George Anca: Mari poeme indiene

George Anca

Kalidasa

NORUL VESTITOR

paşnicei doamne departe-ntr-una aspru pe-un an detronat

spaime blesteme în loc de măriri inima tulburându-i

Yaksha sacru val de-a lui Janaka fată sfinţit îndură

'n umbră de codru într-un ashram pe muntele Ramagiri

astfel stând singur pe stâncă în dorul amorului

rupt de nevastă ruptă brăţara de aur pe-ncheieturi

ziua aceea îmbrăţişase văzu un nor muntele

prăpăduită piatră parcă de fildeşii elefantini

suflet statornic adornic lacrimi nemaicutremurându-şi

arde-şi privirea-n foc de vedenii al rajei rajahilor serv

nourul megha surpă suspine şi-n fericite inimi

cum dar sălaşul und-umerii ei dragi nu-i mai cutremură

parte luna se mântuise şi să-şi mai vieţuie viaţa

'n minte cu soaţa de departe se gândi să-i trimită veşti

zor veşti pe nor fire de kusha îl îmbăiară de zor

zburdnic inima-i tresaltă şi buna vestire îi încredinţă

fum apă rază-n împreunare ce altceva e un nor

vezi vestitorul cuvine-se a fi în toate minţile

uitând acestea jalnicul yaksha ţine norul de vorbă

Kama orbindu-l nu vede ce e viu şi ce nu e nici mort

salţi dintre faste neguri de hulă maghonei serv augur

chipuri ţi-nchipui după placul şi kama inimii tale

soarta zvârlindu-mă-n depărtare de draga-mi ţie mă plec

ţie nor harnic har revărsându-mi peste nimicnicie

nour cum coperi sufletu-n doruri du-mi dor din suflet pe sus

domn Dhanapati mă înstrăină strigă-i dragei răspunsul

du-te ca vântul în alba Alaka palatul aurului

Hara-n grădină de mână luna-ţi toarnă aur pe creştet

desperecheate soţii ochi-te-vor despletindu-ţi-se

prietene când vântul te poartă pe ceruri prietene

soţii şi-aşteaptă să se întoarcă bocetul cum să n-auzi

cum şi eu plecat voinţei altui sărmanul auzi-mă

haida lin haida lin ţi-e vântul bun cerul lung şi lat şi lung

mândre chatakas la stânga triluri cântecu-şi modulează

grele de ouă înconjurându-te una câte una

toate servindu-te privindu-te-n ochi cu dragoste veche

lung vei privi lung prelung vei privi prelung vei privi prelung

soaţa fratelui credincioasă zi după zi numărând

vie să vie viu să viu sfânt nădăjduitoareo

singură dăinui încă-mi dăinuie frageda floare de-o vezi

pară de trăznet auzindu-se auzindu-te bucuri

gliei rodire neguri în arbori bucuri tandre auzuri

naltă Kailasa către Kailasa în zbor ţi se călătoresc

hamsa înalte fluturând hrană tulpina lotusului

ave şi salve braţe în braţe cu muntele frate

lauri urmele lui Raghupati ghirlandează calea

vezi-ţi cu bine lung nevăzuţii semeni la timp călător

muntele plânge-n îmbrăţişarea plointe a cerului

calea-ntâi calea călătoriei ţine-o din rugăciunea-mi

sorbi mai apoi în ureche vestea către dalba-mi iubită

tihnă odihnă de osteni-vei munţi ţi-or aşterne sub tălpi

sorburi izvoare stâmpere-ţi setea subţiindu-ţi aripa

oare să zboare muntele-n boare câtă mirare ia uite

ochi de deochi ce mari neveste de siddhas ţi-aruncă megha

zbori miazănoaptea din plai cu trestii în slava tăriilor

zbori elefanţii dinnagas în opt zări trepte aruncându-ţi

arcul său Vishnu de pietre scumpe strălucitoare-ncoardă

larg peste vârfuri de muşuroaie furnicând cât cuprinsul

scaldă-te-n raze iluminează-ţi fiinţa petrecerii

întru lumină precum Gopala împăunat curcubeu

holde holdinde sub streaşina ta dulce codanele râd

zbornic văzându-ţi trup adumbrindu-le tresar dinainte

sar ară pe deal brazdele joacă tot întâmpinându-te

urma luându-ţi spre miazănoapte încă-ntr-o vrajă alene

Amarkuta jos timp de popas o lasă-te pe un vârfor

stins-ai adesea păduri în flăcări pe-aci cu torentele-ţi

nimeni mic mare nu uită darul dăruit de prieteni

pat şi-un nimicnic ţi-aşterne cula cum dar mai marele lui

cealaltă pantă prin munţi de amru copţi aurindu-ţi-se

înnoura-o-vei pletelor de fete-ngânându-le nor

cei fără moarte perechi deasupra privind năzări-te-vor

umbra-n miez palid alb jur-împrejur a pământului ţâţă

stai unde zburdă femei codrene-n zări să-ţi mai tragi sufletul

toarnă-le apă un pic aprinzându-le prin dumbravă pân' pe

Reva o vezi ghem la picioarele lui Vindhya parcă

frescă zdrelită pe-un elefant gaj din greu împodobindu-l

firav de ploaie cu-odor de gaj sorbi limpezi unde din Reva

unde brâu roşu de cunja-nchingă vadul vădindu-ţi-se

plin de aburul învietor cât de zbor să te întremezi

plinul vezi bine îngreună ce e gol e fulg de uşor

nipa-nflorite bucure-şi ochii pe vârfuri verzi arămii

cast antenate joasele padini muguri ospăţ arborând

înmiresma-se-vor în respirarea pământului din păduri

adulmecat-au călătoria-ţi în ale scaldei miruri

siddhas chatakas enumera-vor ploilor stropii răpăind

enumera-vor şiruri cocorii şi chatakas pe ceruri

îmbrăţişa-vor strâns nevestele auzindu-te tunet

laudă ţie cu multă frică şi cutremur înălţa-vor

libere frate grabnic vederii cu dragostea mea soaţă

flori pe tot dealul flori stătătoare te-or ţine aţine-te

păunii-n lacrimi penele-n lacrimi strigate strigate stri-

ga-ţi-vor păunii tandra iubire ci grabnic tu te mai du

poale de codru verde albite-n petale de ketaka

ploi de petale sacrosancţi arbori în dumbrava Dasharna

cuiburi de păsări pline de ouă crânguri iar înverzind

întunecate mere aprinse lebede hamsa te ţin

zbori în Vidisha cetatea lumii dumbrăvilor în floare

rupe-i poamele coapte de dragu-ţi a mai prinde putere

sorbi apă rece din Vitravati pe cel mal şuşotindu-ţi

galeş băutul de te întreabă apele ce ai de gând

jos sus pe Nichai odihneşte-te acum între kadamba

floare de floare munte înflorit despletindu-se nour

peşteri păstrează miros ibovnic de petreceri cu muieri

florile june prietene juni culegându-le harnic

treaz aripează picură bura pe iasomii în grădini

umbra pe mal de pâraie pielea-arsă a culegătorilor

lotus asurzit de bocetele năduşelii pe faţă

blând aripează în treacăt darnic şi lasă-i cu dumnezeu

laşi miazănoaptea cum la o parte norocul te îndeamnă să

vezi Ujjaini pe coperişe de case mai să cobori să trăieşti

veşnic şi ochii cochetelor lui clipindu-ţi la fulgere

fulgeri de drag ori doar să le sperii c-atunci zadarnic trăieşti

stâmpără-ţi setea-n Nirvindhya cu valuri valuri în horă

chiuitoare încingătoare din buric învârtejind

leneşa matcă de piatră calcă undele reîntrupând

şoapte dinţii dar murmură fete iubiţilor tot astfel

supt la apă vagă şuviţă silnic înrâurindu-se

frunze uscate din arborii de pe maluri o-ncărunţaesc

de despărţire liberă-ţi strigă numai iubire acum

unda-ntremează-i apa-mplineşte-i cumva repede curgă

zbori în Avanti asculţi bătrânii băsmind din Udayana

zbori în Vishala viptul şi fala falnicul Ujjaini

cer mic adus pe pământ din cerul mare de cei din ceruri

izgonindu-se zei sfârşiţi din cer pe faţa pământului

dulce adie în faptul zilei înmiresmatul Shipra

hora de lotuşi în cânt de cocori îndrăgostiţi adie

parcă vorbe în tandră şoptire de laudă dragostei

mângâiere pe faţa fetelor sleită în noaptea de-amor

zbori ci priveşte neguri de smirnă despletite-n pridvoare

împletindu-se-n cer şi păunii dansându-ţi la umbră

înfloratele bhavane talpa femeilor întipărindu-le cu

lac susurându-ţi parfumul iată venit-a alintă-te

domn lunii chandi lunii-ntreite adăpostindu-te zbori

peste lespezi şi arbori a lotus adiind parfumul trupurilor

junelor frumuseţi hălăduind în Gandhavati hăulind

asemuindu-ţi faţa cu gâtul lunii chandi

apa-ntrupând-o pe nalta cale de-ajungi la Mahakala

stai locului din ochi să-ţi dispară şi în seară

închinăciune domnului tridentului cântă

bate-te dobă rodind cântare de închinare-n amurg

trupuri de gratii centuri zăngănind laolaltă cu şoldul

moale şi mâini îngreunate de raza brăţărilor

ţi s-or întinde şir de albine privirile aţintin-

du-şi sub a ploii ploaie dinţii stropi înrourându-le ochii

închinăciune lui Pashupati dansând purpura împur-

pură-ţi împrumută şi mai roşie pară de joacă ochii

încercuindu-i braţele-n aer despuindu-l undele

elefantine piei cât fără spaimă privi-te-o Bhavani

chipeşe fete drumeşe către ibovnici zornici pe o

noapte neagră s-o tai cu cuţitul s-o-nţepi cu acu-n zadar

tot nu se vede deci fulgeră-le calea aur în piatră

arătându-le-o nu răpăi nu ploua speriindu-le

fulgerătura nevastă-ta a obosit de lumină

pe coperişe adorm columbele-n dor de odihna nopţii

călătoria grăbeşte-ţi frate zbori dis de dimineaţă

precum promis-ai prieteneşte fără răgaz a zbura

şteargă ibovnicii lacrimi de june femei îndurerate

de necredinţa-le aşadar nu mai sta-n calea soarelui

roua cea plânsă pe-a lotusului faţă tot să o zvânte

soarele vine nu i te pune dinainte nevolnic

Gambhira undă limpede sare oglindindu-te-n sânu-i

îndrăgostit de inima ta ca al apelor susur

urma urmându-ţi argint viul crin albul este Shafara

unda o-ntoarce ochii iubirii lor fără ţărm

spânzurat peste unde neveste pierzându-şi printre trestii

haine albastre prinse-n degete lunecând buci de maluri

greu adevărul să le laşi baltă cine-a gustat dulceaţa

îndărăt nu se mai dă văzând-o goală coapsa femeii

zbori cu grăbire spre Devagiri pe creştetul muntelui

vântul va bate în cer mireasma pământului frăgezit

de-aripa ploii-n răsufletul de elefanţi tresăltându-şi

nări uriaşe cum smulg arbori din păduri de jur împrejur

acolo Skanda nor de ghirlandă viază se scaldă în

ploaia de flori din cerescul Ganga preasfânt revărsându-se

dumnezeului curgerii stirpe slavă dansând în foc cu

sămânţa arsă ascuns de trupe trimise de zeul trăznetului

tune răstune peşteri scandeze danseze păunul zbu-

rând rai de pene strălucind şi fiu din zeiţa Bhavani

încercelată cu mari petale de lotus albastru şi-n

ochi cu lumina razelor lunii ţâşnind lui Hara din cap

siddhas doi câte doi înstruna-ţi-vor drum liber

ruga zeului născut în tării şi scoborât pe pământ

Rantideva cel vestit prin jertfe de vite-n râu prefăcut

lumea străbate să te salute de e dată întâlnirea

hoţ de-ntuneric zeesc la vale prăvălindu-ţi ploaia

cei de sus vedea-vor aplecându-se vadul ducându-se

valnic şi totuşi depărtare subţire zărindu-se

lanţ de perle la al pământului grumaz în miez cu safir

râul trecându-l trupul zări-ţi-vor nevestele vesele

din Dashapura cochet chicotind cu meşterite ocheade

gene-nălţate ochi alb negru hipnotizându-te

precum albine zburând iasomii alb negru unduitor

zbori Brahmavarta împărăţie cu umbra-ţi de-ntuneric

pân la Kshettra pe câmp de luptă-al războiului kshatriya

unde Gandiva arcaşul harnic cu săgeţi împroşcase

faţa duşmană asemeni ploii tale peste blânzi lotuşi

domnul în pace cu-a lui iubire de neamul plugarilor

nu-şi războieşte ochii-n licoarea ce pe Revati-mbată

limpedea-i undă din Sarasvati prietene şi tu o

sorbi cu-nsetare deznegrindu-te-n a apei limpezime

zbori Karnakhala muntelui rege în jos pe apa sfântă

dusă la ceruri în zbor din ruga fiilor lui Sagara

prinzând cu mâna undei pletele zeului luna tâmplei

râzând din spume să se încrunte a zeei Gauri faţă

zărilor gaju-n înnourarea-ţi semen elefantului

sorbi apa sacră ce sparge-ngânând cristalele străvezii

fildeşii umbrei tale în braţe unduitoare-nnoptând

cât cu Yamuna nunta părelnic fulger ar săvârşi-o

susuri izvorul înzăpezirii-n muntele încoronat

unde capre pe pietre-mpreună aeru-n balsam de mosc

trage acolo sufletul trageţi împleticit în umblet

castă mocirlă strălucind parcă pe-al zeului alb taur

focul încinge tulpini de pini prin păduri vântul se-ntoarce

căprioarelor chamara zburând aprinzându-le coada

muntele orbind toarnă şi stinge dă o ploaie cu spume

cel prea puternic îndurerarea şi zbuciumul alină

cerbul sharabha din gelozie să te gonească saltă

caprele-mbulzind neoprite de tine faţă la faţă

doar îmbăiate îngrindinate de salvele furtunii

cer nebun ca de foc şi de streche stricând căprioarele

piatra tresaltă urma zeului de lună încoronat

nevoitorii siddhas sfinţite ofrande-i înalţă-n imn

pleacă-te-n ruga mântuitoare de truda păcatului

învredniceşte-te dupămoartea să-ţi zbori întru domnul

bambuşii ascultă legănându-se armonie în aer

glorii de cântec peste cele trei zări albastre răsunând

fete kinnara rostindu-le nor acompaniindu-le

muzici imn plinind lui Pashupati cu toate sunetele

înzăpezite himalaiene piscuri de cum le-ai plutit

zbori miazănoaptea peste Kraunchi cum în pelerinaj de

lebede hamsa vestitul Bhrigu înfăţişându-te pas

ca al lui Vishnu sfârşind pe Vali farmec reîntruchipat

mai miazănoapte oaspete fii muntelui Kailasa ce-i

albă oglindă din cer zânelor oglindindu-se dalbe

râd ochii trei ai zeului ultim ochi după ochi zi după

zi petrecându-se mâinilor în rugă la picioarele sale

nour prieten pulbere dragă ochilor a se înnegri

de-atingi ivoriul acelui munte limpede-n tăietură

manta-ntuneric pe umerii lui atotputernicului

fi-vei frumuseţe ochilor ţintă nour înseninându-i

zâne în cer ţi-or pune brăţări de diamante amante

îmbăindu-se-n apele tale cum pluteşti în înalturi

nu-ţi mai dau drumul vara te-au prins de nu te mai poţi libera

tună cu sete înspăimântându-le-n joaca lor de femei

sorbi din Manasa lacul de aur de lotuşi străluminat

leagănă frunze-n kalpa din ceruri ram în mătase gătând

zbori Airavata fulger în treacăt ca printr-un voal fericit

luminându-te pe munte-n multele-i hălăduiri iucunde

norule liber călătorule uite sus pe Kailasa

alba Alaka albastra Ganga dezveştind-o la umbra-ţi

norii răpiţi şi tu răpeşte-te plouând acoperişe

nourii perle ude în părul femeilor aninând

sună tambura dulce mândreţe de doamne prin palate

fresce podele de giuvaeruri turnuri săruturi de nori

fulger le fulgeri tunet cu ploaie liniştit curcubeu

apele-n ceruri nour în tării trecând petrecându-le

fragede mândre poartă în mână mereu jucării lotuşi

gingaş bobocii de lămâiţă ard în neagra cosiţă

galbene lodhra polen pudrează pe feţele bujorii

nipa în plete cercei de-amarant cu drag le împodobesc

negre nebune-n zumzet albine arbori veşnic în floare

ample peneturi poartă păunii dueturi strigând nesfârşit

hamsa pe lacuri plutesc brăţară lotuşii se tot desfac

nopţi luminate de lună lină spulberând supărarea

junii n-ar plânge de întristare ci doar de bucurie

doar de-ntristare şi săgetarea amorului bântuiţi

blând alinându-se-n îmbrăţişări nimeni singur pe lume

doar la vreo ceartă din dragoste-n veci nestinşi anii cei tineri

yakshas în parte cu drăgăstoase frumuseţi hălăduie

pietrele scumpe podind palatele de cristal îşi încarcă

luciul cu aur de trupuri din cer de crengi de kalpavriksha

sorb ambrozie sună tambure în ritm cu tunetul tău

calea le-o taie chipeşe zâne pururi de-amor

vântul le-ascultă le răcoreşte limpedea Mandakini

mandara pe mal le umbreşte cum se zbenguie vesele

semănând geme pe prund de aur apoi căutându-le

noaptea la lampa din pietre scumpe străluminat paradis

vane parfumuri de fum coperă trupurile sfiite

mândrelor ruja de vimba buza cum şi-au aprins rujat-o

strânse brăţări la mâini strânse-n braţe cu patimă de iubiţi

norii de ploaie pe coperişe-n aripile vântului

plâng peste fresce furişându-se-n chipuri pictate divin

sar pe ferestre apoi pulbere apa înfricoşată

fum imitându-i fum şi pulbere norii de-odinioară

pietre de lună ţesute-n fire de plase noaptea toarnă-şi

picuri de rouă lumina lunii nu mai sunt nouri pe cer

trupuri tresaltă iluminate femei braţe bărbate

îndrăgostite foc strângându-le singure întristate

bhavane aur nespus ascund al înamoraţilor lor

cerului nimfe înamorate şuşotind gură-n gură

glasuri de îngeri lui Dhanapati laude ziua-nalţă

însingurate vremea petrecu-şi în grădina Vaibhraja

zorii arată poteci de noapte cu umbletul fetelor

flori de mandara lunecate din vâlvoiate cosiţe

frunze şi aur din lotuşi de la ureche scuturate

perle căzute de pe coroană din coliere pe sâni

zeul zeilor şi-al aurului zeu hălăduie-alături

zeul iubirii abia-ndrăzneşte albinelor zumzetul

liber cum brave femei îndreaptă priviri căutătoare

dragilor săgeţi de-ale lui Kama în joacă şăgalnică

sute mătăsuri multicolore sfânt pom kalpavriksha

fragede ramuri eflorescente vinuri învârtind ochii

număr podoabe frumuseţile înfrumuseţându-le

lotus piciorul zugrăvindu-şi-l cu purpura lacului

miazănoapte de-al lui Dhanapati palat casa noastră se-nalţă

poartă arcată i-o recunoşti de departe un curcubeu

creşte-l ca pe un copil soţia-mi fraged mandaravriksha

stoluri în floare îl încovoaie florile mână n-ating

lacul oglindă zburând spirală de scări cu smaragdele

lotuşi de aur pe apa-i tulpini de safir tremurându-l

lebede hamsa etern plutindu-l limpedea-i faţă lină

bucurându-se de vederea-ţi ca-n zbor spre lacul Manasa

dincolo-aproape vezi deluşorul plai de petrecere

ramuri de aur împrejmuindu-l vârfuri în joc de safire

vrajă albastră ştii îngrăgit de fermecata-mi soţie

fulgeri asemeni îndurerându-mi fulger sufletu-aminte

ront de madhavi pe amarantul gardului vezi şi alături

roşu ashoka-n floare bakula ramuri în unduire

doi de dor unul cu mine atins a fi de picioru-i stâng

altul să-nfioare beat vinul buzei doamnei de doruri una

aur poteca-nre doruri arbori piatră cristal nisipu-i

pietre de preţ ca puieţi de bambus luminează poteca

aur clinchete brăţările ei dragei îndrăgitele

cling să danseze ades amicu-ţi gât albastru păunul

inima umple-ţi prietene de semnele dornic încredinţate

numere-n poartă-ne şi lotus vădesc bhavanul

dusă-i cu mine falnica viaţă dusă odinioară

lotus asemeni nu-şi seamănă când soarele e dus fără el

clipă odihnă-te pe creştetul dealului încoronat

lunecă iute la vale cum fă-te un pui de elefant

fildeşii linişti pâlpâindu-i lin or fluturii luminii

uite-n odaie nelinişti ochii-ţi fulgere în odaie

zveltă frumoasă tânără dinţi albi mijloc fin buric adânc

buze de vimba rumene ochi sfioşi de căprioară

sânii aplecând-o de grei pulpe largi încetinindu-i mersul

dintr-o privire trup de muiere răsare ca-n fetie

vezi adorata-mi suflet îmi este şi eu sunt departe

însingurată fără o vorbă tot întristată chakravaka

de-amare zile dor să mă vadă de-o amară inimă

lotus în rouă fost-a ea fost-a lotus în brumă acum

stinşi ochii dragei mele de lacrimi de lacrimi de lacrimi stinşi

arsă suflare decolorându-i buza nemaiaprinsă

mâna prin plete nepieptănate pe faţa-mpălezită

luna temută în ochii-i cearcăn când lumiluna orbeşti

e-n rugăciune ori într-o doară de dor mă desenează

îndurerat slab de despărţire cum o doare de mine

ce-ar fi dulcele glas papagalul să-l întrebi într-o doară

pasăre şuie mai strigi tu oare pe nume stăpânu-ţi dus

neprimenită pe genunchi mută îi zace alăuta

tare-ar cânta cânt că mai sunt voce tremurătoare tare

lacrimi din ochii sunetele-noată fără liman lacrimi ochi

nemelodie nemaieaînsăşi neamintire cântă

numără lună după lună cât vom tot mai fi despărţiţi

florile mută din prag în grinda mută răsfirându-le

se-mperechează în închipuire cu mine-n braţe un trup

ştii muierile ştiu păcatele nesingure singure

trebăluieşte harnică-n casă ziua singurătatea

nedoborând-o ci noaptea amar o răpeşte amorul

din depărtare veşti veseleşti credincioasa-mi femeie

trează pe lespezi târziu în noapte nour din fereastra-ne

neagră şi slabă de-ndurerată zace pe-o parte-n pat

nouă ca luna pe orizontul dinspre soare-răsare

nopţile maya amorurilor noastre nemaiamăgind

trec nu mai trec o dată cu plânsul ochilor îndepărtaţi

îşi mai aduce aminte duce bucurii aminte

uită-se lunii lung raze reci cum amrita i-o picură

până-n fereastră grele genele de plâns nu se uită

ochi neînchişi nici deschişi lotuşi de ploaie supţi ochi

arsă suflarea-i usucă buza îi răvăşeşte părul

nemaiuna căzând peste obrajii bucălaţi altădată

vis mă visează dulce cum amândoi ne avem

plâns potopind-o somnul n-o prinde visul i se desprinde

părul legatu-şi-a ghirlande jos din ziua când ursita

îndepărtattu-ne-a păr împietrit că o dor degetele

când îl atinge păr despletit când despleti-voi blestem

degete-şi plimbă cu unghii nemaităiate prin păr

vezi prietena aceea sfânt cum mă mai iubeşte pe mine

nu e gătită de despărţire arată cum ţi-o arăt

ea mi-e norocul nu-nfumurare s-o-nchipui iubindu-mă

ochii-ţi vedea-vor frate vorbele astea când vei vedea-o

albul banan al coapsei stângi demult nici urmă nu poartă

zgârieturile-mi perlele blestem le deşiră de la gât

le deşirasem cu drag şi eu când amorul dulce sfârşea

coapsa ei stângă nour sări-va când te vei apropia

nour de ploaie de vei afla-o în undele blânde-ale

somnului încet apropie-te clipă fără de tunet

ea e la sânu-mi îmbrăţişându-mă-n focul visărilor

braţele nu i le lua de la sânu-mi îmbrăţişarea

blând vânt trezeşte-o fire de rouă pe boarea răcornică

foile florii înmlădieze trezirea-i statornică

ochii-i ţintindu-te dinainte-i din depărtare picat

sufletu-i murmur asculte cum lin îi vorbeşti din fereastră

tu de-ţi trăieşte bărbatul îi sunt prieten bun şi vestnic

omu-ţi iubindu-te mă trimise cu veste şi eu am venit

călătorit-am în suflet prin slăvi obositoare

despletind părul bietelor soaţe singure cu tunetu-mi

Sita văzându-l pe Hanumana tresări astfel şi tu

bucurându-te cu gâtul întins vei căuta-n depărtări

doamnă asculta-vei înmărmurită în visare răpită

veşti de la omu-ţi către soţie-şi trimise pe-un prieten

nour bogat în ani foloseşte şi la rugămintea mea

spune-i acestea doamnă în munte la ramagiri soţul

neliniştitul îndureratul la gându-ţi hălăduie

astfel celor cu spaimă de chipuri le grăieşti la-nceput

calea lui soarta tăindu-i neagră în depărtare zace

negru şi slab în suspine lacrimi plini ochii-i valuri varsă

vis îl revarsă-n fiinţa-ţi draga neagră şi slabă-n suspine

de despărţire de-atâtea lacrimi ocii-ţi vărsându-le

cel ce-n ureche-ţi şoptea spe-a-ţi mângâia obrazul

cele nespuse acum în faţă cu dragostea de soţ drag

ochiţi urechea departe de-ale lui mângâieri cu ochii

cântec îţi spune îndurerat în lacrimi pe mine trimis

trupul în iederi ţi-l văd în ochii lungi ai căprioarelor

privirile-ţi dulci păunii poartă părul tău lumiluna

faţa lumină a ta din unde ochii-ţi răsar din unde

aprigă doamnă caut zadarnic nu te aflu într-una

lespezii aspre închipuindu-i schiţa făpturii tale

pare supărată faţa încremenitei culori n-o vezi

cad dinainte-ţi la picioare-ţi zac şi iarăşi lacrimile

'ntunecă ochii tăioasă soarta unul de altul şi-n piatră

lacrimi de zei pe stânci cât perlele arborii codrului plâng

pare-mi când întind braţele după tine a te-mbrăţişa

braţele goale în aerul gol întinse şi tot te mai

dulce privesc în visuri cu tine nemaiîmbrăţişato

înzăpezite himalaice piscuri pini troznind crengi cu ace

sudică boare răşina îmbătătoare sevă

o-mbrăţişez cum vine la mine inimă la inimă

poate trecuse şi mângâiase faţa ta îmi închipui

veghe o noapte lungă o clipă de somn abia de-i înving

arşiţă ziua cât e de arsă cum mai ard toată ziua

şi-ncă-mi tremură ochii şi mintea mea ţi se prosternează

tulbure-n gânduri amaruri mereu mai amare îndurând

castă femeie îmi scormon mintea-n zilele nesfârşite

cum să te mângâi în inima mea nu te mai îndurera

vezi nesfârşită buna-vestire pe lume la nesfârşit

vezi nesfârşită şi suferinţa învârtindu-se roată

Vishnu pe şarpe din somn răsărind plinită vremea ne-o fi

trecute încă uită-te patru lunile despărţirii

plină în toamnă lumina lunii pline-atunci inimile

noaptea de doruri de-acum departe ni s-or împreuna

deseori omul tău cum mi-a spus la nevremea somnului

patul i-l calci şi cuprinsă în braţe îl trezeşti zguduindu-l

nemaizâmbindu-i aruncându-i în faţă trădătorule

altă femeie în vis văzut-am iubindu-te iubind-o

tu cu ochi negri semn fie-ţi visul că mă aflu în viaţă

i te încrede nu crede gurii lumii clevetitoare

ştii că iubirea adevărată presus de vreme-i şi foc

ţie departe creşte iubirea-mi de tine nebucurat

plânsu-mi departe lin alinând-o acum întoarce-te nor

lasă muntele taurului lui Shiva întoarce-te nor

adu-mi nimicuri dar adu-mi veste de ea încredinţată

ţine-mă-n viaţă să nu mă spulber asemeni iasomiei

nour prieten tu te vei duce veste-oi duce aduce

taci nour frate du-te departe mi-auzi şi pe tăcute

cum pe tăcute setea le-astâmperi păsărilor chatakas

ruga auzi-mi cu îndurare du-te nor prieten

cu îndurare prietenie arată-mi nour frate

vezi-mi singur de singura mea dragoste du-te la ea

din rugăciunea-mi ploilor vine-le vremea ţie drum bun

fulgerătura ta soaţă nicicând nu te îndurereze

JAYADEVA

GITAGOVINDA

Cântecul Văcarului

i adornic Damodara

nourii drumuri irump în divin văzduh tamarinzii înnegură codrul

nocturnu-i dor mirele neîndura-va Radha-n sălaş de nu-i curmi văpaia

astfel cum Nanda-ndrituie şi calea-n înconjur prin crâng ascunde urma

Radhei cu Madhava-n hârjoană pe malul Yamunei cunună baia

voci de adeverite cuvinte cântă inima-mi

Padmavati plecăciune grăiască arta

de Sri şi Vasudeva îndrăgindu-se cântul

acesta creat de Jayadeva bard împărat

Dacă Hari răsare-n suflet mană

dacă alesuri-culesuri vă răscoală

măsuraţi dar melosul cântându-vă lin

dorul plin cum cu Jayadeva sărbătorim

voce pâlpâitoare-i Umapatidhara sudura de grai o

ştie numai Jayadeva fie Sarana de laudă dur duruind

starea de dor prima oară-i fără pereche acharya Govardhana

în psalmodie vers vestit e Srutidhara Dhyoi ca un crai poet

cântecul 1

prin apele de prăpăd şi jale purtat-ai vedele

viteaz neînvins prefăcut într-o luntre

Keshava întrupat în peşte salve domn lumii Hare

cu terra în spinare tăvălită împărăteşte

darnică-n greabăn de chin sacrei atlasişti

Keshava întrupat în ţestoasă salve domn lumii Hare

scoarţa terestră atârnă în vârf de corn tăvălugă

şi sus în palancă de lună nimicnică

Keshava întrupat în bour salve domn lumii Hare

suavul lotus al mâinii cu o noiţă în unghie

taie pe Hiranyakashsipu precum o albină

Keshava întrupat în antropo-leu salve domn lumii Hare

cela ce-ai şi viclenit pe Bali to gnom de duh

picior cu unghii izvor de agheazmă-n geana umană

Keshava întrupat în gnom salve domn lumii Hare

ksatrya râu de sânge planeta apă

spasme apasă smintită viaţă adapă

Keshava întrupat în Bhirgu cel mare salve domn lumii Hare

victorios ridicaşi coroane drept jertfă-n altaruri

de pe zece ţeste pe placul zeilor de tărâmuri

Keshava întrupat în Rama salve domn lumii Haree

lăsând în urmă jertfa ah întru sruti predicată

de a se tăia vite o tu suflet de frate

Keshava întrupat în Buddha salve domn lumii Hare

măcelărind întuneric de hoarde hăulitoare

tună cometa ori şi mai amarnic paloşul tău

Keshava întrupat în Kalki salve domn lumii Hare

vedele-ai liberat Gea o ai purtat globul l-ai strămutat

pe demon l-ai tocat pe Bali l-ai înşelat ksatriya ai dezarmat

pe Paulastya l-ai biruit plugul l-ai ocolit blândeţe ai răspândit

hoade ai pecetluit ţie Krishna-n zece trupuri creat

cântecul 2

tihnit pe rotocolul sânului Kamalei încercelatule

încununat de dumbravă salve salve doamne Hare

diamant ţi-e aurora zorile tu lumii candela

munilor lebădă pe Manasa salve salve doamne Hare

Kaiya balaurul veninos l-ai învins mântuitorule

clanului lotus Yadu zeu de zi salve salve doamne Hare

Madhu Mura Naraka învinsu-i-ai pe Garuda zburătorule

izvorule de jocuri divine salve salve doamne Hare

cu gene petale de lotus vieţii liniştitorule

temei treimilor lumilor salve salve doamne Hare

fiicei lui Janaka veşmânt lui Duşana mormântul

strămutător de smânte zece gâturi salve salve doamne Hare

frumos cum abia nourul tânăr tu purtând mandara

sri-ei duh lumii cocoară salve salve doamne Hare

ţie plecându-ne inima viem îmbunează

preaîndestulează mireni salve salve doamne Hare

sri Jayadeva bardul vă dăruie supramundană

mângâiere pohvala în cânt salve salve doamne Hare

ale Padmei ţâţe îmbrăţişate pieptu-i leagă-n

corzi purpurii suduitorului lui Madhu

învâltorat de roua împreunării fulgurânde

învederat amor împărtăşiţi-i primăvara

suava vasanti în floare ea aleargă în codru la izvorul

tremurând-o de dorul adoratului Krishna tulburându-l

mintea fierbinte de febra trupului răsculat

pe când Radhei cu foc o surată acestea-i strecoară

cântecul 3

când lujere de merişor lent se apleacă la adierea vântului dinspre Malaya

când adăpostul din silvă se-nsalvă de cucuială şi zumzet de albine

în primăvara dragostei acum Hari joacă june păstoriţe negrăită-i durerea înamoraţilor departe

