George Anca: Mantre vedice în cultura română

Recitalul va include poeme din Eminescu şi Gyr.

Rugăciunea unui dac este vedică.

Poezia de temniţă a lui Gyr este mantrică.
Poetica mantrică e clară în "Lanţuri".

Vom aniversa astfel şi pe Eminescu, şi pe Gyr, şi Vedele.

Un 2012 mantric,

George Anca

Stelele-n cer

Mihai Eminescu

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele,

Tremură largele

Vase de lemn;

Niște cetăți

Plutind pe marile

Și mișcătoarele

Pustietăți.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Și necuprinsele

Drumuri de nori.

Zboară ce pot

Și-a lor întrecere,

Vecinică trecere

Asta e tot…

Floare de crâng,

Astfel viețile

Și tinerețile

Trec și se stâng.

Orice noroc

Și-ntinde-aripele

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până nu mor,

Pleacă-te, îngere,

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Mihai Eminescu

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,

Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,

Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi

Aum cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Și din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet și lumii fericire,

El este-al omenimei isvor de mântuire

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,

El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers

Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,

Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

Ș-acela dintre oameni devină cel întâi

Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,

Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…

Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,

Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,

Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,

Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,

Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă

Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Doina

Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s’a,

Ca nu mai poate strabate

De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân la Mare

Vin Muscalii de-a calare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Si strainul te tot paste

De nu te mai poti cunoaste.

Sus la munte, jos pe vale

Si-au facut dusmanii cale,

Din Satmar pân’ în Sacele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român saracul!

Îndarat tot da ca racul,

Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,

Nici îi este toamna, toamna,

Nici e vara vara lui,

Si-i strain în tara lui.

De la Turnu ‘n Dorohoi

Curg dusmanii în puhoi

Si s’aseaza pe la noi;

Toate cântecele pier,

Sboara paserile toate

De neagra strainatate;

Numai umbra spinului

La usa crestinului.

Îsi desbraca tara sinul,

Codrul – frate cu Românul -

De secure se tot pleaca

Si isvoarele îi seaca -

Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Archimandritului

Toata grija schitului,

Lasa grija Sfintilor

În seama parintilor,

Clopotele sa le traga

Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,

Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,

Ca sa ‘ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt,

Sa te aud din corn sunând

Si Moldova adunând.

De-i suna din corn odata,

Ai s’aduni Moldova toata,

De-i suna de doua ori,

Îti vin codri ‘n ajutor,

De-i suna a treia oara

Toti dusmanii or sa piara

Din hotara în hotara -

Îndragi-i-ar ciorile

Şi spănzurătorile

BLESTEMUL AIUDULUI

Radu Gyr

Aiudule, Aiudule,

temnita crunta,

fa-te zaludule

piatra marunta.

Focul mance-te

ca nu te saturi.

Mereu vrei scancete

si bei oftaturi.

Vantul destrama-te

ca nu-ti ajunge

- si’n marea-ti foamete -

mereu vrei sange.

Apele faca-te

ape ca ele,

lacrimi din lacate

plans de zabrele.

Grindina ‘ndoaie-te

spele-te ploaie,

lanturi si geamãte

sa ti le’nmoaie.

Aiudule, Aiudule

fiara nauca,

face-te-ai crudule

scrum si naluca.

(Inchisoarea Aiud)

BASARABIE ROBITĂ

Radu Gyr

În Bugeac până-n Hotin,

bubă neagră şi venin.

Din Orhei până-n Liman,

junghi şi ţeapă de catran.

Cerul supt, cu şoduri slabe,

stă-ntr-o rână pe cocioabe.

Zarea zace-nvineţită

ca o piele tăbăcită.

Mlaştinile, în pustie,

fumegă otravă vie.

Putrezi, racii şi răspării

pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, -

soarele, pe picioroange…

Iese Foamea-n drum oloagă,

răşchirată pe mârţoagă,

şi cum horcăie, beteagă,

la oblânc, într-o desagă,

sună numai căpăţâni

şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea-n drum jegoasă,

luna-i stă pe umeri coasă.

Când rânjeşte,

pârjoleşte,

şi când geme,

ca-n blesteme,

vine molima – strigoiul -

ca să joace tontoroiul.

În amurg, -naintea porţii,

văduvele-şi cheamă morţii.

La răspântii, ca bezmetici,

plâng orfanii, trenţe, peteci,

umbre de sperietori

pentru corbi şi pentru ciori.

La răscruci,

bătrâni năuci

scuipă scrum, oftează tuci,

îşi fac cruci şi trec năluci…

Chem căruţe spre Tighina

cu oftica şi neghina…

Foame… pielea stă pe oase

ca o scoarţă viermănoasă.

Foame… pântecul se suge,

prins de şiră cu belciuge.

Foame… cleiul mâinilor

lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic

înghit stârvuri de calic,

dar la paznic venetic

joacă luna din buric…

Gheare lacome, de ciumă,

prind oftatul şi-l sugrumă,

şi pe drumuri lungi de brumă

smulg troiţele din humă.

Sub harapnice cu sfârcuri

cad bisericile-n smârcuri.

Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,

numai cântecul de jale

mai cutează să rămâie

împăiat ca o momâie…

Peste viaţă, peste ţară,

boleşniţa ca o fiară,

iar de-a lungul şi de-a latul

veneticii ca bubatul…

Uite, gheara hrăpăreaţă

cum ne-nfulecă din viaţă,

şi ne fură soarele,

sângele, hambarele,

ziua, dimineţile,

cerul şi fâneţile, -

şi ne lasă, şi ne lasă

numai foame şi pucioasă

şi luna rânjind, cleioasă,

lângă geam proptită-n coasă…

VECINUL CARE-A MURIT

Radu Gyr

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.

Era un vietas ofticos.

Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,

si-o noapte-a varsat sange pe jos.

Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila -

cand lacatu’n zori a svacnit.

Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.

Gardianul asa l-a gasit.

Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,

si’ntr’o patura rupta l-au pus.

Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,

si ei l-au luat si l-au dus.

Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii

cum lesul afara e scos.

Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,

vanat, taraganat si cleios…

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.

L-au luat si l-au dus de la noi…

Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,

ocnasul mort a venit inapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: – Hai, frate.

Am sarit de pe scandura mea.

Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,

si putreda-i gura zambea.

-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr’o dunga.

M’asteapta afar’ un landou.

Deasupra temnitei m’am plimbat cat e noaptea de lunga,

si plec cu landoul din nou.

Nu, nu m’au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,

in stele am grajd de aur curat.

Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,

noaptea’n celula mi l-am lucrat.

Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.

Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?

E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele

din lanturi sunind, in convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.

Sunt paturi albe sus, si sunt paini.

Ne-asteapta’n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura

si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

(Inchisoarea Aiud)

IISUS IN CELULÃ

Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.

O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !

Luna venea dupã El, în celulã

si-L facea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,

ochii adânci ca niste pãduri.

Luna-L bãtea cu argint pe vestminte

argintându-I pe mâini vechi spãrturi.

Uimit am sãrit de sub pãtura surã :

- De unde vii, Doamne, din ce veac ?

Iisus a dus lin un deget la gurã

si mi-a fãcut semn ca sã tac.

S’a asezat lângã mine pe rogojinã :

- Pune-mi pe rãni mâna ta !

Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã

parcã purtase lanturi cândva.

Oftând si-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libãrci.

Luna lumina, dar zãbrelele groase

lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.

Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã

si misunau pãduchi si guzgani.

Am simtit cum îmi cade capul pe mânã

si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genunã,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulã si era lunã,

numai Iisus nu era nicãiri…

Am întins bratele, nimeni, tãcere.

Am intrebat zidul : nici un rãspuns !

Doar razele reci, ascutite’n unghere,

cu sulita lor m’au strãpuns…

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .

Din lunã venea fum de cãtui…

M-am pipãit… si pe mâinile mele,

am gãsit urmele cuielor Lui.

RIDICÃ-TE GHEORGHE, RIDICÃ-TE IOANE!

Radu Gyr (închisoarea Aiud)

Nu pentru-o lopatã de rumenã pâine,

nu pentru pãtule, nu pentru pogoane,

ci pentru vãzduhul tãu liber de mâine,