vineri, 29 martie 2019

MANI



MANI


The Hymn on the End of the World -
A Manichaean liturgical hymn in Parthian.

The message of heaven and the earth`s answer :

Hear, oh world, the words of the Lord!
We would invoke the gods that they may save us
from this evil age of tyranny, full of strife and unbelief.
Oh angels and twins, save us from all distress.
That time (the end) has come,
Just as the redeemer (Mani) has written.


LENAU

Trestia

Drueben geht die Sonne scheiden,
Und der muede Tag entschlief.
Niederhangen hier die Weiden
In den Teich, so still, so tief.

Und ich muss mein Liebstes meiden:
Quill, o taeno, quill hervor!
Traurig saeulseln hier die Weiden
Und in Winde bebt das Rohr.

In mein stilles, tiefes Leiden
Strahlst du Fernes hell und mild,
wie durch Binsen hier und Weiden
Strahlt des Abendsternes Bild


SURENDER BHUTANi

A Lonely Cry

In the face of an impending doom
one has possibilities to be angry
undocumented dreamers have lost their way
now it is a turn of nastiness to take over
or exploit whatever is left over in life
Exploring the inner turmoil
one will reach the dead end soon
the lies one has been telling
are part of the truth
which one has lived in the past
It is enough to be born once
a dark absurdist farce should be over
there may be the shame of survival
if it is prolonged in an idiom
one will have a lonely cry
in the universe

ABDELHAMID SENOUCI BEREXI

My dear friends,

The people have expressed themselves. He exposed his claims and claimed that it is a family affair. A lot of members of this great family have expressed themselves.
Many speak but little will get away!
What do we want?
- the safeguard and protection of our country, its unite and its territorial integrity.
- freedom and independence in decision-making.
- Justice and transparency.
- democracy and attachment to the values and principles that have guide our country from jughurta to our days through the charter of the soummam without forgetting all those who have been sacrifice for these values and principles.
On this solid base, build and consolidate our country!
The President of the republic will leave his position at the end of his mandate.... is it the time to hang him in the mud? He has been the representative of our country for a long time, he has committed our country in actions of international strategy of high stature that have given our country recognition and international respect.
Now he has announced his withdrawal from political life... Let's leave him in peace!
The people will have the republic that he calls for... but this republic will not be in chaos.
This Republic will be what the algerien people want and surely not what we show the reality in the Mena Space (Middle East, North Africa).
With Family, we have to dialogue! With Family, we need to find the solutions!

GERTA MULLER 

M-am gîndit la roza robustă din inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine cîştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decît un fleac de batist ofensat
cu mintea haihui


NICOLAE GRIGORE MĂRĂȘANU

Magul de apă
(chemările)
Veniţi să căutăm fluviul cu bule de aer, în care trupurile ca vidrele ni le vom îmbăia!, striga Magul de apă.
Şi noi, năzuind spre un ţărm mai bogat şi mai pur, alergam într-acolo, la malurile, ca nişte metereze de oase!
Şi, încrezători în chemările Magului, ne spuneam: trebuie să existe pe aici, pe aproape, fluviul într-atâta promis!
Şi, transfiguraţi de chemare, căutam pe unde piatra fusese şlefuită de valuri şi unde corăbiile adormite în nisipuri visau.
E aici, e aici, fluviul către care alergăm de o viaţă!, striga Magul. Undele-i nevăzute, iată, curg pe sub noi, peste noi şi prin noi!
Să-l găsim şi-a lui undă-miracol de dureri să ne spele!
Şi mai îndârjiţi scormoneam printre cranii şi prore, ca într-un cufăr aruncat în mare demult, de se burduşise albia jinduitului fluviu cu noi, cu sufletele care, în ritmica, legănata mişcare, de Marele Val aminteau!
Şi alte popoare de trupuri alergau tot să sape; să caute fluviul cu bule de aer. Dar ca lanul sub coasă şi ele cădeau. Şi un munte de oase eram! Şi eram fluviul cu bule de aer! În care, în amurg, ca vidrele în propria nemurire ne îmbăiam!