gemânde muierile celor pe drum îşi ies din minţi de doruri

şi crâng de mimoze bakula florile murmură de-ale albinelor roiuri

ard în verzi ghirlănzi tamarinzii răpiţi de odoarea de mosc

şi june piepturi crengile de kimsuka zgârie asemeni unghiilor lui Amor

precum sceptrul lui Eros pistilul de kesara răsare miruit

întru purpuria pâlnie de patala ca un stup de miere săgetătoare

la vederea hârjoanei pereche fragezi lăstari de karuna râd alb

zarişti şi inima în deşertînamorată lănci de ketaka le sparg

madhavika aromitoare şi frageda malati împletindu-se

nici munii nu mai pasă ce-i tânăr dintru sine zornic lăsându-se

iederi de atimukta zdrumică ram de mango înmugurind dezmugurind

pădurea Vrindavana se primeneşte în apele Yamunei la poalele-i juruind

sri Jayadeva în haric psalmradiant la picioarele lui Hari

adevereşte pădurea în primăvara amorului răpindu-i tării

vântul ănmiresmează pădurea zvânturând polenul

dezbobocitelor lăstărişuri de iasomie

alb duh de dor mugurii de ketaki respiră

presărând cu săgeţi nepereche rănile inimii

celor singuri cuc le vâjâie urechile când pe lăstari de mango

cucii cucuie cu cu cu albinele cum se îmbată cu miere

zilele petrec pe cărări în întortocheat suflet-răsuflet

perpetuat de imaginara minţii însămânţare

înec şi cutremur de înamorare

în îmbrăţişările păstoriţelor

duşmanul lui Mura aprig înfruntă vezi

scumpă surată şi iar spuse către Radhaika

cântecul 4

cunună de codru de laur veşmânt auriu pe-azurul trupului uns cu santal

cercei clinchetând în joacă pe obrajii surâzători

Hari între muieri semene veselelor vestale petrece

pe ţâţele barbare în braţe îl frânge pe Hari năpraznică

văvăriţa cuiva îl strânge cu ţipăt de voluptate strigându-l

alta lasciv lunecând laolaltă cu ocheadele-i fermecătoare

înmărmurită se uită spe a lui Madhusudana faţă de lotus

alta pulpoasă se apropie să-i spună la ureche ceva

chiar un sărut năzdrăvan răsplătit cu onoare

alta în călduri pe malul Yamunei cu apele lent curgătoare

cu mână forte îl dezveşmântă de mantă-ntre trestii

în dulce undă de flaut valuri de voaluri aplaudă sunându-şi brăţările

în horă răsare o căprioară de fată în lauda lui Hari a dansa

îmbrăţişează pe una sărută pe alta cu a treia se îmreună prădalnic

zăreşte fermecat surâzând o şi mai răpitoare frumuseţe şi vama o ia

sri Jayadeva rosteşte în psalmii-i ale lui Keshava ascunse nuntiri

venerate în Vrindavana de-o lume îmbucurându-vă sufletul

neam de neam om de om binecunoscându-se întru dragostea-i primăvara

primăvara dragostei întrupată în fragedul lotus noptatic

îmbrăţişat de mândrele din Vraja fără oprelişte

precum erosul încarnat surată horeşte Hari primăvara

vântul de santal se zbuciumă a se scălda în zăpezi parcă de şerpii

scorburilor împins dinspre munţii Sri-Khanda spre muntele munţilor

zăpăcite de vria smicelelor unduind în vârfurile de mango

culminante cucuieli kuhu-kuhu umplu văzduhul îndulcindu-l

faţă la faţă cu sprâncenatele văcăriţe învârtejite la vama amorului

oarbă de dor îl sărută cu foc nebună îmbrăţişându-l Radha

zicându-i chipurile drept laudă cântării-i ai gură de-ambrozie

întru răpitoru-i blând surâs dat fie-vă Hari a vă apăra

ii silnic Keshava

sihastră prin sihlă Radha cât tot altele jinduie Hari

geloasă nemailuceafăr a luat-o razna oriîncotro

prea întristatăprintr-un crâng năzărindîntre cercuri

de bâzâitoare albine în zbor după miere către surat-i rosti

cântecul 5

îndulcitoru-i flaut murmură zvonuri mieroase ca nectarul buzei

cercelul îi lunecă spre ochi jucând de-a valma la a capului mişcare

amar mi-aduc aminte de Hari în hora nupţială vesel cum se drăgosti

ochi de lună rotea păunul coroanei coperindu-i pletele

trupu-i drag de nor de bură curcubee fără de număr îl înveşteau

ar săruta-ntr-una gura măritatelor păstoriţe pietroase la coapse

surâzătoarea-i buză se-aprinde cu vâlvătaia florii de bandhujiva

în ramurile braţelor lui repezi hălăduiau o mie de june neveste

pe mâini pe genunchi întunericul se topea sub razele perlelor din diadema-i

palidă tremura luna în nori la vederea frunţii lui lucind de tilaka

năpraznic poarta inimii sale cutreiera rotunjimea ţâţelor

nestemat makara împodobindu-i îmbujoraţii obraji

sublim în galbena-i mantă urmat de muni oameni spirite supraspirite

sub splendid kadamba întâlnitu-l-am de Kali nemaispăimântându-mă

tânjind doar după privirea tremurând întru întruchiparea înamorării

psalmul lui Jayadeva poartă dar strălucirea lui Madhuripu înamorat

a lui Hari aducere aminte întru netulburata rugă a rugătorului

cuminte grăiesc negreşit virtuţile-nenumărate

împărtăşindu-le harul fără ceartă îndurătoare văzându-l între

june în neastâmpăr pe Krishna pe Hari a mea vina-i

trupul în vamă de crud amorcă i-l dărui în chin negrăit

cântecul 6

m-am strecurat prin crâng spre tainica odaie el în noapte ascuns stătea

jur împrejur la un semn când a râs cu poftă năpraznică de dragoste

descântă surată pe omorâtorul lui Kesi

cu doru-mi de moarte a veni dumnezeieşte să mă strângă în braţe

m-am sfiit la prima împreunare învăluită în mii de mângâieri

surâsuri fiindu-mi răspunsul când el îmi dezvelea coapsele din mătăsuri

culcându-mă pe pat de fragede ramuri el peste sânu-mi sălăşluia

mângâietoare l-am sărutat cum sorbindu-mi buzele mă îmbrăţişa

somnoroase gene plecam luminată de învăpăiata-i faţă

eram apă el fără răgaz trupu-mi îmbrăţişa beat de patimă

glas blând de kokila-ngânam într-a amorului său tantrică trântă

flori îmi picau din cununa cosiţei zgâriat mi-era sânul de unghia-i fierbinte

brăţările la glezne ding ding clinchetau când el mă pătrundea despătrundea

cingătoarea desprinsă-mi zăngănea el mă despletea şi mă săruta

eram sleită trup şi suflet de voluptate el gene de lotus mijea

neaninată liană mă legănam în şoaptă Maghusudana cu drag mă prindea

psalmul lui Sri Jayadeva cântă setea de-amor a lui Madhuripu în ev neastâmpărată

tânguirea de dor a femeii ciredarului tresalte-vă viaţa-n lumină

duiosul flaut îi scapă din mână cum ochii fug spre văcăriţele

încrengat sprâncenate sudori de-amor îi curg pe obraz şi mă priveşte

nedumerit nectar îi surâde pe faţă ci în pădure înconjurat de codane

mândre din Vraja l-am zărit pe Govinda şi m-a cuprins bucuria

mugurii pocnind în lăstarii primăvăratici de aşoka

vai şi bătaia de vânt dinspre dumbrava din vale mă întristează

nu mă mai fericesc nici florile-n zumzet scandate

de albine peste vârfuri de mango surată

un zâmbet cu tâlc o cosiţă despletită şi ciufulită viţa

delicată a sprâncenelor ţâţa vădită de braţul dinadins dat peste umăr

astfel prelung privind şi tainic la zăpăcitoarele văcăriţe

în gând adânc dorul de ele pieri durerea alinată fie-ţi de Keshava

iii smintit Madhusudana

astfel prins dinainte de dor de samsara duşmanul lui Kamsa o

întronează pe Radha în inima-i părăsind mândrele din Vraja

tânjind pretutindeni după Radhika amarnic săgetat de arc de iubire

în crâng pe malul apei Kalinda-Nandini tânguindu-se se spovedea Madhava

cântecul 7

m-a părăsit văzându-mă înconjurat de femei cu păcat

şi m-am temut s-o opresc şi poate Radha s-a supărat

Hari Hari har nemaivrându-mă a plecat supărată

ce se va face cum îmi va-ntoarce reaua petrecere

la ce bun de acuma lume şi bunuri viaţă şi acareturi

mintea-mi arde într-una de faţa-i cu sprânceana-i abruptă

lotus în vibrare sub aripile albinei zbârnâind deasupra-i

mireasă în inimă aprinşi în împreunare meree

cum aş vâna-o în codru şi de ce plângerea-mi

muiere gingaşă cu inimă durută de-ndoială

de unde neştiindu-ţi urma să te întorc din cale

de te-aş vedea aieve fugărindu-te pretutindeni

de ce nu-mi vii a mi te dărui-n îmbrăţişarea de mainte

ci iartă-mă a doua oară nicicând nu te-oi îndurera

răsari icoană şi muiere mântuindu-mi inima

rostirea lui Jayadeva întru Hari nu pregetă

din Kindubilva pe mare răsărind luna îndrăgostită

port nuderi pe piept nu precum Hara cunună de vipere

petale de kuvalaya pe gât nu beteli de venin

pulbere de santal nu scrum îmi acoperă trupul singur

amor zeu fără trup nu-s Hara crud nu mă mai vâna

nu-ţi rupe săgeata din florile de mango nu-ţi încorda arcul

pentru hârjoană nimicind fără rost o inimă de pripas

amor zeu cuminte cumplit mă săgetează ochii muierii

cu privirii căprii de nici până mai apoi nu-mi recapăt cumpătul

arc lăstarul sprâncenei săgeţi galeşele-i căutături

strună vârful urechii oare armele smerind

lumea de pe lume hărăzitu-s-au zeiţei vii

amor zeu fără trup întru desăvârşirea-ţi

căprui săgetează-mă dar din arcul sprâncenei amara viaţă

joacă-ţi-se struţul cosiţelor cu umbra de-a moartea ca Mara

pe când buza-ţi fierbinte ca poama de bimba aprinde sufletul

muiere tandră mandala sânului tău mă trage pe roată

îmbrăţişarea-i dulce privirile-i sfios tremurătoare

fragedul lotus al gurii revărsând dodia vorbelor ei de nectar

bimba mierie a buzei de jos tot astfel de-mi răscoală sângele minţii

strânşi în samadhi atunci cum de mă răpune durerea îndrăgostiţilor departe

i se surpau de pe creştet cerceii când s-a uitat într-o parte

ci gloatele ibovnicelor sorbeau din izvorul sunetelor de flaut

prelung privea Madhusudana faţa Radhei lună picurând nectar

fie undele adâncilor lui ochi în ev să vă liniştească

iv tandru Madhusudana

pe malul Yamunei unde trist între trestii năpraznic

se frământa lui Madhava îi vorbi a Radhikăi surată

cântecul 8

ea nu mai îngăduie balsam de santal apoi de razele lunii se sperie

venin îi adie pare dinspre colinele Malaya pline de vipere

o Madhava ea sa se apere de dorul tău în gând de tine se anină

ea-şi împlătoşează plăpânda-i inimă cu multe umede foi de lotus

parcă pe tine să te apere de ploaia săgeţilor lui eros

ea împleteşte din ghimpi năsălie culcuş părelnic zburdelor lui Kama

pat de flori împleteşte suflet pentru îmbrăţoşarea ta vama

faţa ei lotus ales lacrimile ochilor o zdrumică

luna mursecată de dintele vârcolacului revărsând amrita

în taină te zugrăveşte cu mosc zeu al amorului şi ţi se închină

închipuindu-te pe makara cu proaspete ramuri de mango în mână

doinindu-te negrăit preaîndepărtatule dinainte a-i apărea

ea suspină şi râde şi amar plânge cu strigăt de dor rătăcind aiurea

la tot pasul îngână Madhava mă prosternez la picioarele tale

chipul de ţi-ai întors şi luna de nectar flăcări pe trupu-mi prăvale

de cântul lui Jayadeva învârte ale inimii voastre horiri

rostiţi şi vorbele suratei junei băciţe de-o părăsi Hari

codru e adăpostu-i ştreang cununiţa dragilor surate

vipii arzând pădurea suspinele ei de durere învăpăiate

biata căprioară adulmecându-te de o ai părăsit

amoru-i e moarte Yama în salt de tigru hămesit

cântecul 9

amară-i trupu-i gingaş simte

pe sâni ghirlanda ca pe oseminte

Radhica în părăsire Keshava

santalul uns a-nmiresmată ceară

ca un venin pe trup o înfioară

oftează pierdută suspină delire

sufletu-i arde flacără de iubire

lacrimi lacrimi lotuşii ochilor umblă

lipsiţi de tulpină lipsiţi de-a ta umbră

obrazul într-una în palmă şi-l sprijină

ca luna nouă seara de singură

culcuşul înflorit pe dinainte-i

jertfelnic focului parcă se-ntinde

vino-mi Hari vino-mi Hari şopteşte-n dodii

mai am doar trup de moarte de la zodii

Sri Jayadeva acest psalm înstrună

la picioarele lui Keshava vă dea voie bună

se zdruncină strigă de dragoste vaieră tremură gâfâie

chibzuie zvârle închide ochii cade sare se sfârşeşte

dintr-astfel de patimă trupul frumos i l-ai reînvia numai tu

de-ai vrea asemeni lecuitorului ceresc pe cea preaplecată s-o mântui

tu îndrăgitul vracilor din rai

cum de nu vindeci a Radhei durere

cu ambrozia trupului tău altfel

Upendra decât trăznetul eşti mai crud

trupu-n iubire îi arde ca para zadarnic mintea i-o-ncarcă

santalul luna şi lotuşii tpt frântă în stranie nealinare

singură încă mai mult te-ndrăgeşte trup rece numai de tine gândind

pe tine aşteptându-te şi sfârşindu-se sfidarea de pe urmă păstrându-ţi

când nu rabdă nicio clipă departe

nesuferind nici pleoapa plecându-se

cum ar trăi acum în lungă părăsire

cu ochii la florile de pe vârfuri de mango

adăpostind de potop cătunul Gokula suindu-l streaşină muntele Govardhana

sărutat lung de drăgăstoasele soaţe-ale văcarilor mândre-n de ele

aprins de ruja buzelor lor bucuroase întipărindu-i-se

braţul duşmanului lui Kamsa vă dea în chip de văcar bunăstare

v drăgăstos Pundarikasa

rămân aici tu-ntoarce-te la Radha

îmbun-o cuvântându-i astfel adu-mi-o

zise al lui Madhau răpunător şi surata

îndemnă înapoi către Radha zicându-i

cântecul 10

bate vântul de la muntele Malaya îndrăgostitor

flori căşună ramurile inimile de depărtişor

de părăsire încununatul suspină surată

raze reci îl ard de moarte de din lună raze reci îl ard

pe subt ploi săgeţi de dragosti strigă întristat

zvon zvonind de mieri albine urechile sparte

singur noaptea noapte goală e bolnav pe moarte

viaţa-şi vieţuie-n pădure lasă-şi casa lume

dintre laiţe de humă mereu geme-te pe nume

când poetul Jayadeva-ţi cântă dor de dor departe

mai aproape mai aproape de Hari vrăjită foarte

pe unde cutreieraţi împreună gură-n gură gata de treier

în semnul altarului sfânt al iubirii-n dumbravă acum Madhava

gândindu-te cântându-te chemându-te c-o mantra a ta numai

ar mai sorbi aprins îmbrăţişare ambrozie din amforele ţâţelor

cântecul 11

zburător cutreiera erosul preafrumosul era

preafrumoaso coapsa ta n-o aştepta fuga după el cu inima

unde pe undele Yamunei boare-i şi codru-i pe creştet

hăulind pădurii el ţâţe de văcăriţe nesfârşit rotunjeşte

flautu-i gingaş sună numele tău răsună dimpreună

polenul din vânt trup ţi-a prefăcut şi el îl adună

până din vânt frunza căzând îi tremură ochii pe cărare

te vadă venind aşteaptă cu jind şi pajiştea pat o năzare

brăţările zăngănitoarele cu-mbrăţişările acum zvârle-le dezastru

du-te-n neagra dumbravă surată mai degrabă îmbrăcată albastru

duşmanului lui Mura floare-i eşti armura cocoară fulgerătura

aur pe laur balaur jar din dar de soartă pe gură

pulpele nude suie-le unde descinsă pe pat de flori pogori

gene line coapse pline nufăr cufăr în odaie de fiori

Hari e mândru cu gândul de-acum şi noaptea aproape trecu

urmează-mi cuvântul ca vântul te du dorului distrugătorului lui Madhu

când Sri Jayadeva cântă Hari se va vădi pleacă apleacă-te

dorul inimii cu dor de Hari l-or primi bărbatele lacăte

cu vaiete acum în răspăr pe drum se uită lung lung

vede crângul murmurându-l când da când nu gâfâindu-l

culcuşul apoi de unul de doi şi lung se tot uită pe drum

muiere de miere amar e amorul amanrului tău de acum

a apus de tine-n sus soare raze de dogoare poamă-n vamă duh de damă

din dorinda lui Govinda noapte creşte luciferic întuneric

precum cucul trist îţi cucui cucuvea te dodeiesc

fugi muiere după miere du-te fată de te-mbată în amor crăiesc

sân la sân buză pe buză unghii de junghie până la sânge

trup în trup în rut durut ci de îndulcire aminte amândurora

soţul una soaţa unul şi-i credeau pe întuneric de-şi trag gura

după grai sunt soţ şi soaţă îndulcire ori aducere aminte

legţnândă fiorindă cu ochi ţintă pe poteca de-ntuneric

fiecare arbor veşnicindu-ţi martor paşilor cuminţi

până-n poiana de taină unde carnea de dor se deshaină

norocul petreacă-l pe îndrăgostitul chipul văzându-ţi

albina pe-al Radhei chip lotus giuvaer albastru în coroană

celor trei tărâmuri moarte viclenitorilor de pe lumea asta

zvâcnet nopţii de dragoste în visurile mândrelor din Vraja

lui Kama paloş de pară în poară apărare vouă cel din Devaki născut

vi tânjitor Vaikuntha

astfel văzând-o printre viţele grinzii stinsă aprinsă de dor

surata i-o vesti povesti lui Govinda nebun de amor

cântecul 12

îi răsari în tot locul de unde neunde

mierea buzelor sângerii tainic sorbindu-i

domn Hari să răsari Radha sare-n cămara-i

sare răsare să te-presoare la piept

cu pas de pripas se prăvale-ndărăpt

brăţară nufără scutură-n visare

că mai e vie de-a ta-mbrăţişare

cum vede podoabele jucându-ţi chipul

se tot trezeşte strigând Madhuripu

surată tot întreabă de ce nu-mi vine

Hari într-o clipă la întâlnire

sărută întunericul îmbrăţişează

norul de ploaie Hari mă vizitează

cât mai întârzii ruşinea şi-o lasă

şi geme gata de dragoste-n casă

cântul lui Sri Jayadeva fericitor

fie-ţi îndrăgostitule cititor

păru-n răspăr părăsindu-şi murmură sit-uri

în dodii de-aiurea fără de mai simţire vecuind

în ocean de dor bineuvântat gândind la tine

ochii-i căprii adânc meditându-te trădătorule

de giuvaeruri se-acoperă de tremură frunza te crede venind

iar şi iar desface culcuşul îndelung meditează la tine

astfel în sute de vrute-nevrute culcuşuri săruturi ruturi

frumosu-i trup încă o noapte fără de tine nu poate

cum de mai întârzii printre cobre negre frate la umbră de bhandira

grăbeşte-te s-ajungi acasă la Nanda în apropiere

Radhei spunându-i de faţă cu Nanda din gura unui pribeag

cuvântul lui Govinda plin de har în inima oaspeţilor de seară

vii viclean Narayana

limpede luciu piedica ibovnicelor

strecurându-se pe potecă zburdalnice

pădurea Vrindavana o-mânzi în razele-i

luna benghi de santal pre frunte codană din cer

iepure roata sare răsare pe cer pe cât Madhava mai pregetă

singură biata muiere amarnic îndurerarea îşi strigă în bocete

cântecul 13

la vreme Hari ah ah nu veni în pădure

zadarnică tinereţea-mi luminată de trup fără pată

la cine voi rămâne amăgită de gureşe zâne

gonaşă mireasă în desiş de leasă în întunecime

inima îmi sânger cinci săgeţi de înger dragi şi fără mine

mai drag mi-e să mor văduvă de dor de părăsitor şi mire

decât trup nevrut departe de moarte fără întâlnire

primăvara noapte duce-mă amoarte ah ah singură de moarte

lui Hari în braţă alta i s-agaţă cu noroc de vieţi departe

ah brăţările giuvaerurile cerurile-mi căşună

de Hari reverii părăsită-ntre vii de nebună

mă omoare şi o floare cunună pe inimă foaie lângă foaie

crud amor săgetător din fire despărţitor inima-mi desfoaie

brambura zăcând pe humă crengile nelegănându-mă

ucigaşul lui Madhu nereamintindu-mă inimă

închinare lui Hari saltă înaltă Jayadeva kavi

fie-vă vergură înamorându-vă inima inimii

fire-o-n braţă cu vreo iubeaţă ori la jocuri cu norocuri în amoruri

dă aiurea vreo raită prin pădurea cealaltă întunecată

n-are domnul meu îndemnul nu-l mai are să mă zboare pe cărare

cum vorbisem printre trestii printre viţe de vanjula în adânc de crâng

văzându-şi fără Madhava venind

sursata aia mută dând în plâns

şi-n gând văzându-l cu vreo muiere aprins

pe Janardana în hârjoană Raha grăi dinadins

cântec 14

amor omor adăpost casă

cosită cosiţă de flori desflorită aleasă

cu Madhuripu se împreună o harnică vrednică jună

Hari îmbrăţişând-o o moaie de ceară

mărgelele-i zbârnâie pe ţâţe urcioare

pe luna feţei cârlionţii o negură

de săruturi buza i se-mpurpură

cerceii-i zgârie obrajii ăn clinchete

pulpele-i zvâcnesc descingându-se

râsete strânsete gemete strigăte

sare răsare tresare în dragoste

şerpuie despletită carnea îi tremură-n freamăt

închide ochii în floarea dragostei cu geamăt

pe-al lui piept răspunsă picură iucunda

stropi de năduşală trupul rupt inundă

Sri Jayadeva cântând al lui Hari farmec sfânt

Kali căluşul jalnic piară-şi întru descânt

nufăr singur lui Murari chip de dor

îmi răsare alinare numai luna

doamna dragostei în cer şi pe pământ

îmi alungă-n întuneric inima

cântecul 15

faţă dulce de iubită buzele îşi dezmărită sângerii

el cu mosc tilak pe frunte căprior pe-a lunii punte zugrăvi

în crâng pe Yamuna sub lună Murari-n amor se adună

în cosiţa-i neguri-neguri suflet tânăr ce cutremur el îi prinde

amarantă fulgurantă căpriorului osândă dorul în colinde

îi prinde aprinde giuvaeruri luceferi pe sâni teferi dome boltite

cu mosc bălsămaţi cu lună zgâriaţi de undhiile îndrăgostite

o înconjoară cu brăţară roi de safire pe trupu-i subţire

lujere braţele petale palmele de lotus în înzăpezire

cu nestemate întoartă a coapselor poartă spre altar de jar

unde văpaia se aşterne iubirii eterne coroană de chihlibar

ea coapsele şi le perlează cu unghiile sălaşul Kamalei pe inimă

lăstar înmugurind pe pieptul lui odihnind el i-l îmbalsămă

când vreo fată cu ochi roată ţine-n braţe fratele lui Haladhara

la ce-am zăcut în codrul slut şi ce iertată zi-mi surată surioară

acest psalm ce sună lui Hari cunună lui Madhuripu în închinăciune

înaltă ruga îmbunând Kaliyuga domnul poet Jayadeva vă spune

la ce te-ai întrista şi tu surată vestitoare că trădătoru-mi drag nu vine

e vină ai tu că el zburdă după pofta inimii-n braţele muierilor

priveşte-mi inima cum mă îndeamnă către preacurata-i dragoste

sufletul meu arde-n iubire ca para sufletul meu arde sufletul lui

cântecul 16

ochii lui lotusului întunecosului

ea nu arde în joardele culcuşului

craiul codrilor o îmbrăţişează surioară

gura lui aprinsă a lotusului

pe ea n-o străpung săgeţile erosului

dulce amrita vorbele drăgăstosului

e nu frunză vântului Malaya bătăiosului

mâinile picioarele lui apa lotusului

ea razelor reci neînjosului

nor de ploaie greul trupul frumosului

inima ei fără dor neîntorsului

el aur în laur în manta apusului

ea suratelor nesuspin râsului

a lui decât toată lumea mărinimosului

ea doar veselă ne a dor durerosului

Sri Jayadeva cântă dragostea logosului

primit Hari în inima inimosului

în nuntă vânt de munte santal adiind

păstrează-ţi la miazăzi muncinda-ţi vamă

de o clipă suflet al lumii-mi adiaşi pe Madhava

ia-n schimb suflarea vieţii mele de pe lume

parcă şi de surate duşmănită acasă friptă de recele vânt

înveninată în raze de-ambrozie pe când tot în minte mi-e dânsul

îndurerată de crudu-i amor inima-mi bate încă bătându-i

cum muierile cu ochii de nufăr în vamă de-aramă amorul îi farmă

bate-mă vânt din Malaya omoară-mă încincit

săgetător acasă n-am casă n-aibi milă

soră a morţii scaldă-mă-n undele-ţi

stinge-mi din trup vâlvătaia nestinsa

în zori zărind strai azuriu coperind pe acyuta iar auria-i mantă

Radha înfăşurându-şi-o peste ţâţe a izbucnit în râs roata suratelor

cum ruşinat fluturându-i straiul pe el el se uita lung la Radha

fie întru bucuria lumii surâsul acela de pe buzele fiului lui Nanda

viii acedic Lakshmipati

atunci cum-necum petrecându-se noaptea

sfârşită de săgetările dragostei

neiertătoare astfel vorbind iubitului ei

îngenuncheat dinainte-i să-l ierte

cântecul 17

roşii de patima nopţii lung privegheate acum plecaţi în jos

ochii-ţi sunt patimă încă de zburător al iubirii

Hari Hari du-te Keshava nu ticlui vorbe de clacă

prinde-o din urmă cu ochii tăi de lotus pe muierea alungându-ţi tristeţea să-ţi placă

