duminică, 1 ianuarie 2012

Gnosticul avatar

George Anca


 punctul albastru

ruina omului desenată pe piept
femei pe braţe vulturi şi avioane pe gât
alcool (aş bea puţin alcool) alcool şi tutun
mereu tot alt model
de înţepat cu acul
muiat în tuş
eu cu atâta tatuaj pe pile
m-aş sinucide am un singur
punct
albastru
pe obraz
şi nu ştiu unde să-l arunc

nu fug
ţigările mă întristează fumându-le
cânt peste tot am notele la mine
joc aproape după muzică fotbal
în ţarc mă bat numai când e nevoie
n-am furat niciodată am învăţat să fur
ale mele sunt florile cele mai îngrijite
un punct pe faţă-i totul

acasă voi merge la pescuit
arunc undiţa şi citesc o carte
număr la plecare peştii urlu
de bucurie că i-am prins şi dau drumul
celui încă în viaţă sau tuturor
e o pădure uriaşă prin care trec
îi calc rădăcinile îi iau în braţe tulpinile
cad din vârfurile uscate pe crengi verzi
îmi sfâşii hainele
cu teamă să nu fiu despicat
şi-mi apăr faţa îmbrăcată într-un singur punct


 lăuntric

lăuntric au supt ochii îngheţul de pe mască
creşteam cu lacu-n ţeapăn versant coborâtor
privirii-n vârf să-i cad şi să mă încolăcească
frânghii de ape rupte de oglindirea braţelor

nerăsfirat de peşti în goană după hrană
deasupra urletului de râuri pământene
plecam să caut somnul pe stânga-ntr-o cabană
să nu aştept căldura şi să o vreau cu lene

dar tot acolo altul cu pleoapă fericită
iubirile uitându-şi se ridică din frig
de moară fus paletă la mori de stea înfiptă
în jur se-nvârte piatra şi ceţurile ning


pantomima inelului

mi-ai dat inelul în întuneric
îl pierdusem tăceai somnoroasă
lumina te-o trezi cu ochii la inel

încep altă pantomimă eşti aceeaşi
în jocul meu degetele ochii
cu o privire tandră spre păpuşi
în leagăne călătorite
în lună după micii prinţi
cele mari la teatru

încep singur pantomima trezirii tale
să-mi dai inelul fără să mă vezi fără vorbe
duc o mână spre păpuşile de pe ţărmul mării
un invito cavaleresc surpă instrumentele peste orchestră

trezeşte-te să-mi dai inelul acesta din deget
eu să-l mut din întuneric în bătaia luminii
şi pantomima să n-o mai sfârşesc


trezit

trezit pe deal printre furnici
am lunecat întins la pas
în vale apele mai mici
şi razele din ele să le las

în strigătele fraţilor complici
reci bolovanii veşnici de la ras
pe lacul verde să-i ridici
în pântec să-i împroşti pe nas

şi când ne-om tăvăli în moi
solzi de balaur şerpi cuminţi
printre albinele în roi
din creanga vechilor părinţi
vor tresări cu ochi de-apoi
şi se vor stinge pe velinţi


cu luna

cu luna în oglindă
ieri noapte începutul
seninului de ghindă
ţi-ntinse aşternutul

cazanele încinse
zburau deasupra cir
când ţi se mai întinse
şi fir de trandafir

în zori la parapetul
de lut al unei gropi
îţi apunea portretul
printre zvântaţii stropi

prietenă sau floare
de te năşteai iubirii
vedeai că nu te moare
văzduhul tău ci mirii

şi-n tine strecuratul
ca de argint spălat
îmi ispăşesc păcatul
de a fi înviat


aceeaşi frunză

foşnind aceeaşi frunză lată
într-o pădure fi-voi fag
la fel de nalt la fel de drag
ci nu copacul fără tată

lăncind aceeaşi frunză dinte
nu voi mai fi cândva stejar
căci gorunescul meu părinte
din rădăcină-mi creşte iar

treceam cu-o pasăre pe sus
eu pe pământ ea pe aripă
cu mine fagul a apus
cu ea stejarul se-nfiripă


vox

auzit-aţi de o apă de o vale de un crâng
se întind la umbră mese iar pe soare nu se strâng
doar la noapte la pomană o să-i lase gura apă
mortului ci mulţumiţi-i când el cască vă adapă

o nici o pană nu scrie în praf
numele mamei sale pasărea
o nimenea n-o sparge dinăuntru-i
să răsară puiul cu o pană

turma noastră surioară şchiopăta printre pâraie
lupii văile sub labe le-au lăsat păşunii line
să le umple iar sfâşie cea mai grasă-a noastră oaie
dar noi o târâm ea ară plug cu gheare de jivine

neam dulce împăcat în pom cu dinţii
din cer ştirbiţi de sufletul zburat
în gura dezgrăită de părinţii
atât de mulţi sub pietrele din sat

poteci de urme vaietelor suferinzii fără suflet
le scurmă în batjocură pe funduri de bâldane
tot vrei să te îneci să te scufunzi ca-n ceruri
şi faţa apei nu-i adâncă nici cât faţa ta Ioane

ieri cine muncind muncise pentru morţi murind
azi nu se mai încumetă să-şi smulgă părul
azi cine ieri ieri cine azi nu plânge
nu roade albiile cât nici ieri nu le rosese azi

îngăduie-i pieritei îngropate
de ani de zile tot aici
să ducă fundul gropii-n spate
şi când vei vrea să o ridici


moşit

slujit când păsări cântă ciuma
de-alesăturile de fum
ale gheenei mi-e postuma
umbrire chipului de-acum

în viaţa mea cântat-am fuma
pământului tăcut postum
şi-n şirurile de acuma
fâlfâie păsările scrum

tăcută soartă sat pustiu
moşitul prunc buricu-şi pune
la streşini stinse în laviu

s-audă noaptea prin minune
prin păsările fără piu
cum pică blânda mortăciune


în pod

în podul de la cucurigu
deschizi fereastra intră frigu

aprinde rogu-te lumina
şi uite-o în pervaz pe Gina

cu toate ale ei şi calda
între-ale noastrele Smaralda

iar limpede ca ziulica
întunecata de Romica

acum cu gin, smaralde şi cu rom,
soldat jos puşca fă-te om

*

când am băut o noapte vin
şi ne-am legat de Rozmarin

când am plecat băuţi pe front
şi Rozmarin şi Dormidont

din câmp de s-ar întoarce criţă
şi Rozmarin şi Dormidont şi Ştefăniţă


ce-mi era odată

ce mi-era odată dealul
când fugit-am la oraş
nenoroc de-a fost Ardealul
botezatu-m-a alt naş

ce mi-era crângul din deal
când veneam de prin străini
poreclitul meu Ardeal
că prinsese rădăcini

până-n culmea dealului
mă ţineau puterile
apele Ardealului
izvorau şi serile


prin ritmul

prin ritmul blând de lapte
ne oglindească neagră
oglinda dintr-o noapte
atinsă de pelagră

departe-n urmă cortul
cu trupurile noastre
să ne mai plângem mortul
nepitulaţi în castre

strigoi în goana lunii
să putrezim la soare
de când ne calcă hunii
şi până la Scrisoare


viscol

îmi scutură din ceruri mana
bizonii leii marijuana

le dau să pască ochiul verde
şi craniul roşu să-l dezmierde

căci fir văzut de săbii taie
primăvăratica-ne ploaie

ascunsă de iubire unda
ne mistuie în slavă nunta


marijuana

pereţii aplecaţi
pe masă marijuana
noi doi schimbăm
chibritul la o panţarolă
mototolind în ghete
careurile tablei de şah
eu închid ochii de noroc
ci tu priveşte dublu marijuana
halucinându-ţi-se o verzuie
de oase subţiratice femeie
necunoscută treizeci de ani
fără o zi când eu ţi-o dărui
a mă ruga la dumnezeu
s-o laşi şi să trăieşti
ce groază mi-e că vei primi-o
şi mâine-oi scrie cum din lanuri
o secerasem noaptea
şi între ziduri drepte am adus-o
chibrit la 25 de puncte


cale

o cale unde se alungă
în bocet sufletul prelung
de-i umbra vie să ne ungă
mâhniri cu groapa o ajung

de-a te îmbrăţişa pe moarte
şi lanţuri verzi de păpădie
şi turci cu capetele sparte
prin iarba noastră fumurie
să-ţi crape rumenele toarte
aruncă-mi firul simetrie


banchet

arde-ne în Dealul Bou
focul rupt de osul nou
craniul lângă stoarsa cană
vede vremea ce înseamnă
dintre-ai săi pe un tărâm
dusu-i veşnic şi bătrân
până-n grinzile-i că n-am fost
creştetul îl poartă starost
a lui îl încearcă-n toţi
se proptesc în trepte roţi
când se huruie spre el
noi benchetuim la fel

era deal blajin un bou
împungând în Craiul Nou
înspre corn cu pasul lins
îngropam acelaşi ins
dedesubtu-i răsuna
tare-n buză marmora

dar zări-vom corn mai nou
ca în dealul Dealul Bou


stampă

ţigănci sărace babe
două ţigănci oarbe

merge prima merge prima
e călcată cu maşina
se cunoaşte cât plăteşte
un boier cu ochi de peşte
pentru baba oarbă
cu autopsie-n grabă
pomană îngropăciune
fiică în adopţiune
măritată de minune
însă ce ţinuse minte
oarba doi o rugăminte
să o calce şi pe ea
pomană să i se dea
la un timp adevărat
guri nemartore-au mâncat

că bătrâna care vede
nici acum din gust n-o pierde


fluid

pe metal topit un lemn de umbră
curate mâinile se-apleacă
umbra iat-o
metalul în cuptoare-i mai departe
un lemn adevărat în scaldă
un lemn în scaldă
umbra pe izvor
va apuca să-l vadă
şi să moară cum şi
metalul în metal topit
sau cel topit cum
moare-n umbră


Hortiat

în Hortiat un secol dus o ciumă
cum s-a văzut pe lângă Munte
şi sufletul doar de huidumă
se lenevea să se încrunte

casa din Hortiat neînchipuită
perdelele din spuma ciumaţilor
nu-s cât ferestrele
nu sufăr dar nici nu
m-ai vindecat moarte
femeia mea
încalecă şuviţe în flăcări
ultimele păsări îşi dau foc
înainte de împerechere
departe în uliţe plânge
lacrimă de ţărână vântul
şi mai departe braţe se-ntind
să iasă din carantină
până când noaptea
plină de furnici
sau guşa zburătoarelor
acoperă ferestrele
casei cu vedere
în Hortiat


zilele

zilele mi-au îngropat
toamna frate pe vecii
neagră seară nesfârşii
în surâsul scuturat

plugul pe comori din vii
ni-l urneşte la arat
Roma către Ararat
printre cruci pentru copii

ne-a întins surâzătoarea
prin mătăsuri şi aba
lui colina mie marea
mugurilor o nuia
aţipind în zori la floarea
de zăpadă când se ia


la goană

la goană
şi copii şi vânători
în gât ni se opreşte codrul
cine-o să scuipe lupul

la întoarcere pe pod
câinele bătrân este împuşcat

petrecem orele de aur în amiază
risipirii tuturora peste
vatra cealaltă a vetrei

trecuţi şi trişti
ai lupului


valul

valul m-a visat
despărţit de-ai mei
plutitor bărbat
lacrimi de femei

eu visai un val
fără margini vast
sub un cer naval
singular şi cast

nemailegănaţi
orbi de un inel
cu ochi împăraţi
m-am trezit în el


cumpănă

mamă
timpul în pădure
lupii mai puţini
duhul oilor pe uscatul fântânii
crescut deasupra ei copac de pământ
mamă
dinspre Bălceşti suflă fântânile peste păduri
copaci de pământ se usucă până la toamnă
în curtea îngheţată de
mirarea însetaţilor
mi-e sete de când păzesc oile să nu
rupă oborul şi să bea turbarea lupilor din cer
mamă
apucă-te de fântână timpul să mântui
lasă la urmă gardul de fier
cărămida de casă
pădurea de iarnă
citeşte sufletul de pe muntele Builă
al cui o fi şi mie strigă-mi mamă
strigându-te pe tine să te aud din pădure
lucrătorii vor intra în pământ
şi singură o să apleci cumpănă verde
din pădurea fărălupilor


în greieri

orbită luna de far
viaţa infinită a liniştii
şi eu fără voi fete ale apusului
tu porţi în braţe fata
pe tine fată în braţe te poartă mama
şi fetele din stampe de pe câmp
retează paielor spicul
să-şi privească prin ochean în pământ
vrăjitorul cum le surâde
şi eu treaz feţele greierilor le întorc
spre miezul iadului
să mi-l aducă în cântecul lor de fete
cu somn copil
tu porţi în braţe fata
în vis
şi ea te trezeşte în lanul fără spice
mă apropii cu picioarele ude
să mă întind peste paie să dorm
treziţi-mă cu voi
cu braţele voastre
cu farul cu viaţa
infinită a liniştii
şi să plecăm
în locul meu rămână
spice miraculoase
ni le secere munţii ascuţiţi
să plecăm în pasul meu
şi voi ridicate steaguri de iubire
prin pădure deasupra lupilor
călătorim şi adomim iarăşi
fata te trezeşte în braţele mele
şi pleacă pe marginea lacului
cu ochii la insula de nufăr
fată de nufăr din tine
cu o apă cu lună
şi eu faruri aprins-am
să te orbească de drag
şi să adorm în greieri
fericit şi înspăimântat


Ruda

un om lumină sus în acaret
la geamuri pâlpâie ascet
din lanuri capul mi-l ridic
izbindu-l noaptea de portic
el va deschide la curaj
toacă de lemn clopot de aliaj
pe mâna mea să lase şi în pumn
să mă primească autumn

rugămu-ne în dosul stânii
să nu se supere bătrânii
că ne-am născut pe prispa lor
şi nu oricum şi nu cum mor
în locul bărbilor trifoi
pe câmp în sus înflorim noi
noroiul se usucă în suflări
de peste mări şi ţări călări

un singur vin ţâşnit la lună
poate se varsă-n cale bună
acelaşi sora tescovină
ne bucură  la rădăcină
se duc mai multe zile-odată
ceilalţi la ţuică-advărată
se ofilesc ciuperci în masă
băurăm vremea cea frumoasă


gâştele

gâştele în
zburătăcitul unghi
spre răsărit
întinse
în orizontul meu
astăzi le voi urma
iubito
dar verde adâncul
ferăstruit de o cetate
spumegă poruncitor
să rămân departe
în numele tău de corabie

atunci
te sfâşii scufundându-mă
în încăperi împrejmuite
de paznici înecaţi
asurzitoare ielele în ceruri
te caută spre apus
şi eu
le voi urma iubito

dar rădăcini
în noaptea dinăuntrul
stelelor scapără
şi ars eu sar de bună seamă
să nu ardă
copacul crescut pretutindeni
până la tine
să îţi pic în poală
iubită a mea şi a stelei polare

dar toate surorile
păsării ibis
adio spun toamnei
cu fiecare aripă
într-un vârtej
adormit pe marginea fântânii
de unde spre tine caldo
le voi urma

inundate deşerturi

coboară o treaptă
fruntea luminoasă i se surpă
Maria este aerul gol
faţa ca un ochi i se închide
celui puternic în singurătate
faţa i se pleacă la pământ ca un genunchi
înăuntru strîns un roi de demoni
el îşi aruncă sfânta haină înainte
mâinile şi le împreună în pământul
dealului în huma
dealului în vizuini
se prinde de rădăcina
mierii întunecatei
se târăşte pe treapta
câmpului cu verzi râuri
i se învârte cerul
pe faţă
grâul faţa fiului
i se învârte cerul până la moarte
cerul câmpului
noaptea printre dinţi îi şuieră şarpe
ridică mâna a limbă de moarte
vântul doar s-o dezmorţi peste noapte
loveşte călcâiul rotund
hârca ruptă a neamului de prund
copilul şold creşte până la şoldul celui prăbuşit
şi iar o ia pe cîlcâi în sus
teaca sabiei s-a umplut de gheaţă
apă fiartă din inundate deşerturi o s-o reverse


convalescenţe

convalescenţe domenii
de părăsire-a poienii
fresce lubrice sub acei
ochi ai cărbunilor zei
femeie atârnată de lună
şi de septembrie cu brumă
arătarea sexului
în zidurile şesului
boală în coaja săgeţii
focului cu scaieţii
seruri în venă mată
de seraiuri şi fată
detalii din talii suple
peste umbre quadruple


Aretuza

de-un crac de stejar
spânzură buza
spionului măgar
iubit de Aretuza
Aretuza du-te
la birou şi cere
pensie trei sute
cât mai ai putere
sau roagă primarul
să adune satul
să taie stejarul
să-ţi iei spânzuratul
Aretuza Aretuza
i-ai fost ăstuia farfuza
cu toţi te fi-mprospătat
şi-ai fi spânzurat un sat


umbra strigoiului

ce ne vom face noi
umflaţi de apă
vacile slabe graşii boi
cu cornu-şi sapă groapă

strigoi
cinic
lanţ hercinic
codrii goi
cum se mişcă nu-s de noi
ia-ţi o falcă
de pe cer
şi ţi-o calcă
nor vier
ca pe scroafă
groafă
grafă
graf
praf
pulbere de luntraş
vârf scuturat de oraş
sat
lăsat
sub potop
în galop
frunte
punte
de grăunte
înecat cu munte
şi mărunte
cărunte
gerunte
mamă de mamă
tată de tată
apă de apă
apă de apă
cheamă nu cheamă
cată nu cată
pe apă apă
sub apă apă
zi strigoi
să stea puhoi


pavăză

spune pavezei cavaler
să-ţi dea drumul pe o cale
unde eu nu pot să pier
umbrit de zalele tale