FLORIN COSTINESCU

Poveţe
Să nu strângi nuferi, o să sece lacul,
priveşte-le plutirea ireală,
eu nu ştiam că nuferii sunt anii,
că apa este veacul,
Să nu alungi pădurea, o să se piardă cerul,
străbate-o fără urmă şi fără de topoare,
eu nu ştiam că altminteri
mă va răpune gerul,
Să nu umbreşti culoarea că ochiul se închide
şi-o peşteră te fură cu braţe reci, de vid,
eu nu ştiam de somnul ce te strigă
cu voci de atlantide,
Poruncile zvârliră în sânge vechi năvoade,
nu căuta cenuşă în vatra ce nu arde,
nu încerca sămânţa să o rodeşti altunde,
decât acolo unde de-o chemi
îţi va răspunde,
Ascult şi azi o voce – nu ştiu de unde vine,
dar parcă-i tot mai rece în jurul meu
și-n mine...


OCTAVIAN SOVIANY

O să păstrăm parfumul lumii noastre
În nişte mici flacoane de cleştar
Zburlindu-ne mustăţile albastre
Spre prinţii cu bricege-n buzunar

Şi vom privi peisajele lunare
Din bolul plin de magice licori
Iar când veţi destupa pe coridoare
Preabunii nostri domni vizitatori

Sticluţele depuse mărturie
Pe poliţa din dreapta sub obroc
Va flutura perdeaua vişinie
Şi-o să miroasă trist a iarmaroc

Cu unchi şi cu mătuşi din diaspora
Ce sorb la rândul lor după perdea
Ceva otrăvitor ca mandragora
Din ceştile plăpânde de cafea

Dar mai ales la cinci şi jumătate
O să vedeţi când veţi privi pe geam
Că sunt cu praf de aur presărate
Perucile pe care le purtam


TRAIAN VASILCĂU

Psalmul Răbdării
Ai Răbdare, ninsoarea va trece,
Spală-ți ochii în ea, fă-i curați.
Mîna dă-mi, e timidă și rece.
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați.
*
Ai Răbdare, durerea va trece,
Ispășești prin ea ani întinați.
Acuprinde-mă, răul să plece.
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați.
*
Ai Răbdare, și moartea va trece!
Vom călca-o sub pași vindecați!
Și-om cînta, fiindcă-n noua Lui Lege
Dumnezeu ne-a rugat să fim frați!
27 februarie 2018


PUȘi  DINULESCU

Pescăruşul lui Cehov
La 18 octombrie 1896, Cehov îi scria din Petersburg fratelui său M. P. Cehov:
Piesa s-a prăbuşit cu zgomot. În teatru, stăruia o încordare apăsătore, nedumerire şi jenă. Actorii au jucat idiot şi infam.
De aci morala: nu trebuie să scriu piese.
Cu toate acestea, sunt sănătos, viu şi nevătămat.
Tătucul vostru,
A. Cehov
Eram în Belle-Époque, Modern-Style-ul, cum îi ziceau englezii sau Jugendstil-ul, după denumirea germană. Ruşii n-aveau o denumire proprie, după câte ştiu eu, dar, probabil, cum erau ei de franţuziţi pe-atunci, cred că preferau să-i spună şi ei, ca românii, Belle- Époque, destul de franţuziţi fiind şi noi, nu? Însă ruşii mai erau şi foarte nemţiţi, aşa că… mai ştii?
Oricum, era şi vremea dandy-smului, care, dintre scriitori, şi-l avea ca model pe Oscar Wilde. Cehov era născut în acelaşi an cu englezul. Din păcate, aveau să plece din viaţă repede şi unul şi altul, Oscar la numai 40, înainte să se deschidă ultimul secol al mileniului, iar Antoşa la 44 de ani, în 1904, după ce scrisese, într-o cadenţă de patru acte, patru piese geniale, neegalate până acum.
I-a rezistat numai Shakespeare, care nici el nu-ntrecuse măsura la trăit şi plecase la numai 52 de ani.
Iar Cehov se afla acum, în acest sfârşit al toamnei lui 1896, când era război în Africa de sud, între buri şi englezi şi tot în Africa italienii erau învinşi de etiopieni, iar la Paris, Alfred Jarry stârnea indignare cu piesa lui Ubu Roi, în care, în fine, se rostea pe scenă detestabilul cuvânt merde, adică căcat, scuzaţi cacofonia!
Mai erau evenimente, sigur: începea goana după aur în Alaska şi se deschideau olimpiadele moderne, din nou în Grecia, dar acum nu numai pentru greci.
Dar mai cu seamă să observăm schimbările cruciale aduse de civilizaţie, fiindcă tocmai acum începe trecerea de la civilizaţia calului la cea a automobilului şi a avionului, în fine e vremea când apare Freud, ridicând tenebrele de pe sex şi Madam Curie cu soţul ei şi cu radioactivitatea lor artificală cu tot.
Iar piesa asta, despre care-i vorba, Cehov o terminase cu un an înainte, când, la 21 noiembrie, îi scria din Melihovo, proprietatea lui de lângă Moscova, prietenului A.S. Suvorin:
Am terminat piesa. Împotriva tuturor regulilor artei dramatice, am început-o forte şi am terminat-o pianissimo. Drept rezultat, mi-a ieşit o nuvelă. Sunt mai curând nemulţumit, decât mulţumit şi, recitindu-mi piesa nou-născută, mă conving o dată mai mult, că nu sunt dramaturg.
In finalul scrisorii, îl anunţa pe Suvorin că îi trimite un exemplar, rugându-l:
— Să nu-l mai dai la nimeni să-l citească!
Dacă modestia lui era sau nu reală n-are nici o importanţă.
Mai multă importanţă are probabil un contemporan al nostru, e vorba de Mircea Dinescu, socotit de unii clasic în viaţă, care cică ar fi declarat, odată, la un restaurant:
— Să nu ne jenăm să fim geniali!
Iar apoi, cică, pe un ton cântat, se spune c-ar fi adăugat:
— Noi nu suntem golani, noi suntem scriitori!
Am făcut, din trecere, şi această referinţă, cred, numai pentru că şi soţia lui Mircea a tradus Pescăruşul. Şi chiar varianta pe care Andrei Şerban a pus-o în scenă. Aşa că nu-i vorba aici de nici o josnică luare la mişto a unui mare scriitor de azi, de aici, din Geto-Dacia noastră mioritică!

 GEORGE  ANCA

Pe front
         Casa e mică, oamenii mari. Câtă ţuică? Parcă satu' ăsta e mare aşa. Nici noi nu părem cine ştie ce. Adu şi tu o sticlă. Ia dumneata de bea cu invitatul dumitale. Că domnul Codru şi băiatu ăsta beau ei pe urmă.
         Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia? De aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu. N-o am numai eu, o are şi altcineva. Ştiu eu cine zici că o are, dar n-o are. L-am întrebat. Şi mi-e mi-o dă dacă o are.
         Doi erau. Unul se tocmea şi pentru o prăjină de pământ. Ălălalt nu vorbea cu oamenii din sat. Nimeni nu intra în curte, avea câini mulţi. Bea şi tu, că eu beau. Popa semăna a diavol. Înjura femeile: v-aţi tăvălit toată noaptea şi vreţi să vă spovedesc eu acum?
         Eram pe front şi într-o zi muream de foame, că nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă, ziua am trecut pe la un bătrân şi nevastă-sa să cerem ceva. Că n-aveau. Nu i-am crezut. În faţa casei, am văzut o căţea pe uşa beciului. Ştiu, ştiu, ai venit noaptea. Dar n-am îmblânzit întâi căţeau?
         Eu spun să ne dai şi nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm. Pentru voi am vin. Mai ai vin? Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e aşa bun. Adă vin. Hm, ieşii după vin şi nu ştiu cine e la poartă. Ia să mai ies o dată. E şi întuneric.
         Ei, aici stă unul Onică Bălşan? Am treabă cu el, e acasă? Cum, mă, ce să fie ăsta. Ce-ai tu cu el, mă? Îl cauţi, ai? Da' eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine să-ţi iau eu seama, nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor. Nu mă cunoscuşi, cumnate.
         Ţi-ai pus aia pe faţă. De unde ai luat masca? E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica şi fi-meu, am speriat pe toţi din vale, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc. Şi mă speriaşi şi pe mine. Eu îţi dădeam una. Mă speriasem şi eu de dumneata, ce mă făceam? Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învăţ cu ea. Urâtă. Şi mare. Fugi cu ea de-aci.
         Am glumit şi eu. Ştiu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi şi tu. Vino cu mine să scoatem nişte vin. Aştepţi la uşă că n-am luat felinarul. Şi cum vezi? Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Şi masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea. Ba nu. Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Şi e târziu, mă. Sâmbătă.
         Plecă ăla cu masca? Ce, mă, ţi-era frică? Nu mai vru să intre, bău ceva afară. Să dusă. Poate îţi iese dumitale dinainte, să te văd. Şi cu tine, hotîrât, dacă îmi iese înaine, râd de mă prăpădesc. Şi cum să-mi iasă, mă, înainte, dacă e cumnată-to şi se duce în vale, acasă. Eu mă duc în dealul ălălalt. Păi credeam că nu te duci.
         Nu mai dai pe la proorocul ăla din coastă? Pe la Ilie mai dau. Nebun eşti şi tu. Auziţi, când a divorţat Ilie de muiere, în tribunal ţinea capul într-o parte, să nu vadă cumva pe nevastă-sa. Şi ăsta: bine, măi nene Ilie, de ce să faci aşa? Păi eu mă duceam la ea şi uite aşa o pupam, şi pe partea astalaltă. Fugi, că eşti dracu', piei! Aşa i-a zis bietu' Ilie.
         Mai are planetă? O are. În istorie mă pricep, nene. Eu, în istorie şi-n scriptură. Dar tu cum te pricepi în istorie, nu ştii tu istorie, cât mai are lumea de trăit? Mult mai are, nene. Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea? De sute de mii de ani. Numără-le, nu ştii, să ţi le număr eu. Sunt două mii de la Adam până la... Până la cine, spune dacă ştii. Nu ştiu. Ştiam, dar acum ştiu altfel şi n-o să mai ştiu nici aşa şi pe urmă nici aşa, dumneata ce mai ştii ceva şi niciodată nu uiţi cum e.
         Spune, nu ştiţi. Spune, mă, Nae, tu. Purtau oamenii sticla-n buzunar? De secetă. Aşa e. Şi au pierit prin apă. Potopul. Pe urmă, peste două mii de ani. Sodoma. Lasă, frate. Gomorenii, mai pe urmă. Purtau foc toţi, şi-n gură, ca acum, şi au pierit prin foc. Dar de la Noe ce a venit? Babel. Uite vezi că ea ştie, voi nu ştiţi. Ea are revelaţie, e genială, ea ştie. Voi de unde să ştiţi, vă mai şi lăudaţi.
         Istoria o ştiu, o ştiu. Ştii istoria? Cred că o ştiu... Când a domnit Ion... Cunosc, domnule, şi cunosc şi frontul, aşa cum ştii dumneata biblia. Biblia? Biblia pentru tine e ţuica, pentru nevastă-ta eşti tu când te-ai întors de pe front. Ce e pentru tine biblia, Codrule? O să-ţi spun cândva alte lucruri. Mâine pe unde eşti? Mâine aş putea să vorbesc mai mult, acum mi-e gândul în altă parte.
         Unde? Ţi-e gândul la muieri, hoţule. Dar cred că nu ţi-e acolo. Ţi-o fi la ceva greu, la vreo comoară. Cine a găsit comoara din dealul lui Andrei? Îţi spun eu cine, Mărin, vedea de vitele lui Andrei. Boul cât e de prost şi tot a găsit ce n-a găsit Mărin, a dat cu cornul în deal, ca boul, şi a sărit pământ. Şi n-a sărit numai pământ, a sărit şi un ban. Au luat toţi oamenii. Păi Mărin i-a pus într-o copaie şi până acasă i-a vărsat pe drum. Au găsit toţi. Erau bani vechi. Ungureşti.
         Rămaşi de la Rudeni. De la Rudeni? Cam ţineau cu hoţii. Veneau hoţii, zavragiii, aşa le zicea, şi ei îi adăposteau, să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor şi se temuse. Fugise spre Argeş cu calul şi cu doi saci plini. Argint. O fi fost şi aur, mai ştii? Pe drum, i-au ieşit înainte şi l-au omorât. Au fugit şi banii i-au ascuns. I-a găsit Mărin.
         La ce te gândeai, biblia ta cum e? Ca acum, ca în noaptea asta. Bea matale ţuică, eu beau vin. Şi spaima mea vine de la ceva pe care dumneata îl cunoşti. Şi dumneata, nea Onică. El, nu, şi poate nici el. Soţia matale cunoştea şi ea ceea ce eu nu cunosc, dar acum a adormit, doarme cu capul pe masă, de obosită. Am venit în casa asta din întâmplare. M-am mutat în capul satului şi mi-am făcut casă şi-n pădure. L-am cunoscut eu şi pe tatăl tău. De-aia am venit din întâmplare, eu nu l-am cunoscut pe tatăl lui tata. Îl ştiu, l-am cunoscut. Am venit să te văd pe dumneata care l-ai cunoscut. Nu l-aş fi iubit dacă îl prindeam în viaţă.
         Era om priceput. O mai bătea el pe Gherghina, dar ştia multe. Era tâmplar mare. Mie îmi pare că un om, dacă ajunge la o vârstă, se poate simţi singur tatăl său. Eu nu mai sunt copilul tatălui meu. Am fost. Am vârsta pe care o avea el când mă năşteam. De aceea, pentru că nici pe el nu-l iubesc, mi-e dor de bunicu-meu şi aş vrea să-l fi văzut, să nu mă simt chiar orfan. Cu mama e altfel. Ea a îmbătrânit şi seamănă cu moarta de bunică-mea.
         Ştiu ce spui, dar e urât. Nu eşti tu liniştit şi pus pe trai cum e tac-to. Prin cap îţi pot trece toate câte sunt şi nu sunt, dar pe sub nas numai puţine, şi alea mă interesează pe mine. Nu pe mine. Eu am ce face. Eu stau acasă şi citesc. Văduv ca mine nu e prea rău. Unii cred că eşti nebun. Mie mi-a murit şi nu l-am văzut pe tatăl meu bun. Era copil când a murit. Mai mic ca mine, eu am 21 de ani şi jumătate, pe tata-mare l-am văzut, dar ce folos? Nu e bine să-ţi moară tatăl. Nici bunicii. Nici femeia. Dar să mori tu e bine? Eu voiam mereu să scap de moarte, dar nu-mi păsa. Voiam să mor numai ca să scap. Şi să nu mai mori. Păi n-am murit. Ce să mori tu? Nu băuşi rachiu. Nu mai băui, am fost beat toată săptămâna.


CRISTIAN  BĂDILIȚĂ

Iacob Mureșianu (1857-1917), alt geniu aproape ignorat de românii de azi. Profesor, compozitor, director al primei publicații cu specific muzical din România, Musa română, patriot și… tată de familie, Iacob Mureșianu a lăsat în urma lui comori. Din păcate, nici până astăzi compatrioții săi n-au fost capabili să le descopere și să le exploateze. Cel puțin un mare festival internațional ar trebui să-i poarte numele. Cel puțin o dată pe săptămână una din filarmonicile din România ar trebui să-i interpreteze compozițiile. Nu există înregistrări cu piesele sale, iar poemul oratoric Mânăstirea Argeșului zace în uitare aproape completă. (…) Mureșienii fiind greco-catolici, Iacob acceptă invitația mitropolitului de la Blaj de a fi profesor de muzică la Liceul și Seminarul din „Mica Romă”. Se va instala aici în 1885 și va rămâne treizeci și doi de ani, până la moarte. În 1888 se căsătorește cu Otilia Brândușianu, fiica unui avocat din Blaj, cu care va avea opt copii (în 1933 mai trăiau patru). Tot la Blaj va scoate publicația muzicală Musa română. Compune enorm și în diferite genuri (sacre și profane): o liturghie pentru cor bărbătesc (proprietatea mitropoliei blăjene); 15 piese bisericești; 52 piese pentru pian; 25 de piese pentru voce cu acompaniament de pian; 32 coruri bărbătești; 46 cântece populare; 40 coruri mixte; 10 coruri pentru femei. În total, 269 de compoziții. Lucru la fel de important, Iacob Mureșianu creează, la Blaj, o adevărată școală de muzică și compoziție. săi, care-i vor edita, ulterior, opera, se numără Tiberiu Brediceanu, Guilelm Șorban (faimos pentru compozițiile pe versuri de Eminescu și Coșbuc: „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soț” etc.), Augustin Bena, Nicodim Ganea, geniu ajuns nebun în ultimii ani de viață" din albumul Cristian Badilita si Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc, în curs de aparitie la Editura Vremea; detalii aici: http://badilita.simplesite.com/441480398).


 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 MISTICA CREAŢIEI CREŞTIN-ORTODOXE în SPAŢIUL CONCENTRAŢIONAR
                                                       POEŢII CRUCII

                                                     
                                                    

   „Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie
   foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie
   pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn
   a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”
   (DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)

   Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

   În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a  întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ...

   MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.

   Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.

   La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.

   La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.

   Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

   REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost  POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.

   S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.

   Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

   Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.

   Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.

   Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

   Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII. 

    Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

   Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

   Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

   Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

   Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.

   Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.

   „Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse... Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

   Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.
     Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.
     Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

   În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.

   Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.

   Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.

   Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.

   Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.

   Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.

   Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.

   Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:

    Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.”  (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

   Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.

   Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!

   Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!

   „Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:

   „Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)

   Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:
   Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!

   Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))

   Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei,   Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.

   La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.

   Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.

   Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.

   În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau  o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi...

   Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.

    Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.

   POEŢII CRUCII

   În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.

   RADU GYR

   Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.
   Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).
     Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.

   Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.

   Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.

   Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.

   Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.

   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   „Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!  (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

   Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi  florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina destinului său s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească.

   Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, luminile astrale. Din albul crezului mărgăritar şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă, iar setea, foamea, lanţurile şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie şi rogojinile însângerate. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă,iar clopotele pretutindeni bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.


   DEMOSTENE ANDRONESCU

   „Am început să scriu poezie, pentru că aşa
   intram mai uşor în legătură cu Dumnezeu.”

   Demostene Andronescu s-a născut în comuna Câmpuri-Vrancea la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, în 3 Decembrie 1927, într-o familie de buni creştini. Absolvent al Facultăţii de Istorie, deţinut religios între 1952-1964, la Jilava, Gherla, Aiud, mărturisitor şi poet al Crucii, redactor şef-adjunct al revistei Puncte cardinale, între 1991-2010, membru A.F.D.P.R., autorul volumelor: Peisaj lăuntric (versuri), Ed. Puncte Cardinale, Sibiu-1995, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti-2011.
   Vrânceanul mărturisitor pare o statuie impunătoare dăltuită din cremene, stârnind o autoritate clasică, sobră, cu ochi de fulger, cu părul nins şi sufletul luminos.
   În altă ipostază arată ca un Brad înalt, cu ramurile largi, cât să cuprindă o Vatră străbună, încă verde, vânjos, falnic, nefrânt de vitregiile vieţii, înfipt adânc sub streaşina cerului pe o coamă semeaţă din veşnicii Carpaţi, scrutându-şi privirea şi dorul peste ţară şi Neam într-o părintească şi sublimă veghere.
   În poezie este la fel de viguros, combativ, energic, sfredelitor, pătrunzător, arzând ca un rug ce nu se mistuie, pentru a lumina continuu în jur, iubitorilor de poezie şi rugă. Îşi îmbracă versul în catifea verde şi metafora în brocart regal. Mărturisirea de credinţă a ţesut-o din porfira inimii sale dăruitoare. În tot ce a trăit şi a înfăptuit Demostene Andronescu, fie în libertatea îngrădită, fie în libertatea carcerală, a fost cavalerul luptei pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru idealul Patriei, pentru reaşezarea Naţiei în făgaşul ei spiritual, creştin, demn, cultural.
   Poetul Crucii nu se vaietă, nu plânge, nu îndură, ci se revoltă, ţipă, suferă ca un spartan, năvăleşte ca o şarjă a unei cavalerii eroice, aducând biruinţă flamurei sale. 
   Poezia sa este cultă, limpede, liturgică, curgătoare ca apa unui râu de munte grăbită să astâmpere setea eroilor bravi, să aducă binecuvântare şi hrană celor flămânzi de sublim, tăioasă ca o sabie de Toledo ce despică răul din rădăcină, ca un diamant grandios cu cristale adamantine de mii de carate, piatră preţioasă ce separă cu o rafinată precizie albul Zorilor de negurile nopţii, albastrul voroneţean de cenuşiul deşertului, isihia pustiei de babilonul citadin, surâsul divin de încrâncenarea umană.
   Curcubeul poeziei sale se revarsă precum Cumpăna apelor peste măreaţa Dacie.
   Rădăcinile lirismului său catehetic au răsărit din verdele primăvăratec al tinereţii sale frânte de temniţele încremenite din piatră şi din sângele cald, curat, sacru, prelins pe aleile concentraţionare ale încercatului şi prigonitului său destin carceral. 
     
               UNDE-S NEBUNII ?

   „Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.// Tacută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi-a nemărginirii,/ Şi-ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii-n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;/ S-a-mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,/ Acestui veac să-i pună dinamită/ Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii,/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...// Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,/ S-o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu-n coarne/ Şi-acestui veac să-i surpe temelia.”  
   (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014)