cu mascara ochilor sărutaţi deochiaţi buzele de vişină

ţi s-au înnegrit te-au adeverit trup de întuneric pe nume Krishna

trupu-n dungi de unghii lungi îngherat la-mpreunat seamănă cu o scrisoare

de amor cu drag şi laur scrisă c-un safir pe aur întru neuitare

de stropi de lac topit zugrăvit din lotusul piciorului ei pieptu-ţi arde

parcă lăstăraşi amoraşi îţi rup pielea trupului arborelui dragostei

tiparele dinţilor ei pe buza ta de jos sufletu-mi rup

cătându-mi ceartă cum ar mai aduna trupul tău trupul meu singur trup

precum arătarea ta Krishna sufletu-ţi sinele întunericeşte

cum altfel ai înşela pe cea urmându-te înfirbântată de dragoste

prin codru rătăcitor te înfrupţi din nurii muierilor cu amor fără dor

vădindu-te putanika adeverindu-te crud copil de femei omorâtor

Sri Jayadeva cântă sfânt a dragostei smântă lăsată ascultă aminte

tânără mândră în tângă miere nici în cer pentru zei aşa dulce fierbinte

mă uit la pieptul roşu tipărit cu lacul de pe piciorul

muierii dragi pe pielea ta vă citesc patima împreunării

mi-e tare ruşine de toată lumea văzându-te

trădătorule mi-e mai mult ruşine decât durere

descânt de dor ochilor feţelor gazdelor cu nor de flori de mandara

pe capetele lor legănatelor dragostelor lăuntricelor

frângere de plângere zeilor de răul luceferilor demoniţilor

sunetul flautului duşmanului lui Kamsa brânci nenorocului

ix nemintos Mukunda

frântă răsfrântă de a patimii smântă de dorinţă în nepriinţă

certând pe Hari cercetând în pustii atunci surata îi spuse cu taină

cântecul 18

Hari prin adiere de miere doru-şi poartă

ce drag pe lume altul mai poate fi surată

pe mândrul Madhava mândră vai nu-l alunga alungată

ţâţa grea ulcior mai plin ca nucile palmire

dulce la ce rodii roadele i-ai irosire

vorbă cu vorbă ţi-am spus de o mie de ori

nu-l alunga pe Hari fermecat de-al tău dor

cum te îneci în atâtea lacrimi vărsate

te râde sfatul fetelor pe înfundate

în culcuş de foi de lotus umede

Hari ochii roadele inunde-te

de ce ţi-e inima durere de sânge

crede-mi spusele că şi el se frânge

Hari va veni va şopti gingăşii

ajungă-ţi însingurarea inimii

Sri Jayadeva cântă măiestru-ntru bucuria

pricepătorilor a lui Hari luceferia

de-i gingaş eşti aprigă e plecat eşti ţanţoşă e focos eşti gureşă

te priveşte te doreşte întorci faţa-n altă parte te iubeşte eşti departe

atunci pe drept pierduto santalul te înveninează luna te arde

ca soarele gheaţa ca focul şi chinuri îţi sunt trântele-amorului

x satir Chaturbhuja

odinioară roşie de mânie pară

cu buzele line stinse de veşnice suspine

cu faţa ruşinată de vorbă de surată

pe seară dondănind de vesel Hari îi vorbi

cântecul 19

ce spui fie şi-o şoaptă pe dinte luciul lunii

răpune întunericul grozav

cu dor a bea nectarul buzei fremătânde se uită

la luna feţei tale ochiu-mi de cocor

dulce frumuseţe uită cearta mândră ţi-e nedreaptă

dintr-odată dragostea îmi arde inima în flăcări

dă-mi o gură din lotusul gurii tale să beau

de-adevărat eşti supărată sat pe mine

atunci mă junghie cu lunga unghie

mă spânzură-n braţe muşcă-mă cu dinţii tăi frumoşi

fie împlinită plăcerea pedepsei

tu eşti a mea cunună laur tu eşti a mea viaţă vie

tu eşti a mea coroană aur în oceanul vieţuirii

aproape mai aproape şi mereu la pieptu-mi mai acum

aşa te roagă de jar inima-mi

lotus albastru ochii tăi fragedă femeie

apoi roşu de supărare lotus

de m-aprinzi săgetându-mă cu foi de iubire

Krishna fiind din azuriu mă împurpur

nestematele lucind pe amfore de ţâţe

aprindă-ţi asemeni coardele inimii

şi cingătoarea peste rotundul pulpelor clinchetând

proclame comanda de foc a dragostei

piciorul tău braţ de flori de hibiscus inima-mi arde

pe vatra artei dragostei trupeşti

murmură lasă-mă talpa cu lac să-ţi ung

încă mai pătimaş să străluceşti

pune-ţi piciorul pe creştetul meu veşted reînflorindu-l

dezveninând amorului jindul

lasă-ţi umbra vindecătoare de dogoare de soare

de dragoste cât pământul

frumos drăgăstos vorbi cel ce pe Mura învinvins-a

către Radhika aste cuvinte

slăvite de Jayadeva în cânt cu bucurie bucurând

muieri supărat luare aminte

îndurerato iartă inima-mi plină numai de taine

de ţâţele şi pulpele tale pietroase de nimeni

altcineva cu noroc decât cel fără trup înamorând-o

iubirea mea îmbrăţişărilor te dăruie cu dorul

împătimito rupe-mă cu dinţii striveşte-mă pe sâni

împreunaţi înlănţuie-mă-n viţele braţelor

muiere aprigă te uită cinci săgeţi amorul

străpungându-mă lăsându-mă fără suflare vie

chip de lună precum arcul sprâncenei încruntate

ţi-e şarpe negru cumplit fermecător şarpe

de numai ambrozia buzelor tale junimea

o întremează de primejdia şerpuind fermecat

tăcuto în van neliniştindu-mă cântă în schimb cvinta iubirii

gureşă copilă priveşte-mă de dor topeşte-mă convorbind

frumoaso alungă-ţi mânia pe mine nu mă alunga la mânie

nebuno nebun iubita mea ţi-e îndrăgitorul adorator

bandhuka în floare ţi-e buza obrazul în luciu Madhuka trădătoareo

ochiul roză de rază-n azur plutind peste lotuşi albaştri

nasul tău seamănă florii de sesamum dintele iasomie de alb

cu-al tău chip înflorit încincit se-narmează amorul lumile cucerind

ochi galeşi Madalasa chip lună luminând Indumati

mers lumii drag Manorama pulpe paltini umblători Rambha

îmbrăţişare Kalavati sprâncene focoase Citralekha

oh tu pe pământ presus de junele zâne-ale zeilor frumoaso

bucuraţi-vă întru Hari înfruntând pe Kuvalayapida

de ale Radhei ţâţe pline fruntea elefantului i-a adus aminte

cum atunci năduşind şi o clipă ochii închizându-şi-i

văzându-l aşa învins învins învins strigase Kamsa în hohote

xi sacrosanct Damodara

după iucunde rugi femeii cu ochii căprii

gătit Keshava mergea la culcuş în dumbravă

amurg de ochi de-ale ei rochi aprins peste cuprins

şi aur însoritei de-acum Radha o muiere îi vorbi

cântecul 20

vocea lui cântare alinare are căzut la picioare la picioare

pat de dragoste la margine de crâng de trestie acum aşterne

nebun învingătorul lui Madhu te vrea du-te Radhika

geaba cari ţâţe tari pulpe mari prinde-l aprinde-l cu paşi mari domoală

clinchete descinge-te încinge-te goală zburătăcită marală

ascultă bondarii fetelor fruntarii bâzâind cu jind vrăjindu-te

stol de cuvi truveri săgeţi mlădieri arcului floriu florindu-te

ramuri tremură flamuri brânci din crânguri adânci cu dulcedini

dansul coapsei tale elefantului trompa nu-ncetini cetini

ţine sânitoare urcioare pline întru a lui Hari îmbrăţişare

cu val de jar şi har în vad de jad peste mărgeanu-ţi în susurare

trădătoareo suratele îţi văd armatele spre prăpăd şi sărutare

trup dansatoare de din cingătoare zori zornăitoare fără ruşinare

agale cale unghie săgeată ţine-te de o surată în fire

sune răsune brăţările pe cărările lui Hari pân' s-o auzire

Sri Jayadeva cântând pălesc diamante pe rând cântul

lui Hari închinătorilor fie-le diamant cât pământul

o privire de iubire o şoptire cu delire în nuntire

tânga lungă să ajungă el te-aşteaptă dragă fată nenţeleaptă

în dumbrava de otavă nopatea-ntreagă ochi întreabă

se-nnegreşte tremură cutremură năduşeşte şi de dor se prăpădeşte

gingaş smângăleşte ochii cu mascara cercei boboci de tapiccha atârnă la urechi

oacheşi lotuşi pe creştet mască de mosc pe sâni în carnaval carnal

tu surată în dumbravă pretutindeni întuneric mândră mantă

bob cu bob îmbrăţişează trup libovnic de muiere ochi de rază

kasmira galbenă pe trupurile amantelor

licăre ciorhin de lumini noaptea asta

întunecată asemeni foilor de tamala

ci aurul dragostei lui cumpănindu-l

în pragul crângului culcuşului lumini văzând

brăţări de giuvaeruri cordonul auriu

gema-n ghirlanda perlelor la gâtul lui Hari

ea se sfiise şi surata o-ncântă cu vorba

cântecul 21

în culcuşul dragostei din crâng mai plin de noroc

drăgosteşte-te chip râzând de dor de-amor pe foc

pofteşte Radha la Madhava în împărăţie

perle tremură peste ale ţâţelor ulcioare

drăgosteşte-te în pat de ashoka moale

în culcuşul dragostei boltă înflorată

drăgosteşte-te înfloreşte-te toată

în vânt de santal dinspre Malaya adietor

drăgosteşte-te desăgetează-te de dor

în desiş de rămuriş printre vraişte viţele

drăgosteşte-te ocoleşte-te cu pulpele

în zumzetul albinelor miere pe luncă

drăgosteşte-te îndrăgostită încă

la îndulcite strigăte ritmând în cârduri cucii

drăgosteşte-te dinţii rubinii străluci-i

întru fericirea ta toată Padmavati

duşman lui Mura însutit binecuvântă

când Jayadeva poetul rege cântă

cu tine îndelung în minte în drag de dragoste înfierbântându-se

numai nectarul buzelor tale l-ar stâmpăra

încoronează-i dar piciorul cu al tău de lotus închinându-i-se

sclav la ce neiertat cumpărat pe un dram de uitătură tezaur

vesela ferinda de Govinda în ochi duşi

îmbrăţişări de brăţări sunând îi intră în culcu

cântecul 22

pe Radha vîzând-o la faţă asemeni undelor oceanului în salt

la vederealunii pline trupul lui valuri valuri se dezvârteji laolalt

ea văzu pe Hari dorind-o dor drăgostind-o năpraznic

faţa lui faţa bucuriei trupul lui suflet dragostei

el tremură aparte frânghii de limpezi perle coperindu-i pieptul celeste

or apele Yamunei revărând întuneric steme de spumă pe creste

pe valul gingaşului oacheşului trup aurie mantă anină

or valuri galben polen încercuind albaştri lotuşi la rădăcină

de cu drag aprinsă-i fata de priviri tremurător jucând ştiut în geană

or pelac în gol de lotus toamna o pereche de khanjana în hârjoană

luciul cerceilor lui soarelui pe faţa lui lotusului luminare

dor de dragoste buza lui lăstarului buza ei surâzătoare

florile din părul lui razele lunii norului luminătorului

santal tilak pe frunte cearcănul lunii răsărit întunericului

vâlvoiată pletele dragostele îndeletele vâlvoiatele

gemele pr trup razele irump gemele amoros întrupatele

Sri Jayadeva cântând de două ori strălucesc nestemate odoare

în inimă plecaţi-vă lui Hari lumina virtuţii-răsare

atunci cuprinzând necuprins îndrăgitul lacrimi

izvoare de lacrimi descercănându-se

cu bucurie mai cât toată faţa Radhei

luminile tremurându-şi cutremurate

ea tiptil spre pat se-ndreaptă pe când pânditoarele-i

plecară pe-afară ciupindu-şi feţele să-şi ţină râsurile

are ochi de căprioară ce sfiiţi pe faţa lui îndrăgostită

tot sfios ea se îndreaptă către el fără sfială

bucurie fără sfârşit dăruie-ţi fiul lui Nanda încet încet

el o cuprinde pe Radha în braţe apoi o strânge înfiorat

ai grijă stâncile ţâţelor minune trupeşă trupul nu-mi străpunge

aruncă tandru uitându-se de jur împrejur şi gâtul plecându-şi

zeiţa victoriei flori demandara aşterne onoare

vermion se coloră în focul bătăliei cu elefantulul

de picurii sângelui elefantului Kuvalayapida

strivit în joacă onoare celui ce pe Mura în vinse

altar de frumuseţe în tânga dorului dor amor amorului

inima Radhei pe lacul jocului dragostei lotuşilor

sânilor tremurătorilor şi el asemănându-se pe sine

gâecan pe apa Manasa bucurie deie-vă Mukunda unda

xii preaiubit Pitambara

cântecul 23

lasă-ţi lotusul piciorului dragostea mea pe patul de fraged ramuri

picioarele tale mai fragede ramuri deasupră-le flutură-le flamuri

acum adună-te lui Narayana adunându-te Radhika

vii de departe cale lungă mâna mea lotus picioru-ţi adoră

brăţara-ţi e ostenită prinde-mă-n schimbu-i peste gleznă aurora

spune cuvântul geamăn amritei picurându-ţi pe faţă lunii asemeni

la o parte mătasea de pe sâni depărtarea lasă-mă la pieptu-ţi pe cremeni

ulciorul ţâţelor spărgându-se de dragoste răastoarnă-mi-l pe piept

patimile stingându-i-le cum îndelung aşteptatu-m-ai cum te aştept

cu ambrozia buzelor mânioase învie sclavul tău pe moarte

cu mintea dusă la tine nedrăgostindu-se trup ars de dor depa

doamnă chip de lună sună-ţi cingtoarea perlele îngâne-ţi glasul ne durum

să te-aud să n-aud iară-şi cuci strigându-mi sufletul agonic mântuit acum

ochii ţi se pleacă parcă de mă arseră în supărarea lor nedreaptă

uită-te şi uită-ţi arderea îmbrăţişării neîmbrăţişate-n faptă

Sri Jayadeva cântând vers de vers dragostea cu dragoste lui Madhuripu

pricepătorilor le încântă sufletul îndrăgostindu-le chipul

se îmbrăţişară pletele cosiţele fluturându-le privirile

nectarul buzelor împreunându-le amorul cuvintelor

tăcerile iubirea bătălia drăgostirea nemântuirea

trupurile se îmbrăţişară în curândă singură însufleţire

ea îl prinse în braţe îl strivi cu ţâţele îl zgârie cu unghiile

îi sparse în dinţi paharul buzei de păr smulgându-l îl prăvăli sub pulpe

picurii de iere din buzele ei picurându-l înfierbântându-l

dragul ei drag nebun tresaltă ah nebună dragostea poate fi

în bătălia de nemoarte a drăgostirii spre a-şi învinge iubitul

ea liniştitu-şi-a coapsele viţele braţelor şi le destinse

sânul şi-l îmblânzi genele vălurite de dor i se plecară

limpede adeverindu-se vitejia muierii în lupta luptelor

în zori pieptul ei era jar de zgârieturi ochii roşu nesomn

buzele dezroşite părul descununat în răspăr

coarda cingătorii de-a valma pe lângă dunga şalului

în săgeţile astrea al vieţii ei domn se sfia acum cu uimire

ea se ruşinase văzându-se despletită ciufulită năduşită

buza de bimba veştejită perlele pe urcior de ţâţe pălite

de pe cingătoare pierite el îi coperi cu palma piciorul

coapsele sânul neprefăcutul farmec şi risipit bucurându-l

încet închişi ochii-n ecoul strigătelor de sit-uri de-amor

buza de jos scăldată în razele dinţilor deschizându-se

vagi dodii de drag sân lin liniştit de atâta îmbrăţişat

moale de dragoste cât noroc să-i sărute ochii de căprioară

atunci sărind sprintenă după dragoste cu trupul strâns în ale dragostei chingi

Radha cu dor de dor dăruitor îi dori lui Govinda

cântecul 24

Yadunandana cu mâna ta santal răcoros desenează-mi

cu mosc al ţâţelor sfânt ulcior întru sărbătoarea dragostei

îi dărui când Yadunandana dor cu dor dăruia inima

iubitule înnegreşte-mi la loc genele mai ca albinele

săruturile buzei tale deznegriră dragostei săgeţile

strălucitorule prinde-mi cerceii amândoi urechilor de toarte

laţ dragostei strunindu-i căprioarei ochi în departe

dă-mi pe spate şuviţa furişată pe ochi cu drag s-o sufăr

roi înfiripând de albine peste nepătata-mi faţă pe nufăr

lotusule pune-mi drag tolak de mosc pe lună

pe luna frunţii nemaiasudându-mi cunună

dăruitorule pune-mi flori în cosiţele despletite

în dragoste ciufulite pene de păun îndrăgostite

mărinimosule pune mătăsuri giuvaeruri ghirlandă meşteră

pe fierbinţile pietroasele-mi coapse elefantului amor peşteră

a lui Sri Jayadeva rostire fie-vă inimii ghirlandă-n veci

amrita amintirii lui Hari căluş pâjolitoarei necuratei Kali

pictează-mi semn pe sân coloră-mi obrajii

strânge-mi coapsele-n ghirlandă încununează-mi cosiţele

pune-mi brăţări pe mâini tilinci de perle la picioare

şi cel înveşmântat în galbenă mantă cu drag se supune

răsfrânte chipuri în miriade de giuvaeruri de pe grumazii

şarpelui culcuş domnului voind astfel să vază cu sute de ochi

lorusul piciorului fecioarei oceanului trupuri trupuri

domnul însuşi din drag izvorând-o aibe-vă în pază Hari

soţie nefiindu-mi iar tu vrându-mă soţ ales de tine îmi pare

frumoaso că mândrul soţ al lui Mridani bău otravă din oceanul de lapte

cu asemenea cuvânt de început în dodii dezvelind

Radhei din mătase mugurii sânilor aibe-vă Hari în pază

har întru ale gandharvilor muzici răsfrângere în minte a lui Vishnu

joc de poeme scrise a fi adevărul priceperii dragostei

toate vădesc sufletul maestrului poet Jayadeva într-un glas cu Domn Krishna

fie asemeni cu bucurie înţelepţii să cânte Sri Gitagovinda

sfinţii părinţi sfinţească pe nevoitorii de bună voie întru credinţă

înţelepţii cântărească şi judece osteneala compoziţiei mele

îi rog pe cei ocupaţi cu ascultarea operelor altora

după ce o ştiu pe a mea să-mi arăte de-i imperfectă va rămâne

urmaş lui Sri Bhajodeva şi născut din Ramadevi Sri Jayadeva rostind poezia

în Sri Gitagovinda aceasta răsune în glasurile prietenilor al lui Prasara şi-ale altora

pur alcool n-ai gânduri zahăr ce aspru strugure nu te vezi

amrita eşti nevie lapte guşti apă mango înlăcrimează-te

buză amantă fugi asemănării cum doar vorbele măiestre

ale lui Jayadeva poartă binecuvântată inima dragostei

astfel îndrăgind-o pe malul Yamunei pe Radha

ghirlanda ei întâlnind părul pântecului îngână Prayaga

el râvni fructele de Prayaga ale fericitorilor sâni

deie-vă bucurie şi noroc palmele pline ale lui Purushottama

Shankaracharya

SUNDARYA LAHARI

Frumoasa Unduire

Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural

Nu poate zămisli nici măcar să se urneasca din loc nu poate

Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă

Tu venerată de zeităţile facerii proteguirii şi distrugerii

Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul

Creează lumi într-una proteguitorul le poartă cu o

Mie de capete distrugătorul le preface în scrum

Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă

Indurătoareo eşti soarele alungând întunericul nescrisului

Torentul trezviei negândindului piatra cintamani

Atoate dătătoare săracului celor înecaţi in marea naşterilor

Le eşti colţii mistreţului Varaha încarnand pe Vishnu

Toti ceilalţi zei împrăştie daruri cu toate mâinile

Numai tu nu ci ne aperi de înficoşare ne dărui

Roade mai mult decât dorinţa noastră în toate lumile

Tu alinare numai la picioarele tale aflăm adapost

Mama celor ce-ţi îngenunche închinându-ţi-se odată Vishnu

S-a făcut femeie şi l-a aţâţat pe sihastrul suprem duşmanul lui Pura

Şi Amor prosternându-ţi-se distruse pocăinţa marilor întelepţi

Orbindu-i cu forma-i colirul din ochii soaţei sale Rati

Fiica muntelui Himalaia primind o tandră privire a ta

Amor cucereşte aceasta lume numai cu arcul său

Şi cinci săgeţi de flori strună fiind albinele surugiu

Primăvara caleaşcă adierea dinspre miăzazi

Apară-ne dinainte cea fără seamăn fala distrugătorului lui Tripura

Faţa strălucindu-i precum plina lună de toamnă

Trupul greu de urcioarele ţâţelor cât tâmplele de elefant

Mâinile purtând arcul săgeţile funia şi boldul

Puţini aleşi ţi se închină unda conştiinţei cidananda laharim

Aşezată pe genunchii supremului augur în culcuşul formei augurale

Din sălaşul cintamani plin de arbori kadamba pe o insulă

Nestemata tu inconjurată de ceri în mijlocul oceanului de ambrozie

În lotusul cu o mie de petale sahasrara petreci secret cu domnul tău

De-aţi suit calea toată kundalini pământ în muladhara

Apă în manipura foc în svadhisthana aer în anahata

Eter deasupra în visudhi şi minte in ajna între sprancene

Slavită te scobori din înălţimi ameţitoare spre sălaşu-ţi

Înrourâd toate vinele cu nectarul picurat de picioarele tale

Şi prefăcându-te însăţi într-o şerpuitoare încolăcire

Adormi în golul fin muladhara precum rădăcina lotusului

Atotputernico sălasu-ţi se face în patruzeci şi patru unghiuri

Cu patru roţi de bunăprevestire cinci alte roţi de putere

Nouă rădăcini temeinicindu-te din fire şi trei linii

Încercuitoare acoperind opt şi şaisprezece petale

Ţie fiică a munţilor înzăpeziţi frumuseţea

Zadarnic poeţi mari ca Brahma încearcă a o zugrăvi

A te vedea-şi doresc zâne cereşti precum Urvashi ori Rambha

Închipuindu-şi îmbrăţişarea binecuvântătorului

Atotputernico arse dau navală cu sutele codanele

Cu pletele despletite panza dezvelindu-le sânii

Sariurile de mătase lunecându-le să prindă

Urâtul hodorogit neiubit de-l miluisei cu o ochire

Atotputernico perechea picioarelor tale de lotus e

Mai presus de cele cincizeci şi sase raze din miezul terrei

Cinzeci şi două din apă şaizeci şi două din foc cincizeci şi patru

Din aer şaptezeci şi două din eter şi şaizeci şi patru din gând

Amuţesc în gura aleşilor vorbe mai dulci ca dulceaţa

Mierii laptelui strugurilor numai ce o dată îngenunchiară

Dinainte-ţi alba lună de toamnă purtând luna nouă giuvaer în coroană

În mână cu o carte şi rozar de cristal de dar şi nefrică

Puţinii şi bunii închinându-se îmbujorată splendoare

Precum soarele înfloreşte lotuşii roind în mintea poeţilor

Încântând o lume cu adâncile lor incantaţii sringara lahari

Râurind unde feciorelnice ale patimii zeiţei înţelepciunii

Mamă cine la tine meditează la însoţitoarea-ţi Vasini şi celelalte

Izvoditoarele cuvintelor bune frumoase ca pietrele de lună

Devine compunător de mari opere de artă în fragede expresivităţi

Precum faţa lotus a zeiţei înţelepciunii asemănându-se mărilor

Zâne cereşti precum Urvashi având frumoşi ochi tremurători

Ca ai porumbiţelor pădurii pălesc sub vraja celui meditând

La tine scăldând cerul şi pământul în focul slăvit al razelor

Trupului tau asemănătoare bujorilor răsăritului de soare

Regină distugătorului cine-ţi meditează kamakala

Văzându-ţi faţa punct jos sâni pereche mai jos pântecele

Pe loc poate lua minţile femeilor ca pe nimica

Acela iute poate cuceri trei lumi tu cu sâni soare şi lună

Cine te meditează statuie în piatră de lună

Izvorând ambrozie din razele mii ale formelor tale

Surpă semeţia şerpilor ca sakunta regina Garuda

Şi vindecă pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare

Aleşii unduirii preaînalte întru binecuvântare

Zăresc în mintea-le nemaiizânită faţă formei tale

Fulger viere de soare fulger foc miezuri sufletului

Pară supremă-n luciul mahalotusului petale mii

Zămislitoareo numai tu mântuind cu adevărat

Plecându-ţi la picioare coroana Vishnu Brahma Indra

Apleacă-ţi bunătatea privirii asupra robului

Tău spunându-ţi zămislitoareo vezi-mă

Arcata-ţi formă sub greul ţâţelor bujor de purpură

Din trei ochi privind pe creştet creastă purtând luna plină

Cum pare-mi-se jumătatea dreaptă ţi-o ai apropiat

Neîndestulată de stânga binecuvântătorului

O clipă mişcându-ţi sprânceana a tandră poruncă

Lumea o face făcătorul o ţine ţiitorul

Distrugătorul o distruge spre sine întorcandu-se

Dumnezeu îşi topeşte forma în binecuvântarea-ţi

Binecuvântarea puja închinării la picioarele tale

E şi puja treimii zeilor dintru trei haruri născuţi

Cum se ţin aproape într-una sub tălpile tale

Coroanele aplecându-şi mâinile împreunandu-şi

Înalt preacurato atoatefăcătorul moare

Atotţiitorul moare îngerul morţii moare

Atotbogatul moare atotveghetorul ciorchin de zei

Închide ochii în potop pe cand soţul tuu te curtează

Cu ochii ţie pierduţi vorba-mi în dodii fie rostire

Numelui tău mădularele închinare umbletul înconjur

Hrană ofranda jertfită zacerea plecăciune ţie

Tot ce-mi e pe plac prefăcandu-se în închinare ţie

O mamă dumnezeu dupa dumnezeu piere chiar bând ambrozie

Prăpăditoare de moarte bătrâneţe şi frică de duşmani

Ci fără sfârşire-i zămislitorul binecuvântării

De inghiţi otrava cea mai rea şi cum ocrotit de cerceii-ţi

Când te ridici a-ţi întâmpina creatorul binecuvântării

Sosit acasă pe neaşteptate şi dumnezeu după dumnezeu

Ţi se închină ei fereşte coroana lui Virinci

N-o frânge pe a lui Vishnu ocoleşte coroana lui Indra

Întruchipate cum flamele disoluţiei sunt dar celui ce zice

Ţie mă închin înconjurată pretutindeni de raze

De putere precum anima izvorând din forma strălucindă

Şi cărui bunastarea celui cu trei ochi îi pare abia iarbă

Dumnezeul fiinţelor când crease lumea în totalitate

Cu şaizeci şi patru de tantra mulţumise puterile ascunse

Ci la vorba ta a adaos pământului a ta Tantra

La toţi dăruindu-le cele patru dharma artha kama moksha

Mamă tu lui Shiva shakti literele kamal ksitir atha

Ka a e la ha sa ka ha la sa ka la adăugate

Celor trei hrims vezi paramaraharyah

Se prefac în numele şi chipul tău namavayavatam

Nestrămutato cei aleşi dorind a se bucura într-una

De binecuvantarea-ţi te slăvesc înşirând în rozariu

Pietre precum cintamani picurând libaţii de unt pur

Incantând mantra cea mare panchadasi incepand klim hrim srim

Prea luminato eşti trup zămislitorului de binecuvântare

Cu soarele şi luna sânii-ţi fiindu-ţi sine cel pur cu nouă feţe

Asemeni lui şi ţie potrivit incantandu-ţi-se

Nemuritoare binecuvântată samarasaparaananda

Minte eşti eter aer eşti şi foc şi apă şi pământ

Însăţi esti lumea nimic nu există în afară de tine

Har fericit dintru dezmărginire pre sine a te întrupa

I te hărăzeşti mireasă tânăra lui Shiva cid-ananda

Slăvesc pe atotfericitorul dintre sprâncenele tale ajna-ceakra

Iradiind ca mii de sori şi lune avându-te parte-i atotputernicie

Asupra căreia meditând în credinţă trăieşti pe lumea

Harică nemaivoind lumina neatinsă de soare lună şi foc

Mă închin atotbinevoitorului din a ta visudhi-ceakra

Pur cristal luminându-se eter şi tu părtaşă lui Dumnezeu jumătate

De lumina-va astrală bucură-se lumea întunecată la minte

Precum pasărea ceakori scăldându-se în razele lunii

Ma închin celor doua lebede fără seamăn ham şi sah plutind în mintea

Celor de seamă-ndulciţi la mierea ştiinţei din lotusul în floare

Şi din gângureala cărora iau fiinţă optsprezece arte

Şi care cern binele din rău precum laptele din apă

Mamă mă închin mereudistrugatorului din a ta svadisthana-ceakra

Arătându-se în forma focului preaputernicei a cărei privire

Înrourată de bunătate vindecă în răcoare când uitătura

Mânioasă a distrugatorului arde lumi întru apocalipsă

Mă închin celui albastru nor sălăşluit în a ta manipura-ceakra

Înfulgerat întru strălucirea puterii distrugătoare de întuneric

Înluminat cu arcul lui Indra bătut cu geme şi ploi miloase

Peste cele trei lumi arse de distrugător în marea disoluţie

Meditez la a ta muladhara ceakra având nouă feţe

Dansând cosmicul dans în nouă rasam împreună cu însăşi putinţa dansului

Astfel această lume se mai naşte o dată din tată şi mamă

Prin bună-voirea acestei perechi nicicând despărţindu-se

Fiica munţilor înzăpeziţi cine-ţi zugrăveşte coroana de aur

Bătută în sori precum geme va zări luna plină în luciul

Multsplendidelor pietre de preţ întru aurul

Coroanei tale de aur coroana ta precum arcul lui Indra

Bine vestitoareo risipeşte întunericul din minţile noastre

Cu pletele părului tău moale şi des de lotuşi albaştri în floare

Îmi pare cum că florile arborilor dintr-a lui Indira grădină

Se pogoară aici spre a se învrednici de adevarata-le mireasmă

Fie-ne bunăstare cărarea părului tău purtând sindura

Asemănându-se soarelui în răsărire prim ostatic

În pletele tale dese întunecoase şi pline de luptă

Îmi pare izvor undei frumuseţii feţei tale saundaryalahari

Faţa ta umbreşte radianţa lotusului tu blând surâs

Dinţi frumoşi tandreţe cu ochii sau ca albinele

Distrugătorul lui Amor soarbe mierea fericirii

Cârlionţi gingasi pe frunte ţi se risipesc tot ca albinele

Îmi pare fermecata-ţi frunte strălucitoare si pură

Ca o a doua lună nouă în coroană prinzându-ţi-se

Faţă lânga faţă lună nouă lângă lună nouă

Întru o lună plină înnourată de ambrozie

Mamă Uma încruntată a curma spaima universului

Sprânceana ta aplecată spre albinele ochilor îmi pare

A fi arcul lui Amor înstrunat în mâna lui stângă

Şi astfel ascuns la mijloc de braţul din faţă şi degete

Ochiul tau drept întruchipand soarele zămisleşte ziua

Ochiul tau stâng întruchipând luna zămisleşte noaptea

Ochiul tau de-al treilea radiant precum lotusul întredeschis

Zămisleşte amurgul la întâlnirea nopţii cu ziua

Privirea ţi-e vastă Vishala norocitoare Kalyani

De neînvins Ayodhya de către lotus unda Dhara

De bunătate atât de dulce Madhura proteguitoare Boghavati

Avanti victorioasă Vijaya capitale cuvinte

Ochiul tău de pe frunte parcă s-ar înroşi gelos

Pe ceilalţi ochi precum albinele gata a gusta nouă emoţii

Şi de nedespărtit de cele două urechi nerăbdătoare

A se bucura de mierea florilor compuse de poeţi

Mamă tandră ţi-e privirea de dragoste spre auspiciosul Shiva

Plină de împotrivire faţă de ceilalţi furioasă pe Ganga minunându-se

De al treilea ochi al domnului speriată de şerpii-podoaba vitează

Ivind sangele lotusului buna cu ai ei miloasa cu mine

Putere ce împrospătezi într-una neamul înzăpezitului munte

Cei doi ochi ai tăi zburând spre urechi cu penele genelor

Au de gând să scoată din minţi pe distrugătorul lui Pura

Întocmai săgeţilor lui Amor trase până la ureche

Îndragito de Domnul colirul îţi coloră cei trei ochi

Roşu alb albastru precum triada harurilor rajas sattva tamas

Generatoare ale zeităţilor creaţiei protecţiei şi distrugerii

Întru tine dizolvându-se la vremea marii disoluţii

Zeiţă cu inima dată domnului creaturilor din ochii tăi

Plini de milă prietenoasă şi împodobiţi cu trei culori

Roşu alb negru ai făptuit întâlnirea sfintelor trei fluvii

Sonabhadra Ganga şi Yamuna spre a ne purifica

Fiică regelui munţilor spun învăţaţii că atunci

Când tu închizi şi deschizi ochii creezi şi distrugi lumea

Atunci spre a protegui acest întreg univers născut prin

Deschiderea ochilor tăi ţine-i mereu deschisi neînchisi îmi pare

Eterno ochii deschişi ai peştilor se ascund în apă ruşinaţi

Negreşit de ochii-ţi spunând poveşti urechilor tale

Zeiţă bunăstării sălăşluită în ochii tăi părăseşte albastrul

Lotus închis dimineaţa şi intră printre petalele-i noaptea

Bineprevestitoareo şi scaldă-mă biet de departe în ochii tăi

Ce ajung până la urechi şi se aseamănă întredeschisului lotus albastru

Binecuvântat voi fi astfel şi nici tu n-ai pagubă

Cum şi luna îşi răspândeşte razele peste pădure şi palat la fel

Fiică a regelui munţilor curbura dintre ochii si urechile tale

Pare oricui a fi arcul lui Amor cu florile săgeţi

Astfel privirea îndărăt din coada ochilor tăi

Tăind calea urechilor seamănă tragerii unei săgeţi

În oglinda obrajilor ţi se reflectă cerceii rotunzi

Şi faţa ta îmi pare carul cu patru roţi al lui Amor

Ce-l învredniceşte a lupta cu domnul peste Pramathas Shiva

Gata de năvală peste pământ roţi soarele si luna

O îndragită domnului auzindu-ţi dulci laude cântate

De învăţata Sarasvati undă nectar amritalahari

Îti mişti capul cu încântată preţuire pe când

Cerceii clinchetează cling cling aplauzele tale

Flamură neamului înzăpezitului munte mladă de bambus

Nasul tău respire întru plinirea faptei noastre timpurii

Mlădiţei pline perle eterice dând pe din afară

A le purta aduse de aer prana pe nara stangă

Zeiţă cu dinţi frumoşi buzele rosii din fire iţi seamănă

Ţi-oi spune cu ce când lujerul coralului va rodi

Sângele poamă de bimba tocmai iţi rasfrânge buzele

Cum nu s-ar ruşina asemuindu-li-se cât de puţin

Se satură păsările ceakora cu dulceaţa surâsului tău

Revarsată lumina de lună plină a feţei tale

Apoi cu poftă de acru beau unde nectarice amritalaharim

Ale razelor lunii noapte de noapte ce le par ovăz acru

Mamă ţi-e limba roşie floare de hibiscus recitând

Neîntrerupt norocitoarele haruri ale soţului tău

Pe vârful ei cristal alb aşezată zeiţa Sarasvati

Se înroşeşte pană se aseamănă rubinului

Mamă de-ai învins demonii şi apoi coifurile şi-au scos de pe cap

Zeii razboinici Subrahmanya Indra şi Vishnu ci mai purtând

Scuturi şi neputându-se împărtăşi din nirmalya celui auspicios

Le-ai dat camfor ca luna alb de-l mâncară şi se săturară

Când zeiţa sunetului cântă la vina faptele domnului

Creaturilor tu clatini capul rostind vorbe de laudă

Dulceaţa vocii tale atât întrece armonia strunelor

Că zeiţa muzicii ascunde vina şi-o face să tacă

Fiică a muntelui cum sţ-ţi zugrăvim bărbia fără seamăn

Mânerul oglinzii il mangâie cu vârful degetelor

Tatăl tău înzăpezitul munte apoi îl ridică iar şi iar

Domnul tău învăpăiat de dorinţă buzele a-ţi sorbi

Gâtul tău trupină lotusului ce faţă îţi este sub păr

Răvăşit zi-n zi de îmbrăţişarea învingătorului lui Tripura

Siragul de perle în jos cât de alb pare întunecos

Frunza de lotus dinaintea sandalului înmiresmant

Zeiţă hăruită întru ale muzicii trei linii pe gât

Ca de la cordelele ce domnul tău ţi le-a legat la nuntă

Strălucesc asemeni hotarelor celor trei sate de unde

Vin melodiile dulci Shadja Madhyama Gandharva

Speriat de unghiile domnului tău duşman lui Andhaka

De-i tăiase mai înainte unul din cele cinci capete Brahma

Născut din lotus înger creaţiei cu cele patru rămase

Îti laudă frumuseţea mâinilor lujere de lotus a-l mântui

Uma spune-ne tu cum să zugrăvim răpitoarea frumuseţe

A mâinilor tale cu unghii mai radiante ca lotusul roşu în zori

Ci roşul lotus nici împreunat culorii picioarelor lui Lakshmi

Nu ajunge nici a şaisprezecea parte din frumuseţea mâinilor tale

Mamă zeiţă risipească-ne durerea ţâţele tale

Cum îti alăptezi deodată fiii Kumara şi Ganesha

Cel cu faţă de elefant îşi duce mâna la tâmpla a tata-ţi

Neliniştit şi grabnic întru fostul părinţilor râset

Zeiţă flamură regelui munţilor fără tăgadă

Ţâţele-ţi sunt nestemate potire cu ambrozie

Fiii unul faţă de elefant şi Kartikeya ucigaşul demonului Kraunka

De-au supt rămân eterni copii nemuritori în feciorie

Mamă ţâţele tale poartă şirag de perle de pe

Tâmplele celui cu faţă de elefant preacurate în alb

Ci oglindindu-ţi buzele înroşindu-se ca poama de bimba

Astfel asemănăndu-se gloriei domnului tău rasfrânte în măreţie

Fiică a muntelui laptele revărsat din ţâţele tale

Îmi apare ocean de ambrozie izvorându-ţi din inimă

Unda de trezvie ce-o beau cu voia-ţi şi acest copil din Dravida

Ajungând să compună opere cu ecou în minţi de renumiţi poeţi

Mamă fiică a muntelui când flăcările mâniei

Distrugătorului îl acoperiseră Amor plonja în lunca

Adancă a buricului tău lumea se uita la suviţa

De fum ridicându-se ca la dâra tuleielor pe piele

Augurală mamă părul de deasupra zveltului tău mijloc

Precum mărunta undă a întunecatului râu Yamuna

Dă înţelepţilor şi părerea că hotarul dintre potirele

Ţâţelor s-ar exila în adâncul buricului scapând din stransoare

Fiică a muntelui buricul tău înfloreşte precum

Unda lina a fluviului Ganga ori brazda lujerului de păr

Purtându-ţi lotuşii sânilor ori flama lui Kama întru

soaţa-i Rati

Ori gura peşterii unde ochii domnului tău îşi mântuie ispăşirea

Icoană feminităţii fiică muntelui ferită fie-ţi mereu

Talia zveltă apăsată de greul ţâţelor

Încordându-se încet-încet ca spre a pocni

Precum copacul spălat de potop de pe malul râului

Zeiţă mijlocul ţi-e prins ca de lujere de lavali

În intrarea pântecului altfel sânii grei l-ar rani

Potire de aur aţâţate de Amor zvâcnind în părţi

A-şi lăsa veşmântul dulce când tu eşti cu gândul la domnul tău

Fiica muntelui regele munţilor luă greul şi

Vastitatea versanţilor săi şi ţi le făcu zestre

Aşa se face că şoldul îţi este greu şi vast

El ascunde pământul şi-l face uşor ca fulgul

Fiica muntelui măiastră iubirii învingatoare rămâi

Coapsele tale bat trompa elefantului sălbatic tulpina bananului de aur

Frumoşii-ţi genunchi întăriţi de prostrarea întru

Domnul tău prăvălesc tâmplele elefantului lui Indra

Fiica muntelui tremur cu tremur picioarele tale-s

Sagetate năstruşnic de Amor ci încă pe atâtea săgeţi

Tremuri a învinge pe domnu-ţi distrugătorul cum vârfurile

Lucesc precum coroane de îngeri şlefuindu-ţi unghiile

Mamă pune-ţi fii buna şi pe creştetul meu tălpile eflorescente

Împodobind upanişadele vedele încoronând

Ţi le udă Ganga în rugă din răsăritul păr al domnului creaturilor

IÎti radiază roşii precum rubinul din coroana lui Vishnu

Lasă-ne a spune plecăciune picioarelor încântând ochii

Atât de strălucite şi aprinse de rosul herborial

Domnul fiinţelor este gelos pe arborii de ashoka

Din gradină ce tânjesc a fi călcaţi de tălpile tale

Când lotusul piciorului tău loveşte fruntea domnului tău

Pe când drăgostindu-vă el spune numele alteia şi-şi lasă capul

Ruşinat atunci şi Amor îşi răcoreşte ranchiuna pe domnul tău

De a-l fi ars şi victorios se proclamă în clinchetul brăţărilor gleznelor tale

Mamă nu e de mirare că picioarele-ţi întrec lotusul locuinţa

Ferice zeiţei bunăstării petalele-i cad iarna i se închid noaptea

Pe când picioarele-ţi slăvite hălăduie-n zăpadă şi noaptea

Ele îmbogăţesc nesfârşit pe rugătorii-ţi cu mintea în rit samaya

Zeiţă cum de asemănară poeţii spinarea ţestoasei

Cu vârful picioarelor tale apărându-ţi credincioşii

Şi cum să ţi-l fi înălţat dusmanul lui Tripura graţios

