JURNA LAMAR de Rodica Anca. Lansare la Gaudeamus 2011 – continuare

Rodica ANCA

M I N I A T U R Ă

A doua zi de Paşte. Am auzit cucul cântând.... De vreo cinci sau şase ori cel puţin. Nu-l mai auzisem de câţiva ani.

C  U  T  R  E  M  U  R  E

25 april 2009, aseară a fost un cutremur de 5,4 pe Richter la ora 20.18. M-am speriat asa de tare că încă nu pot să dorm deşi e ora 2.30. N-am nici integrame, nu văd nici să citesc, nu găsesc nici un film, aşa că scriu.

 A trecut Paştele, aşa cum a venit, tiptil, cu stres mare, cu oboseli, cu griji, dar nu datorită sărbătorii înseşi. Ci faptului că  fata a fost bolnavă, (vertebra C5), de n-am mai ştiut nici pe ce lume sunt.  Acum se simte mai bine, dar stresul, spaima, oboseala, îngrijorarea, temerile încă nu mi-au trecut. Tot mai tresar când sună telefonul, tot nu pot dormi nopţile liniştită, tot mai trebuie să-mi fac curaj să-i dau telefon şi s-o întreb cum se simte. E groaznic să nu pot face nimic pentru a o ajuta. Mai imi spun şi eu câte o părere şi o mai şi enervez. Mai bine tac, dar mă simt atât de neputincioasă....  Aseară încă, mai aveam tendinţe depresive dar m-am inforţoşat şi m-am zbătut să scap de gândurile negre. Aproape că am reuşit, mai ales că astăzi se pare că se simmţea bine.

L-am iertat şi pe G. care mă supărase foarte tare că strigase la mine că nu-i dau să mănânce dulciuri şi că eu mănânc, ceea ce nu e tocmai adevărat. Datorită oboselii mi s-a pus pata pe el şi n-am mai vorbit cu el. Aveam gânduri morbide, sinucigaşe, de răzmeriţă, de luat lumea-n cap. Noroc că am depăşit perioada de criză şi am început să mă potolesc. Dar mi-a trebuit multă voinţă.

Şi peste toată turbulenţa asta psihică veni şi cutremurul!

S-a dus. Nimeni n-a păţit nimic, doar Lenuş a venit după un pachet de ţigări, după ce se străduise trei zile să se lase.

Am mai avut parte de câteva cutremure însemnate de-a lungul vieţii: cel din l940, pe când aveam doar trei ani. Mi-amintesc cum se strânseseră toţi vecinii sub caisul din fundul curţii şi pe cineva spunând: „uite că au ieşit şi şobolanii afară, de frică”. Până am terminat şcoala primară, am trecut zilnic pe lângă o casă în ruină care se prăbuşise la acel cutremur.

Următorul a fost cel din 1977, 7,4 grade, foarte puternic, aproape 2000 de morţi,  printre ei mulţi oameni mari -actori, scriitori, muzicieni-  nenumărate clădiri dărâmate, de data asta blocuri cu multe etaje, pierderile au fost imense, atât în vieţi cât şi materiale.

Apoi, în 1979, cel din India. Eram la Dharamshala, era seară, a fost o zguduitură îngrozitoare, s-a crăpat zidul casei în care stăteam. Simţeam munţii clătinîndu-se şi auzeam stâncile prăvălindu-se. A doua zi am plecat înapoi  la Delhi şi niciodată nu ne-am mai întors colo. Deşi era feeric peisajul, casa fiind pe panta muntelui, vedeam dealuri şi păduri în vale, seara sburau licuricii cu sutele, maimuţele veneau la fereastră să cerşească ceva de mâncare pentru puii pe care îi purtau la sân sau se ţineau după traista cu banane.  Mai era cineva nevăzut care cânta serile la flaut o muzică sfâşietor de tristă, care-mi picura în suflet dorul  de lumi îndepărtate, neştiute, păstrate pe undeva, prin străfundurile ADN-ului. Toate aceste minuni au mai atenuat şocul cutremurului, dar chiar şi acesta a fost magnific în amploarea şi forţa sa, faţă de care oamenii, animalele, pomii, nici măcar molecule nu erau. Poate neutrini, quarci, sau nici atît.

Am mai prins unul în 86. Lucram la Curtea Sticlarilor. Eram jos în atelierul de la cuptoare. Ziduri groase de peste un metru, rezistente, eu am fugit afară, cădeau ţigle de pe acoperiş dar nu m-a nimerit nici una. După ce s-a oprit, Cristina m-a certat că am fugit afară. Că acolo unde ne aflam, în afară de faptul că zidurile erau atât de groase mai era şi tavanul în arcade şi n-ar fi căzut. Avea dreptate. Bine că n-am fost în în atelierul de la et. 1 ca a picat candelabrul drept pe masa mea şi a Cristinei. Chiar de nu ne-ar fi cazut în cap, nişte tăieturi tot ne-ar fi făcut cioburile.

Altă dată, eram acasă singură, doar cu Janelu, papagalul. Ai m ei erau plecaţi într-o vizită. Când s-a pornit, n-am mai fugit afară că nu m-am îndurat să-l las pe Jane singur şi nici nu puteam să-l iau cu mine că avea o colivie foarte mare. Pe G şi pe Nana i-a prins în lift! Bine că n-au păţit nimic. De parcă sperietura nu contează!

A L T Ă    C Ă L Ă T O R I E    D E     P L Ă C E R E

De două zile mă chinuiesc să mă acomodez cu o inevitabilă „călătorie de  plăcere” la Vâlcea şi nu reuşesc de nici un fel. Întâi m-am  „oribilat”: că de ce, cum, eu? Nuuu! Nu mă duc eu de acasă! Nici nu discut! Apoi, sub pisălogeala lui G, m-am revoltat. Am sărit la beregăţi, am încercat să-l înfricoşez, să-l ameninţ, să-l sabotez. Nu şi nu, eu nu mă duc de acasă! Apoi am începot să obosesc, să mă înmoi, să mă blegesc, el a luat avantaj, n-a  mai ţinut seama de mine, a anunţat-o pe Nana, căreia nu i-a venit să creadă că sunt de acord şi s-a mai şi bucurat, drept care eu am inmuiat-o de tot cu răzmeriţa, G s-a pus ca râia pe mine, de nu mai am nici o scăpare! Mă duc, cu totul şi cu totul împotriva voinţei mele. Ştiu eu că or să mă apuce toate durerile, toate urgenţele, toate nevricalele! Şi sunt sigură că se va strica şi vremea, o să-mi fie frig, n-o să pot să stau afară, o să mă stric la burtă, buda e tocmai în fundul curţii, o să-mi fie frică de câine noaptea de trei patru ori să mă duc la piu, cum zice fi-mea, of! Nu-mi era mai bine acasă, fără nimeni care să-mi comande cafea şi să-mi ceară de papa de cinci-şase ori pe zi, fără nici o grijă? Ei, asta e, dacă mi-am lăsat garda jos şi n-am fost atentă, că, de fapt, eu n-am zis niciodată că da, merg. Acum mi-e teamă să nu uit ceva vital acasă,de ex, medicamentele toate sau doar unul singur, tocmai de care sigur că o să am nevoie acolo, sau ce să mă fac cu floricile mele care rămân singure şi neudate trei zile, etc, etc.

Nu vreau să mă duc!!!

Şi mai trebuie să fac şi bagajele, să mă spăl şi pe cap, şi dacă intră hoţii, şi dacă să iau calculatorul cu mine, sau mai bine nu, şi cu ce pisici să mă îmbrac, întrucât eu sunt dotată doar cu haine pentru piaţa Reşiţa, iar ăia or să mă ducă de colo-colo, exact ce mi-e mie mai drag pe lume!

Nu vreau să mă duc!!!

Mai mult ca sigur că fi-mea o să fie arţăgoasă şi o să mă repeadă şi o să fiu lezată, o să fiu agitată, şi cu fundu-n sus, n-o să am linişte şi pace, n-o să.mi placă nimic şi o să-mi plâng de milă şi o să-i supăr pe toţi din jur cu mofturile mele! Hm! Ce-ar fi să mă port în aşa fel, încât să se-nveţe minte, şi altădată să mă lase-n boii mei! Te pomeneşti că nici aşa n-o să fiu mulţumită, că uite, pe mine nu mă iau! Nicicum nu e bine! Nu era mai bine dacă nu insista G. de la bun început? Ce liniştită aş fi fost acum...

Şi tot nu vreau să mă duc!

M-am dus cu Lenuş şi am cumpărat câteva medicamente care îmi lipseau, cafea şi ness, alte nu-ştiu-ce-uri, am venit acasă şi am început să adun ce trebuie să pun în sacoşă şi m-a cuprins deja stresul. Cred că sunt paranoică. Nici nu ştiu la ce oră plecăm, nici dacă Nana este de acord cu lucrurile pe care le-am strâns pentru a le duce la ţară, cerul s-a acoperit de nori, poate mâine dimineaţă plouă, tocmai bine pentru plăcerea mea de călătorie. Poate că n-or să mă oblige să plec pe ploaie. Sunt foarte nefericită şi stresată.

Am dormit puţin şi agitat. Am mai greşit şi ceasul şi m-a trezit de la 4.30!  Văd că e soare. Incă. M-am  îmbrăcat mai gros, Ca pentru vreme rea. Mă strâng pantalonii, sutienul şi burtiera pe care am pus-o din două motive: mă doare spatele şi e şi burta prea umflată. Dacă m-am lăsat prostită... Acum aştepăm să ne sune copiii.

Până să sune ei, n-am mai putut să îndur şi mi-am scos totul de pe mine, că sunt umflată ca o băşică de peşte. Mi-am pus ceva mai lejer, măcar pot să răsuflu. De stres, d-aia m-am umflat.

Nu mă duc! Nu mă duc! Da* mă dusei! Ce, e după mine?

Una peste alta, n-a fost chiar o tagedie. Ba chiar, în linii mari, mărturisesc că mi-a făcut plăcere. E adevărat că dacă aş fi stat acasă m-aş fi odihnit, mi-ar fi fost mai comod, nu m-aş mai fi agitat, dar nici nu aş mai fi văzut liliecii în floare peste tot, cîmpiile galbene, de rapiţă. lângă cele verzi, de grâu, păduri pe dealuri, cuiburi de berze, raţe  sălbatice pe Olt, porci arămii, pui de curcă, cocoşi ţanţoşi şi curcani fuduli tare, chipuri de  ţărani arse de vreme, de muncă, de necazuri, de bătrâneţi, cu privirea tristă sau veselă, iscoditoare, plină de întrebări la care nu aşteptau răspunsuri. Satul pustiu, fără ţipenie pe şosea, doar la biserică, un  grup de voluntari se străduia să ridice un gard la cimitir. Linişte nefirească, faţă de alte dăţi. Acolo vor copiii să-şi ridice o culă de refugiu din faţa sorţii. De frumos, era dumnezeiesc. Şi ceva ca o pace, ca o linişte care venea din străfundul sufletului şi al pământului înălţa toată natura spre tăriile cerului, spre Dumnezeu. Ceva ce mă lega de pomi, de grâu, de păsări, de ceilalţi oameni, si eu eram peste tot şi în tot, şi totul era în mine.  Pentru  acest sentiment sublim de ubicuitate, pe care l-am simţit şi pe care îl voi păstra în suflet, nu-mi mai pare rău că m-am dus. Şi nici de ditamai urciorul cu care m-am dotat la ochiul stâng, de nu mai pot să citesc la televizor. Ei, fac şi eu ca mamaia: „ce,eu nu văd?” Ascult!

M-am băgat peste tot: în grajd, în cocină, în coteţe. M-am jucat cu pisicul, am făcut pe cloţa cu puii de curcă, am cochetat cu Lasie, căţeluşa, am alergat cocoşul cu aparatul  foto, m-a alergat curcanul care nu voia poze de scandal, am dat bomboane la porcii ăia roşcovani, am mutat puii cu căldarea în coteţ, mi-a fost cald, mi-a fost frig, mi s.a pus bila de la mujdei, am mâncat ouă prăjite, carne friptă, ce mai, am făcut numai de-ale nefăcute. Şi? Ce dacă!

C  O  C  L  E  T  I

G. a plecat la Braşov, m-am pus în fotoliu şi tricotez câteva cordeluţe pentru Fată, care s-o ferească de aerul condiţionat. Urciorul dobândit la Vâlcea se dezvoltă frenetic, mă ustură-mănâncă-doare, mi-a închis aproape de tot ochiul cu care vedeam mai bine, celălalt e bun doar la general, receptez nu doar două imagini, ca până acum, ci patru, dacă mă forţez să-l ţin deschis, sau una neclară, dacă renunţ la el. Mă frământ ce-o să fac dacă nu-şi revine. Adio orice activitate „intelectuală”, cum ar fi integramele, cititul, scrisul. E, trec şi eu pe filosofie şi meditaţie, pe viziuni, pe dictare, pe audiţii de muzică, sau îl angajez pe G să-mi citească. Toată ziua am lucrat la cordeluţa Fetii şi pe la miezul nopţii am terminat-o. Cât de greu îmi merg mâinile! Parcă n-ar fi ale mele. Parcă ar fi proteze. Şi ochiul tot mă doare.

A trecut o săptămână şi mi-e din ce în ce mai rău: mă doare urechea de pe aceeaşi parte cu ochiul, un ganglion de sub ea.  mandibula şi câţva dinţi din proteză!  Ochiul vede tot mai prost, nu mai pot să citesc la tv, nici să văd cât e ceasul ăla electric. Nu pot să adorm decât spre ziuă, mă mai apucă durerile şi peste zi, Mă dusei de cumpărai antibiotice şi calmante de 500 de mii. Şi mă mai doare-arde şi stomacul. După câte medicamente am băgat în el, nici nu e de mirare.

Să-i mai aud eu altă dată că mă scot din metabolismele mele! Că nu mă mai las prostită!

Gata! De mâine nu mai deschid nici televizorul, nici calculatorul! Sau am mai zis asta odată? M-am vindecat după mai bine de zece zile de dureri, m-am complăcut în lenevire şi acum am rămas blocată pe stop! E, ia să mă adun eu şi să mă înforţoşez să depun oarece activitate voluntară în folosul familiei! Nu ştiu cum pot să stau toată ziulica fără să fac absolut nimic, frec jocurile astea stupide pe calculator şi evit nişte gânduri triste, mă prefac interesată de ştiri, de filme, de politică, în realitate nici că mă interesează ceva, orice.

Nu mai văd bine nici cu ochiul stâng, doctoriţele, amândouă, mi-au zis că o să orbesc, că să mă operez de cataracte, dar nu acum, una a zis că ochelarii nu mi-ar ajuta la nimic, cealaltă mi-a luat 4 milioane pe două perechi! Şi totuşi nu vreau să-mi pierd optimismul: se poate şi mai rău. Şi nici fatalismul: ce-o fi o fi. Doar n-o să stau să aştept moartea fără nici un fel de activitate care îmi mai este accesibilă. De exemplu să gătesc. Mi-e cam greu să stau în picioare, dar mai pot. Mai pot să mă duc până la Huedin la cumpărături, dar la întoarcere am spinarea ruptă. Rar, şi numai însoţită, mai ajung la Reşiţa. De BIG nIci nu mai poate fi vorba. O să încerc mâine încă odată, cu Lili, ca să mă conving. De unde să fac rost de puţină bucurie, un dram de voinţă şi un strop de puterinţă?

De-aia zic că nici să mai scriu n-are nici un rost. Ca să mă văicăresc de nevolnicia trupului? Că nici fantezia şi visarea nu se mai simt prin preajma mea. Măcar de-aş putea să scriu. Dar nici un subiect care-mi trece prin cap nu merită, şi-apoi pe cine interesează?

Şi nici să mă cufund în meditaţie şi rugăciune nu reuşesc. Nu ştiu cum să mă rog. Tatăl Nostru parcă o spune altcineva în locul meu,

 pe tot timpul rostirii mă gândesc la felul în care o spun nu la Cel căruia mă adresez, mă sfiesc să vin mereu doar cu doleanţe, mi se pare o impertinenţă.. Eh, tema asta e vastă şi trebuie aprofundată.. Altădată.

O să mă uit doar la Cazan, la revista presei şi la Tânăr şi Neliniştit. Şi de la ora 19. Bas. (adică: „atât!” În hindi, măi!)

M I N I A T U R Ă

 Sedna – planetă descoperită în 2003 de Voyager 1, dincolo de Pluto. În 2013 va fi lansat un  nou telescop, căruia i-am uitat numele, care-l va înlocui pe Hubble. Poate-l mai apuc!  Webb, în infraroşu, îi zice telescopului.

                                                                    X

M-am dat! Scriu şi ascult Wagner -Maeştrii Cântăreţi- simultan! Direct de la Bayreuht! Mi-a pus Victor radio România Muzical pe calculator. Il iubesc.  Măi, măi! Păcat că nu prea mai văd literele. Dar mă descurc. Muzica mă încurajează. Şi, de fapt, pe cine mai interesează? Scriu aşa, ca să mă aflu în treabă. Să îmi dau aere de intelectual, în timp ce, vorba lui Rădoi, mi-am pierdut orice interes (dorinţă).  Şi uitai, am şi internet. Mamă, mamă!

AŞ

Aş! A mers două zile şi s-a poticnit. Nici de muzică nu mai am parte. Nimic nu mai vrea să meargă. Toate mă lasă. Inclusiv coloana vertebrală. Şi la propriu, şi la figurat. Eh...! Şi nici ochii. Aproape că nu  văd ce scriu, trebuie să mă zgâiesc ca să pot vedea dacă am scris corect. La naiba!

SPIRIDON POPESCU

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă în scris poruncă Morţii

Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurlii,

Dă în scris poruncă Morţii,

Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă în scris poruncă Morţii

Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare.

Moaie-Ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare,

Dă în scris poruncă Morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

Uite că au trecut câteva luni bune de când mi-am copiat poezia asta pe care o citesc de câte ori vreau să mai scriu şi nu pot, şi uite că mai trăim şi eu şi calul. Domnule Spiridon Popescu nu fi supărat că am transcris poemul, îmi place atât de mult încât aş fi vrut să-l memorez dar, din nefericire, nu mai am îndeajuns de mulţi neuroni funcţionabili. Iţi mulţumrsc că ai scris aceste versuri pline de sensibilitate şi de iubire.

Vine Crăciunul anului 2009. (ziceam să nu pun date, dar mă gândii eu, în sinea mea, că nu strică, cine ştie pe unde m-oi afla peste un an!)

L-am pus pe Hruşcă  să-mi  umple inima de extaz cu colindele lui cele minunate şi mă cufund în linişte, în pace, într-o  melancolie mistică plină de reverie, de sentimente, de simţiri, de trăiri din alte vremi, din alte lumi, din alte vieţi, - vremuri de mult trecute, lumi de mult pierdute, vieţi de mult pierite... Mamaia, Mama, Tataie, Cristina, Cateluţa, Geta şi multe, prea multe alte suflete, care vin în întâmpinarea mea din adâncul menoriei, şi -mi binecuvântează inima cu iubirea  lor.

Şi mă cuprinde cu căldură o iubire nesfârşită pentru toţi cei care îmi sunt aproape acum - copiii, G. şi Noana,Petrică, cuscrii, dna Gosp. Tanti Fane, Tanti Jeni, Gabi, Lili, Lenuş. Nu sunt prea mulţi. Dar mai sunt şi alţii, pe care nu-i ştiu însă pe care îi simt.

Îmi vin în minte dealurile Mehedinţiului din copilărie, şi, iubirea asta mare din inimă, se aşterne si peste ele, precum o ploaie de lumină.  Cred că nu mi-e a bună, că iubesc şi florile, şi copiii, şi muzica, şi pictura, şi tot-tot ce există.  Chiar şi treburile care ieri mă speriau, acum prinsei putere şi pot să le fac. Iubirea poate orice.

CRĂCIUN 2OO9

A nins temeinic vreo trei zile,a fost şi viscol. Acum e soare cu  dinţi. Dar e plăcut, mai ales de privit pe fereastră. Am terminat de cumpărat cam tot ce trebuia pentru sărbători ba cu ajutorul fetii, ba cu al lui G. că e cam dificil de mers prin zăpada pe care nu se îndură nimeni s-o cureţe. Aşa, cu G cărând sacoşele, cred şi eu că puteam să zburd prin nămeţi, fluturându-mi aripile cu bucurie de copil.

Şi mi-am mai pus şi la geamul de la sufragerie muuulte beculeţe, de mi-amintesc de Divali, de Piaţa Universirăţii şi, puţin, de licuricii dim Dharamshala... Numai de-ar rezista scotchul.

Mâine am emoţii – vin copiii să facem sarmale. Eh, mă descurc eu cumva, de ce să-mi fie frică? Am terminat piftia, ciorba, mâine vine Ana şi facem loc pentru pom, ce mai, încă un pic şi gata, termin cu stresul sărbatorilor.

„Lasă, zice fi-mea, că nu te mâncăm, mă rog, nu de tot, mai rămăne ceva.” Aşa că mai prinsei o ţâră de curaj.  Deci mă uit în spre fereastră şi îmi imagiez că ledurile sunt stele pe cer, şi mă duc puţin să colind printre ele. Şi apropo de colinde, veniră mai devreme două fete de 12-14 ani, primele, şi au cântat minunat, iar adineaori doi flăcăi cu voci  profunde de başi, care au cântat dumnezeieşte o colindă pe care n-o mai auzisem despre Maica Domnului.

Şi au trecut zilele Crăciunului... Am fost şi stresată, şi bucuroasă, si fericită, şi nerăbdătoare, şi calmă....M-am străduit din toate puterile, fizice şi financiare, să dăruiesc din inimă, fiecăruia câte o bucurie. Îmi doresc din suflet să fi reuşit.

Dar am şi primit. Am primit de la Nana şi Victor, o îmbrăţişare ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Îmbrăţişare  pe care o voi păstra în suflet să-mi oblojesc cu ea bătrâneţea, tristeţile, care îmi va da tărie, încredere, curaj să trec peste necazuri, să dau piept încercărilor care mă aşteaptă de-alungul drumului ce mi-a mai rămas. Şi pe care să-mi amintesc ori de câte ori mă va mai repezi. De câte ori îmi va fi greu îmi voi reaminti căldura pe care mi-au dăruit-o cu această îmbrăţişare din seara de Moş Ajun. Preţuieşte mai mult decât tot ce am mai primit, mai mult decît toate  comorile lumii.

MINIATURĂ

Mărul de sub fereastra Fetei s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă  castă în rochia ei albă, diafană, cerească. M-am bucurat de el, mi-am scăldat sufletul în frumuseţea lui timp de câteva zile. Mi-ar fi plăcut să mă întind la rădăcina lui  şi să-l tot privesc... Nu numai eu! Un motan alb cu pete roşii se urcă zilnic tocmai sus printre flori şi visează el ştie la ce păsărele minunate, tolănit pe-o cracă, de parcă ar fi motanul din Alice in Tara Minunilor. De la o vreme mi se părea că florile încep să se estompeze. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele şi  descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert.... (29 mai 2010)

MITOCĂNIE 

Cum să scriu în timp ce vecinii de jos au pus muzica atât de tare încât simt vibraţiile prin tălpi şi prin fotoliu! Asta acum, pe seară. Dimineaţă, şi nu numai azi, TJ bătea şniţele cu noaptea în cap, să le pregătească până se trezesc ceilalţi. Asta azi, că e sâmbătă şi nu merge nimeni la servici, că în zilele de lucru mă trezeste fata sau nepoata, care mai întâi îşi pun pantofii cu tocuri şi abia apoi îşi rezolvă celelalte treburi prin toate camerele, alungându-mi somnul cu tocăneala lor, de la şase dimineaţa, după ce abia adormisem de vreo două ore sau mai puţin.

Alteori, destul de des, vecinul de palier sau, dacă nu el, cel de jos, au ceva de reparat cu bormaşina, exact pe la orele două – cinci dupămasa, dacă nu durează până spre noapte.

Peste zi copiii răcnesc pe afară, chirăie de zici că s-au luat la bătaie, ţipă, înjură grosolan şi nimeni nu-i învaţă că nu se cuvine. Cine? Mamele lor care ies în alee şi scuipă cojile nenumăratelor pungi cu seminţe de floarea soarelui, pungi care ajung şi ele pe jos, de mi se face silă să  mai  ies din casă.

Ori m-am transformat eu într-o babă ciufută...

Mi-am pus laptpoul pe genunchi şi simt başii ăstuia de jos pe  taste. Nu mai scriu, mă uit la snooker. Sunt prea agitată.

Hai că s-au potolit. Aproape de ora 11 noaptea.

Eu încă aştept să se termine şi meciul dintre Selby şi Dott, să mi se încarce bateria de la ţigaramăgeală,să mă sune Fata, că au plecat cu telescopul să ia stelele la întrebări.  Si nici că mi-e somn!

N-am scris de mult timp, am o mulţime de restanţe, nici nu ştiu cu  care să încep. Cred că o s-o iau de-a-ndăratelea, adică cu ziua de azi, care tocmai s-a terminat de o jumate de oră.

ZIUA PORTILOR DESCHISE 

Cum spuneam, de dimineaţă m-a trezit TJ cu şniţelele, care nu m-au enervat tot atât de rău ca tocurile. Am  valorificat oportunitatea şi am sărit drept în cafea şi cele două ţigări corespunzătoare. Că, de vreo trei luni am redus fumatul. Acum nu mai sar de 15 pe zi. De la 40, cred că e acceptabil. Mă străduiesc pentru 10. Uneori, când n-am nniciun fel de probleme, reuşesc chiar mai puţin de 10.

Aşadar, după ce am decis că nu e necesar să prepar mâncare azi, ca mai aveam destulă,  tocmai ce mă hotărâsem să nu fac nici un fel de efort fizic, mintal sau de altă natură ( plimbare, căscat gura, cumpărături, etc) sună Fata mea şi mă invită la Târgul Meşteşugarilor, să cumpărăm niscai ştergare pe care să le ia Tata de cadouri în Australia.

A câştigat Dott. Mai scriu mâine, dacă oi putea adormi. Fata a sunat că pot să mă culc, că au ajuns acasă.

Uf, am terminat de gătit! Toată dimineaţa m-am ocupat doar cu asta. Şi nici n-am făcut vreo brânză prea mare, dar, mă rog, vine Noana astă seară şi trebuia s-o fac.

Cum spuneam, ieri m-am dus, ca tot ţăranul patriot să văd şi eu Casa Poporului, sau, pe stil nou, Palatul Parlamentului. De fapt, noi voiam la târg, dar, dacă voiai să ajungi acolo, trebuia mai întâi să parcurgi vreo doi km pe culoarele clădirii faraonice (puţin spus, că ăia erau mai modeşti). Mare, mare, numai marmură şi candelabre uriaşe, cu toate uşile imense pline de sculpturi, cu draperii anume ţesute la mânăstirile din Moldova, bogate în motive, grele, sobre în culoare, ce mai, mi-au plăcut, Pe pereţi, picturi şi tapiserii, pe holurile înalte, prin tavanele cărora străbătea lumina amiezii prin vitralii impresionante. Lucrări de mari maeştri – tablouri, sculpturi – la tot pasul. Am dat şi peste o lucrare a Marianei Oloier, fapt ce m-a bucurat şi m-a făcut să mă mândresc că sunt prietenă cu ea de vreo 30 de ani. Nana a făcut poze peste poze, m-a pozat şi pe mine, şi pe Victor în diverse săli şi spaţii şi, după vreo două ore, am ajuns şi la târgul artizanilor, unde am lăsat cele şase milioane ale lui G pe cadourile pentru Australia.

Căci pe 28 (?) mai, pleacă la antipod! Işi indeplineşte visul, că numai pe acest continent nu fusese. De data asta, călătoria o suportăm noi. Se duce la un prieten stabilit acolo, şi cred că şi când visează, noaptea, tot acolo se duce.

Am făcut şi un cântecel cu vreo două săptămâni în urmă, în timp ce spălam 15 (!) legăturoaie de ştevie şi trebuia să-mi ocup  mintea cu altceva, mai telectual:

La antipozi, la antipozi, la antipozi el a plecat,

L-a durut în cur de mine şi de-acasă a zburat

Nu te duce, nu te  duce, - eu plângeam, - nu fi nărod,

Pe el l-a durut în bigă şi-a plecat la antipod.

Ca să-şi gâdile orgoliul, fără jenă a plecat,

Părăsindu-mă acasă cu sufletu-ndurerat.

El s-a dus la dracu-n praznic, dezinvolt şi excitat,

Eu rămân să-mi plâng de milă, de angoasă. Ce căcat!

M-a lăsat plâgând şi tristă, vai de sufleţelul meu.

Ce mă fac eu singurică? Îmi caut un derbedeu!

Pun eu mâna pe vre-un fraier ca să-mi ţină de urât

Până vine dânsu-acasă, după aia-l dau în gât.

Între timp au sosit Noana împreună cu G, care s-a dus s-o ia de la autogară, le-am pus cina pe masă, m-am ocupat de ei, apoi am vorbit de una, de alta, ne-am uitat la Divertis şi au plecat la culcare, că mâine se duc la doctor, să vadă cum îi merg ochii după operaţiile de glaucom de săptămâna trecută.

Eu am rămas singură şi m-am mutat pe snooker şi mai scriu câte ceva în timp ce trag cu urechea şi cu coada ochiului la finala dintre Robertson şi Dott.

Pe G îl aşteaptă acolo la Melborne o perioadă de conferinţe, de diferite călătorii  prin Australia, de întâlniri cu diverse personalităţi dintre cei emigraţi acolo de mulţi ani, poate şi cu alte persoane de altă origine, aşa că se pregăteşte din greu în cultura australiană.

A găsit un cântec de acolo care este un răspuns la cântecul meu de mai înainte. Iată-l:

Oh hark, the dogs are barking love and it is nearly day

The boys have all gone mustering and I must be on my way

And I must be gone by morning  light before the sun does shine

To join the Roma shearers on the banks of the Condamine

Oh, Willie, dearest Willie, please let me go with you

I'll cut off all my auburn hair and be a shearer too,

I'll helt you count your tally love while ringer oh you shine

And I'll wash your greasy moleskins on the banks of the Condamine

Oh, Nancy, dearest Nancy, with me you cannot go

For the squatters have given orders that no woman  may do so

And your delicate constitution, love, isn't equal unto mine

To stand the constant tigering on the bankks of the Condamine.

Oh, then Willie, dearest Willie, please stay at home with me

We'll take up our selection, love, and a farmer's wife I'll be

I'll help you husk the corn, my love, and cook you meals so fine

You'll forget the Ramstag mutton on the banks of the Condamine

Oh Nancy, dearest Nancy, please do not hold me back

The boys they are all waiting and I must be on the track

So here's a good-bye kiss, my love, back home I will incline

When we've shorn the last of the jumbucks on the banks of the Condomines.

Cred că genul se cheamă bushverse. Dacă o să am stare, poate o să-l traduc, aproximativ, în română. Asta dacă nu-l conving pe G, că el e bun rău la treaba asta!

Bine, asta e un cântec serios, nu se compară al meu cu el. Dar, tema este aceeaşi: femeia care se roagă de bărbat să nu plece în lume şi să n-o părăsească.  Numai că eu fac băşcălie şi sunt mai realistă. Marea coincidenţă este faptul că tipul îi spune fetei Nancy aşa cum îmi spunea şi G mie. Când mi l-a citit am crezut că face mişto de mine.

Gata pentru azi. Mă mut pe meciul de snooker.

MINIATURĂ

 îşi urlă apele disperarea:

              Izvoarele, izvoarele.

              Cine ne mână de la ele şi de ce?

(Parcă n-ar şti!  The Global Warming!  Sau gravitatia? Sau  fatalitatea...)

Dar noi? Parcă noi ştim? Noi nu ne ştim nici măcar izvoarele. (Doar „poarta de acces” !)

WALTZING   MATILDA

A luat-o pe Matilda şi-a plecat la antipod. Ieri dimineaţă. A ajuns azi la 14.30, ora noastră.

Ieri am lolăit-o toată ziua aşteptând telefoanele de pe traseu, noaptea nu m-am culcat până la ora două, ca să fiu cu el  la decolare!  Să veghez eu asupra lui!

Cred că nu sunt în apele mele. Până se întoarce el, mă defectez total. Azi am zis că dau în apoplexie la prânz, aşteptându-i telefonul, care nu mai venea. In cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat eu.

„Ce faci, domne, vrei să fac infarct?”

„Am sunat, zice, dar n-ai răspuns!”

 Io-te...  Eu  am  stat cu telefonul în poală toată ziua. Hai, că l-am iertat. Bine că a ajuns fără incidente. De mâine îi aştept emailurile. Până atunci o să mă uit la Eurovision şi, sper, o să dorm în noaptea asta.

Mâine vine Tanti Fane, să stea cu mine câteva zile, deci mă apuc de dimineaţă să prepar ceva de papa. Azi m-au dus copiii la piaţă. Am cheltuit un milion.

Si se mai porni şi ploaia!

30 iunie. Mă sculai cu noaptea-n cap să citesc emailul lui G.

Aş, nexam! Deşi aici e ora 7, acolo  ora 14,  nu mi-a scris ! N-o fi avut timp. O fi dormit, după 33 de ore de călătorie, e de înţeles ! Mă duc să mă apuc de gătit, că vine Tanti Fane. (Auzi cum o cheamă p-asta: Malgorzata. O altistă, cred. Altfel, cântă frumos.   Dar nici numele nu e neinteresant, doar neobişnuit.)

Intre timp preparai două feluri, mai am doar să „dressez” salata şi să prăjesc cartofi.

Veni şi emailul de la G. E pe culmi, într-al nouălea cer. E fericit, ce mai... Şi eu pe lângă el.

La prânz au venit Tanti Fane, Doina, soţul ei si Fitzy, căţeluşul  lor. După ce ne-au dat instrucţiuni şi reguli de purtare au plecat, noi ne-am proptit în fotolii, am depănat amintiri, am tricotat rude, am peticit lipsuri din memorie, am mâncat, am luat-o  din nou cu copilaria, cu tinereţea, cu bătrâneţea, cu diverse junghiuri, înţepeneli ţi alte neplăceri inerente, am ajuns la concluzia că n-avem de ce ne plânge, dimpotrivă, ar trebui să fim mulţumite cu ce avem că s-ar fi putut şi mai rău. La nouă s-a dus la culcare, acum eu mă uit la Divertis şi-mi fac curaj pentru mâine, că, vreau-nu vreau, la ora 10 trebuie să „facem paşi” ca să nu îi înţepenească picioarele! Poate mâine va ploua, ha, ha! Mi-am găsit naşul, mă rog, naşa. Apropo, are 88 de ani.

M-am trezit cu gâdul la G şi am sărit drept pe yahoo. A scris câteva rânduri. Mă liniştii. Acum am alte emoţii cu T.F. Să văd cum a dormit, cum se simte. Până mă acomodez cu ea, tocmai bine pleacă.

Hai să mă îmbrac şi să plecăm.

Două ore am lolăit-o prin împrejurimi, am mers, am intrat prin magazine, (am cheltuit şi aproape un milion), ne-am odihnit pe băncile cele portocalii ale lui Piedone, am mirosit flori şi am sporovăit vrute şi nevrute. Acasă am mâncat, ne-am făcut siesta, ne-am uitat la Tânăr şi Neliniştit, la stirile lui Esca la emisiunea lui Măruţă, am vorbit la telefon cu fetele noastre, iar am mai povestit habar n-am despre ce, la ora 20 T.F. a plecat la culcare, iar eu, deşi n-am muncit nimic azi, sunt obosită. S-a mai pornit şi ploaia şi durerea de coloană, drept pentru care nu mai scriu şi mă duc să mă întind.

Nu e nici un email! E ziua copilului. Azi vreau să  fiu copil. Să mă doară undeva de toate grijile, angoasele şi durerile. Poate reuşesc.

Gata. S-a făcut ora 21, T.F. S-a dus să se culce, aşa că acum pot să mai scriu, dacă mai am resurse, că mi le-am irosit pe nimic peste zi, ţinându-i de urât şi făcându-i pe plac cu toate emisiunile ieftine pe care le ştie ea. Am fumat o groază (16), am băut două ibrice de nes   am mâncat tot ce mi-a picat în mână, acum îmi mai fac nervi şi cu imbecilii de la televizor şi mai bine mă duc  pe Discoverys, poate mă mai relaxez.  Şi văd eu dacă mai scriu ceva în seara asta.

Aoleu, ce zi!

N-am dormit decăt două ore, spre ziuă. Toată noaptea m-am frichinit, răsucit, scărpinat. Toate mă pişcau, înghionteau, incomodau. M-a apucat tusea, sughiţul, arsura în găt, amăreala în gură, cârceii în talpi, durerea în genunchi şi grijile în creier.

Nu mi-au ajutat nici integramele, nici „Solomonarii”, nici televizorul, nici oile, nimic.

Obosită şi somnoroasă, năucă, am luat-o pe TF şi am plecat la piaţă. Mazăre, fasole grasă, dovlecei, roşii ceapă, ardei, pesmeti, tigări. Curăţat, mărunţit, preparat două feluri, mazăre mie, fasole fetii. La cinci pm vine Viorel, ne ducem acasă la Nana să schimbe bateria la bucătărie.  Se rupe o chestie de la care se închide apa rece.  Sun la un vecin ca s-o poată opri de la subsol, acesta mă trimite un etaj mai jos, unde, spre norocul meu, locuia un om binevoitor, care nu numai că nu s-a supărat, dar s-a dus chiar el si a închis-o şi apoi , încă odată, ca s-o deschidă, după ce a fost schimbată chestia aia defecta, după care se dusese Viorel s-o cumpere. Când a fost rândul bateriei la montat, a mai făcut un drum să mai cumpere ceva ce nu se potrivea. Norocul a fost că magazinul nu se închisese încă, fiindcă era trecut de ora 7. Peste o ora a terminat. Am stat ca pe ace trei ore, că o încuiasem pe TF, să n-o atace bandiţii cruzeiros. Nici s-o sun nu puteam, că nu ştie să răspundă la telefonul ăsta. Ea ştie numai la al ei, iar eu am uitat să-i spun să-l ridice pe cel de la G. Din fericire totul era în ordine, nu se panicase, deşi o sunase fi-sa de trei ori. Am sunat-o eu şi am minţit că am fost amândouă plecate, ca să nu se supere că am lăsat-o singură acasă.

Si cam atât pe ziua de azi. E 10 seara. TF s-a dus la culcare, Nana a sunat ca să-mi spună că i-a plăcut fasolea, n-a vrut să accepte cheltuiala de un milion drept cadou pentru ziua de mâine, când implinesc ei 4 sau 5 ani de la cununie, iar noi 44! A zis că trec măine seară pe aici. Eo o să încerc  să sper că o să dorm la noapte, dacă pot.

TANTI  FANE

Ieri n-am mai scris. Era să nu scriu nici azi, dar se întâmplă să nu pot dormi, aşa că îmi mai omor din timp. Deşi nu am răbdare, o să încerc să scriu câteva fraze. Mai întâi, ieri noi am împlinit 44 de ani de căsătorie. Şi copiii, cinci. Zi de sărbătoare, au venit seara şi ne-am felicitat reciproc. G a scris şi el un email tot pe tema asta. La prânz l-am sunat de pe fix, vorba lui, câte pensii ne va fi costând extravaganţa, dar ne-a frăcut bine la psihic, amândorura.

Cu TF m-am descurcat binişor, m-a scos la plimbarea zilnică de câte doua ore, am răsfaţat-o, n-am lăsat-o să facă nimic, am ascultat  tot ce mi-a povestit -nimicuri-, şi, mai ales, m-am uitat cu ea la Măruţă, fără să turbez.

Are o cumnată care se roagă să moară. „Eu mă rog să trăiesc” zice, deşi locuieşte singură într-o garsonieră, e săracă, are parkinson, n-are dinţi, şi o dor genunchii. Dar e plină de vitalitate şi de dragoste de viaţa asta care n-a cruţat-o deloc: ocupaţia ruşilor în Moldova, Moartea primului sot, moartea fiicei din prima căsătorie, moartea celui de al doilea sot. Norocul ei că mai are o fiică din a doua căsătorie, care îi aduce de mâncare de două ori pe săptămână şi îi poartă de grijă. Din toate cele patru familii ale fratilor Florică, soţi şi soţii, e ultima supravieţuitoare. In afară de ea, mai sunt doar eu. Cam tristă soarta asta a generaţiilor omeneşti, mai ales spre bătrâneţe. Că până acum nu mi-a prea păsat, deşi situaţia era aceeaşi de mulţi ani. Ei, lasă, drăguţă, nu mai filosofa ieftin.

G n-a scris dar m-a anunţat că pleacă nu ţin minte unde. Aştept ziua de mâine.

A  plecat TF. Azi dimineaţă nu m-a mai scos la plimbare, ceea ce mi-a fost pe plac.  Am mai întrebat-o despre copilaria ei. Taică-său era negustor de peşte Mai avea doi fraţi şi două surori.  Pe unchiul Marin, fratele mamei, l-a cunoscut pe când el era cu unitatea militară la Bolgrad. Pe stradă. Era cu două prietene la plimbare pe „bulevard” le-au „agăţat” trei tineri, s-au  plimbat, a condus-o acasă. După ceva timp s-au căsătorit, apoi au venit la Bucureşti, la maică-mea şi la Nase.Unchiul Marin a murit de cancer la plămâni, Rodica Mică avea un an şi ceva. După câţiva ani s-a recăsătorit, a mai avut o fată, pe Doina, care are acum grijă de ea. Rodica Mică a murit şi ea pe la treizeci şi ceva de ani, au rămas doi nepoţi care nu se mai interesează de bunica lor. Are si de la Doina o nepoată, care practică dansul de performanţă, Anca.  Am scris telegrafic fiindcă mă tem că uit, nici n-am acum răbdare să intru în detalii, că de două zile n-am ştiri de la G, nu am intrat în panică, mi-a spus că pleacă. Dar nici în apele mele nu mă simt. Si am mai rămas şi singură ...

Să revin la subiect: Pe bunica ei a înjunghiat-o un tâlhar.

Tatăl ei a fost arestat de ruşi şi acuzat speculă cu peşte. A făcut puşcărie, a păţit o infecţie la un picior, de la un cui în care s-a înţepat, la munca la care erau  trimişi duşmanii poporului şi a rămas fără un picior.

Una dintre surori, mai mică decât TF, pe care a pus ochii un rus, a murit şi ea, împuşcată de acesta. Deja am uitat cum au murit fraţii. La un moment dat mai trăiau mama ei şi sora mai mare. TF s-a mai dus pe acasă de două sau trei ori.  A venit în ţară în 1943. Bineînţeles că nu mai trăieşte nimeni dintre ai ei. Dar mama, Nase, Rina, Unchiul Nicolaie, au primit-o ca pe o soră, nu s-a plâns de niciunul.

Poate o să mai revin vreodată asupra povestirii, când voi avea altă stare sufletească.

Nana şi Victor au venit astă seară şi mi-au ţinut de urât vreo două ore. Le-am povestit şi lor despre TF şi despre viaţa ei. I-am îmbiat în zadar cu orez cu lapte. S-au ţinut incoruptibili. O să mă sacrific, o să-l mănânc eu, ce să fac dacă mi-au dat mie jumătate din laptele lor de la Smântânica. Vinerea viitoare, pe 11, pleacă şi ei în concediu, aşa că trei ,ba nu, patru zile o să fiu singură în ţară, cu trei zdroabe cât capra pe mine. Lasă, că mă descurc eu, doar sunt persoană în toată firea, ce pisici!

CONVERSATIE  FĂRĂ  CUVINTE

Azi, 6 iunie, mă sună G şi îmi trimise şi un email. Sunt liniştită şi apatică. Mă duc să încerc să citesc, dacă mă vor ajuta ochelarii.

Au fost copiii, Nana chiar de două ori. Mi-a adus din nou sushi. M-a intrebat despre mama ei, i-am povestit ca nu am mai văzut-o de cănd am adus.o pe ea de la spital, nu ştiu de unde era, din Moldova, de undeva. Mi-a fost jenă că nu am avut detalii să îi fi dat, că am distrus actele de adopţie, dar cred că dacă doreşte foarte mult, poate să afle cumva, de la notariat, de la Adunaţii Copăceni, din ce localitate era fătuca care a adus-o pe lume.

Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că am putut discuta fără nici un fel de reţinere, de stânjeneală, de teamă, acest subiect, după doi ani şi mai bine, de când Felicia, naşa ei, m-a obligat să îi dezvălui faptul că a fost infiată, la 10 zile de la naştere. Pâna acum nici să mă gândesc n-am putut, la întâmplarea năucitoare în care m-a împins o femeie nebună, care, dacă nu se înţelegea cu fiul ei şi-a dorit să strice şi relaţia  noastră cu fata. Poate că i-aş fi spus înainte să mor, poate că niciodată. Pentru noi a fost copilul nostru pe care ni l-am dorit, pe care l-am iubit şi pentru care am făcut tot ce a fost omeneşte posibil să nu simtă vreodată ca e infiată. Gata cu subiectul ăsta care, deşi nu mă mai doare cînd îmi amintesc, mă tulbură.

Mă uitam la Peer Gynt, înainte să încep să scriu. Mă derutează că balerinii sunt îmbrăcaţi în costume de stradă, nici subiectul nu mi-l mai reamintesc decât vag, mai are şi replici în germană (!), deci degeaba. Atât doar că am reascultat muzica şi aceasta mi-a alungat amărăciunea din suflet. Nu şi arsura din stomac. Ia să iau eu nişte bicarbonat, că scap eu şi de asta!

ZI  DE  CUMPĂNĂ

Azi e zi de cumpănă: îşi asumă guvernul răspunderea, se votează moţiunille antiguvern, naiba ştie ce se alege  de ţară şi de oameni. Sper să nu înceapă haosul şi nebunia.

Seara a fost şedinţă de bloc. L-au angajat pe Costică administrator. Incolo nimic. Pierdere de vreme.

A venit Nana cu câteva ghivece de care mă voi îngriji când vor fi ei plecaţi în vacanţă. Mi-a ţinut de urât aproape două ore şi m-am bucurat tare mult. Am mai povestit una-alta, am mai făcut politică, nici nu ştiu când au trecut cele două ore.

Mă mai uit la Naşul până la ora 23, când imi vine ora de ţigare şi apoi mă culc. Na, că e a cincea zi cu numai câte 7 ţigări pe fiecare!!

A trecut şi ziua de marţi 8. Am primit două mesaje de la G.şi m-am bucurat de ele. Am scos ultimii bani de pe cardul lui, cu care trebuie să mă descurc până luni. Si pot. I-am cumpărat Nanei un parfum care se cheamă expresiv :” today, tomorrow, always” Sapte sute de mii. A  zis că-i place cum miroase. Să sper că nu din politeţe, deşi ea susţine că nu e stilul ei.

Trist e că a ars Piaţa Reşiţa. Până or face alta, nu mă mai duc la c umpărături decât cu copiii la Cultural.

Sunt tot pe Naşul, cu Cristoiu. Azi am fumat l0 ţigări, că mă arde în gât de la cea electronică, aşa ca de la prânz m-am oprit. Dar am fumat trei în plus. Lasă că îmi revin mâine.

Azi dă să plouă peste lume. Sunt tristă şi fără chef de viaţă.

Unde eşti tu Gigi, să vezi nu unul ci trei care cântă la tot atâtea bandoneoane pe un bulevărdoi argentinian! Plus orchestra, pianul, vioara.

Nu numai că n-a plouat dar chiar e prea mult soare. O să plec să-mi iau biscuiţi de ăia săraţi să am cu ce mânca bananele de la Nana.

Am plecat, am cumpărat câte ceva de vreo 250 mii, am făcut rondul prin Brâncoveanu şi Izvorul Crişului, am mers cât am putut de încet (mă şi dureau picioarele) şi abia trecuse o oră. Era să cumpăr o carte, noroc că nu mi-au ajuns banii! (720.000!) Sunt can năroadă, ce mai! Mă duc să prăjesc niscaiva cartofi.

Arsura aia din gât nu e de la ţigarea aia electrică fiindcă azi n-am folosit-o de loc şi tot  o simt.

„Călatoria la Reims” de Rossini, interpretată de itallieni, cred ca la Scalla, am uitat, că au scris, printre care italieni şi Anamaria Popescu. I-au luat pe nemţi: corpul de balet costumat în fotografi, filmaşi,reporteri. Personajele costumate ca în epoca respectiva, dau autografe, răspund, cu replicile din scenariu, la microfoane, etc. Imi place, ce mai. Pe fundalul scenei, două ecrane mari pe  care se desfăsoară alte scene din operă.. Orchestra face şi ea parte din acţiune, dirijorul cu un costum alb de secol 17 (18?), pian pe scenă. Poate sunt puţin confuză, pentru că nu ştiam de existenţa acestei opere, nu stiu nici italiana, nici franceza, dar lasă că o vor mai relua şi o să mă dumiresc atunci, poate o sa fie şi G acasă. Să mă lămurească, doar el este cel deştept şi cult în casa asta. Greşit: dirijorul ăla era un personaj, mai este unul în frac.Deci şi pianiştii de pe scenă, sunt tot personaje. Nu două, ci trei ecrane mari, trei registre ale scenei. E o comedie. Diva cântă ceva, trece la alt compozitor, dirijorul îi reaminteşte: „signora, „Le  Voyage a Reims”, Rossini”, ea îşi reaminteşte, şi în timpul vocalizei, se duce la notele pianistei, să vadă continuarea, pe o foarte lungă  şi fără să inspire, vocaliză! Steagurile Italiei şi Germaniei şi parca şi al Franţei, fac şi ele parte din garderobă. Ba sunt mai multe, dar nu le cunosc eu. Care şaluri. Care pelerine sau şorţuri. Brâuri sau alte accesorii, sau chiar steaguri.  Despre muzică pot să spun un singur cuvânt: Rossini.

S-a terminat. Foarte, foarte mult mi-a plăcut. Spre sfârşit au cântat şi toate imnurile: Polonez, rus, german, englez, francez, italian şi mai ştiu eu care, cele din sec. 19, nu de acum. Trebuie să mă mai documentez, că sunt analfabetă rău şi la istotie şi la muzică. E vorba despre încoronarea regerlui Carol X al Franţei. Să vină G, că mă lămureşte el.

Au mai venit copiii mei odată să mă mai vadă înainte de plecare, că poate mâine seară nu mai au timp. Mi-au adus peşpene roşu. ( veneam odaată acasă co o sacoşă cu peşte. Nana, micuţă, 3 sau 4 ani : „Ce ai acolo?” Ghici, - îi spun, dându-i ca indiciu începutul cuvântului: Pe... „?”  Peş... „ Peşpene!” ghiceşte ea plină de mândrie că ce isteaţă este ea!)

Mă duc să mă culc. Câte zile mai sunt până pe l4? 5 !

Mai sunt patru, că a de azi se duse. Primii şi două em. De la G. Imi luai la revedere de la Nana, că mâine pleacă de cu ziuă. A promis că mă sună pe la 11 am. Nu ştiu de unde, cred că de la Paris. Mi-a spus dar am uitat, ca să vezi. Aflu eu mâine.

Acum stau cu Wagner şi cu Brahms până mă culc. Si nu mă mai gândesc la nimic, decât ascult.

PROSTIOARE

Iar am făcut o prostie, aşa. de dimineată! De patru millioane! Am comandat un aparat de masaj şi un schimb de pat. Cu aparatul îmi mai alin durerile de spate, iar cu aşternutul o să ma fălesc, şi o să mă lăfăi, în sfârşit, intr-unul nou, nu de second hand. Imi face bine la psihic. Nu o să dau  imediat pe goarnă, nu vreau să mă certe fata, că G nu mă ceartă. Şi-apoi, nu merit şi eu o compensaţie pentru cele două săptamâni de singurătate? Chestia e că eu cumpăr tot felul de obiecte pe care nu le folosesc. Cum ar fi mopul H2O, sau cuptorul cu halogen, şi câte altele. Au dreptate să mă certe. Dar nici eu, nu mă potolesc.

 G mi-a trimis  un email, copiii sunt în drum spre Bergerac, aştept să mă sune. Au plecat în concediu. Să fie fericiţi şi sănătoşi. Mai am trei zile de singurătate, fără asta. Acuşa trec.

Da, mă sunară. Bonjour maman! Auzi cum să-mi zică ei mie! Aoleu, ce-i mai iubesc!!!

Intre timp făcui şi ciorba de legume de post, că azi e Vineri.

Puţin mai târziu a venit şi Ana cu ciorba de dovlecei. Daca ştiam nu mai făceam eu efortul.

M-a sunat Nana, Cu „bonjour maman” m-a luat. Erau la Paris. Mă mai sună şi deseară, o să-ntreb unde au lăsat maşina, că în parcare nu era. M-a trimis să iau nişte perisabile din frigider, aşa am observat că nu era pe locul lor de parcare. Nu-mi place să mă duc la ei, din pricină de încuiat uşa, deşi o încerc, o trag, o împing, tot mă intreb „dar dacă...” Şi mă frământ, şi mă tem, şi mă calmez cu greu (mâine o să mă mai duc odată să o imping), şi  precis o să adorm cu greu, temându-mă să nu intre hoţii şi să spună toată lumea că n-am încuiat-o eu bine, că sunt ramolită, etc.

Am vorbit şi cu G, am sunat eu. Aşa am aflat că şi-a pierdut trenciul! Cum pisici? Când a ieşit afară n-a simţit frigul, să se fi întors după el? Si ce-o fi avut prin buzunare, că a ezitat să-mi răspundă la intrebare,  Nu-mi dau seama ce fel de om poate să-şi piardă haina de pe el , mai ales că la antipod este iarnă acum. Nu vorbesc de pagubă, chiar eu i-am zis să nu-l mai care acasă, dar să-l piardă! N-am să pot nici în ruptul capului să pricep una ca asta. O să-l pârăsc la fi-sa. Mă doare capul!

La cât o fi promis Nana că mă sună? Ca nu mai am răbdare. Si am început să mă agit cu casa lor. De ce o fi trebuit să mă duc eu acolo? Ce dacă se stricau două bucăţi de brânză şi o legătură de ceapă. Cum o să adorm eu la noapte? Că nici noaptea trecută n-am dormit, decât pe la ora patru.

A trecut de nouă şi n-a mai sunat. Am sunat-o eu dar nu face apel. Sper din suflet să sune înainte să intru prea profund în panică.

A sunat la 9.30. Eu am încercat de pe mobil, care nu a vrut să funcţioneze. Mă mai sună mâine seară.

Termin şi eu de scris.

Mai sunt trei zile.

Astăzi este Sâmbătă. Voiam să mă duc la piaţă, am tot aşteptat să mă cheme Lili. Aşa că stau acasă şi o să mă duc mâine de cu noapte. G a trimis un email scurt, asigurându-ma că nimic din ce îi înşirasem eu, nu se afla în buzunarele fâşului pierdut. Bine. Mâine la prânzul nostru părăseşte Australia.  Astă seară aştept să mă sune şi copiii. Nu pot să mă concentrez pe nimic, aşa că stau pe filme  încercând să nu mă gândesc nici la G, nici la N & V.

Greu mai trece ziua asta!

Pe dna. Gosp. Am fentat-o: m-am trezit înainte să vină ea, aşa că m-a ratat! Am tălălăit cu ea vreo două ore. Pe care le-am scăzut din aşteptare. Singurul lucru care mă oboseşte la vizitele astea este faptul că trebuie să vorbesc tare, că n-aude, mai rău ca mine. Dar am găsit o soluţie: eu dau tema şi o las pe ea să povestească. În fond de asta are nevoie: să vorbească, Îi mai raspund, o  mai întreb, dar scurt. O simt eu că e mulţumită. Altfel n-ar mai veni.

Dar eu ce să fac până suna copiii? Dar până Luni seara?

Uite că mă sunară copiii! Erau încă pe mare, tocmai trecuseră graniţa. Era vânt,, era plăcut, erau bucuroşi. Mă mai sună  când ajung pe insulă. Ce bine-mi pare pentru ei! Parcă eu aş fi pe punte în bătaia vântului mării.

Gata, m-au sunat. E aproape 10. La ei e cu două ore mai puţin. Ce chestie: G e cu 7 ore mai mult, ei cu două în minus! Eu, la mijloc, în acelaşi timp relativ. Hai Pa.

La trezirea zilei, două emailuri mă aşteptau împlinindu-mi speranţele şi bucurându-mi inima. Unul de la G, dinainte de plecare, care se va produce la ora l3, altul de la Ben Todică. Imi trimite înregistrarea emisiunii la care a fost invitat G.

Nu ies azi din casă, e cald, las pe mâine, poate se mai răcoreşte.

Ba uite că ieşii până la biserică. Inăuntru nu putui să intru că nu avusei loc şi nici cine să mă îndese! Ca pe vremmuri în autobuze! Mă rugai şi eu în pronaos, aprinsei câteva lumânări şi cumpărai două icoane,pe care mi le doream de mult.

Mă simt ca o Penelopă, tânjind după Ulisse-le său, doar că al meu este mult, mult mai departe decât a ajuns vreodată eroul ei. Şi, în loc să-mi scurtez aşteptarea ţesând, stau cu ochii pe email, messenger, telefon... De, avantaj eu! Da, dar ea avea nenumaraţi pretendenţi care o pândeau la cotitura neîncrederii, să pună mâna pe inima ei. De, avantaj ea!

E foarte cald, chiar şi pentru mine, care nu sufăr prea mult la căldură, aşa că am pornit aerul conditionat.

Doamne, ce de minunăţii vor trai oamenii numai peste câteva zeci de ani! Jetpack, cabine de sănătate, tot felul de maşini, călătorii în ocean, etc,etc. Ce păcat că sunt prea bătrână! N-o să mai fiu pe-aici! Sau, cine ştie,poate mă voi întoarce, dacă nu voi fi atrasă de alte lumi nemaipomenite. Văd eu. O să am timp destul ca să mă hotărăsc!

Sau poate nu o n-o să mai am unde, dacă ne nimereşte vreun asteroisd, sau apocalipsul.

Revenind în lumea prezentului, air contioner-ul picură pe undeva pe unde n-ar trebui. Viorel zice că n-are nimic, să-l las să funcţioneze, că vine el deseară să-l regleze. Între timp o să  vină şi Geta cu sarmalele ei, aşa că o să am o leacă de entertainment.

G ar trrebui să fie pe aeroport, că mai are o oră până decolează. N-am înteles dacă îi mai funcţţionează sau nu telefonul.

Copiii or fi explorând insula, poate se gândesc şi la mine şi mă sună. Să aşteptăm să sune telefonul dintr-o parte sau din cealaltă a lumii, sau poate din amândouă. Hai să  fim optimişti!

Azi e ziua ei de naştere, am găsit scuza infailibilă ca s-o sun. Am nimerit inoportun la  un fel de spectacol, apoi m-a sunat ea, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o cum se numeşte insula: Jersey sau Jerssey.

E 13.35. G a decolat a 13.30. Sper că n-a avut întârziere. Nu m-a sunat, de unde deduc că nu-i mai merge telefonul. Drum bun, bă, că te-am rugat să ai grijă, puteai să faci cumva să-l încarci. În fine, te iert, dar nu uit. Mă faci să plec în lumea largă, doar să simţi şi tu, ce placut e fără comunicare! Lasă că nu plec si pentru că nu sunt sigură că tu ai fi la fel de afectat.

A venit Geta cu sarmalele gata făcute, doar să le pună la cuptor, a prăjit chiftelele, aripioarele, mai am doar să fac curat după ce opresc cuptorul. Văd că aerul cond. nu mai picură. A sunat şi TF, gureşă ca întotdeauna, să mă întrebe cum mă simt şi dacă am făcut paşi.

„Planemo”: Planetă orfană, rejectată din steaua mamă, care rătăceşte prin galaxie fără nici un rost.

Am primit un email de la Ben Todică, în care mă anunţă că a decolat. Mă mai liniştii. I-am trimis şi eu unul de multumire.

Acum mai am de aşteptat telefonul fetii. Este ora 8 seara, Cam asta am făcut eu dealungul zilei de 13 iunie 2010.  O fi bine, o fi insipid, nu ştiu. Rămâne de apreciat. Eu cred că a fost şi puţin stresant, şi puţin banal, dar de, asta e viaţa

Matilda valsează pe drumul spre casă!

M-a sunat Matilda din Doha la ora 6.20. Deci n-a pierdut telefonul! Dar a zis că stă cinci ore acolo. Eu ştiu că două. Si am insistat. După 10 minute l-am sunat eu şi mi-a spus că am avut dreptate, a verificat la imbarcare. Pe urmă iar m-am stresat de teamă să nu-şi uite haina pe acolo, cu toate actele prin buzunare. Dar în aeroport e destul de răcoare ca să nu fie nevoit să stea în cămaşă. Nu m-a mai sunat, deduc că s-a îmbarcat, că fără bilet n-ar fi putut. Si cred că în cazul acesta ar fi telefonat. Acum trebuie să fie în drum spre Viena. Asta înseamnă ca pe la 14.30, o să sune iar. Până atunci mă duc după pensie, lapte, iaurt, mere.

Când să  plec, cine cânta pe Cultural? „10 Tenori”, un cor de barbaţi din Australia! Si ce cântau ei? „Waltzing Matilda!” Ca să vezi coincidenţă: Matildul meu tocmai o valsează pe Matilda, exact la Viena!

Am scos pensia mea, l00 lui Geta, 300 lui Ana, 50 lui Costică pentru deseară, 100 pe diverse la supermarket, şi aproape o terminai, mai am 250.

M-a sunat la 14.28. Pe la 18.45 plecăm la aeroport.

Gata. Gata cu Matilda, cu cangurii, cu pinguinii, cu stresul, angoasele, grijile. Gata, a venit de la antipod şi încep să mă liniştesc.

La tv, un film despre Piaţa Universităţii îmi aduce lacrimi în ochi şi durere în suflet. A fost o comuniune de neimaginat altfel decât sub o binecuvântare superioară de natură mistică. Numa atunci am fost cu adevărat mândră ca sunt româncă, aveam conştienţa capacităţii noastre de a fi un singur suflet. Din păcate nu a fost să fie. Ne-au destrămat „spiritul Pieţii”, ne-au frânt aripile visului, am rămas trişti, decepţionaţi, fără încredere, fără nici o speranţă. Şi tot aşa suntem de atunci. Îmi pare rău că nu am cântecele Pieţii. Deşi m-aş întrista, mi-ar readuce în suflet acel spirit al unităţii, iubirii, încrederii, speranţei. Nu-mi pare rău că am fost naivă. Imi pare rău că mulţi s-au lăsat manipulaţi şi minţiti. Poate că alta ar fi fost soarta noastră dacă toţi românii ar fi judecat cu capul lor, nu cu al altora. Jos comunismul!

Ce dezamăgire! Teo Trandafir a trecut la inamici! Nu mă mai învăţ minte odată!

FILOSOFICALE

Sâmbătă 18 06 10. Mă uit la un meci. G s-a mutat în camera fetii să vadă meciul, dar doarme dus cu spatele la tv.

Mă doare tibia piciorului stâng încă de aseară, nu prea pot să stau în picioare, aşa că şed în fotoliu şi cuget la nemurirea sufletului.

Citeam astă noapte din cartea aia cu 2012 despre viaţa de dincolo, descrisă de feluriţi gânditori, filosofi, poeţi: suferinţă, chinuri,  suflete -fantomă, bântuind prin beznă debusolate şi inconştiente, sau pătimind de zece ori pentru fiecare vină. Asta pentru cei păcătoşi. După parerea mea nici pe cei virtuoşi nu-i aşteaptă ceva mai acătării: eoni de plictiseală, fericire nesfârşită, dolce far niente...   Religia ne rezervă cam acelaşi scenariu. Ştiinţa  ne amenină cu nonexistenţa... Eu mai sper în varianta proprie: a quarcilor, a stringurilor, a conştiinţei universale...  Parcă tind să accept mai curând folosofia vedică: măcar mai poţi spera la o reîncarnare, ceva. Şi când toţi, filosofi, gânditori, preoţi, şamani, profeţi, oameni de ştiinţă, vizionari, toţi-toţi vorbesc despre Sfârşitul Cel Mare Si Pentru Totdeauna al Universului, ce să mai speri şi de ce să-ţi mai pui întrebări care nu pot avea răspunsuri, pentru că nimeni, nici Dumnezeu, Zeus, Brahma, Odin şi alţii care vor mai fi fost sau vor mai fi de-acum încolo, nu vor mai exista pentru a  răspunde la ele. Şi chiar dacă ar exista Ei, la rugăciunile cui să mai răspundă, pe cine să mai îmbărbăteze. Pe  cine să mai mângâie, pe cine să mai ierte sau să pedepsească? Şi-atunci la ce bun risipa asta de sentimente, de iubire, de speranţe? Nimic nu se explică, nimic nu se justifică, totul pare fără nici un rost. Un accident, o toană, o întâmplare. Adică, cum se poate distruge totul, dacă sufletul e nemuritor? Sau e nemuritor doar cât există Universul, dar piere odată cu el? Atunci nu e nemuritor. Chiar dacă ar ajunge la perfecţiune şi s-ar înălţa în sferele cele mai de sus ale fiinţelor celeste, tot muritor ar fi.

Şi-apoi, ce să faci şi cu veşnicia? Poate că e mai bine aşa, pe segmente. Şi s-o luăm de la capăt cu fiecare nouă Creaţie. La ce bun?

Ca să nu ne plictisim!

 Complicat, nu? Parcă nici nu  te mai trage inima să „pleci” ! Eh, nu mai e mult: om muri şi om vedea, cum zice românul.

N-ar trebui să-mi permit să bat câmpii!  Uite cum îmi trag singură preşul de sub tălpile psihicului meu! Pe ce să mă mai sprijin acum? Mai bine mi-aş vedea de treburile mele zilnice şi nu m-aş mai  gândi la ziua de răspoimâine! Că doar n-o să rezolv eu, acum, enigmele universului, ci să mă rezum la cât îmi permite lungul nasului! (cam lung, e drept!)

Şi totuşi nu pot să accept că ne naştem fără nici un  rost pe lumea asta. (Asta e problemă de orgoliu!) Nu se poate. Precis există ceva mai presus de puterea noastră de înţelegere  care ne mână pe noi, oamenii, atomii, energiile, stelele, spaţiul, timpul, ceva dincolo de toate acestea, ceva care ne domină şi ne mână în viaţă, care ne îndeamnă să facem un lucru sau să nu-l facem, care ne ţine  vie speranţa, care ne împinge de la spate spre , sau pe o cale necunoscută nouă, dar care sigur ne duce spre ceva sau undeva, unde vrem -nu vrem, suntem datori să mergem. Chestiunea care se pune este: cu ce scop? Oare nu pentrucă avem în noi un strop de Dumnezeire, căpătat in zilele Creaţiei, când Dumnezeu a suflat asupra lutului şi i-a dat viaţă? Şi nu suntem datori să-l păstrăm cu sfinţenie acest Strop până la sfârşitul timpului, când îl vom înapoia Domnului? Căci, dacă e să rămână ceva din noi, numai aceasta poate fi: Partea pe care ne-a dat-o  Cel Care ne-a Creat. Dumnezeu este nepieritor, deci nici sufletele pe  care  ni le-a dat (cu împrumut?)  şi care  sunt parte din El Insuşi, nu pot pieri. El, dacă aşa crede de cuviinţă poate distruge tot ce a creat, dar cred că nu şi pe El Însuşi!  Mai sigur, decât să-mi chinuiesc firavii neuroni care încă nu m-au lăsat, cu probleme atât de complicate şi de nerezolvabile, nu, mai bine îl iau eu pe Pascal în braţe, decât să pierd totul?  Ce, mă cheamă Dabija?

Nu mâine, poimâine, vin şi copiii acasă de pe drumurile concediului şi mă voi relaxa de tot. Mai am singura grijă de  a le pregăti ceva de mâncare. Dar de asta mă voi ocupa mâine.

Ieri n-a venit Ana. Am simţit că s-a întâmplat ceva rău. A murit soţui ei. Era foarte bolnav şi se aştepta. Dar pierderea şi tristeţea există şi dor. O s-o ajut cu nişte bani, măcar să-şi mai achite din datorii.

PREGATIRI   FEBRILE

Am fost cu Lili la Big şi am cumpărat alimentele pe care o să le pregătesc mâine, înainte de a ajunge ei acasă. „Ei” adică cei doi porumbei voiajori. Pe seară am început să intru în panică, temându-mă, ca de obicei când îi aştept la masă, că n-o să-mi ajungă timpul sau că o să greşesc ceva şi n-o să le placă. Drept care, după o meditaţie profundă, am sunat-o pe Lili şi i-am pasat puiul să-l prepare ca la Shanghai. Eu rămîn cu supa, friptura cu cartofi şi pilaful, dacă îl mai fac. Mai trebuie să dau o fugă să cumpăr un pepene.

De fapt, problema fierbinte nu e pregătirea ci cine o face. Că Geta şi-a tot oferit serviciile iar eu am refuzat-o , insistând să fac eu tot, cum să nu pot, mare brânză... Cum piciorul mă mai doare puţin, cum, de ce să nu recunosc, sunt şi destul de comodă. N-am mai avut obrazul să apelez la Geta, aşa că am atacat-o pe Lili. Ce mă fac eu dacă află Geta şi se supără pe mine? Mi-ar părea rău, Si m-aş şi ruşina.

MINIATURĂ

Am avut cinci flori ale soarelui. Au fost magnifice.

Acum s-au cocoşat, au început să chelească, li s-au înmuiat picioarele, nu mai zâmbesc, sunt triste, bătrâne, parcă ruşinate de mizeria pe care n-au cum s-o ascundă. Le privesc şi mă văd pe mine. Mi-e atât de milă de ele! Mai bine le-aş curma suferinţa.  Dar nu am inimă să le pun la gunoi.

VULCANI   NOROIOŞI

Sâmbăta trecută ne-au scos copiii la iarbă verde. La vulcanii noroioşi de lângă Buzău. Nu mai fusesem niciodată să-i văd, deşi în copilărie, în timpul războiului am fost cu maică-mea pentru scurt timp pe aproape, la Stâlpu, satul lui taică-meu.

Credeam că sunt mari, dar sunt nişte muşuroaie mai răsărite, unii chiar foarte mici, cât o farfurie. Cocoţaţi pe o măgură, scuipă la vale noroi, care se prelinge spre poale desenând aripi şi cozi de dragoni scorojite pe solul chel adunat de-a lungul cine ştie câtor mii de ani. Cam tristă şi nefirească imagine, cu crevase destul de adânci săpate de ploi,  parcă străină, de pe altă lume. De jur imprejur, dealuri cu păduri verzi, în care intuiam animale, păsărele, viaţă. Pe cerul senin se roteau vulturi. Iar sub picioare, pustiu, gol, nimic. Poate niscai furnici.

Am luat o fărâmă de lut şi am încercat să modelez un chip de om. Nu mi-a ieşit. Ce m-oi crezut, demiurg? 

Am plecat descumpănită, dominată de impresii contradictorii, chiar cu un fel de bucurie. Peisajul mi s-a părut mai degrabă deprimant.

De acolo ne-au dus la Sărata Monteoru. De aici era unchiul Ilie. Lume multă. Greu cu parcarea. Căldură. Din nou lume multă. Am mâncat în parc, tolăniţi pe iarbă. Am  descoperit un Christ cioplit în piatră, bust, cărându-şi crucea trist şi singur. Deşi era pe marginea drumului, nici un trecător nu se oprea să-l privească sau să se întrebe pe cine reprezintă statuia aceea, cu nasul rupt, înnegrită de ploi, roasă de geruri şi de vânt. Cine l-o fi sculptat? A făcut-o cu talent şi cu iubire. De ce or fi atât de triste statuile pe care le întâlnesc eu?

Am pornit spre casă luând cu mine amărăciunea că-l părăsesc, acolo la marginea drumului.

Am trecut şi prin Stâlpu. Casa lui taică-meu nu mai era. Pierise cu toate amintirile mele, pieriseră şi toţi cei care trăiseră în odăile şi bătătura ei, de parcă nici n-ar fi fost pe lumea asta. Numai eu am mai rămas cu nostalgiile mele.

Pe seară am ajuns acasă, după o zi cu bucuria de a fi lîngă copii  şi cu tristeţea amintirilor atât de vechi şi dureroase. A, cred că  am luat cu mine şi o parte in noroiul vulcanilor, numai că nu ştiu unde l-am pus... pe suflet?... pe inimă?... pe limbă?... pe ochi?...

ALTĂ  PLIMBARE 

Vineri după ammiază am plecat la Vâlcea împreună cu G, Nana şi Victor, desi eu nu aş prea fi dorit, deşi jurasem să nu mă mai duc de acasă, dar ei erau în majoritate. Numai că, o parte din mine n-a fost de acord şi mi-a plătit-o!

Trebuia să ne întoarcem joi, eu m-am inapoiat duminică seara. Din cauză că m-am constipat şi balonat automat, imediat ce am ieşit din casă. Aşa sunt eu, capricoarnă bătrână, nu-mi place să ies din bârlogul meu! Nu mă crede  şi nu mă înţelege nimeni!  Acum, că am  exasperat-o pe Nana a hotărât că n-o să mă mai ia nicăieri, niciodată. Nu ştiu dacă n-o să-mi pară rău, uneori. De, nicicum nu mi-e bine!

Dacă n-aş fi avut acest fel de problemă, cele două zile petrecute la Vâlcea ar fi  fost preafrumoase. Mi-a plăcut, m-am simţit bine, printre rude adevărate, bucuroase să mă revadă. Sâmbătă s-a strâns tot clanul, 18 persoane cu totul,  fraţi, nepoţi şi copiii acestora.

                   Cum stăteam şi povesteam cu Petrică, îl întreb dacă au făcut nunta de aur. „Nu, zice el, au  tot amânat-o. Am şi lumânările în beci.” „Măi Petrică, de ce să n-o facem acum? Când o sâ ne mai strângem toţi? Că acum sunt toţi prezenţi. Altădată, unii or fi la şcoli, în alte ţări, în  alte lumi, ce să mai amânaţi?” O cooptăm şi pe Nonica la planul nostru, îi mobilizăm şi pe ceilalţi, îl sunăm pe Goe, care nu plecase încă de la biserică: „Părinte, adu-ţi patrafirul şi evanghelia şi vin-o să slujjeşti nuunta de aur a maică-ti şi a lui taică-tău!

Noi ne-am autopropus naşi. Până să se adune toţi, Nana şi Cosmin au pornit grătarul, Vali şi Gigel au întins mesele în curte, Petrică şi Noana au muls vaca, au închis păsările,  au aranjat tot. Aurelia şi Alina au aranjat lumânările, copii au cărat scaunele şi le-au aşezat în jurul mesei. Marusia, Alina şi  Aurelia, cele trei nurori ale soacrei, au  aranjat masa, cu farfuriile şi paharele de unică folosinţă aduse de Nana, ca să nu mai  fie vase de spălat la sfărşit . Era antrenant şi vesel. Hotărârea bruscă de a face nunta i-a înviorat şi antrenat pe toţii, chiar şi pe cei tineri, care s-au mobilizat şi au pus umărul la orice era de făcut. O atmosferă veselă şi entuziastă a pus stăpânire pe toată ograda, ce mai! A ajuns şi popa al nostru cu ai săi, au acoperit o masă cu o faţă albă. Au aprins lumânărille, ne-am aliniat toţi în spatele lui şi a început slujba. Noi, cei mai bătrâni eram în primul  rând din spatele preotului, cuminţi şi pioşi. Cei din  spatele nostru, se mai hârjoneau ei şi chicoteau pe înfundate, dar le plăcea! Nana şi Victor şi Cosmin, pe post de paparazzi. Era frumos să asculţi slujba în propria curte, oficiată de propriul fiu, în mijlocul propriilor rude,de la bunici la nepoţi!

Fiecare dintre fii a contribuit cu câte ceva la masă, Nana cu carnea de friptură, fructe, beri cu sau fără alcool, sucuri, apă minerala, prăjituri  şi mai ştiu ei ce-uri, Părintele Goe cu îngheţată, cozonaci. Roşiile, ardeii şi castraveţii pentru salate, le-au adunat din  grădina Noanei. Aurelia cu alte prăjitui preparate de ea.Noi cei bătrâni am stat ca boierii şi ne-am lăsat răsfăţati. Toţi ne-am înţeles bine între noi, toţi am fost fericiţi, şi plini de iubire.

Cum spunea Noana, a fost o minune această nuntă, această întâlnire a tuturor, a fost o binecuvântare dumnezeiască de care ne-am bucurat împreună!

Şi, ca totul să fie deplin, a sunat şi Viorica, tot atunci! Ea, care nu mai dăduse nici un semn de viaţă de multă, multă vreme! Să nu crezi că a fost voia Domnului? Noana zice „Înseamnă că şi ea e din sângele nostru!” Cu toate că nu e, că le este soră vitregă. Dar tot din familie face parte, mai ales că a rămas de câţiva ani buni singură pe lume. Dar nu înţeleg de ce e mai rece cu noi de când a murit maică-sa, Jenica.

Peste noapte s-a pus o furtună serioasă, ca la carte, de a scos  Nonica toate cele din priză, nu ne-a lăsat să aprindem lumina şi a ridicat pe mese sau a agăţat în cuie tot ce era vulnerabil prin curte. Eu n-am dormit de tunete şi fulgere, dar mai ales de burtă şi de bilă. Pe la ora patru s-a oprit şi am ieşit în curte la aer răcoros şi proaspăt. Era atâta pace şi linişte peste lume...

Am dormit vreo două ore şi m-am trezit de burtă. Fără succes. Am luat miere, zeamă de varză, sirop laxativ. Nimic. M-am decis să plec acasă cu copiii, care oricum se întorceau pe  seară.  G s-a cam întristat, dar n-a avut ce-mi face, că plezneam acolo.

Aşa că, pe la ora 11 noaptea am ajuns acasă, m-am dus drept la baie şi am scăpat de chinuri. Acasă, tot acasă. Locul în care te simţi în largul tău, ce  să mai...

Luni am dormit toată ziua şi toată noaptea. Azi m-am trezit refăcută şi fără nici un fel de probleme.

M-am dus cu Lenuş să-mi cumpăr ţigări şi am luat nişte ceaiuri, oarece zarzavaturi congelate, eugenii şi UN CEAS foarte frumos, la colecţie. 35 de lei. Poate nu mă ceartă Nana, poate că nu-l observă.... Eu tac mâlc, nici nu le spun de el, fac pe niznaiul.

Îl sun pe G. „Ispito, zice, mă suni tocmai când să intru la spovedanie!” Eu de unde să ştiu că el se ocupă cu astfel de probleme elevate. Bravo lui! Eu nu m-am mai spovedit din copilărie, pe când ne duceam la preotul Sârbu, care ne era şi profesor de religie cu „lista de păcate” scrisă pe îndelete acasă, cu grijă să nu omitem ceva. Ne aşezam în genunchi în jurul lui, îi dădeam listele,  el rostea o rugăciune şi ne ierta pe toţi. Apoi n-am mai avut voie, ne-am ieşit din obişnuinţă, ne-am îndepărtat de Biserică, dar l-am păstrat pe Dumnezeu în inimi şi abia acum, la bătrâneţe am început să fim atenţi le cele sfinte şi la tradiţii. Poate că Domnul, iertător cum este, nu se va fi supărat prea tare pe noi, pe generaţia noastră, tulburată de o politică ateistă şi de constrângerile acesteia, dezorientată de tot felul de teorii antireligioase, fără nici un fel de repere morale, fără alte idealuri decât cele materiale. Noi am mai avut noroc cu părinţii noştri, oameni cu respect faţă de cele sfinte, dar cei  care au venit după noi, nu mai ştiau nimic nici despre Dumnezeu şi nici despre morală, alta decât cea proletară.

De mai bine de două ore încerc să dau de G şi nu are semnal. Turbez!

După ce i-am băgat pe toţi în alertă şi am reuşit să-i enervez, după ce am sunat nonstop pe telefonul lui, de pe fix şi de pe mobil, am sunat şi la Petrică de vreo trei ori, la Aurelia, la Nana, după ce intrasem  în panică, si credeam că mă loveşte apoplexia, după ce au venit Nana şi Victor să mă liniştească,  după ce mi-a mai tras şi Nana o urecheală, aşa, ca să mă calmeze, că de vorbă bună n-aş fi înţeles, după vreo trei ore, l-a prins Nana, în sfârşit! Bineînţeles că i-am tras o scărmăneală dură, aşa m-am şi răcorit, m-am liniştit. Nana mi-a mai ţinut o prelegere despre avantajele telefoanelor mobile şi ce m-aş fi făcut eu fără ele. De, m-am învăţat cu ele ca şi cu celelalte binefaceri ale civilizaţiei: „maşină la scară”, telefon mobil, calculator, televizor, etc, am  răspuns eu cu năduf. Nu ştiu dacă a înţeles.

Mi-au adus un pepene  verde,  m-au controlat  la apa băută, i-au scos mesageria vocală, acum pot să-l sun când vreau eu,că nu mai consum banii doar pe apeluri, ca şi când mie de bani îmi pasă. Apoi au plecat. Ne-am despărţit amiabil. Am scăpat întreagă.

Aş vrea să simtă că o iubesc mai presus de orice pe  lumea asta. Viaţa, fericirea, bucuria şi iubirea mea sunt numai pentru ea. Numai că n-am curaj să-i spun. Sunt timidă. Mă străduiesc să-i demonstrez, să o ajut, să îi ghicesc dorinţele, să îi fac mereu câte o bucurie, oricât de mică.

Cred că aici greşesc. Eu îmi pun la picioarele ei atât iubirea mea de mamă, cât şi pe cea pe care mama mea mi-ar fi dat-o mie şi prin mine, mai departe, ei. Şi nu numai a mamei mele, cât şi pe cea a mamaiei, care n-a apucat s-o vadă nici măcar adolescentă. darămite femeie măritată. Eu am rămas mandatarul lor, ba chiar şi al lui Tataia Nase. Am atîtea iubiri pe care să i le ofer şi se pare că nu ştiu cum.

Mă doare capul înfiorător, atât din pricina stresului, cât mai ales,din cauza poziţiei în care stau, cocoşată peste tastatură. M-am cam lăsat luată de val şi am cam bătut câmpii. Unele teme nu se abordează fiind mult prea intime, cred eu, ca să-ţi dezvălui sufletul şi sentimentele fără nici un pic de jenă. Probabil că am să şterg cam toate mărturisirile făcute mai sus. Am să recitesc, şi dacă o să mă ruşinez, şterg.

I-auzi cum mai cântă greierii! Mai abitir decât la ţară!

Na, că nu pot să dorm. Mi-e sufletul atât de plin de amărăciune încât îmi vine în memorie o noapte la Delhi  de acum mai bine de şapte ani, când am ascultat până spre ziuă rugăciunea unui imam, atât de tristă, atât de tânguitoare, atât de sfâşietoare, de parcă pentru mine o înălţa către Allah, pentru ziua de azi.

Poate că greşesc luând în tragic o întâmplare trecătoare.  Eu ştiu că ne iubeşte şi ne şi respectă, chiar dacă nu ne-o arată. Poate că ne tratează ca pe nişte prieteni. Poate că, la fel ca mine, cu ceilalţi respectă eticheta, nu şi cu cei apropiaţi. Sper. Sau mă amăgesc? Mâine o să ies din pasa asta, o să îmi pară totul o copilărie, o să văd lucrurile în altă lumină şi n-o să mai fac o tragedie dintr-o părere greşită a mea. Parcă am mai trecut prin situaţia asta de nenumărate ori. Şi tot nu m-am învăţat minte să nu mai pun la suflet. Aşa cum am mai făcut de atâtea ori până acum.

Totul a pornit de la G, care n-a răspuns la telefon. Eu am intrat în panică, Nana m-a certat, nu că m-am speriat ca o proastă, ci pentru că am cheltuit banii cu telefoanele. De parcă m-au interesat vreodată banii! Eu m-am ofuscat şi de aici toată seara mea amară ca bila ce mi se rostogoleşte acum prin stomac şi prin creier.

Mă duc să mai fac o încercare, poate adorm. Sau mai bine să caut un film? Nu cred că-mi foloseşte la ceva. Dar nici să-mi plâng de milă până dimineaţă nu-mi surâde. Nu mai bine rămâneam eu la Vâlcea? Ce dacă mă durea burta!

Am recitit şi nu m-am ruşinat prea tare, aşa că nu şterg nimic.  N-am găsit nici un motiv de jenă, trebuie să fiu şi curajoasă cu gândurile mele! Ce pisici !

MINIATURĂ

Mi-e dor de.un loc albastru în care parcă am fost cândva, În vis... Totul era albastru prusia, închis, aproape negru, cu o tentă verzuie:  liniştea era albastră, tăcerea era albastră, întunericul era albastru, nemişcarea era albastră, neantul era albastru, eu eram albastră. 

Era un ocean albastru, nu cu apă, doar cu unde albastre, care păreau că vin şi se duc, de nicăieri spre niciunde. Doar o boare albastră, ca o adiere de aduceri aminte estompate de timpul care nu mai curge... O vibraţie albastră ce se revarsă din flautul unui dumnezeu albastru, care răspândeşte în suflete atâta pace şi linişte, ca o ploaie de stele albastre.

În oceanul ăsta eram o undă albastră printre altele, infinit de multe şi de albastre.

IUBIRI

Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire. 

MINIATURI

1

 Mărului, care în primăvară era ca mireasă frumoasă şi fericită, i-au picat merele în ţărână, ca unei babe, dinţii!

2 

Mi-am „dat” un inel. Are un aer vechi, de parcă ar fi făurit de  elfii nordului. Se potriveşte de minune cu mâna mea osoasă şi zbârcită. Cenuşiu pe piele maronie, Dacă îmi las puţin negru sub unghii, e perfect!

3

Cineva a tăiat în primăvară un cireş înflorit. De atunci îl bântuie noaptea fantoma cireşului învăluit în linţoliul alb al florilor moarte fără a rodi.

Sper că şi pe cei care au nimicit teii de pe aleea noastră îi aleargă nopţile crengi amputate de tei cu florile uscate care nu mai răspândesc mireasmă şi nici nu mai umbresc copiii care se joacă acum sub suliţele fierbinţi ale soarelui. Au rămas doar schelete lor, ca nişte mâini moarte care cer mila Domnului, că oamenii nu mai au!

R  U  G  Ă

Doamne, iartă-mă pentru că nu ştiu să mă rog! Ştiu numai să cer. De parcă datoria ta ar fi numai să ne îndeplineşti nouă, oamenilor, toate cererile! Nu, Doamne, nu cred asta şi nici nu prea pot să-mi depăşesc jena de a-Ţi cere în fiecare seară favoruri minore  şi  egoiste. Aş vrea să Te înţeleg mai profund, să mă apropii de Tine. Numai că nu ştiu cum. Stiu doar că trebuie să fiu mai bună, să iubesc oamenii, pe toţi, nu doar pe cei apropiaţi, să-i ajut. Mă străduiesc. Doar că nu pot să fac mare lucru. Dacă aş avea avere, mi-ar fi uşor. Oamenii se bucură mai mult pentru câţiva bănuţi decât pentru iubire sau compasiune. Astea nu ţin de foame şi de cald. Pot să le plâng de milă, dar asta nu-i ajută deloc. Nu pot fi Maica Tereza, deşi mi-aş dori. Nu sunt printre cei aleşi şi nu ştiu ce să fac. Aş vrea să mă pot ridica doar puţin deasupra condiţiei mele, poate aş avea altă perspectivă, poate Te-aş simţi mai aproape, poate aş putea înţelege mai multe. Dar nu sunt în stare să mă autodepăşesc. E vina mea, dar nu găsesc calea. Eu ştiu că mereu am iubit oamenii, ştiu că n-am urât pe nimeni, niciodată. Chiar dacă mi-au făcu rău. I-am iertat. Ştiu că am împărţit cu ceilalţi. cu bucurie, aproape tot ce am avut. Am regretat greşelile făcute şi mă rog în fiecare seară pentru  iertare. Nu spun asta ca să mă laud că ce bună sunt eu, ci ca să-mi dau seama ce aş putea face de-acum înainte, deşi timpul rămâne tot mai puţin cu fiecare zi ce trece şi nu vreau ca în ultima zi să-mi amintesc că n-am făcut ceva ce aş fi putut să fac şi să regret.

Stiu că eu trebuie să Te caut, dar unde? Te-am căutat în cărţi, în învăţăturile altora mai sfinţi, mai deştepţi, mai luminaţi. Dar am rămas tot cu nesiguranţa şi cu neştiinţa care m-au înconjurat de-alungul vieţii. Te-am căutat şi înăuntrul meu, am bâjbâit prin întruneric pe aproape de erezie, m-am înfricoşat şi am evitat să mai gândesc.

Doamne, nu Te caut pentru a Te trage de mânecă cu cererile mele, nu pentru a pretinde să mă remarci pe mine dintre toţi. Te caut pentru că mă simt singură şi nesigură în apropierea Neantului şi am nevoie de Tine, Doamne, pentru a putea trece dincolo cu credinţă, cu speranţă şi cu fericire, cu inima uşoară, pentru că ştiu că vei veghea asupra tuturor celor pe care Ţi-i las în grijă. Vreau să Te simt aproape de mine, aşa cum Te-am simţit în visul acela din copilărie, în care mă prăbuşeam într-un abis şi eu Te-am strigat „Doamneee!”, cum aş fi strigat-o pe mama, iar Tu m-ai oprit, n-am mai căzut şi m-am trezit mulţumindu-Ţi. Abia acum realizez că ai vegheat asupra mea de-alungul vieţii întregi, că mi-ai iertat nenumăratele  greşeli, că nu m-ai pedepsit cum aş fi meritat. Îţi mulţumesc pentru G, care este un om minunat cum cred că puţini există, cu care m-am potrivit încă de la început, completându-ne reciproc, sprijinindu-ne unul pe celălat în tot ce am făcut în viaţă. Apoi, ne-ai dăruit-o pe Fata noastră, iertându-mă pentru avorturile făcute, un copil cu suflet mare, iubitor, curat, cinstit, pe care o iubesc din tot sufletul şi căreia îi mulţumesc pentru fericirea şi împlinirea  pe care mi le-a adus în viaţă şi în inimă prin iubirea şi prezenţa ei. Mi-ai dăruit şi talent, pe care n-am ştiut să-l preţuiesc. Dacă aş fi fost mai deşteaptă aş fi putut face mai mult. Mi-ai dăruit şi sănătate, n-am fost bolnavă grav niciodată. Penrtu toate aceste daruri îţi mulţumesc.

Te rog, Doamne, dă-mi încredere în mine, întinde-mi mâna Ta pe calea de întoarcere la Tine, întăreşte-mă în credinţă şi fereşte-mă de rătăcire. Amin.

ÎNTREBARE

„Unde se duc rândunelele când se duc?”

Dar sufletele? Unde se duc, când se duc? Se mai întorc, oare, şi ele primăvara?

Panseuri zici? OK! Nu mai scriu nimic, e bine? Aveam nevoie să scriu pentru a-mi echilibra oleacă psihicul. Că stau cam prea prost cu gândurile, Dar ce-am eu nevoie să gândesc? Mai bine mă las pradă tendinţei de a mă legumiza. Că e mai confortabil! De fapt, ai dreptate. Toţi boşorogii fac panseuri când li se apropie scadenţa, nu? Se cred ei mai filosofi, mai deştepţi, mai profunzi.

Nu scriam pentru alţii. Pentru mine. Că nu mai sunt aptă pentru fapte epocale. Încet-încet, aria mea de activitate s-a restrâns doar la fotoliul în care îmi petrec mai tot timpul şi tot ce pot face este să gândesc la tot felul de probleme care mă preocupă. Mai bine mă eliberez de toate gândurile şi doar stau ca filodendronul şi mă uit cum plouă afară, sau număr norii de pe cer, că stelele nu le mai zăresc!

Dai îndărăt, aha! Zici că eu am pronunţat cuvântul „panseuri”! Că n-am înţeles eu corect, că tu nu, nici pomeneală de intenţii maliţioase, nu, nu! Te iert şi de data asta. O să mai scriu. Sîc!

   VIEŢILE     SFINTELOR

            Am întâlnit de-a lungul vieţii mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect.

                         ILINCA    

Ilinca mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.

Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine.

 Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.

Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el). Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/  Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/  ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.

Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă  nu m-a părăsit nici acum. Când am putut  să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însă-mi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.

Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă cam nefericită. Nu povestesc amănunte, nici nu le cunosc, decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.

Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau un fel de teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.

Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.

Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Pe care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. In copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil,  am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt  infinit mai mari decât cele ale copilului.

De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama  Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea, de mult timp, dar mi-este mereu prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a  dat  eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă, mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci.   Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii.  Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, să-mi arăt iubirea fată de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei. Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.

Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama,  prin reflectarea, ca într-o oglindă, a reacţiilor şi sentimentelor celor care au cunoscut-o.

Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.

În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”

In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”

In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).

Avea doar 36 de ani când a murit.

Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.

                     RINA 

De fapt o chema Floare. Nu Floarea, nu Florica. Atât. Fără articol. Doar Floare. Dar toată  lumea îi spunea Rina. Dada Rina. De când a început copila noastră să vorbească, noi îi spuneam Mamaie.

A fost sora mamei, căreia i-a ţinut locul în viaţa mea.

Era cel de al doilea copil din cei patru orfani de război (primul): doi băieţi, - cel mai mare şi cel mai mic - şi două fete între. Ea a fost singura dintre ei care nu a mers la şcoală, fiindcă a trebuit să aibă grijă de ceilalţi în timp ce mama lor muncea cu ziua pe ogoarele altora. Dar asta nu înseamnă că nu era deşteaptă. Ştia multe poveşti şi găsea întotdeauna un proverb potrivit oricărei situaţii. Mulţi ani după moartea ei, le-am folosit şi eu. Acum le-am uitat.

Ea n-a avut nimic al ei, nici măcar viaţa, pe care şi-a dedicat-o celorlalţi La aproape 60 de ani, a vândut pe mai nimic casa bătrânească şi bătătura de la ţară şi s-a mutat cu mine, la Bucureşti, când eu aveam vreo 20. Până atunci venea numai iarna, cu porcul şi găinile tăiate, să avem ce mânca peste iarnă, aşa cum făcuse şi pe când trăia mama.

N-a fost niciodată măritată. Mi-a povestit de cineva pe care l-a iubit în tinereţe, dar care s-a stins de tuberculoză, la mănăstirea Tismana. A stat lângă el şi l-a îngrijit până s-a sfârşit. Şi nu s-a mai măritat, deşi o ceruseră de nevastă unul sau doi, nu ştiu sigur câţi. Că nu era urâtă şi era foarte muncitoare. Dar a ales să aibă grijă de mama, faţă de care era doar cu doi ani mai in vârstă.   A venit războiul, fratele cel mai mic, Marin, s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză pe front, şi a murit singur într-un sanatoriu, pe undeva prin Ardeal, sau Târgu Jiu, mai curând.

Eu eram copil de 4 – 5 ani, în anii aceia de război,  dar îmi amintesc cum alergam spre adăposturile din Groapa lui Ouatu, când începea alarma: eu cu mama înainte, ea, în urma noastră, cu sacoşa cu mâncare, că niciodată nu ştiam cât o să dureze. Dacă era noapte, ne băgam în pivniţă , eu dedesubt, peste mine – mama, peste ea - Rina, care punea peste toate trei albia de rufe! În caz că pica bomba prin apropiere, să nu ne rănească molozul, dacă se prăbuşea casa pe noi!

Dar pe ea, ca persoană, nu mi-o amintesc decât bătrână, după cum, pe mama, o am în minte numai tânără.

În cei doi ani în care am stat la ea, la ţară mi-a purtat de grijă şi m-a crescut cum a putut ea mai bine. Muncea, ca de obicei, mai ales în timpul semănatului şi al culesului, pe la vecini, îşi avea grijă şi de propria ei bucăţică de pământ, creştea un purcel, câteva găini. Toamna atârna de grinzile din pod ciorchini de struguri, ştiuleţi de porumb, punea gutui la fereastră şi umplea lada cu  făină. Tot aici, în pod, avea un gramofon, fără plăci şi o carte în care erau trecuţi toţi morţii din primul război mondial, cam cât Biblia de groasă, în care l-am găsit scris şi pe tatăl ei, bunicul meu.

Casa ei, aşezată pe deal, avea doar două camere. Una era văruită, cu sobă de pământ, dată şi ea cu var, o masă,  câte un pat, de o parte şi de cealaltă. Vara aici mirosea a pelin şi iarna a gutui. Prima cameră, ogeacul, în care intrai de afară, de pe prispa înaltă, cu scară de lemn, era neterminată. Servea de bucătărie, cămară şi culcuş de iarnă pentru găinile care vara dormeau în copacul de lângă casă. Tot aici erau şi două cuibare, în care găseam oricând ouă proaspete. Avea vatră cu pirostrii, lanţ şi ţest, în care cocea pâinea pe frunze de nuc, cu un horn larg, ce străbătea podul. Mâncam la o masă rotundă, joasă, pe trei picioare. în mijlocul căreia trona mămăliga de aur, străchinile frumos colorate şi lingurile de lemn, şezând pe scăunele mici, şi ele tot cu trei picioare. Cred că atunci am mâncat eu cea mai gustoasă şi sănătoasă mâncare, preparată în oale de pământ,  coaptă în ţest, ori friptă pe jar. Îmi plăcea să stau pe prispă şi să privesc în vale la casele şi curţile celor care locuiau mai jos de noi, mai la vale, la grădinile cu varză, apoi şi mai la vale, la  un pârâiaş aproape sec, cu plute mari pe  maluri, pe care le auzeam de acasă foşnind, apoi în sus, pe dealul următor, plin cu vii, cireşi, nuci, şi mai sus,  pe coamă, unde trona pădurea Gogoşu, mare şi bântuită, după cum credeau oamenii, iar de acolo, mai sus, la cerul curat, pe care noaptea şerpuia printre stele mari, neînchipuit de majestoasă şi de frumoasă, Calea Robilor.

Curtea era mare, în pantă, acoperită cu troscot. Mai avea un petec de curte şi în spatele casei, în care creşteau câţiva duzi dulci, un păr mălăieţ şi nenumăraţi salcâmi - dafini, cum li se zicea acolo.

Parcă o văd pe Dada Rina cum venea în asfinţit, cu legătura de vreascuri pe cap, pusă peste oblanic -un colac de cârpe  bine  bătucite - sau încroznată pe spinare, mică, firavă, dar plină de energie.

Avea grijă să mă îmbrace curat, decent, de sărbători îmi făcea câte ceva nou de îmbrăcat, iar când nu mi-au mai încăput ghetele, mi-a făcut şi o pereche de opinci.  Abia acum îmi pun problema banilor. Cred că mai muncea şi pe bani, că nu-mi amintesc să-i fi trimis tata ceva, ori, poate, nu ştiu eu.

Ea m-a învăţat respectul pentru ceilalţi şi cel de sine,  m-a învăţat să nu mă ruşinez de condiţia mea de copil sărac. De la ea am învăţat că dacă fac un lucru, să-l fac astfel încât să mă pot mândri cu el;                    să nu-mi fie teamă să spun adevărul, chiar atunci când greşesc; să iubesc oamenii şi să le ascult şi bucuriile şi durerile, să-i ajut, măcar cu o vorbă bună, dacă nu am cu ce altceva. Şi că dacă nu-mi stă în puteri să fac cuiva un bine, nici rău să nu-i fac, fiindcă a nu face rău depinde numai de mine. Nu mi-a spus toate sfaturile cu vorbele astea, mai mult m-a învăţat prin propriul ei exemplu, prin dăruirea ei, prin blândeţea ei şi prin sacrificiul ei. Acolo, pe tărâmul acela minunat am învăţat să iubesc natura: pomii, florile, păsările, cărările prin pădure, fântânile, animalele, carele cu boi, cerul, tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ pentru bucuria ochilor şi a sufletelor noastre. Niciodată nu m-am mai întors acolo, din copilărie, nu am mai avut la cine, dar nici n-am avut curajul să înfrunt schimbările care, în mod sigur, au intervenit şi, în mod şi mai sigur, nu în bine. Am vrut să păstrez totul aşa cum mi-a apărut în ochii şi cum mi s-a întipărit în sufletul de copil.

Fiindcă nu ştia să scrie, ea m-a învăţat să scriu scrisorile în locul ei.

“ Ce să scriu? Spune ce vrei să scriu.”

“Dacă ştii să scrii, trebuie să ştii şi ce!” îmi răspundea. ”Eu aş şti ce să spun acolo.”

“Nu ştiu cum să încep”

“Păi, începe şi tu, cum se încep toate scrisorile: “Dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite ale vieţii dvs. Aflaţi despre noi că suntem bine sănătoase, ceea ce vă dorim şi dvs. de la bunul Dumnezeu.”

De unde ştia ea chestiile astea, n-am habar. Până am crescut prin clasa a cincea, eram sigură că numai aşa se începe o scrisoare civilizată şi respectuoasă.

Viaţa acolo, la ţară, cu frumuseţea aceea primordială a naturii, cu  ţăranii plini de bună cuviinţă, parte integrantă din această frumuseţe, de care îmi amintesc cu dragoste şi nostalgie, a fost ca un basm, ca un vis, ca o feerie.

După ce îşi terminau treburile prin curţi, femeile ieşeau la porţi, care cu ce avea de lucru, furca, vreo ie de brodat, cânepă sau lână de dărăcit, sau cu fasole de ales, orice treabă ce se putea face şezând. Se adunau trei-patru vecine, mai veneau şi “oamenii” lor, că aşa le ziceau pe acolo soţilor, îşi făceau ţigări din tutunul cultivat în grădinile din spatele caselor şi lucrau şi povesteau, trecându-şi vremea plăcut şi cu folos, totodată. Fiecare poartă avea de o parte şi de alta câte o bancă de lemn, iar în faţă, peste şanţul de pe marginea drumului, un podeţ frumos, cu balustrade vopsite cu var. Tot acest aranjament se afla la umbra şi adăpostul unor pomi mari, care te fereau nu numai de soare ci şi de ploaie.

Când trecea pe drum dl învăţător Cepoi. sau preotul, sau careva necunoscut, dar îmbrăcat de oraş, toţi, chiar şi cei mai în vârstă, se ridicau în picioare. “Mamă Anică, de ce se ridică lumea când trece domnul învăţător, ce, de jos nu-i puteţi da bineţe ?  – întrebam eu, cu uimirea copilului de la oraş. “E om cu carte, trebuie respectat” îmi răspundea ea. “Dar pe ăsta care trece acum nu-l cunoşti, de ce te ridici şi îi zici bună ziua?” “Ce dacă nu ştiu cine e, nu mă doare gura să-i dau bineţe, şi-apoi, nu vezi cum e îmbrăcat, o fi cineva mare pe acolo de unde vine.” Aşa am înţeles eu de ce mă punea mătuşă-mea să spun “sărumâna” la toată lumea care trecea pe stradă!

Întâlnirile astea de la porţi se numeau “Taine”. Unde pleci, mamă Lie?” “La taină la Anica lu’ Pâtă”. Că acolo toate familiile aveau porecle: Papanu, Bâzdoacă, Unana, Dilan, le-am uitat, constat cu părere de rău, că erau pitoreşti.(Nu pot să mă dumresc de unde venea numele ăsta: Dilan -Dylan. Mai era şi un izvor, al lui Baldovin – Baldwin). Alor mei le zicea   ai lu’ Platagea. Că strigau copiii după mine “cum dai platageaua?”, adică  roşia. Or fi fost din familie de grădinari, cine ştie.

Însă “tainele” cele mai grozave erau cele de seară. Atunci se strângea toată lumea de prin casele din jur, veneau şi cei care fuseseră plecaţi la câmp sau pe aiurea, veneau şi fetele de măritat, aşteptând să treacă pe drum flăcăii, cântând, ţinându-se pe după umeri, câte trei-patru, oprindu-se la fiecare taină să vorbească cu cei de acolo, lăsându-se admiraţi de fete, făcând pe grozavii în faţa părinţilor acestora. Dacă era lună, femeile aduceau şi furcile şi torceau, fiecare povestea ce a făcut, ce a văzut, ce a auzit. După ce se terminau ştirile, începeau poveştile, de obicei cu strigoi, cu lupi, cu iele, întâmplări stranii, de mi se făcea frică, dar îmi plăcea să stau cu capul în poala Rinei şi s-o ascult pe mama Lia povestind, fără să-mi pot lua ochii de la o gâlcă de pe gâtul ei, mare cât o bilă, care pulsa şi mă hipnotiza.

Acolo, tuturor femeilor mature şi bătrâne, copiii le spuneau “mamă”, celor mai tinerele, “dadă”.

Duminicile mergeau mai toţi la biserică, apoi la cimitir, iar după amiaza la horă, care se ţinea “pe linie în sus” între biserică, şcoală şi primărie. (“Linie” adică drumul care străbătea satul de la un cap la celălalt, pornind de la Craiova şi sfârşind cine ştie unde, de-a lungul căruia se înşirau nenumărate sate, la distanţă de doi-trei km unul de altul.) După ce mâncam, ascultam dacă a început contrabasul să cânte, că doar acesta se auzea de acasă. (Tot aşa şi moara, ca să ştie mătuşă-mea dacă să se ducă la măcinat sau nu). O strigam pe Săftica, o fetiţă din vecini, şi plecam şi noi la horă, să căscăm gura şi să jucăm şi noi.pe lângă cei mari. Probabil că de atunci mi-a rămas dragostea pentru dansuri populare, în timpul liceului am dansat în echipa acestuia, iar în 1953, în timpul Festivalului Internaţional al Tineretului, împreună cu alte câteva sute sau mii, am dansat pe Stadionul 23 August, la a cărui construcţie am participat şi eu, „voluntar”,împreună cu toţi elevii de la Iulia Haşdeu.

Nana nu şi-o mai aminteşte bine. A murit în 77. Nana avea 4 ani, Rina avea 74. Dar ea a cresct-o din prima zi. Doamne cât a iubit-o! A fost bucuria care i-a umplut sufletul şi inima şi care i-a luminat ultimii patru ani de viaţă.

„Aoleu, mor de spateee... Doamne,ia-mă Tu pe mine, că nu mai pot ...” se văicarea ea prin casă.

„Mamaie, nu muri, că  vreau pe oliţă!”.... „Acum poţi să te duci să mori, că stau singură pe oliţă” - conversaţie între ea şi Nana, aşa cum mi-a povestit-o ea.

S-a stins aşa cum a trăit: fără să supere pe nimni, fără să aştepte nimic de la nimeni. Ea a fost cea care a dat totul celorlalţi. Ea însăşi a fost ofranda adusă vieţii, oamenilor şi lui Dumnezeu.

Abia acum imi dau seama cât trebuie să o fi chinuit artrita, spondiloza, reumatismul. Acum când sunt chinuită, la rândul meu. Ea m-a învăţat să-i pun ventuze, s-a lăsat pe mâna mea, plină de curaj, cu injecţiile, ba chiar ea m-a îndemnat să i le fac. A avut noroc, nici măcar o vânătaie nu i-am făcut! Dar abia acum mă întreb cum o fi reuşit să mănânce, aproape fără dinţi! Insă nici nu mi-a trecut prin cap gândul că aş fi putut să-i pun proteză! Nici ea n-a zis nimic, iar eu n-am să mă iert vreodată că nu m-am gândit! Cum n-am să mă iert nici pentru faptul că în seara nopţii în care a murit, a vrut să bea o cafea şi eu n-am lăsat-o!!.Dimineaţa următoare nu mai aveam cui să-i dau cafeaua.

Era îngropată la Străulesti. De  la înmormântare, niciodată n-am mai ajuns la ea. Am plecat în India. Probabil că i s-au risipit oasle, pentrucă mormântul era doar pe şapte ani.

Dar din suflet nu am scos-o niciodată. În orice bătrânică pirpirie care-mi iese în cale o regăsesc pe ea şi mă port cu aceasta ca şi cum ar fi Dada Rina, încercând să îi ofer tot ce nu  mai îi pot oferi, din păcate, celei care mi-a fost a doua mamă.

Trebuie să povestesc şi despre copiii de acolo, în mijlocul cărora nu m-am simţit nici o clipă o intrusă, care m-au acceptat ca pe una cu care crescuseră de mici. Mă duceam cu ei pe dealuri, cu caprele, – toată copilăria am regretat că nu aveam şi eu una, dar mă bucuram să le culeg frunze la ale lor – la cireşe, dude, corcoduşe, mere “coricove”, flori, guşteri, melci, păsărele.

 Tot ce am scris aici m-a făcut să o înţeleg mai bine pe sora mamei şi să mă înţeleg mai bine şi pe mine. Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani?  E ca o datorie faţă de mama, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani. Domnul să-i odihnească pe toţi acolo sus, în cerul Său.

RECVIEM 

„Sfârşit de bătrâneţe şi nevoi, a mai plecat un suflet dintre noi...”

Doamna Gospodaru. Raliţa. Ricuţa. Vecina de la parter. În ultimii ani se apropiase foarte mult de mine.  Cel mult la două zile venea să mai vorbim de una-alta, că se simţea tot mai singură şi mai neajutorată. Parcă se rătăcise prin lumea asta. Avea 84 de ani. Îi era greu singură, văduvă, ajunsă la bunăvoinţa nepoţilor care, tineri fiind, nu aveau nici răbdarea, nici puterea de a  înţelege un om de vârsta ei. Fiind eu mai apropiată de anii ei, mai înţelegătoare, cu mai multă răbdare, venea la mine, după cum spunea, „ ca la mama ei”, pentrucă eu o ascultam fără să mă deranjeze vizita şi amintirile tinereţii sale. Îmi pare rău că a plecat, undeva către Dumnezeu, către domnul Gospodaru, către fraţii şi rudele ei, duşi mai de multă vreme.  Sâmbătă după amiază a venit pe la mine, am stat vreo două ore împreună. A băut o cafea cu lapte, mai mult lapte colorat cu cafea, s-a plâns că o cam doare burta şi pe la cinci s-a dus acasă. Am certat-o că dimineţa a umblat pe ploaie, să cumpere maţe pentru caltaboşi, pe care să-i împartă pentru dl. Gospodaru de Crăciun, „că tare-i mai plăceau” cei pe care îi prepara ea! Era foarte bucuroasă.  Zicea că nu se prea găsesc. Duminică a plecat spre biserică, s-a întors de la colţ, s-a întins pe pat, şi a murit.

Ieri, marţi, a fost înmormântată. Am mers doar la slujba de la biserică. Am vorbit despre ea cu dragoste , despre imaginea ei pe drumul de ţară, înapoindu-se  ostenită de la câmp, mamă purtându-şi cu dragoste copilul şi câinele în  spinare. Desigur, cu voce tare n-am rostit nimic, dar sunt sigură că Dumnezeu m-a auzit. Mă doare spatele rău şi nu pot să stau în picioare. Nu m-am putut duce şi la cimitir. În toate aceste zile a fost în gândul meu şi m-am rugat pentru odihna ei.

REVELAŢIA  

Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Şi mi-am dat seama unde am greşit. Am iubit oamenii dar, din orgoliu, am aşteptat să mă iubească şi ei. Nu aşa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aştepţi să  te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ţi dăruieşti inima  fără nici un fel de condiţii, fără nici un fel de aşteptări, fără nici o rezervă. Să iubesti pe fiecare aşa cum este, cu bune şi cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am aşteptat ca relaţia să fie reciprocă şi d-aia m-am simţit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma ştiu. Până astă seară credeam că acest principiu se aplică numai relaţiilor materiale. Nu am aşteptat niciodată să primesc un dar, dacă am făcut unul, un ajutor, dacă am ajutat pe cineva. Nu mi-am dat seama, nu am intuit că şi în relaţiile spirituale, principiul acesta trebuie aplicat cu atât mai mult.

Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinţi, de la filosofi, de la mari învăţaţi. Dar eu nu am ştiut nimic despre ea. Astă seară însă a venit preotul cu icoana Naşterii. Eu am dat nişte bani, n-a vrut să-i ia, l-am rugat să-i primească pentru biserică, sau pentru cei sărmani. I-a luat şi, fără nici o  legătură aparentă, îmi spune că nu trebuie să aştept vreo răsplată pentru gestul meu. Eu i-am răspuns că niciodată nu am aşteptat să fiu răsplătită pentru faptele bune. Dar abia acum îmi dau seama că la fel trebuie să mă comport  şi în iubire. Şi, ca să fiu convinsă că am înţeles mesajul, l-am mai primit odată. Mă culcasem, aproape că adormisem şi mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrişor, avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul şi m-am aşezat la tv. Îl ştiam din povestirile lui G, nu l-am întâlnit vreodată. La sfârşit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare,  (cu amărăciune, cu ruşine şi un soi de vină mi-am reamintit că deşi eram adolescentă prin l951 – 56, habar n-aveam despre ce suferinţe şi nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trăit în universuri paralele), la sfârşitul emisiunii deci, spune exact acest principiu: să iubeşti oamenii fără să pretinzi  să te iubească şi ei la rândul lor.

Am avut revelaţia pe care o căutam de multă vreme, care îmi aduce liniştea sufletească şi fericirea. Doamne, îţi mulţumesc din toată inima pentru darul pe care l-am primit.

              VIEŢILE  SFINTELOR

Am întâlnit de-a lungul vieţii mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect.

                          ILINCA    

Ilinca mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.

Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine.

 Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.

Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el). Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/  Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/  ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.

Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă  nu m-a părăsit nici acum. Când am putut  să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însămi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.

Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă cam nefericită. Nu povestesc amănunte, nici nu le cunosc, decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.

Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau nişte teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.

Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.

Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Pe care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. În copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil,  am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt  infinit mai mari decât cele ale copilului.

De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama.  Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea, de mult timp, dar mi-este mereu prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a  dat  eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă, mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci.   Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii.  Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, să-mi arăt iubirea faţă de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei. Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.

Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama,  prin reflectarea, ca într-o oglindă, a reacţiilor şi sentimentelor celor care au cunoscut-o.

Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.

În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”.

In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”.

In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).

Avea doar 36 de ani când a murit.

Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.

                         RINA 

De fapt o chema Floare. Nu Floarea, nu Florica. Atât.Fără articol. Doar Floare. Dar toată  lumea îi spunea Rina. Dada Rina. De când a început copila noastră să vorbească, noi îi spuneam Mamaie.

A fost sora mamei, căreia i-a ţinut locul în viaţa mea.

Era cel de al doilea copil din cei patru orfani de război (primul): doi băieţi, - cel mai mare şi cel mai mic - şi două fete între. Ea a fost singura dintre ei care nu a mers la şcoală, fiindcă a trebuit să aibă grijă de ceilalţi în timp ce mama lor muncea cu ziua pe ogoarele altora. Dar asta nu înseamnă că nu era deşteaptă. Ştia multe poveşti şi găsea întotdeauna un proverb potrivit oricărei situaţii. Mulţi ani după moartea ei, le-am folosit şi eu. Acum le-am uitat.

Ea n-a avut nimic al ei, nici măcar viaţa, pe care şi-a dedicat-o celorlalţi La aproape 60 de ani, a vândut pe mai nimic casa bătrânească şi bătătura de la ţară şi s-a mutat cu mine, la Bucureşti, când eu aveam vreo 20. Până atunci venea numai iarna, cu porcul şi găinile tăiate, să avem ce mânca peste iarnă, aşa cum făcuse şi pe când trăia mama.

N-a fost niciodată măritată. Mi-a povestit de cineva pe care l-a iubit în tinereţe, dar care s-a stins de tuberculoză, la mănăstirea Tismana. A stat lângă el şi l-a îngrijit până s-a sfârşit. Şi nu s-a mai măritat, deşi o ceruseră de nevastă unul sau doi, nu ştiu sigur câţi. Că nu era urâtă şi era foarte muncitoare. Dar a ales să aibă grijă de mama, faţă de care era doar cu doi ani mai in vârstă.   A venit războiul, fratele cel mai mic, Marin, s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză pe front, şi a murit singur într-un sanatoriu, pe undeva prin Ardeal, sau Târgu Jiu, mai curând.

Eu eram copil de 4 – 5 ani, în anii aceia de război,  dar îmi amintesc cum alergam spre adăposturile din Groapa lui Ouatu, când începea alarma: eu cu mama înainte, ea, în urma noastră, cu sacoşa cu mâncare, că niciodată nu ştiam cât o să dureze. Dacă era noapte, ne băgam în pivniţă , eu dedesubt, peste mine – mama, peste ea - Rina, care punea peste toate trei albia de rufe! În caz că pica bomba prin apropiere, să nu ne rănească molozul, dacă se prăbuşea casa pe noi!

Dar pe ea, ca persoană, nu mi-o amintesc decât bătrână, după cum, pe mama, o am în minte numai tânără.

În cei doi ani în care am stat la ea, la ţară mi-a purtat de grijă şi m-a crescut cum a putut ea mai bine. Muncea, ca de obicei, mai ales în timpul semănatului şi al culesului, pe la vecini, îşi avea grijă şi de propria ei bucăţică de pământ, creştea un purcel, câteva găini. Toamna atârna de grinzile din pod ciorchini de struguri, ştiuleţi de porumb, punea gutui la fereastră şi umplea lada cu  făină. Tot aici, în pod, avea un gramofon, fără plăci şi o carte în care erau trecuţi toţi morţii din primul război mondial, cam cât Biblia de groasă, în care l-am găsit scris şi pe tatăl ei, bunicul meu.

Casa ei, aşezată pe deal, avea doar două camere. Una era văruită, cu sobă de pământ, dată şi ea cu var, o masă,  câte un pat, de o parte şi de cealaltă. Vara aici mirosea a pelin şi iarna a gutui. Prima cameră, ogeacul, în care intrai de afară, de pe prispa înaltă, cu scară de lemn, era neterminată. Servea de bucătărie, cămară şi culcuş de iarnă pentru găinile care vara dormeau în copacul de lângă casă. Tot aici erau şi două cuibare, în care găseam oricând ouă proaspete. Avea vatră cu pirostrii, lanţ şi ţest, în care cocea pâinea pe frunze de nuc, cu un horn larg, ce străbătea podul. Mâncam la o masă rotundă, joasă, pe trei picioare. în mijlocul căreia trona mămăliga de aur, străchinile frumos colorate şi lingurile de lemn, şezând pe scăunele mici, şi ele tot cu trei picioare. Cred că atunci am mâncat eu cea mai gustoasă şi sănătoasă mâncare, preparată în oale de pământ,  coaptă în ţest, ori friptă pe jar. Îmi plăcea să stau pe prispă şi să privesc în vale la casele şi curţile celor care locuiau mai jos de noi, mai la vale, la grădinile cu varză, apoi şi mai la vale, la  un pârâiaş aproape sec, cu plute mari pe  maluri, pe care le auzeam de acasă foşnind, apoi în sus, pe dealul următor, plin cu vii, cireşi, nuci, şi mai sus,  pe coamă, unde trona pădurea Gogoşu, mare şi bântuită, după cum credeau oamenii, iar de acolo, mai sus, la cerul curat, pe care noaptea şerpuia printre stele mari, neînchipuit de majestoasă şi de frumoasă, Calea Robilor.

Curtea era mare, în pantă, acoperită cu troscot. Mai avea un petec de curte şi în spatele casei, în care creşteau câţiva duzi dulci, un păr mălăieţ şi nenumăraţi salcâmi - dafini, cum li se zicea acolo.

Parcă o văd pe Dada Rina cum venea în asfinţit, cu legătura de vreascuri pe cap, pusă peste oblanic -un colac de cârpe  bine  bătucite - sau încroznată pe spinare, mică, firavă, dar plină de energie.

Avea grijă să mă îmbrace curat, decent, de sărbători îmi făcea câte ceva nou de îmbrăcat, iar când nu mi-au mai încăput ghetele, mi-a făcut şi o pereche de opinci.  Abia acum îmi pun problema banilor. Cred că mai muncea şi pe bani, că nu-mi amintesc să-i fi trimis tata ceva, ori, poate, nu ştiu eu.

Ea m-a învăţat respectul pentru ceilalţi şi cel de sine,  m-a învăţat să nu mă ruşinez de condiţia mea de copil sărac. De la ea am învăţat că dacă fac un lucru, să-l fac astfel încât să mă pot mândri cu el;                    să nu-mi fie teamă să spun adevărul, chiar atunci când greşesc; să iubesc oamenii şi să le ascult şi bucuriile şi durerile, să-i ajut, măcar cu o vorbă bună, dacă nu am cu ce altceva. Şi că dacă nu-mi stă în puteri să fac cuiva un bine, nici rău să nu-i fac, fiindcă a nu face rău depinde numai de mine. Nu mi-a spus toate sfaturile cu vorbele astea, mai mult m-a învăţat prin propriul ei exemplu, prin dăruirea ei, prin blândeţea ei şi prin sacrificiul ei. Acolo, pe tărâmul acela minunat am învăţat să iubesc natura: pomii, florile, păsările, cărările prin pădure, fântânile, animalele, carele cu boi, cerul, tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ pentru bucuria ochilor şi a sufletelor noastre. Niciodată nu m-am mai întors acolo, din copilărie, nu am mai avut la cine, dar nici n-am avut curajul să înfrunt schimbările care, în mod sigur, au intervenit şi, în mod şi mai sigur, nu în bine. Am vrut să păstrez totul aşa cum mi-a apărut în ochii şi cum mi s-a întipărit în sufletul de copil.

Fiindcă nu ştia să scrie, ea m-a învăţat să scriu scrisorile în locul ei.

“ Ce să scriu? Spune ce vrei să scriu.”

“Dacă ştii să scrii, trebuie să ştii şi ce!” îmi răspundea. ”Eu aş şti ce să spun acolo.”

“Nu ştiu cum să încep”

“Păi, începe şi tu, cum se încep toate scrisorile: “Dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite ale vieţii dvs. Aflaţi despre noi că suntem bine sănătoase, ceea ce vă dorim şi dvs. de la bunul Dumnezeu.”

De unde ştia ea chestiile astea, n-am habar. Până am crescut prin clasa a cincea, eram sigură că numai aşa se începe o scrisoare civilizată şi respectuoasă.

Viaţa acolo, la ţară, cu frumuseţea aceea primordială a naturii, cu  ţăranii plini de bună cuviinţă, parte integrantă din această frumuseţe, de care îmi amintesc cu dragoste şi nostalgie, a fost ca un basm, ca un vis, ca o feerie.

După ce îşi terminau treburile prin curţi, femeile ieşeau la porţi, care cu ce avea de lucru, furca, vreo ie de brodat, cânepă sau lână de dărăcit, sau cu fasole de ales, orice treabă ce se putea face şezând. Se adunau trei-patru vecine, mai veneau şi “oamenii” lor, că aşa le ziceau pe acolo soţilor, îşi făceau ţigări din tutunul cultivat în grădinile din spatele caselor şi lucrau şi povesteau, trecându-şi vremea plăcut şi cu folos, totodată. Fiecare poartă avea de o parte şi de alta câte o bancă de lemn, iar în faţă, peste şanţul de pe marginea drumului, un podeţ frumos, cu balustrade vopsite cu var. Tot acest aranjament se afla la umbra şi adăpostul unor pomi mari, care te fereau nu numai de soare ci şi de ploaie.

Când trecea pe drum dl învăţător Cepoi. sau preotul, sau careva necunoscut, dar îmbrăcat de oraş, toţi, chiar şi cei mai în vârstă, se ridicau în picioare. “Mamă Anică, de ce se ridică lumea când trece domnul învăţător, ce, de jos nu-i puteţi da bineţe ?”  – întrebam eu, cu uimirea copilului de la oraş. “E om cu carte, trebuie respectat” îmi răspundea ea. “Dar pe ăsta care trece acum nu-l cunoşti, de ce te ridici şi îi zici bună ziua?” “Ce dacă nu ştiu cine e, nu mă doare gura să-i dau bineţe, şi-apoi, nu vezi cum e îmbrăcat, o fi cineva mare pe acolo de unde vine.” Aşa am înţeles eu de ce mă punea mătuşă-mea să spun “sărumâna” la toată lumea care trecea pe stradă!

Întâlnirile astea de la porţi se numeau “Taine”. Unde pleci, mamă Lie?” “La taină la Anica lu’ Pâtă”. Că acolo toate familiile aveau porecle: Papanu, Bâzdoacă, Unana, Dilan, le-am uitat, constat cu părere de rău, că erau pitoreşti.(Nu pot să mă dumiresc de unde venea numele ăsta: Dilan -Dylan. Mai era şi un izvor, al lui Baldovin – Baldwin). Alor mei le zicea   ai lu’ Platagea. Că strigau copiii după mine “cum dai platageaua?”, adică  roşia. Or fi fost din familie de grădinari, cine ştie.

Însă “tainele” cele mai grozave erau cele de seară. Atunci se strângea toată lumea de prin casele din jur, veneau şi cei care fuseseră plecaţi la câmp sau pe aiurea, veneau şi fetele de măritat, aşteptând să treacă pe drum flăcăii, cântând, ţinându-se pe după umeri, câte trei-patru, oprindu-se la fiecare taină să vorbească cu cei de acolo, lăsându-se admiraţi de fete, făcând pe grozavii în faţa părinţilor acestora. Dacă era lună, femeile aduceau şi furcile şi torceau, fiecare povestea ce a făcut, ce a văzut, ce a auzit. După ce se terminau ştirile, începeau poveştile, de obicei cu strigoi, cu lupi, cu iele, întâmplări stranii, de mi se făcea frică, dar îmi plăcea să stau cu capul în poala Rinei şi s-o ascult pe mama Lia povestind, fără să-mi pot lua ochii de la o gâlcă de pe gâtul ei, mare cât o nucă, care pulsa şi mă hipnotiza.

Acolo, tuturor femeilor mature şi bătrâne, copiii le spuneau “mamă”, celor mai tinerele, “dadă”.

Duminicile mergeau mai toţi la biserică, apoi la cimitir, iar după amiaza la horă, care se ţinea “pe linie în sus” între biserică, şcoală şi primărie. (“Linie” adică drumul care străbătea satul de la un cap la celălalt, pornind de la Craiova şi sfârşind cine ştie unde, de-a lungul căruia se înşirau nenumărate sate, la distanţă de doi-trei km unul de altul.) După ce mâncam, ascultam dacă a început contrabasul să cânte, că doar acesta se auzea de acasă. (Tot aşa şi moara, ca să ştie mătuşă-mea dacă să se ducă la măcinat sau nu). O strigam pe Săftica, o fetiţă din vecini, şi plecam şi noi la horă, să căscăm gura şi să jucăm şi noi.pe lângă cei mari. Probabil că de atunci mi-a rămas dragostea pentru dansuri populare, în timpul liceului am dansat în echipa acestuia, iar în 1953, în timpul Festivalului Internaţional al Tineretului, împreună cu alte câteva sute sau mii, am dansat pe Stadionul 23 August, la a cărui construcţie am participat şi eu, „voluntar”,împreună cu toţi elevii de la Iulia Haşdeu.

Nana nu şi-o mai aminteşte bine. A murit în 77. Nana avea 4 ani, Rina avea 74. Dar ea a cresct-o din prima zi. Doamne cât a iubit-o! A fost bucuria care i-a umplut sufletul şi inima şi care i-a luminat ultimii patru ani de viaţă.

„Aoleu, mor de spateee... Doamne,ia-mă Tu pe mine, că nu mai pot ...” se văicarea ea prin casă.

„Mamaie, nu muri, că  vreau pe oliţă!”.... „Acum poţi să te duci să mori, că stau singură pe oliţă” - conversaţie între ea şi Nana, aşa cum mi-a povestit-o Rina.

S-a stins aşa cum a trăit: fără să supere pe nimeni, fără să aştepte nimic de la nimeni. Ea a fost cea care a dat totul celorlalţi. Ea însăşi a fost ofranda adusă vieţii, oamenilor şi lui Dumnezeu.

Abia acum imi dau seama cât trebuie să o fi chinuit artrita, spondiloza, reumatismul. Acum când sunt chinuită, la rândul meu. Ea m-a învăţat să-i pun ventuze, s-a lăsat pe mâna mea, plină de curaj, cu injecţiile, ba chiar ea m-a îndemnat să i le fac. A avut noroc, nici măcar o vânătaie nu i-am făcut! Dar abia acum mă întreb cum o fi reuşit să mănânce, aproape fără dinţi! Insă nici nu mi-a trecut prin cap gândul că aş fi putut să-i pun proteză! Nici ea n-a zis nimic, iar eu n-am să mă iert vreodată că nu m-am gândit! Cum n-am să mă iert nici pentru faptul că în seara nopţii în care a murit, a vrut să bea o cafea şi eu n-am lăsat-o!!.Dimineaţa următoare nu mai aveam cui să-i dau cafeaua.

Era îngropată la Străulesti. De  la înmormântare, niciodată n-am mai ajuns la ea. Am plecat în India. Probabil că i s-au risipit oasle, pentrucă mormântul era doar pe şapte ani.

Dar din suflet nu am scos-o niciodată. În orice bătrânică pirpirie care-mi iese în cale o regăsesc pe ea şi mă port cu aceasta ca şi cum ar fi Dada Rina, încercând să îi ofer tot ce nu  mai îi pot oferi, din păcate, celei care mi-a fost a doua mamă.

Trebuie să povestesc şi despre copiii de acolo, în mijlocul cărora nu m-am simţit nici o clipă o intrusă, care m-au acceptat ca pe una cu care crescuseră de mici. Mă duceam cu ei pe dealuri, cu caprele, – toată copilăria am regretat că nu aveam şi eu una, dar mă bucuram să le culeg frunze la ale lor – la cireşe, dude, corcoduşe, mere “coricove”, flori, guşteri, melci, păsărele.

 Tot ce am scris aici m-a făcut să o înţeleg mai bine pe sora mamei şi să mă înţeleg mai bine şi pe mine. Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani?  E ca o datorie faţă de mama, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani. Domnul să-i odihnească pe toţi acolo sus, în cerul Său.

Rodica si George ANCA

 Rodica Anca, George Anca, Mihai Stan

Rodica Anca si Vasile Menzel

Doina Boriceanu

 Rodica Anca si Ana Mendea

JURNA LAMAR - ECOURI

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

                                                                                     Ion Coja

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

                                                                                     Puşi Dinulescu

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc! 

                                                                                     Sorana Gorjan

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria - abia sa astepti capitolul urmator.

                                                                                      Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca... are asemenea forta. 

                                                                                      Doina Boriceanu