şi rar îmi mai spune vino
cu toată oastea nu vin
ori singur ori cin'o
porni în loc străin


spumă

şi până se desprinde norocul de a
ne fi născut şi plecat şi rămas
în şesul acela în valea aceea
cineva uită să plângă acas'

cineva uită să strige-n lună
până când ochiul cutremură-n zadar
o spumă care vine să ne spună
ce albă e că e din depărtar'


mesteceni

prieteni albi neîmpuşcaţi
mesteceni paisprezece fraţi
şapte din voi vă sunt surori
ce s-au iubit cu franctirori
din palidele râpi demult
cu umbra altui neam m-am smult
în sân de cuib zburau coji sparte
pân' la a paisprezecea moarte

tulpini ne-am dezrădăcinat
din vârf de paloş îngropat
la ruga florilor de mină
nopţi de albastru ne lumină
arbori pribegi fără de flori
ne fulgeră de şapte ori
mirese împrimăvărate
februarie pe jumătate

prin laţele de ceaţă
coaja
sonetului de mesteceni
aţâţă ziu
paisprezece cai linşi
or paşte


road

înceata roadere din roadă
se va sfârşi peste un ceas
când o să cadă o iscoadă
pe brânci din cer încoace tras

prin poame calea va străbate
cu gură răbdătoare or să ragă
copii născuţi pe jumătate
la judecata cea întreagă


se sfâşia

prin gardul de ciulini pui de nimic
te alergase să te piardă
un braţ rănit al doilea voinic
lua bătaie de la mamă cu o joardă

tu luleluşă mai bătrână scăicior
nerprins ghimpii ori dumneata
rupsesei pielea braţului fecior
încât apoi şi celălalt se sfâşia


spectacol

pe-o parte-au căzut frunze
pe-o parte au curs ape
s-a subţiat pământul
îl învârteşte vântul

în mână ca moneda
zvârlită nu mai sună
şi jos efigia
e soare sau e lună


Rusalii

degeaba ploi dacă în veci
pe zid aşteaptă feudalii
în val de spumă să-i îneci
o albie îmi daţi Rusalii

via sau oaia miei s-o sugă
ori toate numele de hram
ci laolaltă glas de rugă
nu apă-n matcă decât neam


Adam bogomil

a patra parte-a lumii Avel strigă mor
heptameron continuare pân' la opt
din naştere strânge botez şi înviere visător
şi ce-i lipseşte nu se află-n timpul tot

trup de pământ să-nghită cum născuse
sânge marin soarele ochi mintea ca norii
vânt în plămân de respiraţie sau tuse
cap de făclii din duh-proorocitorii


din gol

şi vezi şi fără ochi ochii tăi
de tristeţea verdelui când plânsesei
fără vedere mi-e zarea zidită
mările zburat-au în rochia  aripă
de-ar răsări nu soarele mireasma
nudului tău nu luna
furiile împreunându-se
sufletul lucrează la un urzoi
coaste pierdute în muzică
mai urzeşte-mă pe o luncă
meditezi ce lungi ocoluri
să mă ajungi spre a mă alunga
în nebun îmi dai drumul
a ne întâlni în secret
maestrul îţi e necunoscut
nici eu nu mă cunosc
te ispşesc suferinţei
păcat al tăcerii strigate
nu eşti în inima ta aceeaşi
ca în inima mea iubito
fiinţa nescrisă ochilor din gol
fraged urzite borangicuri


poem indian

departe vei ajunge într-o zi
departe India de-ar fi

din satul sufletului am înălţat
glasul spre ţara lui Por împărat

gândurile bune adape-le
în vorbe împletite cu apele

cântece şoptite a risipă
în miresme să le bată clipă

totdeauna niciodată acum
dimineaţa din noapte la drum

*

câinii lumii ia-ţi bastonul
nu te iau în serios
maistor Rumi Albionul
30 Isus Hristos
cu parale nefârtate
macaroanei papă-lapţi
latri ale ăstor coate
juzi mulahi sardari hinzi bapţi
n-ai idee sarea Sarei
sari la bot vocabul bocn
derbedee fiecare-i
japca îngropat de-a mocn
mai cuminte şi căţeaua
şi preoteasa bulion
la plăcinte d'ele de-au a
treizeci în Albion
cum cu surlă înlemnindă
bastonezi poet latin
câini nu-ţi urlă dai la bindă
mort buricul de amin


turmă

dezgolirăm vulpile
ursoaicele găinile
înfăşurarăm sforile
mătăsurile cingătorile
intrarăm lângă focuri
lângă ghiocuri pe ciocuri
mâncarăm ne săturarăm
de treabă ne cătarăm
adormirăm şi visarăm
că de treabă ne cătarăm
ne tezirăm şi mâncarăm
şi de treabă ne cătarăm
visarăm ne săturarăm
dezgolii o oaie
din lupoaică bălaie
înfăşurai o zână
în mănuşa din mână
intrai în rai
dacă scăpărai
în pumni capul
mi-l ia dracul
rugăciune
nu mai spune
tac şi cad
fără iad
azi să fiu
în totul viu
mi-aş mâna o turmă
cea mai de pe urmă
până aş trăi-o
toată de cu zio


pe o spinare

pe o spinare de grade fantastice
urcă un sac împăcat să crape
oasele-n muşchi inelastice
inele-n sânge vor s-adape

şi moalea curte pe unde calcă
cel cu spinarea şi fără an
şi-ngroapă nisip câte-o halcă
să crească sacul din groapă-n maidan

a uitat va să zică până
unde trebuie el să care
nu moare nu duce ţărână
grăunţele cer măcinare

şi câtă pe un pântec za de
năduşeală-n cămaşa scoasă
când prea devreme vede cum cade
visând că se izbeşte de casă

nu este adevărat acest sac
noi toţi ne întrecem cu el
tu te împaci eu mă împac
lui nu-i bea din sânge osul-inel

atunci spune pe a cui
spinare ne trecem fără de baieri
că între semeni destui
singur îţi vine să te încaieri


la frunză

la frunză vara toamna devreme
dar parcă numai vara frunza toamna lemne
frunzare fără odihnă plute golite-n jur
câte un os cutremurat al tăietorilor cu guri

plute din mal rănite-n rădăcină frunza înecată
salcâmii fluturaţi pe foamea vitelor vacantă
plute din luncă umbră porumbului nisipurilor
argint şi sălcii prunii vâscul chipurilor

se însera căruţele spinările gemeau mai gem
crengile veştede le-acopereau în semn
de întomnare falsă ori grăbită peste feţe
lemnul mai greu frunze din ce în ce mai creţe


femeia către soare

mare ţi-e arşiţa să vină seara
lungă dară de noapte mă tem
mare îţi este şi noaptea ziua
de dimineaţă nu o blestem

mari sunt copiii naşterilor din
prima şi ultima iubire de noapte
din adăpostul de arşiţi nu vin
seara s-ajungă să-mi fie lungă

tu nu întârzii norii apusul
cu ploi şi noroaie toamna aduc
pe o margine-n jos pe alta-n susul
drumurilor pe lângă tine apuc


casele

casele în cerneluri noi nu le-om locui frate
fântână din umbră visa-om să o înfigem prin nume în vatră
întreabă-mă cine ţi-a născut într-o doară părinţii dacă
din suma bolii ajungem jumătatea cărunţilor de mai au păr
fratele şi copiii ce-am fost eu copil pomană împart lumii
pe prispa tristă însă nimeni să nu întindă mâna
viile nove prunii galbeni cum se mai dărâmă
vânzarea multor roade n-are vreo putere cum vedeţi
şi când mor împăcaţi şi nici între ei nu spun ocări
fie blesteme să nu ocolească datina crescând

unde ne este fiinţa venită acolo statornic
cineva s-o povestească de aproape cu înţelepciune
ne-am sfinţit şi risipitu-ne-am toţi pe o foaie de biblie
poezia satului ştearsă-i de pe un acum al nostru


descălecat

strigă din cenuşi portarul oaselor femeieşti
cu ochii spre geamurile copiilor
prin paiele de bambus românul de grâu
crăpăturile cancerului de lemn să le astupe
la garduri în miros al gurilor pline de muşte
cu palmele peste paturile slugi măduvei spinării

fata descalecă de pe cal însă din ea nu naşte nimeni
împreunată cere să-şi atingă lacrimile de copite
mai vede apa de argilă cum i-ar plăcea cărnii
bărbaţilor le mulţumeşte şi descalecă mai jos


sub umbrelă

mama întorsese cireada
şapte cămăşi ude schimbase
bătrâna rupea surcele putrede
dar neamurile celelalte
o spinare întunecată
unde zadarnic ţii posturile
şi deodată nu le mai ţii
curtea cu gâtlejuri năclăite
viaţă pe zile sărăcie pe viaţă
plânsul creşte mulţimea noroiului
şi femeie îmi apărea sub umbrelă
mută cu ochii trişti spre pomul plin


măr palid

mă joc cu un măr în faţa apusului
îl arunc alerg prin mireasma lui
îl prind şi-l arunc

numai privire
doar dunga mâinii îmi văd
măr palid

aproape cât mine de mare
îl prind
în susul apusului iar
ducă-se vâjâitul
unduie încă jur împrejur pe pământ


şi seminţele

să nu fi venit păsările
apele ar fi vărsat aripi pe câmp
nici dimineaţa să nu fi venit
tu să-ţi fi fluturat părul ameţit

trebuia să treacă printre bălţi doi oameni uimiţi

aşa mi se părea şi te strigam
dar cuvintele repede se făceau răchiţi
verzi şi sfârşite împletindu-se-n aer

dintre ele am fi alergat
cu tălpile în adâncul primăverii înalţi
până la florile pomilor de ce n-ai venit
şi seminţele te-au aşteptat


statuie

ramurile fugăresc prin aer roade
chipu-ntreg şi părul încâlcind
stele viile cârcei să-nnoade
se târăsc pe glezne şi pe coapse şi pe gând

grânele şi păsările suie
şi trezesc în umbre de maşini metal
râul duce-n braţe o statuie
a copilăriei ruptă dintr-un mal


pentru libertatea individului şi
bucuria prietenilor de apoi

în ziua lui sâmbătă din mai
rece al secetei lemn
petrece o oră de rai

cioara în salcie moartea nu
sora iubitei fără de soră
o oră de rai petrecu

ţiganul cântă pe balta Piu
la ţipătul puştancelor ţine
cu glas la ora de rai la fine


o roată

la trei paşi găseşti spitale
pentru picioarele tale

ţâţa curge pruncul suge
plutesc pe lapte coşciuge

nici copita calului
nici groapa călarelui

ai sub spumă să te scalzi
plânsul morţilor tot calzi

n-ai o roată ne-nvârtită
să te ducă în ispită


son

vreo patru ori doar trei înaripări
vreo două ori doar una ori nimic
sunt păsările fripte pe la cuvântări
şi câte să mai zboare în pielea de calic

poate acelea neatinse de-mpuşcări
nu pentru a se fi ascuns de un alic
ci pe pământ că un vânat mai acătări
pe gură se desfaşă să-l dumic

dar mieii nu-s nici ei în porcii lor
nici eu nici porcii şi nici pielea
salatele şi cojile unsorilor

covoarele de ceară ale bisericilor Delea
ci fără de înaripări peste cotor
tot păsările neînfulecate-or fi acelea


vremuri

un cântec oh pe vremuri mai cereai
azi noapte nici buha bătrână
nu a deschis mari ochi după buhai
prin foşnet văzător să te rămână
ce vremuri şi acum o săptămână
prin chiciură cu strigăte de Tla
când te lua într-un sfârşit de mână
iar până azi de multe ori se scutura


acum

urechile au ascultat
un ghiont un nas un împărat
morman e cleiul aurit
acum când surzii s-au scopit
bretelele din gât cu glas
întind un zgârci la parastas
viscerele din toţi ai lor
pecingini varsă cu amor
pe pulpe în genunchi sub labe
trifoi o iesle pentru gloabe
pământul supt-a cu Ion
măselele un milion
acum din gură pe-ale cui
le scuip în oasele de pui


când ţi-ai făcut copiii mari şi mori

când ţi-ai făcut copiii mari şi mori
ei cresc fără de tine copiii lor şi mori
copiii lor nu te-or vedea decât în poze mori
când ţi-ai făcut copiii mari şi mori

când arborii dintâi poeme se tăiară
hârtie nevăzută moartea scrisă dinainte
ţi se oferă literă sicriu gorunul gordian
când arborii dintâi poeme se tăiară

când sărutată mâna de părinte sacru
voalate siluete cutremurându-le din ochi
pulverizate hrube cu boemi de piatră
când sărutată mâna de părinte sacru