Şi să ţi-l pună pe piatra de moară la nunta voastră

Zeiţă de căsăpişi demonul Canda picioarele-ţi înstăresc

Săracii rugându-ţi-se tu râzi de arborii kalpaka din cer

Rodind în ramurile fragede poame numai pentru îngerii din cer şi-ţi râzi

Şi de nimfe cereşti cu unghiile ca zece lune închizandu-le lotusul mâinilor

Lasă-mi viaţa minţii şi simţurilor să fie albină

Cu şase picioare păşind pe lotusul piciorului tău

Ce îndestulează săracul după dorinţă cu miere şi frumuseţe nesfârşită

La fel de arătos ca un buchet de flori de kalpaka

Zeiţă frumoasă la umblet lebedele din preajma ta

Îţi tot învaţă paşii graţioşi mereu poticnindu-se

Astfel lotusul piciorului tău parcă le arată cum să păşească

În clinchetul brăţărilor de la glezne bătute cu pietre scumpe

Zeii creaţiei protecţiei distrugerii se pierdură în sălaşul tău

Cel augural învelit în alba-i preastrălucire

Îmbujorat de răsfrângerea razelor din tine izvorând

Bucură ochii întruchipând rasa iubirii sringara

Graţioasă putere a celui augural spre a protegui

Lumea înfloreşti îmbujorată cârlionţată surâzând

Cuminte blândă ca floarea de sirisa în inima diamant

Sânii atât de sveltă în talie şi pulpele vaste

Pata lunii e mosc luna e apă în albie de smarald

Amestecată cu lunare raze de camfor văzând cum

Zi de zi întru bucuria scaldei o goleşti creatorul

O umple iar şi iar de dragul tău acesta-i adevărul adevărat

Tu eşti consoarta domnului suprem învingatorul lui Tripura

Ci mintea nestatornică nu e în stare a ţi se închina

La picioare de aproape astfel zei precum Indra se multumiră

La poartă cu celelalte puteri ale tale ca anima

Prea curată ideală feminitate mulţi poeţi se îndreaptă spre

Zeiţa înţelepciunii consoarta făcătorului alţii prin feluri de bogăţii

Se fac lorzi ai zeiţei bunăstării ci sânul tău îl atinge

Numai dumnezeu marele nici măcar arborele de kuravaka

Regină supremului înţelepţii te văd fiind zeiţă

Înţelepciunii soaţă făcătorului zeiţă bogăţiilor

Soaţă proteguitorului fiica muntelui soaţă distrugatorului

Ci tu a patra forţă mahamaya de nepătruns orbeşti universul

Mamă spune-mi când poate învăţăcelul tău bea apa

Ce picioarele ţi-a spalat amestecată cu herburi înroşitoare

Prefăcând şi tonţi din naştere în poeţi şi semănând

Sângeriei licori din lotusul gurii zeiţei înţelepciunii

Cel ce ţi se încredinţă întru ştiinţă şi nenevoinţă

Întrecător făcătorului şi proteguitorului acela cu trup orbitor

Dezmărgineşte gândul soaţei lui Amor şi făra mai naştere

Trăieşte îndelung şi se bucură de fericire nemărginită

100

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană

Închinării luminii către soare cu chiar razele lui

Ofrandei către lună cu apele revărsate din piatră de lună

Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape

Tagore 150

RABINDRANATH TAGORE

GITANJALI

Cântare de jertfă

M-ai zămislit fără de fine, după voia Ta. Strop cu strop vas firav golindu-mă, întruna mă întregeşti cu proaspătă suflare.

Peste măguri şi sălişti în fluieraşul acesta de trestie suflat-ai însufleţind cântece veşnic izvorâtoare.

La pipăirea eternelor Tale mâini inima-mi se dezmărgineşte în bucuria rostirii de nespus.

Reverşi nesfârşitele-Ţi haruri pe măruntele-mi mâini. Trec veacuri, tot mai torni în pahar, tot nu s-a umplut.

Poruncindu-mi Tu să cânt parcă inima falnic mi se fărâmă; la faţa Ta privind, lacrimi ochii-mi izvorăsc.

Tot greul vieţii, dezgrăirea mi se topesc în dulce armonie – adoraţia mea fâlfâie aripi de pasărezburând ferice peste mare.

Ştiu că plăcută Îţi este cântarea mea. Ştiu că numai cântăreţ mă pot arăta dinainte-Ţi.

Capătul depărtat al aripii cântului meu Îţi atinge piciorul la care eu nu jindui vreodată a ajunge.

Beat în răpirea cântatului îmi uit de mine şi mi Te numesc prieten, Doamne al meu.

Thou hast made me endless, such is thy pleasure. This frail vessel thou emptiest again and again,

and fillest it ever with fresh life.

This little flute of a reed thou hast carried over hills and dales, and hast breathed through it melodies

eternally new.

At the immortal touch of thy hands my little heart loses its limits in joy and gives birth to utterance

ineffable.

Thy infinite gifts come to me only on these very small hands of mine. Ages pass, and still thou pourest, and still there is room to fill.

When thou commandest me to sing it seems that my heart would break with pride; and I look to thy

face, and tears come to my eyes.

All that is harsh and dissonant in my life melts into one sweet harmony---and my adoration spreads

wings like a glad bird on its flight across the sea.

I know thou takest pleasure in my singing. I know that only as a singer I come before thy presence.

I touch by the edge of the far-spreading wing of my song thy feet which I could never aspire to reach.

Drunk with the joy of singing I forget myself and call thee friend who art my lord.

Ştire n-am cum e cântul Tău, Stăpâne! În mută uimire tot ascult.

Lumina muzicii Tale iluminează lumea. Suflarea muzicii Tale fuge din cer în cer. Sfânta undă a muzicii Tale sparge stâncile şi se petrece.

Inima-mi tânjeşte a bate în cântecul Tău, ci zadarnic se zbate pentru un glas. Aş grăi, ci graiul nu crapă în cânt şi urlu deconcertat. Ah, mi-ai înnodat inima în ochiurile infinite ale muzicii Tale, Maestre!

Viaţă a vieţii mele, mereu trupul fi-mi-va curat, ştiind de atingerea-Ţi învietoare limb cu limb. Mereu fi-mi-vor afară din gânduri neadevărurile, ştiind că Tu eşti adevărul de-a aprins lumina raţiunii în mintea mea.

Mereu fi-mi-vor izgonite din inimă relele toate şi fi-mi-va iubirea în floare, ştiind că tu Îţi ai jilţul în mai ascuns altarul inimi-mi.

Şi fi-mi-va strădanie revelarea Ta în faptele-mi, ştiind că puterea Ta îmi dă putinţă a făptui.

Îngăduie să mă aşez o clipă lângă Tine. Ce lucruri am în mână voi mântui mai apoi.

Făr'de vederea feţei Tale inima-mi n-are odihnă nici alean, iar lucrul mi se face plasă nesfârşită întro mare fără de ţărmuri.

Azi vara-mi veni la geam cu suspine şi murmure; albinele îşi cântă menestrela măiestrie la curtea dumbrăvii în înflorire.

Vreme-i a sta stană, cu Tine faţă la faţă, şi a cânta viu dar în liniştea revărsătoarei tihne.

Culege frageda floare şi ia-o, n'amâna! Mi-e frică altfel că se îndoaie şi pică în praf.

N-oi afla loc în a Ta ghirlandă, ci voi cinsti-o cu durerea atingerii mâinii Tale şi-oi culege-o.

Mă tem a nu veni sfârştul zilei fără a prind de veste, iar timpul jertfei trece.

Chiar necolorată adânc şi cu palid parfum, slujeşte-Te de floarea asta şi culege-o la vremea ei.

Cântarea mea şi-a dezbrăcat podoabele. Nu se făleşte în decor de robe. Gătelile ne-ar găta întâlnirea; s-ar vârî între Tine şi mine; clinchetirile lor ar îneca şoaptele Tale.

Deşertăciunea mea de poet piere ruşinată dinaintea vederii Tale. O, Măestru Poet, m-am plecat la piciorul Tău. Lasă-mă doar să-mi fac viaţa simplă şi dreaptă, precum un fluier de trestie spre a-l umple cu muzică.

Copilul pavoazat cu princiare robe, la gât cu lanţuri de giuvaeruri, îşi pierde orice plăcere în joacă; îmbrăcămintea îl împiedică la fiece pas.

De teamă că s-ar destrăma ori ar fi întinat de praf, el se ţine însuşi departe de lume, îi e frică şi să se mişte.

Mamă, la ce bun robia zorzoanelor tale, dacă îl desparte de sănătoasa pulbere a pământului, de-i răpeşte o intrare dreaptă în marele bâlci al comunei vieţi omeneşti.

O, Nebunule, pe sine cerci a te căra pe propriii umerii! O, cerşetorule, vin' a cerşi la propria uşă!

Lasă-ţi toate poverile în mâinile Celui ce pe toate le poate căra, nu te uita a regret înapoi niciodată.

Dorinţa Ta stinge lumina candelei de'ndată ce-o atinge cu suflarea. Nesfântă-i – nu-Ţi lua darurile

din mâinile-i murdare. Primeşte numai ce-i dăruit de sacră iubire.

Aici Îţi ai piedestalul şi picioarele-Ţi odihneşti unde vieţuiesc cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.

Când cerc a mă pleca dinaintea Ta, închinăciunea-mi nu poate ajunge jos la adâncimea unde picioarele Tale se odihnesc printre cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.

Inima-mi nu-şi poate nicicând afla calea acolo unde Tu ţii companie celor fără de companie dintre cei mai săraci, mai de jos şi cei pierduţi.

Lasă litania şi cântarea şi zicerea mătăniilor! Cui i te închini în singuraticul colţ întunecat de templu

cu uşi închise? Deshide ochii şi vezi, Dumnezeul tău nu e dinainte-ţi!

El este acolo unde plugarul ară reavănul pământ şi unde drumarul sparge pietre.

Este cu ei în soare şi în ploaie şi haina Îi e acoperită de praf. Scoate-ţi manta sacră şi întocmai ca El coboară pe glia întinată!

Mântuire? Unde vei găsi mântuirea? Însuşi Stăpânul nostru a luat bucuros asupră-şi lanţurile creaţiei. El este legat cu noi pe vecie.

Ieşi din meditaţii şi pune de-o parte florile şi tămâia! Ce dacă hainele ţi se zdrenţuie şi se murdăresc? Întâlneşte-L şi însoţeşte-L în truda şi în sudoarea frunţii tale.

Călătoria îmi ia timp mult şi calea e lungă.

Venit-am în rădvanul primului licăr de lumină şi mi-am urmat peregrinarea prin sihăstria lumilor lăsându-mi urma pe atâtea stele şi planete.

Drumul cel mai lung te apropie Însuţi, învăţătura cea mai încâlcită poartă spre desăvârşta simplitate a unui ton.

Călătorul are a bate la fiece uşă străină spre a veni la a sa proprie, rătăceşte prin toate lumile de afară spre a ajunge într-un sfârşit altarul cel mai dinăuntru.

Îmi arunc ochii în lung şi-n lat înainte de a-i închide şi a spune 'Tu eşti aici!'

Strigătul întrebării 'Oh, unde?' se topeşte în lacrimile a o mie de râuri şi potopeşte lumea cu fluxul încredinţării 'Eu sunt!'

Cântecul ce venit-am să-l cânt rămâne necântat până azi.

Petrecutu-mi-am zilele înstrunându-mi şi destrunându-mi lira.

Timpul nu s-a adeverit, cuvintele nu s-au potrivit, doar inima agonizează în dorinţă.

Bobocul nu a înflorit; doar vântul suspină preajma.

Nu am văzut faţa Lui, nu am ascultat vocea Lui; abia am auzit paşii lui blânzi pe drum înaintea casei mele.

Ziua de-o viaţă trecut-a risipindu-I locul pe podea; dar lampa nu se aprinse şi nu-L pot chema în casă.

Trăiesc în dorul întâlnirii cu El; ci încă nu-L văd.

Multe-mi sunt dorurile şi strigătul mi-e jalnic, ci mereu mântuitu-m-ai prin grele nerăspunsuri; şi aceată întăritoare milă mi-a făurit viaţa bob cu bob.

Zi de zi mă faci vrednic de limpezi mari daruri ce datu-mi-le-ai fără a le fi cerut – cerul cu lumina,

trupul cu viaţa şi mintea – mântuindu-mă de primejdiile preadoririi.

Uneori zăbovesc tânjitor, alteori mă trezesc repezindu-mă în căutarea ţintei; ci crud mi Te ascunzi dinainte-mi.

Zi de zi mă faci vrednic de întreagă a ta îngăduire mereu-mereu nerăspunzându-mi, mântuindu-mă de primejdiile pipernicei, nesigurei dorinţe.

Sunt aici spre a-Ţi cânta cântări. În casa Ta am un loc în colţ.

În lumea Ta nu am de lucru; viaţa-mi fără de folos abia de se sparge în tonuri fără rost.

Când bate ceasul mutei închinări în întunecatul templu miezonoptic, poruncă dă-mi, Stăpâne, a mă ridica dinaintea Ta să cânt.

Când în aura dimineţii harpa de aur se încoardă, cinsteşte-mă, porunceşte-mi prezenţa.

Primisem invitaţie la festivalul acestei lumi şi astfel viaţa mi-a fost binecuvântată. Ochii mi-au văzut, urechile mi-au auzit.

Partea-mi la ospăţ a fost a cânta din liră, de-am cântat cât am cântat.

Acum, Te întreb, venit-a în fine timpul când pot intra spre a-Ţi vedea faţa şi a-Ţi dărui tăcuta-mi plecăciune?

Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale. De-aceea e atât de târziu şi am fost vinovat de atâtea scăpări.

Cu legi şi coduri mă legară unii strâns; dar le-am scăpat pe totdeauna, pentru că aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile sale.

Mă mustră lumea că nu bag în seamă; n-am îndoială că le e dreaptă mustrarea Ziua de târg se duse şi truda-i mântuită celui harnic. Cei ce în van mă chemară s-au întors înapoi

mânioşi. Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale.

Nori se grămădesc peste nori şi se întunecă. Ah, iubire, de ce mă laşi să aştept afară la uşă atât de singur?

În plinele clipe ale muncii de-amiază sunt cu mulţimea, ci în întunericul zilei de singurătate numai la Tine mi-e nădejdea.

De nu-mi arăţi faţa, de mă laşi cu totul de-o parte, nu ştiu cum voi trece orele lungi de ploaie.

Mă tot uit în depărtata beznă a cerului, inima-mi cutreiră plângându-mi-se cu vântul fără odihnă.

De nu vorbeşti îmi voi umple inima cu liniştea Ta şi voi îndura-o. Voi rămâne tăcut aşteptând precum noaptea prin înstelată veghe şi capul plecându-l jos răbdător.

Negreşit va veni dimineaţa, întunericul va pieri, iar vocea Ta va izvorî aurii şuvoaie tălăzuind prin cer.

Atunci vorbele tale se vor înaripa în cântece pentru fiecare din cuiburile păsărilor mele, i-ar melodiile tale s-or răspândi printre florile din crângurile pădurilor mele.

În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.

Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.

Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.

Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi.

Am de pornit cu luntrea în larg. Istovite orele trec pe ţărm – vai mie!

Primăvara şi-a mântuit înflorirea şi şi-a luat liber. Iar acum sub povara ofilitelor flori zadarnice eu aştept şi tânjesc.

Asurzitoare valuri deodată, iar pe mal peste cărarea umbrită flutură şi cad frunzele galbene.

Ce gol îţi aţinteşte ochiul! Oare simţi un fior trecând prin aer pe notele unui cântec îndepărtat plutind dinspre celălalt ţărm?

În umbrele adânci ale ploiosului iulie, cu paşi secreţi, Tu păşeşti, tăcut precum noaptea, ferind toţi paznicii.

Azi dimineaţa şi-a închis ochii, nepăsătoare la chemările aprinse ale gălăgosului vânt de est, şi un văl des acoperit-a mereu vigilul cer albastru.

Tărâmurile pădurilor îşi amuţiră cântecele, fiee casă are uşile închise. Tu eşti drumeţul singuratic pe drumul pustiit. Oh, singurul meu prieten, cel mai bun iubit, uşile casei mele sunt deschise – nu trece precum un vis.

Te afli oare afară noaptea aceasta furtunoasă în călătoria iubirii, Prietene? Cerul mugeşte asemeni cuiva în disperare.

N-am somn noaptea asta. Mereu-mereu deschid uşa şi mă uit afară în întuneric, Prietene. Nu pot vedea nimic dinainte-mi. Mirarea mă cuprinde pe unde îţi trece cărarea!

Pe ce mal pâclos de râu negru precum cerneala, la ce depărtată margine de încruntată pădure, prin ce adânc labirint de beznă Îţi croieşti drumul spre a veni la mine, Prietene?

Când se mântuie ziua, când păsările nu mai cântă, când vântul zace sfârşit, atunci aruncă peste mine des văl de întuneric, precum ai învăluit pământul într-o cergă de somn şi blând ai închis cu înserarea plecatele petale ale lotusului.

Călătorului cu traista goală de merinde înainte de sfârşitul pelerinajului, în colbuite straie sfâşiate, stors de vlagă, îndepărtează-i ocara şi mizeria, dă-i viaţă nouă precum florii la adăpostul blândei Tale nopţi.

În urâtul nopţii lasă-mă somnului fără zbatere, nădejdea odihnindu-mi în Tine.

Nu-mi lăsa duhul scăpătat a se sili nevrednic întru slăvirea Ta.

Tu arunci vălul nopţii peste stinşii ochi ai zilei pentru a-i împrospăta ochirea în mai treaza fericire a zorilor.

El a venit lângă mine, ci nu m-am trezit. Ce somn blestemat, o, nenorocitul de mine!

El a venit în pacea nopţii; avea harpa Sa în mâini şi visele mi-au răsunat de melodiile Lui.

Vai, la ce-mi sunt toate nopţile pierdute astfel? Ah, cum de nu Îl zăresc nicicând pe Cel ce-mi mângâie somnul cu suflarea-I?

Lumina, oh, unde e lumina? Aprinde-o cu arzândul foc al dorului!

Uite o lampă, ci niciun licăr de flacără – asta ţi-e soarta, inima-mi? Ah, moartea-ţi cu atât mai bună!

Mizeria bate la uşă, iar vestea-i că domnul tău e treaz şi te cheamă la vederea iubirii în toiul nopţii.

Ceru-i preaplin de nori şi ploaia necontenită. Nu am ştiinţă ce să fie de mă clinteşte - nu ştiu tâlcul.

A clipei pară de fulger îmi smulge o şi mai mohorâtă privire, iar inima-mi bâjbâie după cărarea unde muzica nopţii mă cheamă.

Lumina, oh, unde-i lumina! Aprinde-o cu arzândul foc al dorului! Tună şi vântul îşi urlă rafala prin gol. Noaptea e neagră ca o piatră neagră. Nu lăsa orele să se ducă în întuneric. Aprinde candela iubirii cu viaţa Ta.

Încăpăţânate-s năvoadele, ci inima mă doare când cerc a le rupe.

Libertate-i tot ce vreau, dar a spera-o mi-e ruşine.

Încredinţat îs că nepreţuita bogăţie e în Tine, că Tu îmi eşti cel mai bun prieten, dar nu am inimă să mătur beteala ce-mi umple cămara.

Mă înveleşte giulgiu de praf şi moarte; îl urăsc, ci tot îl strâng în braţe cu drag.

Am multe datorii, mari lipsuri, grea ruşine tăinuită; ci tot, când e să mi rog binele, mă cutremură teama că rugăciunea nu-mi va fi îngăduită.

Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jurîmprejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.

Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.

Am ieşit singur pe drumul vederii mele. Dar cine mă urmează în tăcuta beznă?

Mă dau la o parte a-i feri prezenţa, ci nu pot scăpa de el.

Lăudăroşenia lui ridică praful de pe pământ, îşi lasă glasul urlat pe fiece vorbă rostesc.

El îmi este măruntul sine propriu, Doamne, nu are ruşine; ci eu sunt ruşinat să vin la uşa Ta în compania lui.

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?

„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. 'Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.'

'Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?'

„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.'

Cei ce mă iubesc în lumea aceasta cearcă în tot chipul să mă ţină departe de primejdie. Ci mai mare e iubirea Ta ţinându-mă liber.

Cât nu-i uit nici ei nu purced a mă lăsa singur. Ci zile trec după zile şi Tu nu Te arăţi.

De nu Te chem în rugi, de nu Te port în inimă, iubirea ta încă aşteaptă iubirea mea.

La lumina zilei veniră aceia la mine în casă zicând, 'Noi vom lua locşorul cel mai mic aici.'

Au spus, 'Noi te-om ajuta în slăvirea Dumnezeului tău şi în umilinţă îngăduie-ne doar propria împărtăşire din graţia lui'; şi apoi şi-au luat locul într-un colţ şi şedeau liniştiţi şi cuminţi.

Ci în bezna nopţii îi aflu năvălind în sacrul meu locaş, în forţă şi tulburare, şi înhaţă cu nesfântă lăcomie jertfele din altarul lui Dumnezeu.

Rămâie-mi atât de puţin doar cât să Te pot numi întregimea-mi.

Rămâie-mi atât de puţin din voinţa-mi doar cât să Te pot simţi în toate părţile, să vin la tine în fiece lucru, să-ţi dărui iubirea mea în toată clipa.

Rămâie-mi atât de puţin doar cât să nu te pot vreodată a Te ascunde.

Rămâie-mi atât de puţin din fiarele mele doar cât să fiu legat cu voia Ta şi voinţa Ta să fie dusă la bun sfârşit în viaţa mea – şi aceasta-i cătuşa iubirii Tale.

Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;

Unde cunoaşterea este liberă;

Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;

Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;

Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;

Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;

Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune - Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.

Aceata mi-e ruga Ţie, Doamne – loveşte, loveşte la rădăcina penuriei în inima mea.

Putere dă-mi uşor să-mi port bucuriile şi durerile.

Putere dă-mi să-mi rodească iubirea în servire.

Putere dă-mi a nu depriva nicicând săracul şi a nu-mi îndoi genunchii înaintea neruşinatului tare.

Putere dă-mi să-mi ridic mintea sus deasupra fleacurilor zilnice.

Şi dă-mi putere a-mi preda puterea voinţei tale cu iubire.

Credeam călătoria-mi să fi ajuns la capăt şi la marginea din urmă a puterii mele, - că poteca de dinainte-mi era închisă, că proviziile se sfârşiseră şi timpul sositu-mi-a a mă adăposti în tăcută întunecime.

Ci aflu voia nesfârşirii Tale în mine. Şi pe când vorbe vechi se sting pe limbă, melodii proaspete ţâşnesc din inimă; şi pe când căile bătute se pierd, se revelează nouă ţară cu ale ei minuni.

Pe Tine Te vreau, numai pe Tine – lasă-mi inima s-o spună fară oprire. Toate dorurile ce mă abat, zi şi noapte, sunt false şi goale până la miez.

Precum noaptea ţine ascunsă în bezna ei petiţia pentru lumină, întocmai în adâncul inconştienţei mele răsună strigătul - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.

Precum furtuna încă îşi caută sfârşitul în pace în timp ce loveşte pacea cu tărie, întocmai rebeliunea mea îţi izbeşte iubirea ci încă strigătul îi este - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.

Când inima mi-e grea şi însetată, vino asupra-mi cu o ploaie de milă.

Când graţia pierdută-i pentru viaţă, vino cu un tunet de cânt.

Când munca îşi vuieşte în toate părţile tumultul oprindu-mă din urmă, vino la mine, Doamne al tăcerii, cu pacea şi odihna Ta.

Când cerşetoare inima-mi stă ghemuită, întemniţată într-un colţ, crapă uşa, Rege al meu, şi vino în regală ceremonie.

Când dorul orbeşte mintea cu dezamăgire şi pulbere, O Tu, Cel divin, Tu, Cel treaz, vino cu cu a Ta lumină şi al Tău tunet.

Zile şi zile nici urmă de ploaie, Doamne, în inima-mi uscată. Cumplit s-a despuiat orizontul – nici cel mai firav petec de blând nor, nici semnul cel mai vag de rece torent din depărtare.

Trimite-Ţi furioasa furtună, neagră de moarte, aceasta de-i voia Ta, şi cu bice de fulger înspăimântă cerul de la un capăt la altul.

Ci cheamă, Doamne, cheamă înapoi această atotcuptinzătoare căldură tăcută, nemişcată şi muşcătoare şi crudă, arzând inima cu disperare grozavă.

Lasă norul milei a coborâ din tărie precum privirea înlăcrimată a mamei în ziua mâniei tatălui.

Unde te afli pe după toate cele, Iubitule, ascunzându-te Însuţi în umbre? Aceia Te împing şi Te târăsc pe drum de pulbere luându-te drept de nimic. Eu aştept aici ore obosite risipindu-mi darurile pentru Tine, în timp ce trecătorii vin şi-mi iau florile, una câte una, şi coşul mi-e aproape gol.

Timpul dimineţii trecu, şi amiaza. În umbra serii ochii îmi picură de somn. Oamenii către casă mă privesc zâmbind şi mă umplu de ruşine. Şed ca o cerşetoare, aruncându-mi poalele peste cap, şi când ei mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii şi nu le răspund.

Oh, cum, cu adevărat, le-aş putea spune că pe Tine Te aştept, şi că Tu ai promis a veni. Cum să mă arăt ruşinat că sărăcia aceasta mi-e zestre. Ah, strâng în braţe mândria aceasta în taina inimii mele.

Stau în iarbă uitându-mă la cer şi visez la splendoarea venirii tale fără de veste – toate luminile arzând, prapuri de aur zburând peste carul Tău, iar aceia la marginea drumului ridicaţi cu gura căscată, când Te văd coborând din scaunul Tău spre a mă ridica pe mine din colb, şi a aşeza alături de Tine această zdrenţăroasă fată cerşetoare, tremurând de ruşine şi mândrie, ca o liană în adierea verii.

Ci timpul lunecă şi încă nici un sunet al roţilor carului Tău. Procesiuni se tot petrec în zgomot şi chiote şi farmec de glorie. Oare numai Tu eşti Cel ce stă în umbră liniştit la urma tuturor? Şi numai eu aşteptând şi plângând şi zdrobindu-mi inima în zadarnic dor?

Ziua devreme s-a şoptit că am pluti într-o luntre, numai Tu şi eu, şi niciodată vreun suflet pe lume nu va afla de pelerinajul nostru în nicio ţară şi fără de capăt.

În acel ocean fără ţărm, la surâsul ascultării Tale în linişte cântecele mele se vor înfoia în melodii, libere ca valurile, libere din orice robie a vorbelor.

Oare încă n-a sosit vremea? Mai sunt treburi de făcut? Uite, seara s-a lăsat peste ţărm şi în lumina murindă păsările vin în zbor spre cuiburi.

Cine ştie când lanţurile s-or rupe şi luntrea, ca ultimul licăr al soarelui, va dispărea în noapte?

A fost o zi când nu m-am ţinut gata pentru Tine; şi intrându-mi în inimă neaşteptat chiar precum unul din mulţimea obştească, mie necunoscut, Rege al meu, ai apăsat pecetea eternităţii pe atâtea din plutitoarele clipe ale vieţii mele.

Şi azi când din întâmplare am dat peste ele şi am văzut semnătura Ta, mi-am dat seama că zăceau împrăştiate în praf amestecat cu amintirea bucuriilor şi durerilor uitatelor mele zile uşuratice.

Tu nu mi-ai dispreţuit copilăreasca petrecere în colb, iar paşii ce auzitu-i-am în camera mea de joacă sunt aceiaşi cu ecou din stea în stea.

Aceasta mi-e încântarea, astfel să aştept şi să pândesc la drum umbra vânând lumina şi ploaiapornindu-se la trezirea verii.

Vestitori, cu noutăţi din ceruri necunoscute, mă salută şi gonesc pe cale. Inima mi se bucură şi suflul adierii e dulce.

Din zori în amurg şed la uşă şi ştiu că dintr-odată clipa ferice va sosi a vedea.

Între timp surâd şi cânt singur singur. Între timp aerul se umple cu mireasma promisiunii.

N-auzit-ai liniştiţii Lui paşi? El vine, vine, tot vine.

În fiece clipă şi veac, în fiece zi şi noapte El vine, vine, tot vine.

Atâtea cântece am cântat în atâtea stări ale minţii, ci toate notele lor au proclamat întotdeauna, „El vine, vine, tot vine.”

În zilele înmiresmate ale însoritului aprilie pe cărări de pădure El vine, vine, tot vine.

În pluvialul întuneric al nopţilor de iulie pe car tunător de nori El vine, vine, tot vine.

În durere după durere paşii Lui îmi calcă inima şi auria mângâiere a picioarelor Sale îmi face bucuria să strălucească.

Nu cunosc din ce îndepărtate vremi vii Tu mereu mai aproape a mă întâlni. Soarele şi stelele Tale nu

Te pot nicicum ţine ascuns de mine veşnic.

Atâtea dimineţi şi chindii paşii Ţi-au fost auziţi iar vestitorul Tău a venit în inima mea şi m-a chemat în taină.

Ce nu cunosc doar de ce azi viaţa mi-e toată în firbere, şi o presimţire de tremuratoare bucurie îmi trece prin inimă.

E ca şi cum a venit timpul să las lucrul, simt în aer un miros suav al dulcii Tale prezenţe.

Nopatea-i aproape dusă aşteptându-L în van. Mi-e teamă ca nu cumva El să vină pe neaşteptate la uşa mea când voi fi căzut în somn obosit. Oh, prieteni, lăsaţi calea deschisă către El – nu Îl opriţi.

Dacă sunetele paşilor Săi nu mă trezesc, nu cerca să mă zgâlţâi, rogu-te. Nu-mi doresc să mă cheme din somn corul ciripitor al păsărilor, chiotul vântului la festivalul luminii de dimineaţă. Lasă-mă să dorm netulburat chiar dacă Domnul meu soseşte pe neaşteptate la uşă.

Ah, somnul meu, preţiosul meu somn ce abia aşteaptă atingerea Lui spre a dispărea. Ah, ochii mei închişi ce şi-or deschide genele numai la lumina surâsului Lui când El stă dinainte-mi ca un vis ivindu-se din întunericul somnului.

Să răsară înaintea ochilor mei precum cea dintâi dintre lumini şi chipuri. Întâiul fior de bucurie pentru deşteptatu-mi suflet să vină din privirea Lui. Şi imediata întoarcere la mine însumi să fie întoarcerea la El.

Marea liniştii matinale se sparse în susurul cântecelor de pasăre; toate florile se înveseliră pe marginea drumului; avuţia aurului s-a risipit prin crăpăturile norilor pe când noi ne-am văzut de drum fără a lua seama.

N-am cântat cântece vesele, n-am jucat; ne-am dus în sat pentru negustorie; n-am scos o vorbă, nam zâmbit; n-am zăbovit pe cale. Iuţeam pasul din ce în ce timpul grăbea.

Soarele suise în mijlocul cerului, porumbeii gungureau la umbră. Frunzele uscate dansau învârtejindu-se în aerul cald al amiezii. Ciobănaşul aţipise şi visa la umbră de banyan, iar însumi m-am întins pe jos lângă apă şi mi-am întins mădularele obosite pe iarbă.

Companionii mă luară în râs cu dispreţ; sus capetele şi grăbiră pasul; nu se uitară în urmă, nu se odihniră; dispărură în îndepărtata vâlvătaie albastră. Străbătură lunci şi dealuri, trecură prin stranii ţări din depărtări. Slavă Ţie, gazdă vitează a potecii fără fine! Batjocură şi reproş mă împunseră a mă ridica, dar nu primiră răspunsu-mi. M-am delăsat pierdut în adâncul unei vesele umilinţe – în umbra unei încântări întunecoase.

Peste inima-mi încet se risipi repausul beznei brodate de soare în verde. Uitasem pentru ce călătoream şi mi-am predat fără luptă mintea labirintului de umbre şi cântece.

Într-un sfârşit, când mă trezisem din adormire şi deschisesem ochii, Te-am văzut pe Tine stând lângă mine, potopindu-mi somnul cu surâsul Tău.

Ce frică-mi fusese că lungă şi obositoare era cărarea, grea lupta pentru a Te ajunge!

Coborât-ai din tronul Tău şi stătut-ai la poarta colibei mele.

Cântam singur singur într-un colţ, iar melodia a ajuns la urechea Ta. Ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.

Măeştri mulţi se află în domul tău şi cântece se cântă acolo în orice clipă. Ci colindul cuminte al acestui novice a bătut la iubirea ta. Mica strună tânguitoare s-a împletit cu marea muzică a lumii, şi cu o floare drept premiu Tu ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.

Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!

Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea

pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.

Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând 'Ce ai tu să-mi dai Mie?'

Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.

Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.

Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.

Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, 'Este vestitorul'. Noi am râs zicând 'Nu, trebuie să fie vântul!'

Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, 'Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!'

Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!' Ne-am apăsat

mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, 'Uite, este steagul regelui!' Ne-am ridicat în picioare strigând 'Nu mai e timp de pierdut!'

A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, 'În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!'

Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite.

Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.

Crezut-am c-aş putea întreba de Tine – ci n-am îndrăznit – cununa roză o aveai pe gât. Aşa am aşteptat dimineaţa, când vei fi fost plecat, să aflu rămăşiţe pe pat. Şi precum un cerşetor am cercetat în zori măcar după o petală ori două rătăcite.

Ah mie, ce am aflat? Ce semn al dragostei Tale lăsatu-mi-ai? Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă. Ci sabia Ta, lucind ca o flamă, grea ca o lovitură de trăznet. Lumina tânără a dimineţii pătrunde prin geam şi se aşterne pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi întreabă, 'Femeie, cu ce te-ai ales?' Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă – ci spăimântătoare sabia Ta.

M'aşed şi cuget în uimire, ce dar să fie acesta de la Tine. Nu aflu loc să-l ascund. Mă ruşinez s-o port, plăpând cum îs, şi mă răneşte de-o apăs pe piept. Ci voi duce în inimă această cinste povara durerii, acest dar de la Tine.

De-acum pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla, iar Tu vei fi biruitor in toată lupta mea.

Moartea i-ai lăsat-o companionului meu, ci eu îl voi încorona cu viaţa-mi. Sabia Ta e cu mine spre a-mi tăia aparte legăturile şi pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla.

De-acum dezbărat îs de mărunte decoraţii. Doamne al inimii mele, pentru mine n-or mai bântui aşteptare şi plâns pe la colţuri, nu sfiiciune şi dulceaţă a purtării. Mi-ai dăruit sabia Ta podobire.

Gata cu decoraţiile de păpuşă pentru mine!

Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stele şi meşteşugit lucrată în giuvaeruri miriadă de culori. Ci pentru mine e mult mai frumoasă sabia Ta cu tăişul ei de fulger precum aripile desfăcute ale divinei păsări a lui Vishnu, perfect cumpănită în mânioasa lumină roşie a amurgului.

Freamătă precum ultimul răspuns al vieţii în extazul durerii la ultima lovire a morţii; luceşte precum flacăra curată a fiinţei arzând pământeasca simţire cu o năpraznică fulgerare.

Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stelare geme; ci sabia Ta, o Domn al tunetului, e lucrată cu frumuseţea absolută, grozav a privi ori gândi-o.

Nimic neîntrebatu-Te-am; Nerostitu-mi-am numele la urechea Ta. Plecat-ai, am tăcut în pace.

Singur eram la fântână unde umbra copacului cădea pieziş, iar femeile plecaseră acasă cu ulcioarele de pământ smălţat pline până sus. Ele m-au chemat şi-au strigat, 'Vino cu noi, dimineaţa se îndreaptă spre miezul zilei.' Ci tânjitor am zăbovit o vreme pierdut la mijloc de nedesluşite meditaţii.

Nu Ţi-am auzit paşii venind. Ochii tăi erau trişti când asupra-mi căzură; vocea Ta era obosită cum încet vorbeai – 'Ah, mi-e sete, călătorule'. Am tresărit din visul de zi şi Ţi-am turnat apă din oală în palmele-Ţi împreunate. Frunzele fremătau deasupra capului; cucul cânta din nevăzut întuneric, iar parfumul de flori babla venea din cotitura drumului.

Am rămas mut de ruşine când ce nume am întrebatu-m-ai. Adevăr, ce făcut-am eu pentru Tine spre a mă păstra în amintire? Ci memoria a-Ţi fi putut da apă Ţie a-Ţi alina setea îmi va clincheta inima şi se va desface dulceaţă. Târzie-i ora dimineţii, pasărea cântă în note obosite, frunzele de neem foşnesc deasupra capului şi eu stau şi cuget şi cuget.

Urât îi e inimii şi ochii încă picură somn.

N-ai primit vorbă că floarea domneşte splendoarea printre spini? Trezeşte-te, oh deşsteaptă-te! Nu lăsa vremea să treacă în zadar!

La finele potecii de piatră, în ţara virginei solitudini, prietenul îmi stă singur singur. Nu-l dezamăgi.

Trezeşte-te, oh deşteaptă-te!

Ce dacă cerul gâfâie tremurând în arşiţa soarelui de amiază – ce dacă nisipul încins îşi aşterne manta de sete - Oare nu mai e bucurie în adâncul inimii tale? Oare la fiecare călcătură a ta, harpa drumului nu va izbucni în dulcea muzică a durerii?

De aceea bucuria Ta în mine e atât de plină. De aceea ai coborât Tu la mine. O Tu domn al tuturor cerurilor, unde Ţi-ar fi iubirea dacă eu n-aş fi fost?

Tu m-ai luat părtaş la toată avuţia aceasta. În inima mea joacă neoprit a Ta încântare. În viaţa mea a

Ta voie tot prinde chip.

Şi pentru aceasta, Tu care eşti Regele regilor te-ai gătit în frumuseţe spre a-mi captiva inima. Şi pentru aceasta iubirea ta se pierde însăşi în iubirea iubitului, şi Tu eşti văzut în unirea perfectă a celor doi.

Lumină, lumina mea, lumină-plin-lumii, lumină-sărut-ochilor, lumină-îndulcire-inimii!

Ah lumina dansează, vrutul meu, în miezul vieţii mele; lumina Ta atinge, vrutul meu, corzile iubirii mele; cerul Tău se deschide, vântul aleargă sălbatic, râsetul trece peste pământ.

Fluturii îşi ridică pânzele pe marea luminii. Crinii şi iasomiile saltă pe creasta valurilor de lumină.

Lumina revarsă aur pe fiece nor, vrutul meu, şi risipeşte belşug de geme.

Bunăvoia se risipeşte din frunză în frunză, vrutul meu, şi nemăsurată voioşia. Râul cerului şi-a înecat malurile şi potopul bucuriei dă pe din afară.

Toate strunele bucuriei împletească-se în cel din urmă-mi cântec – bucuria ce face pământul să plutească peste tumultul sporului de iarbă, bucuria ce pune fraţii gemeni viaţa-moartea a dansa peste lumea largă, bucuria ce se înghesuie cu furtuna, zguduind şi trezind viaţa toată în râset, bucuria ce stă blândă cu lacrimile-i pe roşul lotus al durerii, şi bucuria ce aruncă tot avutul în colb fără a cunoaşte nici-o vorbă.

Da, cunosc, aceasta nu e decât iubirea Ta, O, vrutul inimii mele – această lumină aurie dansând peste frunze, norii aceştia de prisos vâslind de-a latul cerului, această adiere trecătoare lăsându-şi răcoarea pe fruntea-mi.

Lumina dimineţii mi-a inundat ochii – acesta e vestea Ta către inima-mi. Faţa Ta se pleacă de sus, ochii Tăi privesc în jos în ochii mei, iar inima mea Ţi-a atins picioarele.

Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc. Nemişcat e infinitul cer deasupra capului şi apa neastâmpărată se înfurtună. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc în chiote şi dansuri.

Ei casele-şi zidesc din nisip şi cântă din goale scoici. Cu frunze veştede îşi urzesc luntrile şi surâzând plutesc peste adâncul vast. Copiii îşi au joaca pe al lumilor ţărm.

Ei nu ştiu cum să înoate, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade. Pescuitorii se scufundă după perle, negustorii plutesc în navele lor, pe când copiii culeg pietricele şi iar le împrăştie; ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade.

Râset urcă a mării hulă, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare. Valuri cu moarte cântă balade pe neînţelesul copiilor, chiar precum o mamă clătinând leagănul copilului. Se joacă marea cu copiii, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare.

Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copii se întâlnesc. Furtuna urlă în cer fără poteci, corăbiile naufragiază în apa fără căi, moarte-i la bord şi joacă de copii. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi este marea întâlnire a copiilor.

Somnul în zbor peste ochii pruncului – ştie careva de unde vine? Da, e un zvon că-şi are locaşul undeva în feericul sat dintre umbrele pădurii palid luminate de licurici, acolo atârnă doi muguri sfioşi de vrajă. De acolo vine a săruta ochii pruncului.

Surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme – ştie careva unde s-a născut? Da, e un zvon că tinere raze de lună nouă atinseră marginea unui pierind nor de toamnă, iar acolo întâi se născu surâsul în visul unei dimineţi scăldate în rouă - surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme. Dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului – ştie careva unde atâta timp s-a ascuns? Da, de când mama-i era codană i-a cuprins inima în gingaşul mister tăcut al iubirii – dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului.

Când îţi aduc jucării colorate, copilul meu, înţeleg ce e cu jocul de culori în nori, pe apă, de ce sunt florile pictate în tente – când îţi dau jucării colorate, copilul meu.

Când cânt să te fac să dansezi ştiu adevărat ce e cu muzica frunzelor, de ce-şi trimit valurile corurile de voci spre inima ascultătorului pământ - când cânt să te fac să dansezi.

Când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe ştiu ce e cu mierea în cupa florilor, de ce sunt pline cu tainic suc poamele - când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe.

Când faţa îţi sărut a surâde, dragul meu, precis înţeleg ce plăcere se revarsă din cer în lumina dimineţii, ce e cu încântarea de trupului mi-o aduce adierea verii - când faţa îţi sărut a surâde.

Tu m-ai făcut cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune în case ne ale mele. Tu ai adus depărtarea aproape şi ai făcut frate din străin.

N-am tragere de inimă a-mi părăsi adăpostul obişnuit; uit că acolo locuieşte ce e vechi în ce e nou, că însuţi acolo locuieşti.

Prin naştere şi moarte, în lumea aceasta şi în altele, oriunde Tu m-ai purta este Tu, Acelaşi, unul Companion al nesfârşitei mele vieţi mereu legându-mi inima cu lanţurile bucuriei către nefamiliar.

Când cineva Te cunoaşte, atunci alien nu e nimeni, atunci nicio uşă nu e închisă. Oh, împlineşte-mi ruga de a nu pierde vreodată binecuvântarea atingerii de unu în jocul multora.

Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, 'Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. 'Am venit la râu', spuse ea, 'să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.' Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a candelei ei lunecând fără folos în maree.

În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, 'Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. 'Am venit', spuse ea pe urmă, 'să-mi închin lampa cerului.'

Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.

În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, 'Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. 'Mi-am adus lumina', spuse, 'să ajungă la carnavalul lămpilor.' Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.

Ce licoare divină ai putea avea, Doamne al meu, din această preaplină cupă a vieţii mele?

Poet al meu, a Ta e încântarea a-Ţi vedea creaţia prin ochii mei şi a sta la portalurile urechilor mele în linişte spre a asculta propria-Ţi eternă armonie?

Lumea Ta unduie vorbe în mintea-mi şi bucuria Ta le adaugă muzică. Tu mi Te dărui însuţi în iubire şi apoi simţi întreagă propria-Ţi dulceaţă în mine.

Aceea rămasă mereu în adâncul fiinţei mele, în amurgul licăririlor şi privirilor; aceea ce nicicând nu şi-a desfăcut vălurile în lumina dimineţii, ea va fi ultimul meu dar către Tine, Doamne al meu, înfăşurat în cântecu-mi de pe urmă.

Vorbele o peţiră ci n-au putut-o învinge; spre ea în van se întinseră mâinile dornice ale persuasiunii.

Am rătăcit din ţară în ţară păstrând-o în miezul inimii mele şi împrejuru-i au urcat şi-au căzut creşterea şi putrezirea vieţii mele.

Peste gândurile şi faptele mele, adormirile şi visurile mele ea a domnit, ci locuit-a singură şi aparte; atâţia bărbaţi au bătut la uşa mea cerând-o şi s-au întors în disperare.

Nimeni pe lume n-a fost a o vedea faţă la faţă, iar ea rămâne în singurătatea-i aşteptând recunoaşterea Ta.

Tu eşti cerul, Tu eşti şi cuibul.

O Tu, frumos, acolo în cuib e iubirea Ta cuprinzând sufletul în culori, sunete şi miresme.

Acolo vine dimineaţa cu auriul coş în mâna dreaptă purtând cununa frumuseţii, în linişte a încorona pământul.

Şi acolo vine seara peste luncile singuratice pustiite de cirezi, pe cărări fără semne, purtând reci sorbituri de pace în urcioru-i de aur din vesticul ocean al odihnei.

Ci acolo, unde risipeşte infinitul cer pentru ca sufletul ei să-şi ia zborul, domneşte nepătată alba radianţă. Nu e zi nici noapte, nu formă nici culoare, ci niciodată, niciodată o vorbă.

Raza Ta de soare coboară pe acest pământ al meu cu braţele desfăcute şi stă la uşa-mi ziua de-o viaţă spre a purta înapoi la picioarele tale norii duraţi din lacrimile, suspinele, cântecele mele. Duios încântându-Te acoperitu-Ţi-ai pieptul înstelat cu manta ceţosului nour, prefăcând-o în chipuri şi falduri fără număr, colorând-o în mereu schimbătoare nuanţe.

E-atât de uşoară şi aeriană, tandră, lăcrimoasă şi întunecată, de aceea o iubeşti Tu, O Tu, nepătat şi senin. Şi de aceea va fi coperind grozavă lumina Ta cu umbrele-i înduioşătoare.

Acelaşi val de viaţă curgându-mi prin vine noapte şi zi aleargă prin lume şi dansează în ritmice măsuri.

Aceeaşi este viaţa mijind în bucurie prin praful pământului în fără de număr fire de iarbă, spărgându-se în tumultoasele unde ale frunzelor şi florilor.

Aceeaşi este viaţa balansându-se în leagănul-ocean al naşterii şi morţii, în reflux, în flux.

Îmi simt membrele glorioase la atingerea acestei lumi a vieţii. Iar mândria mi-i din palpitaţia vieţii de veacuri dansându-mi prin sânge în clipa aceasta.

E dincolo de Tine a fi vesel cu veselia acestui ritm? a fi zguduit-pierdut-frânt în vâretjul acestei înfricoşate bucurii?

Toate lucrurile se grăbesc, nu se opresc, nu se uită în urmă, nicio putere nu le poate da înapoi, se grăbesc.

Ţinând pasul cu acea iute muzică fără tihnă, anotimpurile vin, dansează şi trec – culorile, tonurile şi parfumurile se revearsă nesfârşite cascade în bucuria abundentă ce aruncă şi cedează zarurile în orice clipă.

Mai mult din mine însumi întors pe toate părţile, astfel aruncând umbre colorate peste radianţa Ta – aşa este maya Ta.

Pus-ai zăgaz în propria-Ţi fiinţă şi apoi chemat-ai al Tău Sine despicat în miriade de note. Această auto-separare a Ta a luat fiinţă în mine.

Muşcător cântecul are ecou prin tot cerul în multicolore lacrimi şi surâsuri, alarme şi speranţe; valuri se ridică, se reîneacă, visuri se sparg, se formează. În mine se află a Ta proprie înfrângere de Sine.

Pe acest paravan ridicat de Tine sunt pictate varii figuri cu pensula zilei şi a nopţii. În spatele lui locul Tău se ţese în minunate curbe de mistere, aruncând de-o parte toate liniile sterpe ale linearităţii.

Marea paradă a Ta şi a mea acoperit-a cerul. Cu tonul Tău şi al meu tot aerul vibrează şi veacurile trec de-a v-aţi ascuns Tu şi eu.

El este Acela, Cel mai dinăuntru, Care îmi trezeşte fiinţa cu ale Sale adânc ascunse atingeri.

El este Acel ce pune desfătarea-I pe aceşti ochi şi bucuroase acorduri pe corzile inimii mele în multe cadenţe de plăcere şi suferinţă.

Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.

Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.

Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.

Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.

Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.

Ziua s-a dus, umbră-i pe pământ. E timpul să merg la râu să-mi umplu urciorul. Aerul serii e însetat de trista muzică a apei. Ah, mă cheamă în înserare. În poteca singuratică nu-i trecător, vânt sus, valuri turbate în râu.

Nu cunosc de mă voi întoarce acasă. Nu cunoasc pe cine s-o întâmpla a întâlni. Acolo la vad în luntrea mică necunoscutul cântă din lăută.

Darurile tale către noi muritorii ne împlinesc nevoile ci încă se întorc la Tine nescăzute.

Râul îşi are zilnic munca lui şi grăbeşte prin câmpuri şi cătune; ci neîncetatu-i torent zboară spre a-Ţi spăla picioarele.

Slăvirea Ta nu împovărează lumea.

Din vorbele poemului oamenii iau ce înţelesuri le plac; ci ultimul lor tâlc ţinteşte spre Tine.

Zi după zi, O Domn al vieţii mele, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă. Cu mâini împreunate, O Domn al tuturor lumilor, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

Sub cerul mare în singurătate şi tăcere , cu inimă umilă aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

În această laborioasă lume a Ta, tumultoasă în trudă şi luptă, printre gloate grăbite aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

Şi când munca îmi va fi gata în această lume, O Rege al regilor, singur şi mut aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

Te cunosc drept Dumnezeu al meu şi stau de-o parte – nu Te cunosc drept al meu propriu şi vin mai aproape. Te cunosc drept Tatăl meu şi mă plec la picioarele Tale – nu-Ţi prind mâna ca pe a prietenului.

Nu stau unde cobori Tu şi Te ai pe Tine Însuţi ca pe mine, acolo să Te îmbrăţişeze inima mea şi să Te iau drept Camarad.

Tu eşti Fratele între fraţii mei, ci n-am grija lor, nu-mi împart agoniseala cu ei, astfel împărtăşind tot al meu cu Tine.

În plăcere şi în durere nu stau de partea oamenilor, iar astfel stau lângă Tine. Mă micşorez a-mi da viaţa, astfel să nu mă scufund în marile ape ale vieţii.

Când creaţia era nouă şi toate stelele se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau 'Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!'

Ci unul a stigat pe neaşteptate – 'Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele sa pierdut.'

Struna de aur a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – 'Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!'

Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!

Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – 'Zadarnic este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!'

Dacă nu e porţia mea a Te întâlni în viaţa aceasta atunci lasă-mă să simt mereu că am pierdut privirea Ta – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Cum zilele trec în târgul înglotat al acestei lumi şi mâinile mi se umplu cu profituri zilnice, lasă-mă să cred mereu că nimic n-am agonisit - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Când stau pe marginea drumului, obosit şi gâfâind, când îmi aştern patul jos în praf, lasă-mă mereu să simt că încă mi-e înainte călătoria - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Când încăperile mele au fost zugrăvite şi flautele răsună şi râsetul tună, lasă-mă mereu să simt că nu Te-am invitat în casa mea - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Sunt precum rămăşiţa unui nor de toamnă fără folos hoinărind prin cer, O, Soarele meu mereu slăvit! Atingerea Ta nu mi-a topit încă aburul, făcându-mă una cu lumina ta, ci astfel număr luni şi ani de separare de Tine.

Dacă voia Ta este şi aceasta Ţi-e joaca, atunci ia-mi plutitoarea nimicnicie, picteaz-o în culori, glazureaz-o cu aur, floteaz-o pe vântul turbat şi risipeşte-o în variate minuni.

Ci când voia Îţi va fi a fini această joacă noptea, mă voi topi şi voi pieri în întuneric, ori fie în surâsul albei dimineţi, în răcoarea purităţii străveziu.

Atâtea zile vane m-am îndurerat asupra timpului pierdut. Ci nu e pierdut nicicând, Domn al meu. Tu ai luat în chiar mâinile Tale fiece clipă a vieţii mele.

Ascuns în inima lucrurilor Tu creşti seminţele în lăstari, mugurii în înflorie, florile rumene în rodire.

Obosit moţăiam în patu-mi de nimic închipuindu-mi că lucrul încetase. În zori m-am sculat aflândumi grădina plină cu minuni în floare.

Fără sfârşit e timpul în ale tale mâini, Domn al meu. Nu-i nimeni clipele a-Ţi număra.

Zile şi nopţi se duc şi veacuri înfloresc şi se ofilesc precum florile. Tu cunoşti cum să aştepţi.

Secolele Tale se urmează unul după altul perfectând o floricică sălbatică.

Noi nu avem timp de pierdut şi neavând timp trebuie să ne facem norocul. Suntem prea săraci ca să întârziem.

Şi aşa se face că timpul se duce pe când eu mi-l dau oricărui certăreţ cerându-l, iar altarul Tău e gol de toate ofrandele până la ultima.

La finele zilei dau buzna cu spaimă cumva poarta-Ţi a fi închisă; ci aflu că încă mai e timp.

Mamă, pentru gâtul tău voi împleti un şirag de perle cu lacrimile suferinţei mele.

Stelele ţi-au lucrat brăţări de lumină a-ţi împodobi picioarele, ci ale mele s-or anina de sânu-ţi.

Avuţie şi faimă de la Tine vin şi Ţie Ţi se dau a le ţine. Dar propria mea suferinţă este absolut numai a mea, iar când ţi-o aduc jertfă, Tu mă răsplăteşti cu graţia Ta.

În chinul acesta al separării străbătând prin lume şi născând chipuri fără număr în infinitul cer.

În această suferinţă a separării ce scrutează în linişte nopţile stea după stea şi se face lirică prin foşnetul frunzelor în întunecimea ploioasă de iulie.

Este această durere cuprinzătoare adâncindu-se în iubiri şi doruri, în suferinţe şi bucurie prin casele omeneşti; şi de aceea mereu se topeşte şi curge în cântece prin inima mea de poet.

Când au plecat întâi războinicii din hala căpitanului lor, unde şi-au ascuns puterea? Unde le erau armura şi armele?

Arătau săraci şi neajutoraţi şi săgeţile plouau asupra lor în ziua când au ieşit din hala căpitanului lor.

Când războinicii au mărşăluit iar înapoi în hala căpitanului lor unde şi-au ascuns puterea?

Moartea, al tău servitor, este la uşă. A străbătut necunoscuta mare şi mi-a adus chemarea ta acasă.

Noaptea e neagră, inima mi-e înspăimântată – ci voi lua lampa, deschid porţile şi mă plec în salut.

Vestitorul Tău este cel ce stă la uşa-mi.

O să mă închin lui aşezându-i la picioare comoara inimii mele.

El se va întoarce cu solia împlinită, lăsând o umbră neagră pe dimineaţa mea, iar în pustia-mi casă îmi va rămâne doar sufletul părăsit drept ultimă ofrandă Ţie.

Cu deznădăjduită sperare merg a o căuta în toate colţurile cămării mele; n-o aflu.

Casa-mi e mică şi ce-a plecat odată din ea nu poate fi redobândit.

Dar infinit e conacul Tău, Domn al meu, şi căutând-o pe ea am a veni la uşa Ta.

Stau sub auriul baldachin al cerului Tău seral şi-mi ridic ochii lacomi spre faţa Ta.

Am venit la poarta veşniciei de une nimic nu poate apune – nu sperare, nu fericire, nu icoana unei feţe văzută printre lacrimi.

Oh, sufundă-mi viaţa golită în acel ocean, aruncă-mă în cea mai adâncă plinătate. Lasă-mă să simt pentru odată dulcea pierdută mângâiere din întregimea universului.

Zeitate a templuli în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.

În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.

Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.

Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.

Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.

Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.

Gata gălăgia vorbelor mari de la mine – aşa e voia Domnului meu. De-acum vorbesc în şoapte.

Cuvântul inimii mi l-oi zbura în murmure de cântec.

Oamenii grăbesc spre a Regelui piaţă. Toţi vânzătorii şi cumpărătorii-s acolo. Ci am ultimă tihnă la miezul zilei, în toiul trudei.

Atunci să răsară flori în grădina-mi, fie că nu le e vremea; iar albinele prânzului să-şi înalţe leneşul bâzâit.

Atât de multe ore petrecut-am în sfada dintre bine şi rău, ci acum este plăcerea tovarăşului meu de joacă în zile pustii să-mi îndrept inima către el; ci nu cunosc la ce neaşteptata chemare spre fără de folos nestatornicie!

În ziua când moartea îţi va bate la uşă ce-i vei dărui?

Oh, i-oi pune dinaintea musafirei vasul plin al vieţii mele – n-oi lăsa-o niciodată să plece cu mâinile goale.

Tot dulcele cules al tuturor zilelelor mele de toamnă şi nopţilor de vară, toate agoniselile şi secerăturile harnicei mele vieţi le voi pune în faţa ei la finele zilelor mele când moartea îmi va bate la uşă.

O tu, cea de pe urmă împlinire a vieţii, Moarte, moartea mea, vino, şopteşte-mi!

Zi de zi pânditu-te-am; pentru tine zămislit-am bucuriile şi chinurile vieţii.

Tot ce sunt, ce am, ce sper, toată iubirea-mi s-au reversat mereu spre tine în adîncă taină. O ultimă privire din ochii tăi şi viaţa-mi va fi pe totdeauna a ta.

Florile s-au împletit şi ghirlanda e gata pentru mire. După nuntă mireasa şi-o lăsa casa şi-şi va întâlni domnul singură în solitudinea nopţii.

Ştiu că ziua va veni când voi pierde vederea acestui pământ, iar viaţa îşi va lua tihna în tăcere, lăsând ultima cortină peste ochii-mi.

Ci încă stele vor veghea noaptea, va răsări dimineaţa ca mai nainte, orele or sălta precum valurile mării revărsând plăceri şi dureri.

Când mă gândesc la finele clipelor mele, bariera clipelor se frânge şi zăresc prin lumina morţii lumea Ta cu trezorerii fără grijă. Rar locul cel mai de jos, rară cea mai netrebnică viaţă.

Lucruri în van tânjite, lucruri agonisite – treacă de la mine. Fie în adevăr să posed lucrurile cărora mereu le-am dat cu piciorul, le-am trecut cu vederea.

Mi-am luat vacanţa. Uraţi-mi drum bun, fraţi ai mei! Mă plec la voi toţi şi mă petrec.

Aici înapoiez cheile uşii mele – şi cedez pretenţiile asupra casei. Cer doar blânde cuvinte de pe urmă de la voi.

Fost-am vecini multă vreme, ci am primit mai mult decât pot da. Acum s-a crăpat de ziuă şi stinsă-i lampa ce-mi lumină colţul întunecat. Mi-a venit o citaţie şi sunt gata de călătorie.

La vremea despărţirii, uraţi-mi noroc, prieteni ai mei! Cerul Tău e îmbujorat de zori şi poteca mi se aşterne frumos.

Nu mă-ntreba ce am aici de luat acolo. Plec în călătorie cu mâinile goale şi inima aşteptând.

Îmi voi pune ghirlanda de nuntă. N-am haine roşii-negre de călător şi chiar dacă sunt primejdii pe cale mintea nu mi-e speriată.

Luceafărul de seară va răsări când mântuit fi-mi-va drumul ci plânsul notelor din melodii d'amurg răsună din poarta Regelui.

Nu mi-am dat seama când am trecut pragul acestei vieţi.

Ce putere mă va fi îndemnat a mă deschide în acest vast mister precum un mugur în pădure la miez de noapte!

Când dimineaţa am privit lumina am simţit o clipă că nu eram străin în lumea aceasta, de nepătrunsul fără nume şi chip m-a luat în braţe în forma propriei mele mame.

Şi aşa, în moarte acelaşi necunosut mi-o apărea ca mereu cunoscut mie. Şi pentru că iubesc această viaţă, ştiu că la fel voi iubi moartea.

Copilul ţipă când mama îi ia ţâţa dreaptă din gură, aflând în clipă consolare de la cea stângă.

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.

Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa zărindu-L pe Cel fără formă.

Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

Când piesa îmi era cu tine nu te-am întrebat vreodată cine vei fi fost. N-am cunoscut ruşine or spaimă, viaţa mi-a fost furtunoasă.

Dimineaţa devreme m-ai fi chemat din somn precum propriul meu camarad şi m-ai fi purtat alergând din luminiş în luminiş.

În zilele acelea nu mă îngrijeam niciodată a cunoaşte înţelesul cîntărilor ce Tu mi le cântai. Numai vocea mea a prins tonurile, iar inima mi-a dansat în cadenţa lor.

Acum, când vremea jocului trecut-a, ce-o fi neaşteptat suspinul ce mă cuprinde? Lumea cu ochii plecaţi la picioarele Tale se smereşte cu toate stelele-i tăcute.

Te voi împodobi cu trofee, ghirlande ale înfrângerii mele. Nu e în puterea mea a scăpa neînvins.

Negrşit cunosc trufia-mi va fi la zid, viaţa-mi îşi va rupe lanţurile în durere de neîndurat, iar inimami pustiită suspină în muzica precum o trestie goală, iar piatra se va topi în lacrimi.

Negreşit cunosc cele o sută de petale ale lotusului nu vor rămâne pe veci închise şi tainica scobitură a mierii lui va fi stârpită.

Din albastrul cer un ochi mă va privi somându-mă în linişte. Nimic nu va rămâne pentru mine, nimic nimic, o moarte deplină voi primi la picioarele Tale.

Când cârma o las cunosc a venit timpul Tu a lua-o. Ce e de făcut se face pe loc. Vană e bătălia.

Apoi îndepărtează mâinile şi în tăcere sari peste înfrângere, inima mea, şi meditează-ţi buna soartă de a rămâne perfect liniştit pe locul unde te afli.

Candelele mele se sting la orice pală de vânt, iar cercând să le aprind uit de orice altceva iar şi iar.

Ci fi-voi înţelept de această dată aşteptând în beznă, aşternându-mi rogojima pe podea; şi oricând Ţi-e placul, Domn al meu, vino tăcut şi ia-Ţi locul Tău aici.

Mă scufund în adâncul oceanului de forme, bâjbâind să prind perfecta perlă a fără-formei.

Nemaiplutind din port în port cu luntrea mea bătută de vânt. De mult trecute zilele când petrecere

mi-era a fi săltat pe valuri.

Iar acum sunt însetat să mor în fără moarte.

În auditorium lângă prăpastia fără fund unde se umflă muzica strunelor fără ton îmi voi aduce harpa vieţii mele.

O voi acorda la notele Lui pe totdeauna, iar când îşi va fi suspinat ultimul răsunet, voi pune jos a mea tăcută harpă la picioarele Tăcutului.

Mereu în viaţă Te-am căutat cu ale mele cântări. Ele m-au purtat din uşă-n uşă, cu ele m-am simţit însumi, căutând, pipăind lumea mea.

Cântările mele mi-au predat toate lecţiile învăţarte vreodată; ele mi-au arătat poteci tainice, ele mi-au adus dinaintea ochilor atâtea stele în zarea inimii-mi.

Ele m-au îndreptat ziua lungă întru misterele tărâmului de plăcere durere, şi, în fine, la ce poartă de palat m-au adus seara la sfârşitul călătoriei mele?

Fălitu-m-am la lume a Te fi cunoscut. Ei Îţi văd chipurile în toate lucrurile mele. Vin şi mă întreabă, 'Cine este El?' Nu ştiu cum să le răspund. Spun, 'În adevăr, nu pot spune' Mă ocărăsc şi pleacă dispreţuind. Iar Tu stai acolo surâzând.

Îmi pun poveşti de Tine în cântări nepieritoare. Taina îmi ţâşneşte din inimă. Ei vin şi mă întreabă, 'Spune-mi toate înţelesurile'. Nu ştiu să le răspund. Spun, 'Ah, cine ştie ce înţeleg ei!' Ei zâmbesc şi pleacă dispreţuind din plin. Iar Tu stai acolo surâzând.

Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.

Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.

Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.

Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.

Versiune românească de George Anca

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861--1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913.

Mihai Eminescu

Luceafarul

Dylan Thomas

BALADA NA(IA)DEI CU PICIOARE LUNGI

Prorele-n jos, al coastei castru

Negru de păsari mai privea cum

Pleca – păr smuls, ochi albalenastru;

Oraşul tocit din pavele-i ura drum bun,

Adio-atunci filopescarei

Corăbii – ancora iute la larg –

Pasăre-n carlig de mare,

Naltă-smaltă-n vârf de catarg,

Drăgăstosul nisip murmura

Şi pe orbitul chei – bastionade.

De dragu-mi du-te, nu privi-n urmă,

Zise ţărmu-n ocheade.

Pânze băura vântul, el alb lapte

Goni în bezna betivă;

Vest soarele naufragiu-n perlă

Şi luna înot peste ogivă.

Coşuri, catarte se-nvârtejiră.

Adio celui de pe puntocean

Gutei de aur cântându-i pe mosor

Na(ia)dei din sacul de golan,

Că-l vazuram zvârlind dulcii unde

O fată vie cu şpăngi prin buze;

Toţi peştii erau raze de sânge,

Ziseră nave n-auze.

Adio, coşuri si cornuri,

Matroane-n fum torcânde,

Orb fu la ochi de lumânări

Din geamuri de pe unde,

Dar îşi auzi nada trezindu-se,

Cum în nor de dorinţe geme,

Acum varga zvarliţi că marea-i

Numai coline-balene.

Dor e ea printre îngeri si cai,

De peştele curcubeu bucurată,

El pluta catedrala din plai

Clopote balizele de piatră.

Unde ancora tanga albatros

Mile lunatica barcă

Păsări ţipând pogorau jos,

Un nor de ploaie din gât vărsa leoarcă;

Văzu furtuna morţii tos

Cu arc de fum berbec de gheaţă,

Foc steaua, vătrai al lui Crist os;

Şi nimic pe-a apei faţă

Doar mir şi fir de lună

Picând şi-nţepând pe cale

Momitul peşte-n spumă

Ales c-o sărutare.

Balene-n trezire scalp Alp

Cutremurară rău hău acerb,

Buşira nada stuf cu buze ploi în palp

Zburară solzii tonilor cu gheb

Şi-amoru-n adânc le ţesu.

Oh, Ierihonul în plămâni le căzu!

Ea ciupi, se-adânci-n al iubirii caer

Toarsă m(en)inge cu picioare lungi de aer

Pân’ orice fiară salt urla

Pân’ ce ţestoasa carapacea-şi fărama

Pân’ orice os în mormânt se ridica

Cucuriga şi se îndăra’!

Noroc la mâna de pe cange,

Tunete sub mari degete

Guta de aur fir de fulger

Mosoru-i cânta răgete,

Vârtejul bărcii-n sângele-i ars

Din plasă în plăsea guiţă

Oh barcătaiat metatars

Oh buhaii Biscayei şi-a lor viţă

Fac din neveste sub verde val pus

Frumoasă nadă cu lungi picioare

Sparg negre veşti pictează pe-o velă sus

Uriaşe nunţi din mare

Deasupra veghei a ţâşni

Deasupra grădinilor de-a largul

Se zvârli-n sus a delfinului zi

Clopot turla mi-e catargul

Neted lin pe punte doba

Cantă apa spusă prova

Caracatiţa calca amoeba

Vulturul polar cu pas de neoma’.

Din cioc sărat în pupa joasă

Canta de foca pupându-si mortul!

Lung plumb mireasa clipe pasă

Din vechi în patu-i ortul.

Pe cimitir din mare

Nunţi galerii lahare

Hiena-privighetoare

Săltând la moartea mişcătoare

Cânt urla-n nisip anemone

Vale-sahara-n ghioc

Oh vruta carne, demone,

O aruncaşi mării cu fata boboc

În vechi ca apa, şes c-al tiparului;

Mereu adio pâine-picioare-lungi

Franţa-n cărări de deal ale lui

Cum păsări sărate fâl-gâl în pungi

Şi sâmburi nalţi li se-nspumară-n ciocuri;

Mereu adio de pe faţă focuri,

De-a racul mort pe fundul mării ridicat

Pe ochii ei a sabordat,

Privire oarbă-n cleşti ţine

Vicleanul sub geană

Vădind adormitelor sine

Catart-luna-nudana

Călcand pe doruri cu drag doar jenă

Amuţi-n flama-i de mirese.

Suzana se-necă-n barbhienă

Şi nimeni pe Sheba n-o culese

Ci flămânzi regii mareelor;

Păcatu-n chip de femeie

Doarme pân’ liniştea sparge nor

Şi apele saltă meree.

Lucifer pasăre picând

Din părţi septentrionale

Topindu-se în gand

În bolta respiraţiei sale

Stea Venus zace la ea-n rană,

Anotimpuri ruinele senze

Peste lumea lichidă ecrană,

Primăveri albe în bezne.

Mereu adio-n ghioc strigă corul,

Adio mereu, carnea-i sloi

Şi pescaru-şi deşiră mosorul

Cu tot atât dor cât un strigoi.

Noroc mereu se ruga solzul în penet

Pasăre dup-amurg, peste rada-rada,

Velele băura grindină din tunet,

Fulger coada-lungă-aprinde prada.

Corabia în climă ani şase,

Vântu-şi îngheaţă rafala fastă.

Vezi guta d-aur ce trase

De sub munţi şi galerii la creastă

Vezi ce-atârnă-n păr si scalp

La treacătul betei veliere!

Statuile ploii stau Alp,

Coline-s fulgii-n cădere.

Cântă şi bat, hold-aduni

Plecând barca-n nea de pară!

Punţile lui numai minuni.

Oh, minuni peşti! De mult muşcară!

Din urnă măsură de om

Din cameră greaua-i silă

Din casa cu oraş sodom

În continentul fosilă

Unul şi unu-n praf de prapur,

Ecouri seci, feţe-cărabuşi

Penele-i mâna fetei învapur

Şi mâna moartă duce la cei duşi,

Duce precum prunci şi climate

Pe vârfuri rotiţe în ceţi;

Veacurile-şi dau părul pe spate

Şi moşii cântă cu buze de noi feţi:

Timpul naşte alt fecior.

Ucide timp! Ea-i iaraşi dor!

În ghindă gorun taie,

În ou omoară şoimul gaie.

Cel ce marele foc porni

Şi muri în şuier de flame

Ori pe glie-n amurg păşi

Numărând gliei calame

O prinde de păr şi-o întinde;

Cine cânt le învăţară buzele

Plânge ca răsărit soarele

Din trib de coruri lichide.

Se-ndoaie varga, dând de ţărână,

Târand prin ape despărţite

Grădina la ea în mână

Cu pământ şi vite

Cu bărbaţi, femei, cascade,

Pomi umbroşi în al navei aval

Năuc şi lin pe verdele val cade

Nisip cu eres virginal

Şi profeţi dune aţâţă;

Vai şi insecte îi strâng pulpele

Timp, loc îi înşfacă os sub ţâţă

Anotimpuri şi nori s-o spulbere;

Brăţară-i mâna izvororb

Cu peşti iuţi şi pietre-amurge

Sus şi jos mai mare sorb

Alt râu respiră şi curge;

Bate şi cantă holda-i pe câmp,

Talaz de orz şi secară,

Cirezile pasc al spumei dâmb,

Colinele unde zvântară,

Cu iepe marine şi ude căpestre

Cu mânji săraţi şi brize-n limburi

Toţi caii prin prăzi măiestre

Galopează-n arc pe verzi câmpuri,

Trap şi galop sub pescăruşi

În coame trăznete.

Roma, Sodoma, Londra-acuşi,

Cetăţi mareei-s petice

Şi turle-nţepând nor pe umărul ei

Şi pieptănate de pescari făgaşe

Când carnea picioarelor lui era vânt pe scântei

Şi şalele flame hăitaşe

‘Ncolăciră părul ei din răscruci

Şi grozav acas’ viu îl duci

Risipa casei ei în spaima lui,

Aprig abator amorului.

Jos, jos, jos, dedesubt

Sub pluta satelor

Se-nvârte-n lanţ de lună, de-apă supt

Metropolisul peştilor,

Nimic rămas, ba-al mării son,

Vocală mare sub pământ,

Pe pat de-ograzi corabion,

Na(ia)dei întru clăi mormânt,

Glii, glii, glii, nimic îndure-se

Din pas marin doar predică

Şi-n sapte morminte gureşe

Jos ancora printr-o biserică.

Adio, noroc, zic ancore si lună

Pescarului singur pe lunci

Stă-n pragul casei ţinând în mână

Inima lui cu picioare lungi.

Versiune românească de George Anca

(Nota traducătorului. Versiunea aceasta urmează alteia, din sanscrită, după Sundarya Lahari de Shankaracharya. Adjectivul ‘lahare’, utilizat la un moment dat vine de acolo, ca ‘unduitoare’. O unitate de alegere poate fi întărită de preferinţa traducătorului pentru poetul celt suprarealist chiar în legatura cu vizite recente şi întâlniri în atmosferă, toate revenite în context sanscrit).

George Anca

PARVATI

(Kumarasambhava de Kalidasa, apud M. R. Kale) Uma – U ma (O, nu) - , una cu Parvati, fiica muntelui Himalaia, în floare, cu sâni grei şi coapse elefantine, are voce melodioasă, frumuseţe nepământeană. Narada o (pre)vede mireasă lui Shiva. Cu încă două fecioare, se face preoteasă pustnicului. În ceruri, zeii îl slăvesc pe Brahma, trimorf, nenăscut născător, logos vedic început cu Om, îl ascultă numindu-le posomorârea pe rând, iar Vorbzeu-Vachaspati, desemnat de Indra, numără relele demonului Taraka, arestator de plăcere al soarelui, lunii, vântului, anotimpurilor, râurilor, riturilor şi virtuţilor: o, Atotputernice, dă fiinţă celui ce va distruge demonul. Dorinţa vă va fi împlinită, nu acum, nu de mine, ce l-am nutrit a nu muri aici şi-n altă parte are a fi distrus. Căutaţi a abate mintea lui Shiva de la pustnicie la nuntă cu Uma şi fiul lor, în fruntea voastră va libera fecioarele captive ale cerului.

Nedoritul de cel cu o mie de ochi - Indra/Akhandala - îşi caută cărarea salvării în frica de renaştere. Pe el îl întreabă Kama cui să insufle patima, val între maluri, ce castă sub jurământ să-te încolăcească, a-l doborâ pe însuşi Shiva din nevoinţă. Prietene, trăznetul mi-e neputincios contra celui sorbit în Brahman, numai tu, cu săgeată, cearcă să îndrăgeşti pe Shiva cu fiica Himalaiei, numai ea a-i purta sămânţa cum Brahma rostit-a.. Zânele-mi şoptesc de fata Muntelui aşteptându-l pe cel Etern, din asceză, acolo sus, în Himalaia, împreună, el în asceză. Kama porni în tărâm himalaic, spre Shiva, cu primăvara – Madhu - şi a lui soaţă Rathi. Săgeţi înflorite scriseră cu albine numele lui Kama, transpirară frumuseţi, cutremurară asceţi, înfiorară perechi. Al albinei bău miere cu ea din unic potir înflorit.

Al antelopei negre o împunse blând şi ea închise ochii. A elefantului şi-l adăpă din gura ei şi cu polen de lotuşi. Copacii muguri soţiilor liane, sân de floare. Shiva şi auzind corul zânelor cereşti, tot adânc medita. Atunci bos-ul Nandi le făcu semn de astâmpăr cu toiagul de aur, pădurea parcă se pictă, nemişcate ramuri, roiuri de albine mute, păsări nemaiciripind, fiare nemairăgind. Ferindu-i privirea, Kama intră în pustia lui Shiva împrejmuită de arbori nameru – şedea pe un altar de lemn de devadaru, coperit cu o piele de tigru. Drept, în virasana, umerii abătuţi, lotusul palmelor înflorit pe coapsele încrucişate. Pletele în aer, cu şarpe. Pupile imobile, gene groase în jos. Nerespirând, nor neudând, jar nevântuit. Capu-i răsare raze. A ajuns eternul. Amorul Smara uitându-se la cel cu trei ochi nu mai văzu că-i lunecase din mâna tremurândă arcul cu săgeata.

Păli atunci la vederea frumuseţii fiicei Muntelui, între surate silvane, în flori de primăvară decolorând rubine, aur, perle, liană însorit înveşmântată, cu sâni de floare grea, petale pe coapsă, al doilea arc, cu lotus alungând albina a-i sorbi respiraţia de pe buze. Mădulare fără cusur, însăşi soaţa lui Rati s-ar fi ruşinat. Uma s-a apropiat de altarul lui Shiva, domnul ei vrut, ce tocmai prinzând în sine lumina eternă numită paramatman ieşea din contemplaţie, rerespirând, înlesnind virasana. Nandi, cu plecăciune, crăiniceşte sosirea fiicei Muntelui stăpân din dorul de a-l sluji şi, la un semn din sprânceană, o lasă să intre la el. Uma plecându-şi capul, pică o frunză şi flori luciră printre slăbitele-i cosiţe negre. Adevăr grăitu-i-a Shiva, ia-ţi bărbat ce nu va umbla cu altă femeie. Kama, fluture în foc, tot ciupea coarda arcului, cu ochii la Shiva, în faţă cu Uma.

Atunci Parvati îi dăruie lui Shiva, răpit în asceză, un şirag de seminţe de lotus crescut în Mandakini

şi uscate de razele soarelui, cu mâna ei trandafirie. Cel cu trei ochi, din iubire pentru credincioşii

săi, fu gata să ia şiragul şi tocmai atunci zeul cu arc înflorat potrivi săgeata pe nume sammohana

prinzătoarea. Shiva, clătinat, mare la lună crescătoare, puse ochii pe faţa Umei, buză de bimba. Şi fata Muntelui înflorea, cu faţa jumătate răpită, cu ochii clipă, mai drăgăstoşi.. Atunci Shiva, ţinânduşi simţurile şi vrând să afle cauza tulburării inimii sale, privi împrejur. Văzu pe născutul cu mintea, Amor, pumn la colţul ochiului drept,umeri încovoiaţi înainte şi piciorul stâng strâns, gata să lovească din frumosul cerc al arcului său. Dintr-odată, un foc pustiitor ţâşni din cel de-al treilea ochi al său, a cărui mânie se iscase la tulburarea nevoinţelor, şi pe a cărei faţă sprâncenele erau năprasnice la vedere. Strigătele zeilor din cer, ţine-ţi furia, ţine-ţi furia, Doamne, ci focul născut din ochiul lui Shiva lăsă din Madana numai cenuşa.

Rati nu şi-a dat seama de moartea soţului ei. Disturgându-şi fulgerător piedica nevoinţelor, ca trăznetul lui Indra un copac, marele ascet, Stăpânul fiinţelor, împreună cu ai lui, dispăru din privire spre a fi departe de femei.. Fiica Muntelui, ştiind că dorinţa exaltată a tatălui ei, ca şi a propriului drag trup, s-a arătat a fi în van, şi prearuşinată, cum se petrecuse de faţă cu cele două surate ale ei, cumva s-a dus spre casă. Muntele a luat-o în braţe, închizându-i ochii de frica furiei lui Shiva, şi mergând pe calea lui ca un elefant cu un lotus în trompă. Atunci soţia lui Kama a fost trezită din transă de Soartă, a se învăţa cu văduvia. Se uita în neştire. O, stăpân al vieţii mele, eşti în viaţă? Văzu doar un om de cenuşă, din focul furiei lui Shiva. Jelea despletită, încenuşată. Trupul tău, amoruri, dus-iubire-mi, lotus sub val dezdiguit, mie-ţie pe plac, nu arunci o privire spre Rati a ta bocindu-te?

Cum te legam în cingătoare de mă porecleai, cum mă băteai cu lotuşi picurându-ţi polen în ochi. Ce-n inima-ţi, de eşti fără trup, iar Rati neatinsă? Te-oi urma pe calea spre lumea cealaltă, dar aceasta e înşelată de soartă, doar în tine stă fericirea fiinţelor întrupate. Cine altul, iubite, o mai purta iubitele prin trăznet de nor şi întuneric la iubiţii lor? O, fără trup, tu, lună, prietenul tău-trup acum poveste, arată-i faţa întunecată. Roiul de albine, strună arcului tău, zumzet de mila-mi. Răsari iar, chip de graţie, pune cucul dulce a revesti iubirea. N-am pace, o, Amor, mai tremurând cu capul plecat vechi, ascunse mângâieri dintre noi. Meşter amorului, port florile-ţi, iar tu nevăzut. Vino sămi termini culoarea piciorului. O să-ţi vin pe genunchi în cer, lăcustă pe rug. O, vrutule, c-aş fi rămas reproşându-mi-se. Cum să te împodobesc, plecatule în altă lume, din trup, din viaţă?

Unde ţi-e prietenul Madhu, încântarea inimii tale, înfloritorul de arc? O, vai şi el să fi fost trimis la drum de Shiva? Cu inima sfâşiată de strigătele ei de jale, săgeţi înveninate, Madhu se arătă dinaintea atotîndureratei Rati, a o alina. Zărindu-l, ea plânse amar şi-şi izbi pieptul să-l spargă, spunând, Uite, o, Vasanta, ce a rămas din prietenul tău. Cenuşa asta, pestriţă porumbiţă, fir cu fir o suflă vântul. Acum revelează-ni-te, o, Amor. Acestui Vasanta îi e dor să te vadă. Iubirea bărbaţilor o slăbi către femei, nu pentru un prieten. Prin ăst fârtat al tău, lumea toată, zei şi demoni, a arcului tău împărăţie, coardă tulpina lutusului, florile săgeţi. Dus ţi-e prietenul, nu se întoarce, lampă suflată de vânt. Cum eu aş fi mucul învelit în mizer fum. Lăsându-mă, pe Kama ucigând, soarta a făcut doar jumătate măcelul, când falnicul arbor e frânt de un elefant, liana lui se prăvăleşte.

Astfel, datoria asta către un prieten împlineşte-o, rogu-te, trimite-mă, de sunt sfârşită, soţului meu, punându-mă pe rug. Lumina lunii trece cu luna şi fulgerul se stinge cu norii. Femeia are de mers pe calea pe care a plecat bărbatul, şi lucrurile fără fiinţă o fac. Ungându-mi ţâţele cu cenuşa trupului iubitului meu, îmi voi da trupul focului ca pe un pat de frunze tinere. O, blândule, ne-ai ajutat ades să ne facem pat de flori, acum ridică-mi iute un rug, pentru asta îmi împreun mâinile în rugă. Apoi, prin fluturări ca ale vânturilor de miazăzi, iuţeşte focul pus mie, să ardă la repezeală: îţi e, în adevăr, ştiut că Amor fără mine nu poate o clipă trăi. După ce ai făcut-o, dăruie-ne o mână de apă la amândoi; prietenul tău, împreună cu mine, vom bea-o neîmpărţită în lumea venitoare.

O, Vasanta, la privegiul lui Kama, dă un fir de floare de mango, frunze tremurătoare, drag prietenului tău. O vorbă, în cer spusă, o alină pe Rati, astfel pregătită să-şi lase viaţa, precum primii stropi peştele din balta seacă: O, tu, soaţa zeului cu armă floare, soţul nu-ţi va mai fi mult de neatins, ascultă cum veni lăcustă în para din ochiul lui Shiva. Prajapati pofti la fie sa , aprins de Kama; curmându-şi pornirea, îl blestemă pe Kama ce astfel roada şi-o culese. Când Shiva, cu ochi buni văzându-i nevoinţele, pe Parvati o va duce la altar, iar binecuvântat, chipul lui Amor va

reîntruchipa. Astfel grăit-a Brahma, întru Dharma, slăbind blestemul lui Amor: nevoire şi norii dau şi fulger şi apă. Astfel, femeie dulce, păstrează-ţi corpul, cu soţul iar a se uni: la vremea ploilor iar curge râul băut de soare. Astfel o nevăzută fiinţă întoarse pe Rati din gândul morţii, iar Primăvara Vasanta o alină cu vorbă bună. Atunci soţia lui Amor aştepta sfârşitul nenorocirii ca luna împălezită de zi aşteptând noaptea.

Parvati, speriată cum Shiva arse pe Amor de faţă cu ea, îşi blestemă frumuseţea, răsplată de noroc iubitului. Vru să-i rodească frumuseţea prin nevoinţe, intră în samadhi, potrivă iubirii şi soţului. Muma sa, Mena, grăi: floarea de shirisha poate ţine o albină, nu o pasăre. Tatăl o lăsă pe un vârf plin de păuni. S-a înveşmântat în scoarţă şi iarbă, de-ar fi durut-o înainte şi o floare picurându-i din plete. Puii de căprioară îi mâncau din palmă, ochi în ochi, înţelepţi veniră s-o vadă în rugăciuni, dumbrava se făcu sfântă, cu poame pentru oaspeţi şi focuri rituale în colibe noi din frunză. A intrat în şi mai grea ispăşire, arsă de soare şi focuri sacrale, hrănită de lună. Picătură pe geană, pe buză. Noaptea, în pat de piatră sub fulgere. Vîntul viscolea zăpada despărţind perechea de păsări chemându-se. Mânca frunză, ispăşind tapas ca aspri anahoreţi.

În pădurea ispăşirii ei, se ivi un ascet în piele de antelopă, cu toiag şi voce plină: Lemnul de jertfă şi iarba kuşa pentru sfintele rituri sunt de găsit pe aici? Apa ţi-e bună pentru baie?De tine udate înfrunziră lianele purpurii ca buza ta nemaidată cu alaktaka? Ţi-e mintea la puii de căprioară cu ochii ca ai tăi? O, Doamnă din Munte născută, frumuseţea nu duce în păcat dacă pe tine şi asceţii te imită. Ai ales Dharma, fără gând la Artha şi Kama. Prieteni după şase vorbe, ori şase paşi, te întreb, născută în familia lui Brahma, în frumuseţe şi belşug, trup fraged, ce altceva ţi-o răsplăti ispăşirea? Ţi-ai lăsat podoabele tinereţii şi ai îmbrăcat scoarţa bătrânilor. În van ai căuta cerul, doar tărâmurile tatălui tău sunt ţara zeilor. De vrei să afli soţ, opreşte-ţi nevoirea, o nestemată e căutată, nu ea caut Vrutul tânăr ţi-o fi văzând cu inimă grea pletele plecate pe obraz, pe cine n-ai durea astfel arsă, ca luna pe zi, prea mândru de frumuseţea-i să nu-ţi vină iubitul dinaintea ochilor cu sprâncene arcate, o, Gauri, cât te vei mai schingiui, cine e acela? Sfiită, ascultându-l, ea se uita la prietena de alături, cu ochii fără colir, iar aceasta grăi: o, înţelepte, doamna voieşte soţ de nefermecat, de-a străpuns-o pe ea săgeata căutându-l, îndrăgostită în lacrimi, aiurând: unde te duci, gât de azur, înconjurându-l în închipuire, îl pictează, i se roagă: ştii tot, nu şi pe roaba iubirii tale, şi astfel veni cu noi în pădurea nevoirilor. Pomi sădi, roadele martore fură ispăşirilor ei departe de rod. Nu ştiu când de prietena noastră nevoitoare s-o îndura acela ca Indra plouând pământul.

Ascultând-o pe aceea şi ştiind secretele inimii lui Parvati, frumosul brahmacharin o întrebă de-i aşa pe Uma. Din greu vorbi a muntelui fiică: O, tu, măestru întru Vede, adevăr auzit-ai. Ascetul: Maheşvara iubeşte piaza rea, cum de-l vei fi dorind, cu braţ încolăcit de şerpi, mătasea ta cu lebede lângă un elefant de sânge, piciorul tău pictat cu alaktaka a păşi prin palat ori prin cimitir cu păr de hoit, de neagonisit cenuşa de pe rug, şi te-or râde oamenii după nuntă. Ochi monştri, fără obârşie, îmbrăcat în pustie, o, tu cu ochii de gazelă, ce, dintr-un soţ, poţi afla la cel cu trei ochi? Întoace-ţi inima de la ăst rău dor, nu irosi vedice rituri pe un ţăruş din cimitir. Ea-şi tremură încruntată răspunsul: Nu-l ştii aume pe Shiva; îl greşeşti nici ghicindu-i măreţia, piaza bună e a neliniştitului de prăpăd şi avere, el ţine lumea şi nimic nu-şi doreşte, sărac - izvor al bogăţiei, sălaş având în locul morţilor - stăpâneşte cele trei lumi, grozavă înfăţişare – chemându-se Shiva-blând-chip, nimeni nu-l cunoaşte în adevăr pe purtătorul de trident.

Nu-i poţi pricepe chipul, ce-i al universului, cu podoabe îngemănat ori cu şerpi, în valtrapuri de elefant ori mătăsuri, pe creştet cu un ciob de ţeastă ori cu luna. Firul cenuşii de pe rugul morţilor se sfinţeşte în atingere cu trupul său, cei din cer le dansează peste capete. Indra, călărind elefant în călduri, atinge cu creştetul piciorul celui fără avere mergând pe bivol. Tu, cu suflet pierdut, ponegrindu-l pe Domnul, încă ai spus un lucru bun – cum i s-ar şti obârşia de-i e părinte însuşi lui Brahma cel-în-sine. Destulă vorbă, fie ce-ai auzit, inima cu iubire i-o dărui. O, prietenă, nu-l mai lăsa să vorbească, păcătos e şi cine-l ascultă, altfel mă duc de aici. Şi cu scoarţa lunecându-i de pe piept o porni – ci Dumnezeu cel cu bivol, arătându-şi chipul de adevăr, o ţinu cu un surâs. Ea cu piciorul ridicat să calce nu ştia să meargă ori să stea, râu întrerupt de un munte. O, tu, cu svelte mădulare, rob îţi sunt, dobândit de ale tale nevoiri. – cum Dumnezeu-cu-luna-pe-creştet grăi astfel, ea-şi uită de ostoirea de la nevoiri, oboseala şi o învigora a rod.

Pe urmă Gauri trimise prin surată vorbă lui Shiva: Stăpânul munţilor m-o da, lui cere-mă. Promiţând – aşa va fi -, pedepsitorul lui Amor cheamă, în gând, pe cei şapte înţelepţi luminând cu aurele lor cerul. Cu ei se vădeşte şi Arundhati – ochii la picioarele soţului ei: şi mai mult îşi dori Shiva de soţie pe Parvati, bine augural religiei – mintea lui Amor prinse a spera. Ce încântare să-ţi fi amintit de noi, tu, cea mai binecuvântată dintre fiinţe, suflet tuturor creaturilor întrupate, ce avem de făcut? Zeul cel mare răspuns-a, prin raze: zeii copleşiţi de duşmanii lor mi-au cerut să am un fiu, ca un nor însetatelor păsări. Astfel doresc să-mi fie soaţă Parvati, pentru un fiu, precum jertfitorul strânge lemne arani pentru focul sfânt. Voi să o cereţi muntelui Himalaia pentru nunta cu mine. Să meargă şi reverata Arundhati.

Bine, spuseră, şi ajunseră în capitala Oshadhiprastha, răsădită Alaka, pe Gange, bijuterie fortificată, cu elefanţi şi lei şi cai Bila, cu Yakshas şi Kimpurushas pereche zânelor silvane, unde tamburinele bat între trăznete, copacii flutură steaguri, cristele înfloresc stele, amorezii nu ştiu de întunericul nopţii, tinereţea e ultima vârstă, nici un distrugător decât Amor. Ajunşi în palatul Muntelui, înţelepţii semănau reflexelor solare în apă. Cu buze minerale, braţe brazi, piept de stâncă se vădea a fi Himalaia, care, împreunându-şi mâinile, le vorbi înţelepţilor aşezaţi în scaune de trestie: vederea voastră bună îmi este ca o ploaie fără nor, un rod fără floare, mă simt luminat din neştiutor, aur din fier, or ca suit în cer de pe pământ, de-acum creaturile mă pot căută a se curăţi, ca pe un sfânt – doar Gangele şi spălătura picioarelor voastre mă sfinţesc, trupul ce mi se mişcă vă e servitor, cel nemişcat vă stă sub picioare.

Întinsele-mi mădulare nu ajung bucuriei că mă onoraţi, văzându-vă mi se spulberă întunericul din peşteri şi din suflet, n-aveaţi la ce veni, decât să mă purificaţi, vă ascult orice poruncă, eu, soaţa, fiica – viaţa familiei noastre. De două ori acestea se auziră, cu ecoul de prin caverne. Înţelepţii îndemnară pe Angiras să vorbească: mintea şi vârfurile îţi sunt asemenea, nemişcat Vishnu, Ganga, Hari, Meru – iată ce ne-a adus la tine. Al lunii pline domn, numit şi animan, ce ţine lumea, trăind în inimă, neînfricat de altă naştere, Şhiva însuşi îţi cere, prin cuvintele noastre, fiica. Vei face bine cu el a-ţi uni fiica precum înţelesul cu vorbele, pentru că o fiică dată unui soţ bun nu e spre părere de rău unui tată.. Celor mişcătoare şi stătătoare ea fie-le mamă, pentru că Shiva este tatăl universului. Zeii plecaţi dinaintea celui cu negru gât atingă apoi piciorul ei cu razele de pe creştete.

Uma este mireasa, tu cel ce o dă în căsătorie, noi o cerem, iar Shiva este ginerele. Fii, astfel, tată pentru tatăl universului, ce nu laudă pe nimeni şi e lăudat de toţi. Pe când cerescul înţelept astfel grăia, Parvati, lângă tatăl ei, număra petalele lotusului, privind în jos. După ce s-a uitat la soaţa lui, Mena, care încuviinţa, Muntele spune: Fata mea, eşti dată ofrandă lui Shiva; iar către înţelepţi: vi se pleacă soaţa zeului cu trei ochi. Arundhati o luă pe genunchi, îi lunecaseră cerceii când se plecase, mumei plângând îi spune de ginere că nu mai are altă soaţă, auspiciile hotărăsc nunta peste trei zile, înţelepţii plecară. la Shiva, îi spuseră, şi zburară în cer. Domnul creaturilor este nerăbdător a se uni cu fiica Muntelui, zilele-i trec din greu şi atotputernicului, dar celui de rând.

Himalaia e o casă, cerul pe pământ, Uma în mătase şi sunete de turyas, din cap până în picioar înflorată de neveste, cu tilaka pe frunte de la muma Mena. În Kailasa sfinte mume îl podobesc şi pe Shiva, albă cenuşa, nestemaţi şerpii, piele de tigru pe spinarea bivolului Nandi, văzută Kali cu albe cranii haină, Ganga, Yamuna, Brahma, Vishnu, Indra. Zei şi munţi se întâlnesc la nuntă, în Himalaia. Femei-ferestre la vederea zeului. Miremireasă. Aruncă orez în foc-martor. Brahma: fii mama eroului. Lakshmi îi umbreşte cu umbrelă de lotus. Sarasvati laudă ginerele pur gramatical, iar mireasa în simplă limbă. Se joacă şi o operă cu sentimente-moduri muzicale, gesturi de dans. Kama, iar în trup, săgeata îngăduită şi de domn. Zeii se duc, Shiva o face să râdă pe Parvati în camera nupţială. Ea, frică şi amor, ochi închişi, sărut, nu muşcătură, zârieturi nu rană, invăţăcea lui Shiva şi Patimii o sută şi cincizeci de anotimpuri.

To die for Sanskrit. Pete roşii pe pielea elefanţilor de 50 de ani.. Muzica vântului prin bambusul găurit. La o jertfă, Daksha nu şi-a chemat fiica, Sati, nici pe soţul ei, Shiva; ea s-a dus, totuşi, iar pentru că nu a fost băgată în seamă s-a aruncat în foc. Donizetti: La San Carlo se reprezintă în seara aceasta Bianca e Gerardo a compatriotului nostru Bellini, prima producţie frumoasă, frumoasă, frumoasă... chiar prea frumoasă, şi eu îmi voi da seama de aceasta peste cincisprezece zile, când se va reprezenta opera mea. Medeea. Operă în trei acte. Muzica de Luigi Cherubini, pe un libret de Francois Benoit Hoffman, după tragedia lui Corneille. Premiera a avut loc la 13 martie 1797, la Paris. Personajele: Medeea (soprană); Iason, soţul ei (tenor); Creon, regele Corintului (bariton); Glauke, fiica lui (soprană); Neris, confidenta ei (mezzo-soprană). Sclave, însoţitoare, argonauţi. Tangoul tigrului. Roman-operă în patru acte şi arii separate. Muzica de Vasile Menzel, pe un libret de George Anca, după Kumarasambhava de Kalidasa, mituri de Elena Niculiţă-Voronca şi Tudor Pamfile, e-mail de Ivona Pop. Premiera: Râmnicu Vâlcea, 2005/2006. Peronajele: Borges (bariton); Suedeza (alto); Shiva (bas); Parvati (soprană). Sfetnici, enoriaşi, avataruri.

Carmen Sylva: L’amour. I. Les enfants de l’amour sont generalement beaux et intelligents. Quelle critique de nos menages modeles!. II. Le soleil est premier amoureux de la fleur. Pour les jeunes filles, le soleil est quelquefois une lampe a demi eteinte. Comment voulez-vous qu’elles s’epanouissent? IX. L’amour maternel est un instinct; mais il y a des instincts qui ont un souffle de divinite. X. On devient pas mere; on l’est de naissance. La famille nombreuse satisfait la vocation; elle ne la donne pas. XI. Une maison sans enfants est comme une cloche sans battant. Le son qui dort serait bien beau, s’il avait quelque chose pour le reveiller. XIII. Le chant du rossignol et le miaulement des chats sont deux manieres d’exprimer le meme sentiment; mais, entre eux, ils ne se comprennent guere.

George Anca

vineri, 6 ianuarie 2012

Mari poeme indiene

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog