordin: “Vă instalaţi dvs şi un sensor de gaze”! Pleacă şi mă lasă turbată, cu inima friptă, în frig!

Gânduri criminale mă cotropesc, plâng de neputinţă şi umilire.

Lenuş, căreia de obicei îi merge şi mintea şi gura, n-a avut nici o idee, decât după ce individul a părăsit teatrul de luptă: “ ăsta voia bani”, zice, “mai bine îi dădeai ceva”. De ce pisici nu mi-a zis înainte de a pleca? Am fost atât de prinsă de jocul lui că nici nu mi-am mai adus aminte de şpagă. Rezolvam pe loc. Acum trebuie să apuc drumul distrigazului!

Tot văicărindu-mă şi plângându- mi de milă, mi-aduc aminte de Viorel, îi pun toate actele în braţe, să se ducă el la Distrigaz, că e mai priceput în relaţii de-astea. L-am văzut eu că nu era prea entuziast, m-am făcut că nu observ.

Aşa am mai pierdut o săptămână!

Dar am găsit un alt meşter care, contra un milion, mi-a dat drumul la căldură. Mi-a spus să curăţ instalaţia, că centrala era înfundată cu mizeii din caloriferele cele noi! Eu ce vină am? La firma care se ocupă de treaba asta, şeful mă recunoaşte de când a instalat toată ţevăria şi caloriferele. Aşa de tare s-a bucurat că mă vede, încât m-a programat peste aproape două luni! Şi mă mai şi costă vreo 12 milioane, cel puţin! NU, mai bine mă mut la lemne! E şi mai sănătos şi mai ieftin, cine ştie! G a luat leafa, îl ţin la post negru, doar-doar oi economisi ceva bani până luna viitoare. Lasă, că are de unde slăbi!

Intre timp, Viorel nu dă nici un semn de viaţă cu actele alea, încep să intru la idei că poate le-o fi pierdut, mă pun cu telefoanele pe el vreo două zile şi le recuperez duminica următoare.

Lunea următoare mă trezesc de la cinci, că-mi promiseseră copiii că mă duc ei cu maşina până la Distrigaz (nume odios!).  Ocolim prin Ferentari din pricină de trafic. Mă lasă în faţa unei clădiri numai “steel and glass” impresionantă, trec prin uşi glisante automate, într-un hol uriaş, cu diverse ghişee de după care nu mă bagă nimeni în seamă, deşi sunt prima şi singura solicitantă. Mă duc la cel mai apropiat ghişeu, nici nu ştiu cum să încep să explic ce vreau altfel decât prin scuze pentru deranj, persoana îmi spune să aştept la o masă din centru, la care nu se află nimeni. Incep să scotocesc prin dosarul cu acte, să le am la îndemână, în caz că mă întreabă careva ce treburi m-au adus pe acolo. După câteva minute mă strigă o doamnă de la un alt ghişeu, nu are răbdare să-i explic ce vreau  mă trimite la registratură şi pleacă. Ies în curte, dau de biroul respectiv, iar explic, iar mă trimite înapoi la ghişee. Intre timp se mai adunase lume. Mă aşez la o coadă la nimereală, mă mai uit în jur şi observ pe masă un afiş pe care scria “Firme”. Mă mut la altă masă, pentru “persoane fizice”. Imi vine rândul, nu după prea multă vreme, explic, imi cere copie de pe buletin (am una trasă în plastic, dar o sacrific), o factură de gaze (nu am dar caută ea pe calculator şi scrie nu ştiu ce coduri pe formularul de cerere). Când să o înregistreze, observă că nu mă găseşte printre abonaţi. Sigur, contractul e pe numele lui G.! Trebuie să plec acasă şi să aduc buletinul lui. Cer un alt formular şi plec. Mă uit la ceas, 8 şi 20, poate îl mai prind, iau un taxi ajung destul de repede, contra o sută de mii, dar el plecase. Dar ştiam eu de o copie de pe buletinul lui pe undeva, o găsesc, găsesc şi factura, încep să completez formularul şi îl greşesc! Asta e! Plec iar cu taxiul, de data asta 150 de mii, aştept vreo 10 minute să trec strada, că mă lăsase vis-à-vis, mă aşez iar la rând,cu coada între picioare, aşteptându-mă să mă certe că am stricat formularul! Plasă, nu numai că nu mă ceartă, ci îmi dă altul, spunându-mi că nu era nevoie să aştept, că doar am mai fost odată! Il completez. Îl duc, îl înregistrează şi gata! Ia te uită! Tot stresul a fost numai în capul meu. Mi-am făcut griji şi temeri care nu s-au adeverit. Asta e: sunt o fricoasă faţă de cei din spatele ghişeelor, o laşă. N-am ce-mi face!

Ajung acasă cu autobuzul, de data asta, şi încep să aştept răspunsul prin poştă în următoare 30 de zile.

Acum îmi fac probleme cu cel de la firmă, cum o să-i spun că am chemat pe altcineva să-mi pornească căldura fără aprobarea lui? Să fi rămas în frig o lună de zile?

A M Ă R Ă C I U N E

Dacă ai, indiferent despre ce, o părere corectă din punctul tău de vedere şi ţi-o exprimi în faţa cuiva, prieten sau doar cunoscut, cu toate că ştii că astfel îl jigneşti, îl întristezi, îi strici o bucurie, ce faci? O exprimi de-a dreptul? Îţi alegi cuvinte cât mai puţin ofensatoare? Sau renunţi, doar pentru a nu-i strica bucuria, având în vedere că e o treabă care îl priveşte doar pe el şi, chiar dacă greşeşte, nu face rău nimănui?

Ce faci? Treci cu şenilele peste bucuria sa fără să-ţi pese, doar pentru a-i dovedi că tu ai dreptate? Sau îl laşi în inocenţa lui prostească dar plină de bucurie? Nu te interesează altceva decât, în numele adevărului, să-ţi dovedeşti superioritatea? Sau, dacă trebuie neapărat să te pronunţi, alegi cuvinte care nu dor, mai blânde, lăsându-ţi de-o parte tristeţea personală? Vrei să strici şi bucuria celuilalt, sau încerci să prinzi mâna întinsă de acesta spre a te ajuta să-ţi depăşeşti nefericirea?

Pentrucă nu cred că înainte să deschizi gura nu priveşti împrejurarea în temă fără să o judeci şi din perspectiva celuilalt, amintindu-ţi şi de cuvintele din Biblie “fericiţi cei săraci cu duhul…” Până şi Dumnezeu îi iartă! Acum, despre duhul cui vorbim? Al celui care spune adevărul indiferent peste câte cadavre păşeşte, sau al celui care pune sufletul şi iubirea, în contrabalans?

Ştiind că persoana nu te-a lăsat nicicând la greu, n-a mai ţinut cont de propriile priorităţi , necesităţi şi confort şi că ţi-a sărit în ajutor când ai fost la nevoie, ştiind că a făcut eforturi financiare mari pentru bucuria pe care i-o nimiceşti în numele adevărului, bucurie pe care vrea s-o dăruiască altcuiva, poţi tu, cu inima deschisă, să-i spui : “ e un rahat, ceea ce ai făcut nu corespunde pretenţiilor mele artistice, parcă n-ai fi făcut şi tu şcoală de arte…”

Este drept să le pretinzi celorlalţi să sufere alături de tine, iar tu să nu fii în stare să te bucuri de bucuria lor?

Vreau să mă lămuresc: Ce este mai bine: să pui adevărul tău, chiar dacă doare, pe primul loc, sau iubirea de aproapele tău? Eu nu pot să accept decât cea de a doua posibilitate. O fi greşit?

 

                             

A  N  I  V  E  R  S  A  R  E 

Exact acum cinci ani eram toţi la Delhi, fericiţi de a fi împreună ,iar eu, aproape fără să bag de seamă, cu nepăsare şi inconştienţă,  împlineam 65 de ani! Hm! Parcă a fost ieri!

E   C   L   I   P   S   Ă        T   O   T   A   L   Ă  

“Mâncară vârcolacii luna, azi-noapte. De tot, o mâncară!” ar fi zis Mamaia, dacă ar mai fi trăit. “ Ce-s ăia “vârcolaci”?” – o întrebam pe când eram copil. “Nişte şerpi cu aripi –zicea- zboară până sus şi-o mănâncă.” “De ce?” “Păi, ştiu şi eu… Poate de răi… Poate i-o fi trimis Dumnezeu să ne sperie…” Eu stăteam pe lângă ea, închipuindu-mi luna ca pe o lipie mare, de-aia de făcea ea în ţest, înconjurată de şerpi care muşcau hămesiţi din marginile ei şi nu ştiam nici o joardă atât de lungă cu care să dau în ei şi să-i gonesc. Mai că-mi venea să plâng de mila lunii şi de neputinţa mea.

 

M-am  culcat cu gânndul la ea. Zice că e ultima “totală” din deceniul ăsta. Am “apucat-o”, sâc! M-am trezit de la trei sperând să fie senin. Şi era. Ce păcat, îmi zic, că nu o văd decât eu. Nana a exclus deşteptarea, de Victor nu ştiu, poate el să fi fost amator, cine ştie… G nu s-a pronunţat. Şi mi-am amintit de aparatele alea de fotografiat. Să-l scol, să nu-l scol pe G… Il scol. Iau  aparatul în mână şi inima în dinţi, mă duc peste el  şi zic cu curaj şi cu o mică satisfacţie cinică, apropo de faptul că şi el mă trezise ieri dimineaţă, după ce nu dormisem toată noaptea de dureri de oase, “Ori te trezeşti, ori mă înveţi pe mine să fac poze” Culmea, se trezeşte şi e de acord fără nici un protest să iasă pe balcon, în frig, şi să facă poze. Bravo lui! Il iert pentru o săptămână de spălatul vaselor! 

M  E  C  I  U  R  I      D  E     B  O  X 

Mâine este ziua de Florii…”Iată zile-ncălzitoare după aspre vijelii, Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii”… Hm, de pe când eram copil. Acum  am ajuns din nou la mintea copiilor!… Şi ce dacă?  E firesc! Ia mai lasă-mă-n pace cu bătrâneţea, cu junghiurile şi cu aolelile! Uită-te la box şi taci. Că G, a cărui onomastică a fost mutată în ziua de Florii de către Patriarhie, fiindcă anul ăsta pica în săptămâna mare,  şi-a făcut cadou un bilet la gala de box de la Sala Polivalentă şi m-a lăsat singură să mă uit la televizor. Mă bucur pentru el, e prima oară când se duce la o gală de box live. Mă uit şi eu ca să avem cum să o comentăm după aia. Ei, mai şi scriu între timp.

Dimineaţă m-au luat copiii la cumpărături, dupăamiază m-am dus cu Lenuş prin zonă, că a fost toată săptămâna la nepot şi e restantă rău la poveşti şi tabieturi!

Nu prea mai pot să scriu, m-am cam lenevit. Zic că n-are nici un rost, că nu merită nimic să fie scris, cred însă că mi-e lene. Ce să mai… Că una, că alta, mai bine aş recunoşte măcar în sinea mea.

Toată săptămâna trecută am reuşit să fac curat în bucătărie, cămară şi baie. 7 zile! Cam slab randament! Ei, atâta m-au ţinut puterile. Că s-au cam epuizat…

I-am dat dnei Gosp bani să dea mâine şi pentru morţii noştri un acatist, mai ales pentru mamaia, că se numea Floare. Am mai dat şi bani la toate băbuţele care mi-au ieşit în cale. Puteam să fi făcut mai mult…

Mă trezii cu copiii. Veniră să-mi aducă şi mie nişte căpşuni. Nice! Mă bucurai…

Gata, s-au terminat toate meciurile şi toţi boxerii români au câştigat. Toţi sunt ultrafericiţi: şi comentatorii şi spectatorii şi televiziştii! Ce-o fi pe G!!! Văd eu cînd o veni acasă. Ia te uită ce ochi vineţi şi faţă tumefiată are Aurel Diaconu! Dar a cucerit centura mondială! Şi cât de fericit este! E o victorie mare. Toată lumea se bucură. Mai ales Băsescu. Chiar şi Lenuş s-a uitat! Care nu se prea omoară după box. Şi Popescu, pe-acolo prin deplasare, în Apuseni!

S    M  B  Ă  T  A      M  A  R  E 

Dimineaţă mai aveam doar de pregătit salata de beuf şi friptura (de pui). Terminasem de cu seară curăţenia şi ciorba, aşa că a fost uşor. Am mai şters odată praful, am făcut ultimele retuşuri prin casă şi apoi m-am apucat de gătit. Cu tăiatul legumelor, cu vasele, cu cartofii, şi alte nenumărate şi neînsemnate trebuşoare a trecut toată dimineaţa, Când am terminat cu totul, trecuse de ora două. Mă durea spatele, mă dureau şi picioarele, tălpile îmi vibrau ca telefonul mobil, îmi era somn dar nu voiam să mă culc, n-aş fi vrut să deranjez patul. N-aş mai fi avut putere să-l fac din nou şi poate că vor fi venind copiii mai pe seară. Am tot picotit în fotoliu până când s-a sculat G şi m-am culcat în patul lui.

Se făcea că eram tânără şi mă logodisem cu un băiat care era şchiop. Am plecat împreună la părinţii lui, să mă prezinte familiei sale. Numai că nu ştiu ce s-a petrecut că nu mai putea să meargă, avea un cărucior de invalid care era defect sau era în altă parte şi mi-a cerut să-l car în spinare până acasă la ai lui. L-am tot cărat, încet-încet m-am ambalat, m-am revoltat, şi când în sfârşit am ajuns, eram atât de ofensată că i-am spus: “Uite ce e, eu rup logodna, că nu fac faţă” şi am plecat. Pe drum mă tot întâlneam cu diverse rude de-ale lui şi tuturor le spuneam “am rupt logodna” Şi m-am trezit. Vin în sufragerie şi-i spun şi lui G “am rupt logodna”! El se uită nedumerit la mine. “Nu mă mai doare spatele”, zic. “?”, se miră el  “Am rupt logodna, nu mai trebuie să-mi car logodnicul şchiop în cârcă şi nu mă mai doare spatele, ce e aşa greu de priceput?” Şi nu mă mai doare!.

Până pe la 23.30 ne-am tot codit dacă să ne ducem sau să nu ne ducem la biserică să luăm lumină, ne-am hotărât, ne-am îmbrăcat şi tocmai când ieşam din casă au venit Nana şi Victor şi ne-am dus împreună. Pe drum l-au cooptat şi pe Răzvan. Ne-am oprit cam prin dreptul benzinăriei, destul de departe de biserică. Mie îmi plăcea mai mult pe str. din spatele bisericii. Răzvan spunea că e mai puţină lume decât anul trecut, eu susţineam că sigur sunt mai mulţi oameni pe cealaltă parte, aşa că plecăm eu şi G să cercetăm la faţa locului. Erau şi acolo mai puţini. Ne-am întors repede să nu ne prindă Învierea la distanţă de copii. G calcă şi el, la întoarcere, în groapa în care călcasem eu la ducere, se dezechilibrează şi el ca şi mine. In faţa “Center Huedin”-ului, datorită contrastului alb-negru, am impresia că e o treptă, nu era, cad la pământ şi-l trag şi pe G peste mine, că mă ţineam de el. La vreo trei metri în urma noastrâ, un grup de adolescenţi râd de noi în hohote. Cred că eram caraghioşi, doi boşorogi lungiţi pe trotoarul alb-negru! Ne ridicăm, facem inventarul, totul e la locul lui, nu ne-am rupt nimic, nu ne-am sucit nimic, facem câţiva paţi schiopătând ca logodnicul din vis, ne trece repede şi îi zic să nu le spună copiilor, să nu ne facem de râs, dar, după nici trei minute, nu se mai poate abţine şi dă pe goarnă tot!

Deci cam asta a fost slujba noastră. In câteva minute încep să apară şi luminiţele lumânărilor, le aprindem şi noi pe ale noastre şi  o luăm spre casă în comvoiul de oameni cu lumânări licărind în mâini. Această întoarcere îmi place tare mult. Că nici nu l-am auzit pe preot chemând oamenii să ia lumină şi nici când a spus “Hristos a Înviat”. Am venit acasă, am ciocnit nişte ouă roşii, verzi, roz şi bleu pastel, am mai stat puţin de vorbă şi au plecat. G, după ce a mai mâncat o dată, s-a culcat. Eu am rămas cu o transmisie de la Patriarhie, sperând să ascult “Hristos a Înviat” şi iată că acum la aproape patru dimineaţa, am bucuria să-l aud. Acum o să stau până se termină Liturghia. Că nici nu-mi mai este somn. 

G      N   D   U   R   I 

De vreo cinci zile mă simt  ca calu’  lu’ Făt Frumos, care tocmai  a mâncat căldarea cu jăratec. Doar că eu, nu numai că am rămas tot gloabă, dar mi-am mai şi umplut burta cu cărbuni încinşi. Şi mai am şi bube la gură, că de, dacă m-am lăcomit la… cărbuni, pardon, căpşuni!

Adevărul e că mi-a fost foarte rău. Două zile n-am prea ştiut pe ce lume mă vântur. Coşmaruri, obsesii, transpiraţii, deshidratare. Incă nu mi-a trecut. Mi-au rămas arsurile, obsesiile, durerile… Şi mă mai bântuie şi un fel de filosofie personală asupra vieţii. Boala asta m-a stors de ultimii stropi de vlagă pe care-i mai aveam. Şi de voinţă. Imi vine să mă las în voia durerii cu un soi de satisfacţie perversă, de parcă aş vrea să mă autopedepsesc, pentru multele păcate mai vechi sau mai noi, adunate de-a lungul vieţii. Doar că n-aş dori să mai necăjesc pe ceilalţi din jurul meu. Cum am făcut cu fi-mea, pe care am speriat-o rău şi am regretat. N-am făcut-o dinadins.

Ia te uită la parada homosexualilor! Cum defilează ei, câteva sute, alături de vreo două mii de poliţişti care mestecă gumă şi vorbesc la mobile! Si la ziariştii ăştia făţarnici şi de loc convingători, cum se fac ei că le dau dreptate şi că îi susţin. Mai făcui rost şi de o perlă a unei reporteriţe, care spunea despre participanţii la marş că sunt “îmbrăcaţi în travesti”, cu accentul pe e! Şi mai am una, dintr-un talk show, de dupăamiază : era o căntăreaţă de un soi de manele care spunea că se preocupă de copiii cu diverse handicape! Alo, “Almanahe” fii atent că faci prozeliţi! Poliţie călare, poliţie în camioane, jandarmi… Iar reporterii, cinici, mai iau şi câţva beţivi de la peiferie care-şi scuipă-n sân şi spun că asta e “prostologie mentală”. Mamă, ce le  mai plâng de milă!

Ca să revin la oile mele, vreau să îi mulţumesc fetii pentru că a fost deosebit de inimoasă şi îndatoritoare cu mine. Nu că nu m-aş fi aşteptat la acest gest din partea ei, ba dimpotrivă, dar mi-e greu să admit faptul că a venit rândul meu să cad în grija ei,  că încep să mă rostogolesc pe panta vieţii şi n-aş vrea să o împovărez pe ea cu neputinţele mele. Ne.a pregătit supă şi friptură de pui, ne-a cumpărat tot ce mai aveam nevoie prin frigider, s-a dus şi la farmacie, m-a sunat aproape la fiecare oră să vadă cum mă simt, ce mai…”lasă. Ce tu n-ai făcut pentru mine când am avut nevoie?” Da, dar nu aş fi vrut să ajung să-i fiu o grijă în plus. E greu să-ţi găseşti locul, la bătrâneţe! Sau să-l accepţi cu uşurinţă.  

Oricum, până ieri, duminică, mi-am revenit aproape de tot. Voiam să tot vorbesc, dar am depăşit momentul.

V  I  Z  I  T  Ă      D  E     “ P  L  Ă  C  E  R  E “  

După mai bine de doi ani, n-am mai reuşit să mă pun de-a cuemezişul şi m-am lăsat dusă cu forţa la un dinner la ambasadorul Algeriei.  De fapt, cu taxiul. A fost singura condiţie pe care a reuşit s-o impun!  Aveam un chef…Nu mai  suport astfel de “fonction-uri”! Nu vreau să mămânc, nu vreau să vorbesc de dragul etichetei cu străini,  nu mă mai simt în largul meu în pielea mea. Pe de-asupra, îmi mai shimbasem şi proteza cu o zi în urmă şi aveam un căluş de sârmă ghimpată în gură! Ba m-am mai dotat şi cu un costum alb de in cu care nu mai am ce face decât peste lung timp, când sigur n-o să mi se mai potrivească!

Am ajuns, ca de obicei, mult mai devreme. Ne-am oprit la intrarea parcului Herăstrău de la Arcul de Triumf şi am făcut câţiva paşi pe o alee, ca să mai treacă timpul . Mi-au plăcut clopoţeii de la intrare, la care cânta vesel vântul. Ne-am aşezat pe o bancă în aşteptarea copiilor şi  am privit trecătorii plimbându-şi câinii şi copiii. După ce au sosit şi copiii noştri cu parapoanele puse pe noi pentru că G i-a “obligat” să vină direct de la serviciile lor, ca să aibă “cine ne aduce acasă cu maşina la scară cu care s-a învăţat dl Anca”, am intrat salutînd în dreapta şi-n stânga două şiruri de bodyguarzi, până în grădina din spatele clădirii, unde se servea dinerul. Nu era lume multă, foarte puţini români, ambasadori din America Latină., India, Pakistan cu neveste tinerele şi fâşneţe. Torţe şi spirale contra ţânţarilor îşi despleteau fumul şi miresmele printre trandafiri şi pomi fructiferi, o muzică arăbească foarte plăcută, ce se împletea cu cârîielile unor ţărci ce simţiseră că e vorba de petrecere. Ambasadorul şi doamna sa , simpatici şi îndatoritori, se ocupau graţioşi şi plini de amabilitate de fiecare oaspete. Ne-am aşezat la o  masă eu, G, Victor, o doamnă algeriancă şi ambasadorul, care m-a obligat să mănânc, deşi aş fi preferat să-mi bat cuie în tălpi. Dar a trebuit să înghit, mai ales să mestec, diverse feluri care, dacă nu era ghimpata din gură, ar fi fost minunate, Nana nu stătea cu noi la aceeaşi masă, -o rugase ambasadorul să-i cedeze locul- ci la o alta, la care erau ambasadorii Indiei şi Pakistanului !!!  După un timp decent de lung, pentru a nu ofensa pe nimeni cu plecarea noastră, am părăsit primii întâlnirea. Ceilalţi au rămas, după cum am aflat a doua zi de la Carmen, până după miezul nopţii, soţul ei a cântat la chitară, ea a dansat oarece dansuri indiene, oaspetele de onoare fiind un scriitor indian naturalizat în Polonia, prieten cu ambasadorul Algeriei, unde trăise mai înainte câţiva ani şi căruia G îi tradusese şi tipărise o carte de poezii, pe amiciţie, bineînţeles.

Pe drumul spre casă am mai suportat şi praftoriţa Nanei, care de, trebuia să se răcorească şi ea pe cineva. Eh, gata, ajunge. Altă dată nu mă mai las manipulată de G.     

U  N    R E G E    N U    E    N I C I O D A T Ă    B O L N A V   !

D O A R    M O A R E    ! 

“Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă

Dar somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi iee vamă”

Nu vrea, că m-am certat ce G şi s-a dus să se culce supărat. Şi nici n-a vrut să ne-mpăcăm. Acum el doarme şi eu mă dau de ceasul morţii că nu mi-am ţinut limba în gură. M-am luat de el că mănâncă prea mult. După masa de seară, constând în şase sarmale (de post, cu orez, nuci şi ciuperci) şi cam un kg. de prume s-a mai apucat să mănânce şi mere. Avea o burtă gata de explozie. M-a făcut în toate felurile, a zis că i s-a făcut rău din cauza mea şi s-a cărat! Acum eu ce să fac? Că nu-mi mai arde de somn. De nervi mi s-a urcat şi bila în gât şi mă arde şi mi-am stricat şi programul de reducere de fumat şi am ras şase ţigări una după alta. Pe deasupra mai am şi motanul lui Lenuş în custodie pentru o săptămână, că e plecată în Grecia, care motan nu s-a adaptat încă la mine acasă şi nu mă prea lasă să dorm peste noapte.

Eh, hai să trec la altceva.

Cu vreo săptămână în urmă am văzut la tv filmul “Moise” şi am citit, pentru comparaţie din Vechiul Testament. Şi ne-am speriat de cât de drastic, de acerb şi răzbunător este Dumnezeu Cel care îl călăuzeşte pe Moise, faţă de imaginea pe care o aveam noi despre El. Aşa că am luat şi Evangheliile la citit. Şi L-am regăsit pe Dumnezeu aşa cum Îl ştiam de o viaţă: bun, iertător, ocrotitor, salvator al tuturor oamenilor, nu numai al evreilor. Şi ne-am recăpătat speranţa şi încrederea.

Am mai văzut un film despre Ludovic al XIV-lea, din care am luat moto-ul de la începutul capitolului şi am hotărit să mă consider rege, să nu mă mai plâng vreodată că mă doare ceva, că mă jenează altcea, decât în sinea mea, numai când n-am încotro. N-o să mă mai văicăresc în faţa nimănui, că oricum, nu-mi trece şi nici nu face bine la psihic.

Pentru acesta, adică pentru psihic, am hotărât să reduc ţigările de la 4o la 2o sau chiar mai puţine. La o oră şi jumătate una, asta ar însemna maximum 15, depinde de câte ore de somn prind. De vreo săptămână încerc. Nu am mai sărit de un pachet, media fiind de 14 sau 15. Astăzi, datorată disputei cu G, am fumat 19. Dar de mâine iar mă ţin de program.

Incolo, nimic deosebit: am comandat un mop H2O (aproape 6 milioane), am aranjat cu Ana să vină de două ori pe săptămână să mă ajute la curăţenie (2,5 milioane pe lună)  aşa că o să am timp de scris. A,  dimineaţă, la piaţă, o ţigancă m-a făcut “babă simpatică” şi a zis că-i place de mine! Eu m-am amuzat, dar Lili s-a enervat: “poate doamna simpatică” şi i-a scăpat printre dinţi un “ţigancă împuţită”, vorba ştim noi cui!

Ia să mă duc eu să fac niscai integrame, poate îmi obosesc ochii şi mi se face somn.

Filmul a fost de vină, zice G azi dimineaţă înainte să plece, fără nici un parapon pe mine.

E   C   L   I   P   S   Ă      D   E      L   U   N   Ă  

Grea treabă lăsatul de fumat!  Care “lăsat” nici nu înseamnă ce zice  că este! Mă chinuiesc să reduc de la 40 la l5. Mi s-a dus pe apa Sâmbetei tot cheful de viaţă. E drept că mai sar la 16 – 18, dar nu peste 20, cât stabilisem la pornire. Sunt tot cu ochii pe ceas, am numai ţigări în faţa ochilor, în gură, în cap! Ba nu, în gură mai am şi o aftă care nu se dă dusă de vreo cinci zile!

Aseară am mai făcut şi o criză de bilă, aşa, pentru variaţie. Am mâncat nişte colivă împărţită de Tanti Jeni. Avea multă nucă.  Acum mai am şi problema acestei colive, care este multă şi căreia G i-a pus gând rău. Ce să fac cu ea? Nu pot s-o mănânc, nu pot s-o arunc, n-am cui să o dau şi nici nu vreau să-l las pe G să o dea gata, că n-are voie.

Cât de sfârşită arăta TJ! Are peste 84, dar este oricum mult prea sleită de putere. Şi mult prea muncită, pentru ani aceştia. Trebuie să mă gândesc la ceva care s-o mai înveselească cât de puţin. O florică, o cărticică?

Este ora cinci a.m. M-am ridicat din pat la ora patru, că nu mai puteam dormi. Am aprins prima ţigare, sperănd s-o recuperez cu vreun somn după amiază, şi am pornit JO de la Beiging. Aseară a venit şi Lenuş din concediu. Motanul a simţit el ceva, că după ce am vorbit cu ea la telefon, a început să miorlăie la uşă într-o disperare, de parcă a simţit el ceva. Drept care, l-am ambalat şi i l-am dus. Nana şi Victor au plecat  în excursie în Apuseni. Mi-a rămas în grijă pisica ei, la care am început să mă duc de ieri dimineaţă. Cred că erau vreo alte şase pe lângă ea, trebuie să găsesc şi pentru ele ceva de papa.

Aseară am văzut ultima eclipsă de lună, Aproape totală. Am ieşit amândoi tocmai în stradă că nu se vedea din cauza pomilor. Următoarea va fi peste 18 ani. Aşa că mi-am încheiat programul la eclipse pe viaţă.

Între timp s-a luminat cerul, dar ciripitul n-a început încă. Somnoroasele! E şase dimineaţa şi ele mai dorm! Or n-or mai fi fiind ciocârlii pe aici. Parcă nu le-am auzit anul acesta. Au apărut, în schimb, multe ciori şi ţărci, care au decimat turturelele şi vrăbiuţele, cărora le-au stricat cuiburile, le-au mâncat ouăle şi puişorii. Ba, au atacat şi mâţele comunitare! 

M I N I A T U R Ă

Ia te uită… o pată pe covor: lumina lunii ! Ce frumos! Pata  asta mi  s-a pus şi pe inimă! De câţi ani n-am mai băgat-o în seamă? Nici nu  îmi mai aminteam că există. Aoleu, ce m-a înveselit!… Şi ce mă mai bucur!…

Şi e ora 3.33!

M U R Ă T U R I ,   D U B L E T E    Ş I    B O S O N I   

 

Cred că m-am ţăcănit de tot! De două zile dau târcoale pe la măcelărie după carne de viţel. Vânzătoarea este deosebit de amabilă. Fiindcă G a plecat la Târgovişte până mâine seară, nu mai aveam nevoie de carne. Dar n-am vrut să par lipsită de bun simţ aşa că am trecut pe la magazin să-i spun că nu mai am nevoie, cel puţin nu azi, dar de cum m-a văzut, vânzătoarea a şi pornit-o spre galantar, drept urmare n-am mai zis nimic, m-am ales cu un rasol şi căteva bucăţi de piept foarte frumoase, cu 70 de mii datorie, că nu aveam bani suficienţi la mine, şi cu problema că n-am unde să le ţin, Congelatorul e plin, poate ar trebui să gătesc, dar n-am nevoie de mâncare decât peste două zile. Las că văd eu ce-oi face…

Şi, ca să tremin cu subiectul ăsta. Peste câteva zile am nai cunpărat de 850.000 lei carne de curcan, iar peste o săptămână încă 5 kg de vită, fiindcă îi promisesem lui Lili şi n-aveam cum să dau îndărăt şi să refuz! Până la Anul Nou nu mai cumpăr carne.

Nu-mi prea mai vine să scriu. Nu că nu ştiu despre ce, dar nu pot. Uite, nici acum. Mai curând aş închide şi m-aş duce să mă zvârcolesc în pat, că nici de dormit nu pot, deşi e aproape cinci dimineaţă.

T O T    F E L U L    D E    C R I Z E

Acum e aproape patru dimineaţă dar peste multe zile. Sunt amărâtă  şi deceptionată. UIT ! Nu mai e vorba de nume, denumiri sau unde am pus un lucru. Acum uit de la mână pân-la gură. Mi-am reamintit ceva ce trebuia s-o întreb pa Nana, ceva despre care nici nu ştiam că uitasem şi până m-am răsucit să iau o hârtie să notez am uitat! Cred că trebuie să mă ţin de scris ori ce-ar fi, dacă nu vreau să devin legumă. Acum câţiva ani, când nu pueam dormi, îi scriam Eshei. Sau în jurnal. Acum nu mai sunt în stare.

E criză economică. G a trebuit să iasă la pensie. Viaţa la bibliotecă devenise de coşmar. Norocul nostru că a fost chemat la Universitatea Spiru Haret să predea sociologia religiilor. Ii şi place şi trece şi mai uşor peste şocul pensionării. Poate îi va ieşi mai curând decizia de pensionare, că am cheltuit vreo 6 milioane cu ocazia asta şi acum nu mai pot să mă descurc cu cheltuielile. Am plătit factura la lumină de 2 milioane şi-mi pare rău acum că mi-am pierdut cumpătul cu amărâta de Felicia, încasatoarea, care nu avea nici o vină. Trebuie să fie o greşeală, dar o s-o las aşa, nu are rost să-mi sporesc tensiunea. Dă-i în pisici de bani. Oricum n-o să ajunga până la pensie. Şi mai vine şi Crăciunul peste  o lună! Dar mai are de luat o leafă, poate ne descurcăm. Poate ia şi de la universitate….

N-a venit iarna încă… Cel puţin aici nu a nins, mă simt destul de bine cu sănătatea. Nu prea mai am putere dar, la 71 de ani, accept. Mai trist e cu memoria. Sper să nu mă lase de tot. De acum o să scriu des, chiar dacă nu am chef sau dacă nu am nimic de spus.

Sunt cam depresată.

Parcă m-am mai liniştit. Mai încerc odată să dorm.

E Întâi Decembrie. 2008. E Ziua Ţării. E prima zi după alegeri.

Abia reuşii să-mi potolesc lacrimile patriotice. Nu, nu e băşcălie! Este dragostea pentru Ţara asta atât de oropsită de-alungul istoriei, pentru amărâtul ăsta de popor, atât de frumos şi atât de prostit de încercările sorţii, de sărăcie, de lipsa de cultură, încât nici nu mai ştie pe ce lume e şi încotro s-o apuce, lăsându-se momit de toţi veneticii şi de toţi vânduţii oploşiţi la putere. Ăştia din televiziuni dau rezultate  parţiale peste rezulate parţiale, erau pesedeii primii, apoi pedeleii,acum din nou e PSD primul, cu două-trei procente, nimic nu e sigur, numai vorbărie şi aiurire. Poate se mai schimbă ceva până spre seară. Oricum, fericită nu sunt, oricum PDL-ul nu are peste 50 la sută. E foarte trist.

Ba nu! Dimineţă m-am dus cu Lili prin zonă şi am nimicit um milion jumate. Nici nu mai ştiu pe  ce. Dar mi-am luat multe, foarte multe dulciuri.  Nu mă mai satur de ele.  Oi fi având diabet. Pe cine ineresează, că pe mine – nu! A fost o bucurie? A fost. La înapoiere mi-a dat Lili un căţel de pluş.foarte frumos şi foarte realist. Ha! L–am păcălit pe Gigi că am adoptat un căţel şi nu s-a prins. A început să strige la mine că să-l dau afară. Că nu sunt capabilă să am grijă de el, m-a împis spre uşă, eu n-am mai putut să mă mai smiorcăi că nu-l duc, că îl vreau, că ce-are cu bietul sufleţel şi am iubucnit în râs. Abia atunci s-a prins şi-am râs amândoi de ne-am prăpădit! Dupăamiază am păcălit-o şi pe Nana, care l-a găsit pe pat, cu capul ridicat, cu urechile drepte, cu ochii la uşă şi a crezut că e de-adevăratelea! Ha, ha, ha… A fost o altă bucurie? A fost. Pe seară au venit copiii, am stat împreună până ce am văzut două seriale, Victor mi-a setat radioul de pot să prind Zu şi Gherilla, am vorbit de una, de alta, despre alegeri şi ne-am simţit bine. A fost încă o bucurie? A fost.  Azi m-am simţit bine, nu m-a durut nimic, nici măcar un oscior, am uitat chuar să-mi iau medicamentele. Iată încă o bucurie! Am încheiat seara cu G revăzând un film care ne-a plăcut “ Cum să-ţi recunoşti sfinţii”, ba chiar am şi dansat pe muzica de final. Nici asta nu e bucurie? Este. Deci, de ce m-oi fi tot văicărind? De proastă! (…vorba  lui G.)

M I N I A T U R Ă

Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului,  una lângă alta, una lângă alta, ca nişte mâini de balerine, cu degetele graţios răsfirate portocaliu către cerul albastru, aşteptând să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată ziua următoare am plutit într-o mare de linişte aurie.

M A R E   G R E U T A T E !

Uf, Doamne, cât îmi  e de greu să reduc ţigările!!! Sunt depresată, îmi găsesc tot felul de vini, de scuze, de motive, mă doare capul şi-mi vine să-mi iau câmpii, să-i dau cu ceva-n cap lui G. Mănânc bomboane toată ziua şi jumate de noapte, nu pot să dorm, visez urât, m-aş zgâria, m-aş arunca pe geam,  mă învinovăţesc tot timpul, îmi vine să mă sfâşii, să-mi jumulesc părul, să mă tai, să mă înţep, să-mi fac ceva rău. Mie şi  celorlalţi. Şi nici măcar nu am nici un spor, că iar am sărit de 20. 25-28! Ce să mă fac? Mi-e din ce în ce mai dificil.

Ca să fumez mai puţin, azi dupăamiază, am dormit  trei ore. Acum e aproape două noaptea şi am fumat mult mai multe ţigări decât cele două pe care le-am sărit, cu somnul.

Am revăzut filmul Vagabondul, ne-a amintit de adolescenţă – eram la liceu când a rulat prima oară la noi - , de India, despre care, la acea vreme nu aveam habar. Şi m-am nostalgat.  Şi acum ce să fac? Nu pot să dorm, nu pot să citesc, nici la tv nu mă prea ajută ochii să mă uit… Imi mai aprimd o ţigară şi mă gândesc la nemurirea sufletului…. Sau  cocleţez…

M I N I A T U R Ă

 Uneori, mai vine şi câte o zi bună!

Şi ce mai zi! S-a cunoscut de dimineaţă. Ba, chiar de azi noapte. Că. -de unde până unde-  l-am visat pe Julio Iglesias! Aşa cum era când a venit la Braşov: tânăr şi neliniştit.  Şi vorbeam cu el. Îi spuneam cât l-am iubit noi, pe el şi cântecele lui, la vremea tinereţii, şi chiar mai apoi. Dar când am fost în India ultima dată, l-am iubit mai mult pe fiu-său. Se părea că nu s-a supărat, aşa că l-am şi pupat pe obraji. Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr! Şi m-am trezit! Că suna ceasul.

PRIMĂVARA, CUCII CÂNTĂ

Trebuia să plec cu copiii să luăm aspirator. M-am culcat la loc şi am mai dormit o oră. Afară plouă. Bate vântul şi e cenusiu. O turturică se uită înfrigurată pe fereastră  clătinându-se odată cu pomul. Mi-e milă de ea.  Pe mine, deşi nu mă bate vântul, mă dor toate oasele. Şi nici nu mai vreau să mă duc să cutreier magazinele. G mă încurajează să rămîn acasă, dar mie mi-e friă de Nana, caut motive mai sofisticate de a nu mai pleca prin vitregiile naturii. Mă aşez mai temeinic în fotoliu şi mă uit prin cameră. Mai întâi însă, îmi pun un Brams, că ştiu că mă îmbărbătează. Când ajunge la Gaudeamus mi-aduc aminte cum, după liceu, pe când eram contabilă, că nu intrasem la facultate, plângeam ori de câte ori îl auzeam! Ce ambitie şi pe mine, că doar ai mei n-aveau nici măcar liceul!  Mă uit la pozele de pe bibliotecă. Victor şi Nana  la o cascadă , tineri, frumoşi, cu un aer independent şi rebe: Nana  cu plete-  Mona Lisă  woodstockistă-,  Victor, hipiot cu barbă şi plete strânse în coadă pe spate. Ah, ce mult îi apreciez pe bărbaţii cu părul lung ! De când mă strădui să-l fac şi pe G cu plete. Dar tot o sâ reuşesc eu! Şi scap şi de tuns!

Mai jos, Esha, mi se face dor de ea şi de India, când o privesc, frumoasă în sariul argintiu, aşezată pe un fotoliu din camera de la Guest House. Alături de ea G şi Nana, tot în India.G tânăr, cu barbă şi păt castaniu, Nana, copi de şase-şapte ani, cu un tricou rosu pe care l-a iubit tare mult şi care ar trebui să mai fie şi acum pe undeva prin lăzi . Încă o Nană, adolescentă într-o poză făcută de Vasile Blendea, Dumnezeu să-l odihnească, cu aer misterios oriental, de cadână care şi-a scos feregeaua. Mai e o poză de-a ei, tocmai bună pentru coperta cărţii pe care n-a mai scris-o, sau a unui c.d. Dar timpul nu e încă trecut, poate oricând să reînceapă să scrie. Vine o vreme când visele din tinereţe încep să te bântuie şi să nu-ţi dea pace până nu le aduci la viaţă. Apoi pozele de la nuntă, care radiază fericire prin fiecare milimetru de imagine...

L-am schimbat pe Brams cu Hruşcă, să-mi aducă sărbătorile în suflet. Şi reuşeşte. De-odată îmi vine o căldură în suflet, o frenezie în psihic şi o idee în minte: un laptop! G a luat leafa de la Haret: 30 de milioane, un soi de avere pentru nişte amărăşteni ca noi. La telefon mi-a zis aşa: “Vin cu banii de laptop!” Eu mi-am spus că asta-i o utopie şi nici nu m-am mai gândit. Până adineauri. M-a luat o exaltare de i-am luat şi lui minţile, când a venit Nana i-am pus banii în mână şi n-am mai discutat! “Are you sure?” îl întreabă pe G din uşă. De parcă eu nu ştiam ce vorbesc. “Very sure!” răspunde el, uluind-o. Aşa că o să am un laptop nou, la care să scriu de drag, să desenez, să mă răsfăţ, ce mai … Ăsta e cadoul de Crăciun de la el.

L-am schimbat pe Hruşcă cu Tudorică Gheorghe. Dintr-o doină de-a lui am luat titlul. Mi se pare atotcuprinzător şi în perfectă armonie cu starea mea de spirit. Imi cântă cucii în suflet a Primăvară, a Infinit, a Nemurire.

Au adus aspiratorul. Zelmer, de ăla te dai  cu el prin casă ca în reclama de la tv. Au adus şi laptopul, japonez, am uitat cum îi zice, Elegant şi deştept. Numai să nu fie mai deştept ca mine! L-au luat să-l încarce cu programe.Trebuie să am grijă şi să nu mănânc şi să nu beau în apropierea lui, că-l stric dacă vărs ceva pe el!  De! Bine că mi-au spus, mai făceam vreo prostie!  A, pot să ascult şi muzică, pot să văd şi filme pe el. Minunat, ce mai!

Acum mă precipit la bucătărie să le fac o ciorbiţă. Apropo de Ciorbiţă, l-am văzut aseară la tv cum îşi punea  poalele în cap, de mi s-a pus pata pe el.  N-am ochi să-l mai văd, urechi să-l mai aud şi inimă să-l mai ascult. Ce mult te-am iubit, Paraschivule… şi cât de mult m-ai dezamăgit!

I-auzi-l şi p-ăstălaltu” cum îmi învolbură sufletul cu cântecele lui olteneşti, atât de apropiate de bocetele tuturor mamaielor din copilăria mea, jelindu-l pe Nea Mărin, aducându-mi-l minte atât pe Amza Pelea cât şi pe unchiul Mărin, plecaţi de mult, amândoi, în alte lumi. Oltenii ăştia şi când se veselesc parcă plâng. Dadă, daică, muică, murgule, neicuţă, of, of, oooof, busuioc, foaieee verdeee, fă  lele, testemele, dor şi primăveri. Să tot boceşti!

Gata ciorba. Numai de i-ar plăcea. Că ultima pe care i-am făcut-o m-a stresat, oho, ce frică mi-a fost că nu-i place! Dar am scăpat. A fost “demenţială”, după prpria ei expresie.

Mă mai uit la tv până vin ei să ia ciorba asta.

N-au mai venit..

A  I  U  R  E  L  I

.

Duminicile sunt plicticoase. Şi dacă mai e şi ploaie…

Mă duc cu Lenuş la 10 Etaje să văd dacă a intrat pensia aia.

Între timp s-a înserat. Acum scriu la computerul cel nou. Mă cam chinui, mi-e puţin teamă de el, dar o să meargă până la urmă.

Pensia nu intrase. Am mai luat de la Lenuş un milion şi am achiziţionat un pulover şi o cămaşă pentru Victor. Am dat-o-n bară. Că nu i-au plăcut. M-am dus pe la cinci, tot cu Lenuş, şi am luat două cămăşi pentru G. în schimb. Nici cu lănţişorul şi brăţara n-am avut vreun noroc. Nici alea n-au fost pe placul Mândrei. Păcat.

Mă mai supărai şi pe G. Că l-am rugat să-mi pună un plasture pe şale şi n-a vrut, că se uita la film. Am vrut să mi-l pun singură şi mi s-a înfăşurat pe degete de abia m-am descotorosit de el! Acum se roagă de mine să-mi pună altul, să-mi facă frecţie, da” eu, nu şi nu, nici de-al naibii.

ISTORIA  CARE  SE REPETĂ  

 Iată că Stolojan şi-a dat demisia! Ce pisici se întâmplă cu oamenii ăştia? E mare nebunie asupra ţării. G. zice că mai lipseşte să-şi dea şi Băse demisia. Oricum, comentariile sunt aiuritoare: presupuneri, speculaţii, câmpi bătuţi în toate direcţiile de tot felul de zănatici, zombi şi profitori. Îl numi pe Boc prim ministru, în locul lui Stolo.

Îmi arătă G pe net ce a declarat Ana Boc, maică-sa pentru Agerpres:    ” N-aş dori ca fi-meu să plece la Bucureşti. Lui Emil i-aş da un sfat: să nu se mai bage acolo  între ei, să-i lase să se murdărească ei în cap. Să nu meargă în locul lui Tăriceanu. N-aş vrea să se ducă să-l mai văd acolo, printre ăştia. Măcar să rămâie să-şi ducă primăria până la capăt, că e foarte greu, că el acasă e foarte puţin, are noroc că-l înţelege femeia. Io i-am zis către el: Emil, de ce ţi-ai ales tocmai serviciul ăsta, cu şcoala câtă o ai avut şi pregătirea? Ş-o ales servici greu, că putea s-o ducă mai uşor. Toţi zboară cu gura pe el, cum zboară câinii să te muşte!”

Iar taică-său: „Îi doresc să fie bărbat la Guvern la fel cum a fost la Primăria Clujului.”

Ţărani de-ai noştri, îi admir şi îi respect. Or fi machedoni? Că „zboară” e aromânescul pentru vorbă, a vorbi. Nu ştiu că, nu sunt vreo deşteaptă, da* zic şi eu. Nu m-ar deranja de fel, că ăştia sunt patrioţi şi îi iubesc.

A fost o zi de alergătură. La măcelărie, la supermarchetul Center, la farmacie, la „38 de mii”, la magazinul de jucării... Dintre toate cele cumpărate menţionez doar o păpuşă care râde până te molipseşte. Nici nu mă îndur de ea, cred că o să mi-o dăruiesc mie însămi.

Seara am jucat o canastă. Împreună cu Lenuş i-am bătut pe bărbaţi! Bravo nouă!

S   O   L   S   T   I   Ţ   I   U     

Ziua cea mai scurtă. Şi am atâtea de făcut! Şi e o vreme urâtă. Şi nu prea am nici chef, nici putere. Şi nici voinţă. Ce să mai... 

Mă dusei la „Miandra” după turtă dulce. Nu găsii. Luai ce se nimeri. Trecui şi pe la „Center”, acolo n-aveau turtă dulce, dar aveau alte prostii pe care le-am achiţionat. Mai trecui şi vizavi, la „Deţinuţi”.unde aveau turtă dulce, nu ştiu cum o fi, am luat două cutii şi roşii, castraveţi şi mandarine. Le cărai acasă, G puse mâna pe mine şi mă somă să-i fac o cafea şi plecai din nou la „Reşiţa”, după picior pentru bradul pe care mi l-a adus Nana aseară. Norocul meu că am găsit şi n-a mai fost  nevoie să mă duc şi la BIG. Am mai luat câte un trandafiraş pitic la ghiveci, pentru Gabi, Lenuş şi TJ. Şi trei kg de struguri, pentru Lili şi pentru mine.

Între timp G a plecat în treburile lui, la cursuri, după ce a mâncat, desigur. A venit Nana şi şi-a luat ciorba, iar eu cocleţez, că nu mai am putere să fac nimic. Voiam să montez pomul, dar a zis Nana că vor  veni ei să se ocupe de asta. Aşa că pot să las pe mâine şi dereticatul prin casă, când vine Ana şi face ea. Aşa că eu o să mă dau puţin, să-mi refac forţa vitală, până vine G.

Aiurea! Am făcut pachetele cu cadouri. Cam sărăcuţe, deşi am cheltuit o mulţime de bani, nici nu vreau să mai socotesc. Şi încă va trebui să mai cumpăr mîine patru trandafiri. Sau ce-oi găsi.

„Emil a lu Nuţu Năii”, alias Emil Boc.

A TRECUT ŞI CRĂCIUNUL ,

A TRECUT ŞI REVELIONUL . . .

Credeam că o să scriu non stop la laptopul ăsta. Da* de unde...  Că nu prea pot să stau la masă din pricina spatelui. Am vorbit cu Costică să-mi facă o măsuţă pe rotile, la nivelul genunchilor, aşa încât să pot scrie stând pe fotoliu. I-am dat şi două milioane avans. Însă i-au venit copiii de pe oceane şi acum e ocupat cu ei. Mai stau pe tuşă până o avea timp. (Veni Popescu după ziarele pe care am promis aseară că le cumpăr şi de care am uitat total! Mamă, mă ramolesc! Mă apucă o disperare crescândă cu fiecare zi care trece!.

R  Ă  Z  B  O  I        Π N       D  I  R  E  C  T

Stau chircită în fotoliu şi urmăresc războiul din Palestina transmis în direct la televizor. Mi-e şi mai frig  când văd elicopterele care aruncă rachete peste Gaza şi-mi închipui ce-o fi în sufletul oamenilor ălora, asediaţi din toate părţile şi care n-au unde să se ascundă decât sub pământ şi să tremure pentru vieţile lor.

Şi-mi vine în minte războiul copilăriei mele  din anii *40-*44. Ce  înseamnă să fii copil! Nu simţeam nici un fel de frică. Ne uitam de sub streşini cum cad bomebele, le număram şi după înceterea raidului porneam pe străzi să vedem la faţa locului unde au picat şi să strâgem poleiala care căzuse odata cu ele. Una picase peste morga spitalului de copii „ Regina Mamă Elena” (acolo, în curtea spitalului se afla o biserică, chiar în aripa de la intrarea în curte, de fapt era o biserică aciuată într-o clădire administrativă, la subsol, clădire în care se afla şi grădiniţa la care mergeam şi eu. Împreună cu ceilalţi copii din vecini, am coborât în beciul în care se afla morga, undeva îa marginea curţii destul de mari a spitalului. Nu erau morţi acolo. Doar un rănit de pe stradă care se refugiase la adăpostul efemer al morgii. De fapt, bomba căzuse mai departe, în Groapa lu” Ouatu”, plină cu adăposturi antiaeriene, în care, adesea mă duceam şi eu împreună cu mama şi mamaia. Alteori coboram în pivniţa de sub casă, mama se culca peste mine, mamaia deasupra ei, iar peste toate trei trăgea albia de lemn pentru spălat rufele.  Să fi avut cam cinci ani. N-am uitat. Tata era pe front. Dar frica n-am simţit-o niciodată. Ce ştiam eu? Totul făcea parte din joacă, din viaţă, din moment ce m-am născut în anul în care a început războiul.

Am întrerupt războiul şi m-am dus cu copiii la Cultural pentru a îi cumpăra un cadou lui Lili, de onomastică. Un elefant de onix, să-i amintească de mine peste ani şi ani. Apoi am văzut nişte desene animate cu Shoan, the sheep, am dormit, iar peste 10 minute ne ducem la Popeşti, la canastă. Poate mai scriu la noapte, şi sper că mi-am ieşit din băltoaca cu amintiri.

A  N  I  V  E  R  S  A  R  E

Peste 40 de minute se împlinesc 71 de ani de la propria-mi  naştere. Halal de mine! Şi aşa zisa „petrecere” a fost de tot rahatul: mai întâi m-a speriat Nana, căreia i-a fost rău şi care m-a repezit când mi-am spus părerea despre ce ar trebui să ia să se liniştească. Nici la Bulică n-ar fi ţipat aşa. Am pus un pic de bot şi mi-am făcut de lucru cu uscăturile pe care le-am cumpărat  pe la prânz ca să am cu ce-i servi pe ei şi pe Popeşti, în afară de tortul pe care mi-l cumpăraseră ei. Am pus şi sucul în pahare şi am tot privit pozele care se perindau pe rama digitală pe care mi-au făcut-o ei cadou. Între timp Lenuş a avut grijă de conversaţie. Intr-o vreme s-a simţit şi Nana mai  bine, ne-a servit tortul şi au şi plecat.Am pus de o canastă, am fost pereche cu Popescu, G în dreapta mea, îmi promite că n-o să mai facă şi astăseară scandal. Imediat mi-a zis că lui Mihai i-am dat aseară pachet după pachet iar lui nici pomeneală! Am tăcut. Apoi s-a luat la ceartă cu Lenuş, că nu face nimic, nu s-a etalat niciodată, îi dă indicaţii da” nu e bună de nimic, apoi a trecut la mine şi a început să urle la mine. M-am supărat am zis că n-o să mai joc dar  nu s-a potolit. Până la urmă au câştigat el şi Lenus, dar a fost tot cu ţâfna pusă.  Popeştii au plecat, eu am strâns şi am spălat vasele, el s-a  lipit iar de calculator fără să scoată o vorbă. După vreo oră a venit la televizor, a schimbat programul de câteva ori şi se străduia să-mi ţină o conferinţă. I-am spus că nu e cazul să se străduiască să-mi facă conversaţie. S-a ridicat şi a plecat să se culce fără să-mi spună măcar noapte bună!

A bătut ceasul de ora unu. Am împlinit saptezeci şi unu de ani acum câteva clipe, de una singură şi fără nici o bucurie. Nu că 71 de ani ar putea fi un motiv de bucurie, dar măcar să fi compătimit cu careva. Eh, asta e!

S  F    N  T  U  L           I  O  N

Sf. Ion. Ziua lui Lili. Ne-am dus împreună la piaţă. Eu să-i cumpăr ei flori, ea să-mi cumpere mie. Naşpa, nu? Da” i-am luat nişte crini magnifici, uriaşi şi glorioşi. Sunt bucuroasă. Sper doar să nu fi sărit peste cal şi să nu creadă că mă dau prea mare. Dar cât de frumoşi erau! Şi ea merită pe de-a-ntregul, că e prietenuţa mea.

Îl iertai pe G deşi nu merită. Nu vreau să mai sufăr şi din pricina lui. M-ajunge fi-mea, care se plânge că o doare capul, eu intru în panică, nu mai gândesc limpede, că toată viaţa capul doare pe oricine. În afară de G, dar cum să-l doară pe el ceva ce n-are!

Au venit nişte poze de la Tara de la nuntă, cu soţul, cu Radha şi soţul ei şi -mai ales- cu Esha şi Andre. Doamne, cât sunt de frumoşi şi ce dor îmi e de ei... Am rugat-o pe Nana să mi le pună pe rama asta deşteaptă, când o mai veni pe aici.

N-o să mă învăţ minte niciodată, şi dacă o să mă mai supere G la canastă, aşa-mi trebuie, că iar am acceptat să joc! Ne ducem la Popeşti. 

Aproape că ne-am certat iar. Peste noapte m-a chinuit bila cu tot tacâmul, n-am dormit şi m-am tot întebat dacă n-o fi şi vina mea, că prea sunt nervoasă şi prea mă ambalez uşor. Aşa că o s-o las mai domol cu istericalele.

A  S  T  A  -  I      V  I  A  T  A

Ia să mă îmbrac eu şi să plec în lume, Adică în zonă. Deşi nu e prea frumos afară, cel puţin nu pe cât se lăudau ieri la tv: soare (ba!), 15 grade (ba!), voioşie (nici atât!)

O sun pe Lili, ca să nu bodrigăi singură, îl luăm şi pe Mihai, copilul lui Adrian, cu noi şi facem o roată pe Brâncoveanu, aşa, ca să ne aflăm în treabă. Cumpărăm şi câte un loz, poate avem noroc, de data asta, alte oareceuri de la Megaimage, venim acasă. De una singură, mai dau o raită să caut o cănuţă de cafea şi cumpăr încă un ceas, de jenă, să nu plec cu măna goală din magazin. Pe seară vine Nana pe aici iar eu, laşă, n-am curaj s-o strând în braţe şi s-o mângâi, deşi îmi doresc din adâncul sufletului. Mă bucur că acceptă să-i încălzesc nişte sare şi-o pună pe piept, că o doare. Pleacă şi ea, rămân cu G. cu care reuşesc să mă râcâi în cele din urmă şi pleacă, şi el, aproape supărat pe mine, să se culce.

Păi, asta-i viaţă? Păi, merită să scriu banalităţile astea? Pe cine interesează, că pe mine una, în nici un caz.

Şi cam tot aşa mai trec nişte zile , iar eu sunt tot atât de tristă ca ele. Şi mai şi plouă!

M  A  S  A

Gata! Nu mai am nici un motiv real sau inchipuit să nu scriu. Deşi, dacă scormonesc bine, pot  să spun că e cam prea înaltă şi nu îndeajuns de apropiată pentru o poziţie comodă a mâinilor. Care mă vor durea mai mult ca sigur. In schimb e mai aproape de ochi. Şi dacă îmi pun o pernă la spate, poate n-o să mă doară coloana. E vorba de masa pentru calculator pe care mi-a făcut-o Costică. Alltfel, e frumoasă, are şi rotile, răsfăţ, ce mai... Îmi mai doresc  conectarea la internet şi n-o să mai  pot născoci nici un amărât de motiv pentru a nu scrie. În afară de  „ la ce bun ?”.

Oare de ce n-oi mai avea tragere de inimă pentru a scrie? Sunt atât de apatică, de lipsită de interes ...

Păi, să încep cu cele rele:

Am dat 80 lei pe o plantă plus 10 lei căratul acasă şi trage să moară. Cred că era bolnavă de când am cumoărat-o. Mai aveam una de acelaş neam şi a murit şi ea! Ce-or fi avut? Mi se rupe inima de mila lor.

Lui G i-au reţinut cel de al 13-lea salariu şi nici azi nu i l-au dat, deşi sperasem. Dar n-are a face, bine că  nu mai lucrează acolo. A ieşit la pensie de două luni.

Mausul ăsta nou s-a şi stricat şi nu prea mă mai pot folosi de el.

Aştia vor să ne pună cipuri! Ca-n SF-uri! Să ne dirijeze ei în ce  direcţie vor. Cred că n-o să mai apuc ziua aia, spre norocul meu.

S-au scumpit toate, dar cel mai tare mă afectează ţigările. Vor ajunge 91 de lei pachetul! Va trebui să mă las, că nu-mi ajunge toată pensia. Încep deja să intru în depresie.

E jalnic ce rahaturi scriu, mai bine îmi văd de treabă şi tac din gură.

Dar, pe seară, m-a sunat fata şi mi-a umplut inima de căldură. Si am uitat de toate negurile.

Poate mâine o să fiu mai optimistă.

E atât de linişte şi pace în casă. A fost Ana şi a făcut curat. A şters praful peste tot, a făcut ordine peste tot. Mi s-a mai scuturat şi mie praful de pe creier şi parcă mi s-au mai ordonat şi ideile.

G vine tocmai spre seară, aşa că am dupăamiaza asta calmă şi luminoasă doar pentru mine. Sau, nu tocmai. Mai întâi a fost Gabi, cu care am petrecut vreo două ore, făcând planul de plecare în Kenia, am tratat-o cu hamsii afumate, de care eu sunt încântată şi care au fost şi pe placul ei. Acum s-a anunţat Lenuş, aşa că amân pentru vreo două ore încă. Dar n-am nici o probemă, e atât de plăcut, că-mi vine să dansez!

A plecat, dar mi s-a făcut un somn... Mă dau puţin.

H  A  R  A  B  A  B  U  R  Ă

L-am prins pe Viorel şi m-am apucat de zugrăvit !!! Şi de pus parchet în sufragerie şi în dormitorul lui G. Mamă, ce balamuc! Dar trebuia s-o fac.

             E mizerie şi praf peste tot, toate puse claie peste grămadă, nu ştiu nimic despre orice obiect şi mă apucă ameţeala numai când mă gândesc cât de greu îmi va fi să le  pun pe toate la locul lor! Şi mă doare spatele... si capul...şi urechea stângă... Eeee... ce bine mă simt!

După 10 zile, nici măcar o cameră nu e gata. Băieţii ăştia vin doar serile. Peste zi eu tălălăi prin casă şi mă dau de ceasul morţii că nu îmi vor ajunge banii. Că G n-a primit leafa de la serviciu, nici pensia de la scriitori şi nici pe cei de pe carte. Pe care contam, când m-am apucat de curăţenie. Am fost nevoiită să-i cer fetii împrumut, o să-mi dea, dar mai întâi am primit ce meritam: un frecuş zdravăn şi jignitor. Ce să-i faci, dacă sunt prea bătrână pentru a merita să mai investesc banii în ceva de care n-o să mai apuc să mă bucur şi de care “ceilalţi” n-au nevoie... Hai, că sunt cinică. Dar şi ofensată. Şi foarte mâhnită. Poate n-a realizat ce spune.

Au trecut mai bine de două săptămâni, starea de spirit mi s-a schimbat de nenumărate ori de atunci. Între timp s-a terminat cu zugrăvitul, aproape şi cu curăţenia, am şi trei băieţi care  dorm aici, de la  Miiercurea Ciuc şi care peste zi fac reparaţii la Nana, mintea mea se învârte ca un titirez, că mi s-a trezit spiritul creator şi-mi umblă prin cap numai dulapuri, canapele, lămpi, cărti de pus în ordine, cărţi de scris, perdele, draperii (sau jaluzele?): mă mai doare şi spatele peste toate astea, nu dorm noaptea, dar dorm peste zi, îi fac lui G zile fripte că mănâncă prea multă pâine, prea multe  aere, că-şi vede de treburile lui, că de unde să fac rost de bani pentru toţi gărgăunii din capul meu, etc, etc....  Ce aiureli!

Continuare in postarea urmatoare