când numele fiicei nu-l declinai în Faust
pe vorba către dome din Eminescu naţii
niciun român în ţară că n-o să mai rămână
când numele fiicei nu-l declinai în Faust

când Bărăganul palma cu scob ne adăpase
asume-şi poezia din poezie insul celălalt
şi te credeai poet mai altfel întru sine
când Bărăganul palma cu scob ne adăpase

când cinstea în post-scriptum ai extins-o
de meserie moartea acoperită frate
ori compania arsă înfrăgezindu-şi scrumul
când cinstea în post-scriptum ai extins-o

când n-ai vorbit de gestul fiinţei Balachunder
văzându-l auzindu-l pe veena omofon
rotundurilor butii cu plinul numai sunet
când n-ai vorbit de gestul fiinţei Balachunder

când nu s-ar mai prin aer pământul recerta
religiile humei pe ramuri de mistreţ
nisip insesizabil prin sângele tragodic
când nu s-ar mai prin aer pământul recerta

când cu Brâncuşi ospăţul întors firimitură
Christos te îmbiase din lemnul cu orantă
întreitura dogmei familia picteze-o
când cu Brâncuşi ospăţul întors firimitură

când fetele ascultă de tatăl mort al altor
iertarea numai stilul aducerii aminte
numai de ploi nu înfloriră teii-n cale-ţi
când fetele ascultă de tatăl mort al altor


pânză

am ales o singură pânză
de peste apă
când mi-a ieşit înainte
femeii celei dintâi i-am întins-o
pe maluri o încerca din ispită
şi noaptea s-a dus prin sate
iar în oraşe nu-şi privea umbra

dimineaţa s-a întors la pânza
de peste apă aleasă de mine
cu mâna mea am acoperit-o
aflându-mă sub valuri de râu
a aşteptat să îi ies înainte
necunoscut iar eu învăţasem
cum n-o s-o mai văd pe sub pânză

şi-n iarnă se va grăbi la vreme
de gheaţă îmi va cere din suflet
să strâng la piept haina pânzei primite


aparenţă

înainte ai oraşul
unde cască e un om
duci o trenă provincială
ce se moaie-n şesul fiert
cât de singur tânăr cum
calcă drumul trece lumea
chici volante fără cariu
din muzeele străine
corpuri fragede cu deget
prin inele îndreptat
golul de viteză
al maşinilor salvării
te opreşti într-o secundă
mergi pe străzile prezbite
cu nume de cocoşaţi
nu-s fete contagioase
chiar primindu-se în braţe
nu se molipsesc de ele
şi atunci cu toţi se taie
mai des decât drumurile
mai rar decât s-au născut


fluier

din pom a căzut fluierul
găurile i-au rămas până toamna în crengi
noaptea era ca toate fluierele
venea cineva şi înfigea dinţii în marmora cea mai apropiată
puţuri astupate nu schimbau numele pământului numai
când urşi la rând se prefăceau în degete departe
şi veveriţele pe trunchi în rictusuri prea mari
iar de metamorfoză se speria sufletul
atunci pomii se goleau de găuri


apă-n care să se scalde pictoriţa

culoarea-n tub e Anacreon cântând
că obiectul drag iubitei sale este
paleta-l prinde şi din pensulă
prin ochi se face pată pe opusă pânză
dar picură pe mână sau dedesubt
în valurile ei de creste
şi apă-n care să se scalde pictoriţa
cere călărind pe muza mânză


rostul cel copt al facerii

era într-o noapte acasă la noi sub fire fără egal
în fir nu se trezea apa în ocoluri acasă cu portal
ocolul fără noi întâi pe pajişte ne bucuram de el
pornise pata apei unde capul se oglindise chel

a doua oară ne încăpăţânam dacă dacă zadarnic ni-e bine
să nu uităm nimic din trei serpentine
a patra îndoire în zaua caldă cinci şase
cu urme pentru fericiţii altfel netrase
şapte
la noi sub fir acasă era noapte


pleoapele zicalei

piciorul tău să calce nori
cocori să îndrepţi aplecaţi
odată de două ori de iubire ori
trup de pleoapă care baţi

pumnul şi cercul rupt
în cot în umăr ţi-ar fi plâns
iubito dedesubt
când mâna
s-ar fi strâns
în cerc în locul umbrei maibătrâna

de ce moare femeie
câte puţin corpul în rochii
de ce s-au închis
ochii
pleoapa fiind cheie

sau dinadins tu dobori căldura
trupurilor ţie veşminte
pe care coapte le dai de-a dura


omeomerie

banii cădeau din ei înşişi
mai înainte se rupeau
iar înainte de a fi strânşi-şi
priveau inşi ce se buzunăreau

sufletul mare a căzut
s-a rupt mai înainte
iar înainte de a fi un lut
vedea nici oseminte

eu dintre voi ca bancheri
mai înainte părinţii
şi mai mult nicidecum ieri
părul galben precum acum dinţii

dar omeomeria spune
ce este ea prin poetul
din graiul graiul din lume
lumea din încetul cu încetul


înţelepţii

casa împăratului înghite în sec copile
bătrânii erau înţelepţi şi lăsau în pace
casele mici până târziu să se joace
câte trei patru 5 6 7 nouă 10 zile
dar prea multă înţelepciune fiecare avea
şi se încoviase fiecare nu sub ea
nu ştii tu însă au început să creadă
că sunt acoperişuri ziduri copiii ceată după ceată
casa împăratului s-a dărâmat înfometată
înţelepţii s-au apropiat de case mici şi de copii
nu ştii tu dar au început să creadă
că la fel ca înainte le va fi


burleştii

hai pe capră şi tu călare
dă-te de pe berbec jos
mă voi face întâi eu mare
apoi tu de prisos
nimeni mai multă-n frumos
cuminţenie n-are
dă-te de pe berbec jos
hai pe capră şi tu călare

duce-mă pe mine la poartă
unde vei urma imediat
pe lângă o pisică moartă
când în oraş am intrat
să văd cum dumnezeu iartă
că nu greşesc la toartă
cu fruntea lui păcat
unde vei urma-n poartă

vezi cum pic de pe şiră
a lucra în fabrici de gem
ăl mai din dos barem
cât ţâţele se acriră
şi te-au prefăcut în ghem
să vezi cum pic de pe şiră
în faţa dumitale şi gem

la dumneavoastră ajungă
praf din copite seci
suită la ceruri o pungă
plină ochi cu berbeci
precum cel fără strungă
ce-l galopai pe veci
la capră doar să ajungă
să creşti sub copite seci


groteştii

tot la facere
stăm şi-n coacere
copţi bătrâni de tineri
feţi bunicii gineri
ce nu înţeleg
de coadă nu-mi leg
însă vreau o glumă
zăpada înspumă
pământ şi oraş
când un îngeraş
epileptic moare
din criza de soare
altul la fereastră
să mai dovedească
din pereche cum
rodul e mai bun
că degenerarea
n-a-ndulcit nici marea


boiernaşii

binele casei din satul părăsit odată
de boiernaşii morţi îndată
ce ne-am revenit în roată
cu podoabă ne îmbată

în argintul tată
pentru mama fată

suflă tare-n focul cu grenadă
n-au ai tăi aur în ochi să vadă
până în spitalul de zăpadă
cum îţi sare carnea ca pentru o ladă

zestre boiernaşei când e fată
viu dumnezeu să te bată

dar se luară la bătaie
şi doi orbi oasele ştiind să moaie
cine vă va dezlipi din foaie
ca să râdeţi râs dintre pietroaie

luaţi ai mei căci toată aşa e
moartea lor pe muşuroaie


timp mult

poftesc şi rup cu mâna mea din crengi ce-i dulce
oraşul e ca armata beau din butoi
până se termină pe urmă rabd nu cumpăr
acolo e bine să treci eram tânăr ca tine
munceam şi voia să se mărite cu mine o fată
care nu mi-a plăcut nici după ce
m-am întors din război
m-am întors şi mi-am zidit casa lângă pădure
voiesc să am timp mult ca niciodată


îmbrăţişări

nu-n sat perechi de pui şi fulgi
nu-n lut nu-n apa norului
privit de taica drept în giulgi
ascuns de căi feciorului

pe când se moaie cânepa în sânge
în locul bălţii care plânge
pe când se toarnă în pahar
şi gazul vechi în lampadar

şi dacă fost-a să aplec
ochirea-n ceruri petrecută
nu scap nici eu cum de înec
pe faţa râului o cută


praznicul

praznicul pe ducă soarele-n amurg
noi trăiam prea bine unde şi muream
Doamne de ce nu spui altui demiurg
să ne piardă urma în târziul neam

oilor părinţii minţile păscute
în pastrame repezi ca de argint viu
înfigându-şi dinţii va să le sărute
în genunchi la târla neamului târziu


mâna

mâna ţi-ai ascuns-o în pasărea gata
zburătoare-n rana mângâierii tale
până-n ceruri plină de grâuri polata
clatină-se munţii fără nicio vale

creştetul şi talpa razei se loviră
dacă-ai supt lumina-n ochiul ce se crapă
pânze înălbite poate se deşiră
spre vederea plânsului în loc de apă


povestea femeii îngenuncheate pe vrăji


visează încărcarea podoabelor
în carele de luptă
ale roabelor
robiei
domniei
nu împleti pe rob
în coada de roib
mână cu o mână
despleteşte cu un dinte
pe stăpână
de veşminte
ha
paparuda
 udă
 a
uscat
 rob
pentru bob
ai ajuns nu mai visa
rabzi ca ouăle de Paşte
fără burtă nu poţi naşte
fără mâini descarci podoabe
în genunchi baţi vrăji de babe
şi-n genunchi când nu mai eşti
sari să te înalţi c-un deşti
nu al tău
al celui rău
bărbătos
os
de dudău
adormind la tăietori
te trezeşti de două ori
cu călcâie şi pe-un piept
cu un cap de ochi adept
mai visezi iar podoabe
pentru babe
iar cirezi
pentru aezi
naşti pământ
până la sfânt
faci un chip
din nisip
sufli ape
să-l adape
şi se duce-n
fund de cruce
te trezeşti pe jumătate
bust de clopot care bate
când eşti toată
să nu bată
când nu eşti
să scazi c-un deşti
al tău
al celui rău
bărbătos
os
de dudău
o pereche
a mai veche
o femeie
se descheie
boabă-n bob
roabă de rob
acum lui
răului
leatului
bărbatului
din ea strecuratului
i se-nchină
pentru vină
şi-i trec anii
în jelanii
că e roabă
de podoabă


grădina ta

pietrişurile seci le dai de-a dura
piersicul galben la piciorul viei
cărăbuşi în floare

ziua te va trezi când fir de cânepă
grăbit ar vrea din beţe
să plonjeze în bălţi

pe soare-ncinge buza pete
prin care să se lumineze
căldura din grădina ta


patrii

patrii sure
peste vârfuri
de pădure
şi de stârvuri

patrii goale
în adânci
rotogoale
de pe stânci

soare gloate
vrejuri scrise
pe palate
din abise

patrii albe-n
albii spumă
de cu salbe
date-n ciumă

patrii pline
pleznicioase
în străine
străni şi coase


hamalul hergheliei

nu a trecut calul
înhămat călare
pe mine hamalul
sub lins bici de sare

poate sforăitu
hergheliei paşte
pe pajişte şi tu
mă aştepţi de Paşte

înviază Domnul
nu e trecut calul
pajiştea cu somnul
o-nhamă hamalul


măr

mărit-o pe Mărgărita
când se joacă învârtita
mai bine c-o stea din poză
frizeriţa-n celuloză

mărit-o pe Mărgărita
când se joacă prăbuşita
mai bine ca o reclamă
gura opărită-n zeamă

Mărgărita-i măritată
nu-s trei lucruri nu e fată
învârtită prăbuşită
Mărgărita se mărită


pedeapsă

la gura de răcoare-n surâsuri a speluncii
luaţi în mână soare ori măştile lui lucii
dar mult mai bine-ar fi să vă opriţi

stătuse ziua pe o lespede
lumina încă-n minte i-o sorbeam
aerul peşterii tremurător
pe apa gândului plutea albit
nici sfâşiate clipele nici vechi
nu se ciocneau în dansul aburit
desprins peste pupilele bănuitoare şi
trădându-şi dezgolita lipsă
pereţii în trezie lunecoasă
se balansau să-şi umple stropii cu geneze
ce trebuiau în sfărâmare
să-nceapă frământarea nouă
de unde şi o rază ar fi fumegat

însă-n ţâşnire din picior scânteietoare
eram doar eu chemata închegare
şi nu găseam un glas care aprinde
vechile muntelui cuvinte
nici pas ca-n grabă milenară
s-ajung cu-un sunet în afară
m-am învârtit prudent în munte
rupându-mă apoi spre locuri strâmte
un braţ spre nord să sfredelesc am dus
bătaia pieptului în sus
alt braţ în sud suflarea-n jur
contururi de privelişte să fur

oh dacă v-aş fi aşteptat lung ascuţiş
spre zare nepornit rămas pieziş
mă-ntorc acum voi ocoliţi pe creastă
sau de intraţi daţi-mi întâi pedeapsă


păianjen

femeia mică de la mine
durată-n oase de ciment
îşi rupse moaştele prea fine
le aruncă pe continent
le plânse le jucă în cărţi
îşi trase carnea după gol
se-acoperi-n puţine părţi
întinse-şi pielea peste sol

mai greu călcam să o ajung
o ploaie mă crăpa în loc
mi se făcuse ochiul lung
şi sufletul om sub cojoc
în sânul meu privii s-o văd
de haine mi se desprinsese
o uitătură îndărăt
murea-n păianjen care ţese


din patru-n patru

gândesc surâzător cuprins de sfere
umplu cu multul organism ca-n nevedere
pereche înăuntrul inimii sacrificată
fiu soarelui şi în lumină tată

mică servită de planetă mama
încheie cu velinţe panorama
soldată feciorimea noastră mincinoasă
abate fir alb-negru către casă

curând călcăm din patru-n patru puncte
fără de visul lăzilor defuncte
din liberare în copilărie şi în naştere la miez
singur aflându-mă eu nu mă nasc nici înhumez


fată

muzicile glasului
a părintelui vechimii

ascultate la vecernii
din chilii de înserări

nu le cântă nici călugări
nici strigoii anonimii

dar le şuieră din rană
purpura văzutei ţări

dar le susură o slavă
de izvoare precum primii

zburători în sân treimii
tot atâta de moldavă

tot atâta de olteană
pe la sud înfăşurată

într-o Dunăre cu navă
plutitoare cu o fată


cititul raţiunii

cititul raţiunii temă-n alfabet
l-oi conversa şi-n anul de apoi
de-aici alt timp nici mai încet
vaporizarea laptelui din oi

păcat de negrăit după admitere
dactilografiemu-l pe litere
femeia olimpiadelor presbitere
primească-ţi complimentu-n ţitere

Koara os galactic alpin
prin sticlă vezi-ţi surorile
puind din ce în ce mai feminin
frig din North Westland înfiori-le


sub arme

n-avem proporţii
pentru accidentarea
mortală a fetiţelor
de militari

n-avem nicio proporţie
a morţii şi curăţiei
fiilor adolescenţi
de ţărani

mai ales pierdem proporţiile
unor bătrâni în putere
sănătoşi cum se anunţau
prin acelaşi telefon
ce poartă vestea spre copilul
gata îmbătrânit

nu se vede nu se loveşte
cu mâinile reci
nu se culcă în sfărâmare
pământul ud nevopsit

nu se adulmecă
nicio proporţie
oricât ne-am afla
sub arme acum
şi ne vom umple
proporţiile lipsă


studiu

în luna lui martie şi a lui aprilie
dragă nu bântuie căldurile
mai iunie şi celelalte
mai bine o palmă mi-ai arde

satul natura nevrând să încalce
studii de poezie lăsate în pace
noi nesocotit-am că nu aveam
subţiri cordurile cu alean

şi ce ţigani ignoră bătrânii lor
prin curţile fără amor
cu găinile aduse din puşcăriile
din luna lui mai şi a lui aprilie


Salsovia

pe mal în Salsovia
cândva fără carte
venit din dealul Centrului
în înserare
înţelegeam totul pentru
acum şi pentru arte
dar limba aedului numai
atunci o vărsam în mare


moara

de la moară către sat o jumătate
kilometru neîncărcat străbate
un om care se întoarce din oraş
de departe ca din Munţii Făgăraş

se uită că e noapte tace
vorbeşte ce vorbeşte are de a face
cu o femeie nevăzută dacă
l-ameninţă pentru că-n somn de năduşeală-i leoarcă

la dreapta n-o apucă biserici aşteptându-l
în stânga îl opreşte neînvârtit pământul
tot la moară îi vine să tragă
dar n-o să-şi macine oasele dragă

ceva în mână o să-i intre oare
ori aşteptăm degeaba în coş să se strecoare
se crede-ntâi desculţ iubind ţărâna
hainele-i cad rămâne căpăţâna

pe ea-l gândeşte vântul să subţie
până va spulbera făină vie
încearcă pomii de n-au dat în spic
vrea-n braţe mamă în braţe cu un copil mic

doreşte coasta el cu coastele s-o râme
mai bine decât mort în moara lume
lumina stinsă va păstra-o-n geam
pentru atât o viaţă cere de la ram

doar că-l trimite ramul să nu stea
râşniţa singură pe vreme rea
măi sarea ţi-ai luat-o păsări sunt
ouăle gata pâinea s-o frământ

haide că te iubeşte în moară satul mort
făină-n sac pentru ce guri şi eu să port

din moară către sat priveşte Gică
prin val de roată simte că se mişcă
iar uneori chiar umblă-ntre bărbaţi
de chelios morarul depărtaţi

ei toţi cu ochii la un cal deodată
din palme bat când haia îşi deznoadă
morarul îşi întoarce capul
să ştie cine nu-i aplaudase calul

când colo Gică socotind
râdea că zgârciurile-n cal nu prea se-ntind
o ce plăcere viaţa aşa cum e
de ar putea trăi-o-n moara lume

ţigări pe malul bălţii mai demult
fumate scapără plase cu peşti pe fund
salina suflă-n ei pe sub pământ
gustul ţiparului cu cap tăiat mişcând

prăjit să-l tăvălească în dunga de mălai
ca-n camera-ncălzită  ce mai trai

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu