marți, 25 februarie 2014

Colocviile de Marţi - Lingvistică, literatură și arte


Marţi 25 februarie 2014, a avut loc evenimentul cultural
Colocviile de Marţi  - Lingvistică, literatură și arte
Evenimentul a avut loc la Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”,
Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670



Împărtășim tema cu International Conference on Linguistic, Literature and Arts – ICLLA 2014 Hong Kong, China (15 feb), iar atelierul creativ îl empatizăm din New York, USA (21 feb). Aniversări în februarie: Galileo Galilei 450 (15 feb), Eugen Barbu 90 (20 feb)

Invitați:
Ion Andreiță, Livia Ante, Mircea Barsila, Surender Bhutani, Adrian Botez, Rodica Burdușel, Petru Costinescu, Pusi Dinulescu, Angela-Spica Djigola-Popescu, Nicolae Drăgulănescu, Silvian Floarea, Petru Frangopol, Neculai Hilohi, Horace Gange, Mihaela Georgescu-Delafras, Dimitrie Grama, Natalia Grosu, Sorana Gorjan, Om Gupta, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, K. Gajendra Singh, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiță, Claudia Negroiu, Cristian Radu Nema, Consantin Poenaru , Andrei Radu, Cornelia Rotaru, Adrian Sahlean, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Marius Stănescu, Nicolae Stelea, Lăcrămioara Stoenescu, Aurel Ștefanachi, Mihai Teodorescu, Ben Todică Nicolae Tomoniu, Daniel Vorona, Paul Wood, Eugen Zainea, Corneliu Zeana
Amfitrion: Dr. George Anca



Intervenții:
Constantin Poenaru: Centrul Român de Istoria Presei
Puși Dinulescu: Eugen Barbu
Bianca Beatrice Michi: Galileo
Viorel Speteanu: Căderea lui Cuza
Dimitrie Grama: Omul-mașină versus Indulgența de sine a omenirii
Mihai Teodorescu: Conceptul de paradigmă
Mihaela Georgescu-Delafras: A doua fază a campaniei Vestului împotriva României
George Anca: KOW, loc fizic si virtual în inima Madridului
Adrian Botez: Spitalul popular

Teatru de poezie
Recital Puși Dinulescu
























Lansări:
Emil Giurgiuca (in memoriam): Colocvii
Lucia Țenovici: Jurnal de dragoste și de război, Lucman
Domnița Neaga: Muntele din vis, Observatorul, Toronto, 2014
Florentin Smarandache: Cum îți așterni, cum vine altul și se culcă în locul tău.Gullup-Oradea, 2014
Nicolae N. Tomoniu: Ultimii soldați ai neamului românesc, Semănătorul, Tismana, 2014
Constantin Poenaru: Buletin de Istoria Presei
Nicolae Tomoniu: Semănătorul

Portrete: Cristian Radu Nema

duminică, 23 februarie 2014

D. Draghicesco: ADEVĂR ȘI REVELAȚIE - Rezumat și concluzie. Traducere din limba franceză de George Anca



D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE
II

Paris, Felix Alcan, 1934
Traducere din limba franceză de George Anca


REZUMAT ȘI CONCLUZIE (pp. 1035-1047)

Cu totul particular omului este infinitul nevoilor sale – strâns legate de infinitul pe care-l concepe inteligența sa -, este setea nesecată de știință, de putere, de juisanță (de fericire), de justiție și de perfecțiune. Aceste aspirații sunt la el atât de puternice, tenace și imperioase, încât el sfârșește prin a se persuada că poate să se sature, posedând deja mijloacele de a le satisface: omnisciență și atotputernicie. Astfel este atitudinea primă pe care el o manifestă de când ia în considerare raporturile sale cu lumea exterioară; este, cum s-a putut constata, atitudinea, alura care caracterizează mentalitatea magică la primitivi, la copii și la oameni foarte tineri.
Dar pe măsură ce experiența lor a provocat eșecuri și rezistențe, oamenii au recurs la satisfacții iluzorii (practici magice) sau factice (droguri, stupefiante, dansuri). Când aceste practici s-au revelat ca foarte precare, omul a conceput ideea unei ființe dotată cu toată puterea, cu toată știința și perfecțiunea de care el se simțea lipsit și pe care dorea să le posede spre a-și satisface nevoile și aspirațiile nelimitate. El a ajuns la un dublu proces psihic de abstracție și de idealizare, grație căruia el construi ideea metafizică a omului, dotat cu atribuții umane infinit amplificate și sporite, astfel întocmai cum sufletul uman și le-ar fi dorit. Poate astfel conceput și construit, este apoi hipostasiat și proiectat în lumea exterioară și se crede cu bună credință în existența sa reală exterioară. Acesta este Dumnezeul religiei. Puțin câte puțin și pe nesimțite, religia se substituie magiei și practicilor sale, căci Dumnezeu și practicile religioase încep să manifeste asupra lumii atotputernicia care lipsește omului și pe care magia nu i-o mai asigură. În Dumnezeu și prin Dumnezeu, omul este atotputernic și atotștiutor, pentru că Dumnezeu este conceput expres ca posedând aceste atribute. Sigur, omul nu poate exersa omnisciența și atotputernicia decât indirect, căci el nu obține ajutor și asistență divine decât prin forța solicitărilor și practicilor, care constituie cu precizie cultul și practicile religioase.
Dar cu timpul și cu evoluția socială și intelectuală a umanității, religia care, ca și magia, conține deja în germene arta și știința, începe, și ea, să se reveleze insuficientă și dezamăgitoare, și omul, devenit din ce în ce mai sceptic, se întoarce mai degrabă de partea științei, și religia se șterge puțin câte puțin pentru a lăsa mai mult loc științei. Extensiunea progresivă a vieții sociale prin cuceririle pe care le înregistrează istoria popoarelor și extensiunea și intensificarea cooperării umane, astfel obținute, determină sau facilitează progresul științelor și al tehnicii. Acestea procură omului puterea dorită, pe care el își imagina mai întâi a fi posedt-o și cu care el a înzestrat pe urmă zeii și pe Dumnezeu, în scopul de a exersa indirect această putere asupra lumii. Grație științei și aplicațiilor sale practice, lumea reală opune mai puțină rezistență dorințelor umane, voința sa de succes reușește mereu mai mult și eșecurile sale sunt mai rare. La limită, omul pare a putea dobândi realmente un sort de omnisciență relativă, procurându-i o relativă atotputernicie, cea pe care o concepe mentalitatea magică, știința și puterea sa apropiindu-se din ce în ce mai mult, ca urmare, de omniștiința și atotputernicia lui Dumnezeu.

*
**
Corect sau greșit, noi am identifica divinul cu ceea ce M. Bergson numește elanul vital – și de altfel nu suntem nici singurii nici primii a o face – și noi gândim că, chiar în concepția bergsoniană, elanul vital este cauza și sursa aspirațiilor și nevoilor ilimitate ale sufletului. Dar după această concepție, rolul intligenței ar fi mai degrabă deprimant și paralizant pentru elanul vital, prin faptul că ea descoperă și subliniază eșecurile sale și, pentru a evita aceste consecințe, instinctul de viață ar reacționa și, din sânul inteligenței înseși, ar face să țâșnească funcțiunea fabulatorie – care, pentru a reda vieții elanul său, forjează și coafează reprezentările antagoniste contra reprezentărilor eșecurilor. Aceasta ar fi sursa și rațiunea de a fi a magiei și a religiilor, creații fictive ale spiritului. Într-un cuvânt, rolul lor ar fi de a anula efectele inteligenței, deprimante și paralizante pentru elanul vital,
Dar, ceea ce noi am văzut în acest studiu, rostul inteligenței, al magiei și al religiei este, altfel, util și pozitiv pretutindeni în viața umanității. Inteligența este produsul cel mai eminent și mai eficace al elanului vital, căci ea este cea care, concepând infinitul, intensifică și lărgește infinit aspirațiile sufletului și manifestările vieții. Dacă ea semnalează eșecurile elanului vital, și dezminte că realitatea se opune apirațiilor noastre, ea este egalmente cea care furnizează vieții mijlocul de a le învinge. Pentru a le învinge, nu trebuie mai întâi să fie constatate și studiate? Cum am putut constata, acesta este scopul în care a conceput mai întâi magia, apoi religia și artele și, finalmente, știința și aplicațiile sale tehnice. Magia, religia și știința nu sunt deci simple și pure ficțiuni, ci creații mai mult sau mai puțin pozitive, a căror eficacitate crește, mergând de la magia propriu-zisă – trecând prin religie și știință – până la tehnica științelor aplicate, această neo-magie a cărei eficacitate și pozitivitate sunt în afara oricărei îndoieli.
Oricât de paradoxală, chiar absurdă ar părea, la prima vedere, mentalitatea magică, am constat, pe altă cale, că era fondată și deci legitimă. Am văzut, într-adevăr, că aspirațiile și dorințele umane: setea nesecată de știință, de putere și de perfecțiune – și speranța, convingerea de a o potoli prin magie au rațiunea lor de a fi în aceea că omul este singura ființă vie al cărei proces evolutiv continuă, fiind prelungit la infinit prin procesul istoric al societăților umane. Căci, cu siguranță, constatarea succeselor deja obținte, a satisfacțiilor deja realizate, prin cooperarea și solidaritatea sociale, această constatare face ca dorințele și nevoile umane să sporească și să nu cunoască limite. Grație progresului ilimitat al științelor, al tehnicii, al moravurilor și cooperării mereu mai largi pe care acest proces pare să i-l rezerve, omul, în ternenii evoluției sale sociale și personale, trebuie să realizeze o aproximare a divinului e care magia îl postulează și pe care religia îl afirmă.
*
* *

Care sunt așadar concluziile care se pot formula cu privire la natura umană, dacă astfel pare a fi destinul care îi este rezervat? Sigur, aproximarea lui Dumnezeu, pe care omul o va realiza în termenul evoluției sale, trebuie, cu necesitate, să se găsească în putere, în germen, în natura sa; ea se află acolo, într-adevăr, manifestându-se cu precizie în infinitul aspirațiilor și nevoilor umane. Am constatat și verificat de asemenea rolul decisiv și constant al istoriei și al societății în determinarea progreselor științifice, tehnice și etice (al căror scop este de a satisface dorințele și nevoile umane) precum și în geneza și evoluția ideii de Dumnezeu.
Există deci doi factori esențiali și supremi care domină și determină evoluția vieții umane și decid destinul omului pe pământ: divinul virtual, ca putere în substanța vie a umanității și 2) societatea și evoluția sa care oferă divinului virtual condițiile, hrana și atmosfera indispensabile înfloririi sale în umanitate.
Ideea de Dumezeu este, în consecință, ecoul virtualității divine care se găsește în fondul naturii noastre și ea este concepută sub presiunea nevoilor și aspirațiilor noastre nelimitate. Dumnezeu posedă puterea de a le satisface, fiind înzestrat de om, în acest scop, cu știința și cu puterea care-i lipsesc. În această virtualitate divină pe care procesul intelectual al abstracției, și corolarul său afectiv, își au rațiunea lor de a fi procesul de idealizare sau de sublimare. Ideea de Dumnezeu, practicile religioase, idealurile ca și utopiile sunt fructele acestui dublu proces psihic și, prin urmare, expresia manifestată a acestei virtualități divine. Ea este cea care permite, autorizează și explică a priori-ul judecăților sintetice, intuițiile, invențiile și divinațiile conștiinței și ale științei, așa cum rezultă din examenul filosofiei cele mai recente a științelor. Potrivit celor ce am văzut, descoperirile științifice și practice sunt conceptibile ca reminiscențe (anamneze) și ca revelații sau anticipare – reminiscență a ceea ce ar fi existat realmente într-un ciclu anterior sistemului nostru solar și anticipare asupra ceea ce va realiza la sfârșitul evoluției în curs a omului, a societăților umane și a acestui sistem însuși.
La rândul său, societatea umană și istoria care înregistrează evoluția societăților umane furnizează divinului virtual al naturii umane, adică dorințelor și aspirațiilor ilimitate pe care le exprimă și le manifestă, substanța și condițiile indispensabile realizării lor, satisfacerii lor reale. În ideea de Dumnezeu, se reține într-adevăr și se exprimă deci un dublu ecou: cel al divinului virtual, care este în om, și cel al realității grupurilor sociale în care trăiesc oamenii. Societatea, realitatea socială sunt cele care determină ecloziunea ideii de Dumnezeu în profunzimile obscure ale conștiinței noastre. Și prin aceasta societatea își găsește de asemenea expresia sa simbolică în ideea de Dumnezeu, și ideea de Dumnezeu evoluează în funcție de evoluția istorică a societăților umane.

*
* *

Cei doi factori, divinul și natura umană și socială, sunt sunt în așa fel conexați încât ei se implică și evoluează unul în funcție de celălalt. Religie și Societate, divin și soial sunt produsul unui proces de determinare reciprocă. Dacă divinul virtual existent în om determină dublul proces psihic al abstratizării și al idealizării, care creă idealurile și idealul suprem în ideea de Dumnezeu, atunci cu precizie procesul evoluției istorice și sociale a popoarelo este cel care oferă de o manieră pralelă și concomitentă condițiile de realizare inispensabile acestui ideal suprem și idealurilor subordonate.
Dumnezeu și idealurile etice pe care el le simbolizează și incarnează: caritate, bunătate, justiție, nu pot găsi condițiile și mijloacele realizării lor decât în eroii pe care îi procură succesiv evoluția istorică a societăților umane. Într-adevăr, factorul social este cel care furnizează condiția realizării idealurilor: utopii, mituri, legende, căci procesul istoric este cel care furnizează situațiile de fapt, eroii și geniile care trebuie să le realizeze efectiv. Dacă procesul psihic de idealizare devansează procesul de evoluție istorico-socială și furnizează astfel idealurile pe care acesta trebuie să le realizeze, este pentru că, precis, creșterea cooperării și augmentării considerabile a potențialului uman care rezultă din el face posibilă și chiar necesară realizarea acestor idealuri. Întotdeauna, socialul este cel care provoacă idealul și idealizarea, pentru că el oferă în același timp mijloacele de a le realiza. De asemenea, procesul idealizator, devansându-l totdeauna, merge paralel pari passu cu procesul de evoluție socială a umanității.
Cuceritorii, legiuitorii, reformatorii politici și morali sunt eroii care domină și efectuează evoluția istorică a societăților, sub diversele sale forme, realizând istoric idealurile, utopiile și legendele, după cum geniile artistice și științifice creează științele și capodoperele artistice. (1)

(1)Așa este, pentru a lua un exemplu, cazul idealului de justiție, care este unul din atributele esențiale ale divinității și pe care evoluția popoarelor trebuie s-o realizeze succesiv dar integral de-a lungul istoriei. Acest ideal se exprimă în ceea ce se numește impropriu poate dreptul natural, care este de fapt un drept abstract, rațional și prin urmare ideal. Dreptul ideal, sau justiția, este mai de grabă un drept divin, adică abstract, pentru că el este produsul procesului de abstractizare, în care se exprimă divinul virtual al oamenilor și care se exersează asupra realizărilor justiției empirice, adică a dreptului pozitiv care oferă generalitatea societăților umane, din care el extrage sensul și esența. Tot așa, se cuvine a-și avea sursa în poruncile lui Dumnezeu, precum decalogul, de exemplu. El poate fi considerat, în același timp și pe drept cuvânt, ideal, rațional, intuitiv, divin, social și uman, adică în conformitate cu natura omului și a societății, decurgând din ceea ce este în ea social și divin. Anume pentru a nu se fi recunoacut aceasta au fost angajate discuții fără sfârșit în jurul dreptului natural. (vezi Philosophie du droit et de Sociologie juridique, III-IV 1933). Legiuitorii astfel, precum cuceritorii, sunt considerați ca dumnezei sau ca agenți ai lui Dumnezeu, pentru că ideea de Dumnezeu reflectă operele lor. Dumnezeu fiind esența operelor lor. Astfel, monarhiile de drept divin există pentru că divinul este de sursă monarhică, reflectând în atributele sale atributele monarhiilor absolute.

Concluzia noastră poate deci fi formulată astfel: Dacă dumnezeu este conținut ca putere în natura umană, el va fi ceea ce omul îl va fi făcut în timpul evoluției societăților umane de-a lungul istoriei, sau nu va fi. Într-un cuvânt, el va fi ceea ce îl vor face oamenii.

*
* *

Or, creștinismul în general și Biserica catolică în particular, în doctrina și în practicile sale, au furnizat cea mai eclatantă confirmare și cea mai evidentă și elocventă ilustrare a acestei concluzii.
Într-adevăr, după doctrina catolică, Dumnezeu cere oamenilor, în schimbul asistenței sale, supunerea la ordinele lui, conformitatea activității umane cu anume învățături. Și, coincidență foarte semnificativă, se vădește că aceste învățături și aceste ordine, foarte dificile și adeseori foarte riguroase, dacă ar fi împlinite la literă, ar putea conduce umanitatea, cu timpul, la realizarea prin propriile sale eforturi a tot ceea ce imploră și așteaptă de la grația lui Dumnezeu. Așa-zisele comandamente și învățături divine nu sunt în realitate decât sugestii sau viziuni a ceea ce trebuie să fie activitatea și conduita oamenilor pentru a parveni prin ei înșiși la omnisciență, la atotputernicie și la perfecțiunea morală.
Pentru a realiza efectiv divinul în umanitate, am văzut că societatea s-a diferențiat în cetate profană (Statul) și în cetate divină (Cetatea lui Dumnezeu sau Biserica), prima specializându-se în a se consacra, mai cu seamă, realizării în umanitate, prin știință, omnisciența și, prin tehnică, atotputernicia și justiția; cealaltă specializându-se și consacrându-se mai îndeaproape să realizeze în natura umană, prin tehnica sa (rituri, sacramente), perfecțiunea morală a lui Dumnezeu, sfințenia, bunătatea etc.
Pentru realismul naiv al mentalității magice, Dumnezeu, cu perfecțiunea sa și puterea sa absolute și infinite, trebuie să existe realmente și, ca el, Regatul său și Infernul său trebuie să existe la fel de real pentru a primi sufletele după sentințele sale riguros juste. Totul este adevărat dar de o altă manieră. Desigur, umanitatea și societatea, la termenul final al evoluției lor, nu vor realiza decât o aproximare a divinului și a Regatului lui Dumnezeu, ceea ce pare să păteze pe Dumnezeu și Regatul său cu un relativism netăgăduibil și să-i facă improprii a îndeplini rolul lor tradițional. Dar Dumnezeu și Regatul său sunt concepute ca absolute, ca idealuri supreme ale oamenilor și ale societăților. Absolutul ideii de Dumnezeu și al Regatului lui Dumnezeu se explică prin natura însăși a idealului, care este o realitate absolută, o realitate limită. În absolutul lor, se reflectă infinitul conștiinței noastre, al dorințelor și aspirațiilor noastre, realizabile prin mijlocirea procesului de evoluție istorico-socială a umanității. Acest absolut poate fi și efectul unei exigențe psihologice. Într-adevăr, Dumnezeu, ca orice ideal în general, trebuie să fie absolut, inaccesibil și incomensurabil cu realul, pentru că aceasta îl face dinamogenic la infinit. Pentru a obține maximul posibil, trebuie cerut oamenilor maximul imposibil, căci ei nu sunt decât prea înclinați să se tocmească. Trebuie deci să existe marja între idealul cerut și real.
Sigur, pentru masele populare, dacă Dumnezeu n-ar exista realmente și n-ar fi absolut, el și-ar pierde forța sa infinit dinamogenică.
Fără îndoială, noua concepție impune responsabilități și eforturi mult mai mari și mult mai dificile decât cele ale credinței tradiționale. Aceasta era infinit mai comodă pentru că ea corespundea lenei noastre congenitale. Într-adevăr, Dumnezeul sau făcea totul pentru noi, cel puțin în aparență; el se putea mulțumi cu pasivitatea noastră. Noua idee de Dumnezeu cere să facem totul pentru Dumnezeu și în locul său, și mai întâi de toate tot ceea ce îl rugăm, de obicei, ca el să facă pentru noi. Desigur, pentru ca omul să se obișnuiască cu această nouă concepție, va trebui ceva timp, dar el se va acomoda la fel de bine cum s-a obișnuit la dispariția regilor și împăraților, sfârșind prin a învăța să se conducă și să se guverneze el însuși singur. Se înțelege de la sine că toți cei ce se vor retrage speriați din fața responsabilităților noii credințe vor rămâne atașați credinței tradiționale sau vor prefera perna moale a ateismului.
Credinciosul în noua idee de Dumnezeu va avea de învins anumite ostilități pe care le-au întâmpinat și primii creștini. El va fi ateu în ochii credinței tradiționale, cum fuseră primii creștini în ochii păgânilor, pentru că el nu va mai crede în Dumnezeul credinței tradiționale, real, concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal. Ateii
nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.
Este evident că noua noastră idee de Dumnezeu va fi inaccesibilă maselor largi populare, a căror mentalitate este întotdeauna naiv realistă și conservă o turnură de spirit cu totul magică și mistică. Așa cum le concepem noi, dogmele și sacramentele vor fi egal inacceptabile pentru comunul credincioșilor și ele nu vor avea asupra lor înșiși nicio priză atât timp cât aceștia vor rămâne la nivelul lor mental actual. De aceea, nu maselor populare adresăm rezultatele cercetărilor noastre, ci îndeosebi raționaliștilor neutri, oamenilor luminați, mai ales necredincioșilor neliniștiți, și chiar ateilor, stătuți și impenitenți, care nu sunt astfel decât pentru că au trăit prea mult conștiința a ceea ce este, în religiile tradiționale, perimat, incompatibil cu progresul spiritului critic al vremurilor moderne. Noi gândim că am făcut în locul lor eforturi și cercetări ale căror rezultate ar putea fi utile.Noi avem buna speranță că se vor persuada finalmente că există în Creștinism un veritabil tezaur de adevăruri valabile asupra vieții și asupra destinului omului aici jos, și a cărui singură dodie este de a se găsi conținut în formule inacceptabile spiritului evouluat al timpului nostru.
Fără îndoială, adevărurile esențiale ale doctrinei creștine vor rămâne aceleași în noua credință. Nimic esențial din doctrina și practica creștine nu va fi nici adăugit nici retranșat, așa cum, în republică, organizarea unui Stat poate rămâne în esență ceea ce ea era sub imperiu sau regalitate. Cu noua concepție a lui Dumnezeu, societatea civilă nemaidiferind de societatea religioasă, incompatibilitatea lor actuală încetând, Statul nu va mai putea fi în conflict cu Biserica. Ba dimpotrivă: Stat și Biserică, credință și știință se pot amesteca și fuziona pentru ca o armonie perfectă să domnească în societăți precum și în spirite. Se va obține astfel unitatea morală și mentală a maselor cu elita. Învățăturile etice și religioase fiind aceleași, elita le va concepe după nivelul său mental care trebuie să fie un realism reflectat, masele după mentalitatea lor care nu va înceta poate niciodată a fi naiv realistă și prin urmare și magică. Dar unitatea morală a spiritului modern, astfel obținută, va fi mai curând formală, căci unitatea reală nu va fi atinsă decât atunci când mentalitatea maselor populare va fi încetat să fie magică cum este astăzi, când spiritul realist al științelor va fi cucerit aceste mase și va schimba această mentalitate.

Concpută de această manieră realistă, noua idee de Dumnezeu poate de acum servi drept criterium suprem în studiul problemelor sociale practice care ni se vor pune. De acum, Dumnezeu, ideea de Dumnezeu, va fi majorul tuturor silogismelor practice, minorul lor fiind situația de fapt prezentă și aceea care se desenează în tendințele generale ale actualității. Se va proiecta, se va judeca și se va decide totul din punct de vedere al lui Dumnezeu – adică așa cum dacă ar trebui ținut seamă de ceea ce ar fi avut de zis un Dumnezeu care ar exista realmente, iar aceste decizii vor trebui să fie totdeauna din acelea care cu precizie vor arăta ce trebuie să fie făcut pentru ca Dumnezeu și regatul său, încă imaginari, să fi în fine din această lume.
Această răsturanare a raporturilor între morală și Dumnezeu a fost deja propusă de Critica Rațiunii practice de Kant. Înainte de Kant, se avea datoria morală, pentru că se avea într-adevăr Dumnezeu care o comanda; după el, există Dumnezeu, pentru că există, într-adevăr, datoria morală care îl verifică. De acum înainte oamenii vor avea de dat seamă pentru actele lor, nu unui Dumnezeu care există realmente, ci unui Dumnezeu care nu se va realiza efectiv decât prin ce va fi nobil, mare și moral în înseși aceste acte.
Generațiile succesive și indivizii vor fi responsabili pentru viața lor, actele lor, lucrările lor și pentru credința lor, către Dumnezeul pe care activitatea lor, credința lor și viața lor aveau misiune de a le efectua. Se vor examina, de exemplu (pentru a ne menține în actualitatea momentului) problema S. D. N. (Societatea Națiunilor) – adică a internaționalismului și a suveranității națiunilor -, cea a dezarmării și a păcii, problema socială a raportului proprietății și a capitalului cu munca, cea a democrației, cea a natalității etc., etc., se vor examina toate aceste probleme din punct de vedere al lui Domnezeu și al Cetății lui Dumnezeu – (și acesta va fi obiectul celei de-a treia părți a acestui studiu).
Așa va fi pentru că concluzia la care noi am ajuns în acest studiu este că: 1 ideea de Dumnezeu este expresia celui mai înalt ideal al sufletului uman și Cetatea lui Dumnezeu forma cea mai ideală a societății umane și că: 2 evoluția istorică a omului și a societăților umane trebuie să reușească realizarea acestor idealuri supreme care, de altfel, răspund, incarnându-le, celor mai înalte și mai nobile aspirații ale omului. Or, activitatea oamenilor și a popoarelor va tinde totdeauna și trebuie să tindă la realizarea acestor idealuri, căci aspirațiile pe care le rezumă și le incarnează sunt infinite, permanente, incoercibile și insațiabile.
Și de aceea toate soluțiile de dat problemelor care se vor pune oamenilor vor fi considerate din punct devedere al realizării divinului în umanitate și a Cetății lui Dumnezeu în Cetatea oamenilor.
Ele vor fi de acceptat sau de respins, după cu vor părea, în situația de fapt dată, să ducă la acest țel sau să se îndepărteze de el. Într-un cuvânt, la fiecare moment al vieții individului și a popoarelor, va trebui ținut seamă de două lucruri esențiale: exigențele lui Dumnezeu și ale Cetății lui Dumnezeu, și starea actuală a lucrurilor, astfel încât, în situația dată, să fie realizat maximul din ceea ce ea permite sau cuprinde.

Dumnezeu va fi ca steua polară, care dirijează evoluția umanității și a individului, și Cetatea lui Dumnezeu - sau realizarea sa empirică în S. D. N. - va fi busola luminoasă care va orienta evoluția societăților umane pe valurile sumbre ale infinitului.

joi, 20 februarie 2014

George H. Mead despre D. Draghicesco. Traducere din limba engleză: George Anca

George Herbert Mead 

GEORGE H. MEAD DESPRE D. DRAGHICESCO

Recenzie la Du Role de l' individual dans le Dterminisme Social și Le Probleme du Dterminisme Social, Dterminisme Biologique și Dterminisme Social. D. Draghicesco .


Du Role de l' individual dans le Determinisme Social . D. Draghicesco . Paris , Felix Alcan, 1904. Pp 367. Le Probleme du Determinisme Social, Determinisme Biologique et Determinisme Social. D. Draghicesco . Paris , Editions de la Grande France, 1903. Pp 99 .

M. Draghicesco , într-o broșură intitulată Le Probleme du Determinisme Social și într-o carte urmând cu un an mai târziu, Du Role de l' individual dans le Dterminisme Social, a prezentat o declarație asupra relației dintre sociologie și psihologie, care, în orice caz, scoate in relief puternic problemele legate de relațiile acestor științe .
În prima sa lucrare, M. Draghicesco se ocupă de diferența pe care el o concepe ca existând între științele sociale și științele naturale pozitiviste. Acestea din urmă, potrivit lui, servesc să profețească viitorul, printr-un studiu al trecutului. Trecutul le oferă faptele care în uniformitatea și invariabilitatea lor dezvăluie legile care determină succesiunea necesară a evenimentelor în viitor. Acestui grup de științe trebuie să aparțină biologia, iar dacă individul urmează să fie definit și analizat de o fiziologie și o psihologie dependentă de fiziologie, și de o sociologie care urmează același traseu, determinismul științelor sociale va fi cel al biologiei .
Îpotriva acestui fapt, autorul face un protest viguros. Baza protestului este că evenimentele de conștiință nu pot fi predicate, pentru că ele izvorăsc dintr-o sursă care se află mai sus decât cea a fenomenelor naturale. În primul rând, el constată că fenomenele de conștiință sunt de un caracter cu totul diferit . Ele sunt într-o mare măsură raționale și teleologice în structura lor, în timp ce fenomenele naturale sunt mecanice. De aici el trece la discuția despre natura relației dintre corp și conștiință. Ipoteza că conștiința este un epifenomen este respinsă din cauza eficacitatății evidente a conștiinței în conduita noastră, în timp ce doctrinele paralele ale materialismului și spiritualismului sunt trase în țeapa contradicțiilor și implicațiilor lor metafizice.
Alternativa pe care autorul o substituie acestei ipoteze este cea a societății, sau o conștiință socială generală (este imposibil să se determine pe care anume dintre acestea o are el în minte), care este matricea din care apare conștiința individuală. Relațiile sociale sunt reale , obiective , și, potrivit autorului, sursa tuturor stărilor de conștiință care se află mai presus de de cea mai simplă senzatie și impuls. În loc, deci, de un creier cu epifenomenul său, conștiința, care nu este decât umbra realitatății, acolo se află plexul social, care nu este doar ca o țesătură și bătătură de fapte, dar este, la urma urmei, însăși substanța conștiinței. Fazele mai simple, nereflexive, ale conștiinței ar fi, prin urmare, dependente de determinismul fiziologic al corpului fizic, în timp ce procesele superioare din care apare individul conștient s-ar ridica din și ar depinde de complexul social și determinismul său, un determinism care este teleologic pe când cel dintâi este mecanic.
Autorul aduce în această discuție problema moștenirii de trăsături dobândite, ajungând la concluzia că pot fi precizate numai acele trăsături care decurg din condiții permanente în mediul înconjurător, și care vor continua să aibă aceeași valoare pentru forme descendente pe care le-au avut acele forme parentale în care a apărut variația. El conclude de aici că acele condiții atât de instabile și variante precum cele ale mediului social nu pot fi, eventual, temei pentru moștenirea trăsăturile dobândite ale vieții conștiente. Astfel apare un alt tip de moștenire în lumea socială prin care caracteristicile dobândite sunt pronunțate pe calea instituțiilor sociale. Baza moștenirii în lumea biologică este că rezultatele dezvoltări au fost asimilate în textura materiei biologice, astfel încât forma-copil aduce caracteristicile sale complet determinate cu ea în lume; în timp ce în lumea socială forma vine pe cât posibil ca o pagină albă, cu nicio caracteristică încă înscrisă pe ea , dar gata pentru determinarea mediului său social prin educație și formare . Astfel, se face o distincție capitală între cele două lumi, care pare pentru M. Draghicesco cel mai important moment .
Așa cum am indicat, există o întreagă lipsă de analiză a acestei dependențe de mediul social. La un moment dat, autorul subînțelege că complexul social este un mediu obiectiv antecedent existent înainte de conștiința căreia îi este substratul într-un anume sens. Altădată el implică faptul că există o conștiință socială generală din care apare conștiința individuală. În timp ce părea să respingă poziția lui Wundt că această conștiință socială trebuie să apară în cea a indivizilor, el nu discută nicăieri în mod adecvat această asumare, nici relația acesteia cu o teorie a conștiinței cognitive.
Se adugă la aceasta prezumția autorului că evenimentele din lumea conștiinței pot rezulta din cauzație fără nicio serie fixă ori recurentă, și, finalmente, urmând pașii lui Tarde, sugerează că lumea socială este tânără în comparație cu aceea fizică; că nenumăratele ere necesare pentru a clădi sistemul solar și una din planetele sale au rezultat prin evoluție continuă într-un curs aproape invariabil al evenimentelor; că lumea socială este , prin comparație , decât într-o epocă de haos, comparabila cu stadiul nebular timpuriu al sistemului solar; că scientiștii care vor fi speculat la începuturi perioada nebulară nu puteau cumva prezice evenimentele ce aveau să vină în cadrul sistemului, așa cum pot acum prezice cu certitudine o eclipsă; și vedem că o mare varietate de considerații pe niveluri cu totul diferite logic sunt aduse în față. La un punct, el sugerează că este de conceput o perioadă viitoare când o astfel de evoluție va avea loc în cadrul lumii sociale, că se va petrece o integrare socială completă, astfel încât procesele de drept și metodă vor fi trecute complet în conștiința omenirii și toate acțiunile sale vor fi determinate, așa cum sunt evenimentele mecanice ale lumii fizice. La un alt punct el implică faptul că inițiativa conștiinței face orice astfel de rezultat o imposibilitate.
Când ne întoarcem la cartea lui M. Draghicesco despre rolul individului în determinismul social, găsim un efort mai detaliat pentru a dovedi identificarea sociologiei și psihologiei, care este teza finală a broșurii sale . El insistă din nou că lumea fizică nu poate fi la temei pentru explicarea conștiinței din cauza complexității extreme a conținutului conștient. Pentru autor, lumea fizică este extrem de simplă, făcută din serii care se repetă fără excepție, neoferind nicio varietate, pe de-o parte, și niciun principiu de sinteză, pe de alta. Varietatea și activitatea sintetică sunt acceptate a fi condițiile conștiinței noastre personale, iar varietatea infinită a lumii fizice și sintezele sale sunt oarecum disprețuitor respinse ca fiind destul de inadecvate pentru trezirea conștiinței reflexive umane, în timp ce acestea ar putea fi suficiente pentru stimularea proceselor vitale ale formelor animale inferioare . Mediul social este cel la care trebuie să ne uităm pentru condițiile în care poate apărea reflecția .
Procesele sociale, în plus, merg în paralel cu psihologicul. Întreaga evoluție socială este un proces de integrare, iar această integrare are două faze ale sale, care răspund direct celor două cerințe ale conștiinței reflexive. Toată istoria arată societatea măturând continuu tot mai multe comunități una în alta, în timp ce însuși acest proces de creștere a extensiei societății implică o diferențiere a noilor funcții sociale și o organizare mai profundă decât ar fi putut exista în oricare dintre comunitățile mai mici . Această mișcare este atât de continuă și neîncetată încât nu i se poate pune nicio limită, cu excepția integrării finale a rasei, deși pas cu pas cu această răspândire a vieții comunitare, trebuie să crească adâncimea și intensitatea conștiinței sociale. Atunci, aici avem ivirea continuă a sintezei noi și neîncetate.
Dacă vom examina procesele de conștiință și procesele sociale mai în detaliu vom găsi că percepția este exprimată în termeni de psihologie modernă ca o formă de sugestie, că asociația de idei revine la procesele de atenție și repetiție, și că atenția este decât expresia subiectivă a prestigiului, autoritatea cu care un element din mediul înconjurător ne comandă, în timp ce repetarea este o chestiune de educație, dacă luăm educația în sensul său cel mai larg. Dar sugestia și prestigiul , autoritatea și educația pot fi concepute doar din punct de vedere social . Avansând la imaginație, este de a fi identificată cu invenția, iar abstractizarea cu funcționarea controlului social prin legi și obiceiuri, în timp ce activitatea voluntară își găsește marea și de adâncime expresie în ceea ce M. Draghicesco definește ca geniu. Geniul este persoana care dă expresie noii legi și prin identificarea lui cu mediul său pe de o parte , și inițiativa lui, pe de altă parte, imprimă ideea asupra comunității , și ridică masa până la ea , astfel că ideea devine o parte din conștiința întregii societăți.
Aceste legi sociale sunt inculcate tinerei generații, prin toate instituțiile sociale . Schimbările care au loc trebuie să facă acest lucru prin geniul care face avansul posibil, care este voința socială . Avansul este necesar datorită însuși procesului de continuă integrare socială care implică absorbția neîncetată de conținut nou și tot neîncetată organizare nouă. Concluzia întregii materii este că psihologia este decât pedagogie aplicată , declarația în termeni individuali ai operației prin care societatea își controlează membrii, și ia din timp măsurile necesare pe care le implică integrarea socială. Astfel, sociologie și psihologie devenin identificate, fiind decât aceeași știință privind spre același domeniu prin ferestre diferite.
Recenzentului îi pare o chestiune de nicio mare importanță că un paralelism complet se poate urmări între conștiință și mediul pe care-l cunoaște. Cunoașterea este universal recunoscută ca fiind constructivă, așa încât astfel de paralelism între proces și produs este de așteptat. Cu siguranță, ceea ce M. Draghicesco reproșează psihologului fiziologist că face este ceea ce el a făcut cu niciun mandat mai bun ca psiholog social. Psihologul a subliniat că lumea fizică este alcătuită din reprezentările noastre, că legile sale sunt doar asociații ale ideile noastre, și că obiectele sale au unitatea apercepției noastre sintetice . Dacă ar fi fost de conceput că o conștiință ar putea obține o putere de sinteză din sintezele care-o afectează prin mediul său , cu siguranță, acestea puteau fi găsite în lumea științei fizice. James Mill a dedus asocierea ideilor din succesiunea de evenimente în natura fizică despre noi . Dacă stimulul social poate comanda atenția noastră, cu siguranță cel fizic a exercitat această autoritate pentru perioade mai lungi, și obiectele sale au dat mai departe sugestiile cu care impulsurile native au răspuns la percepția naivă. Legea naturală prezintă cu siguranță cazuri clasice de abstractizare, și cine va trage linia între impuls și voință? Există , totuși , o problemă ridicată aici care merită o analiză mai profundă decât îi acordă M. Draghicesco. Este problema relației individului, de care se ocupă psihologia, cu acel proces de conștiință în ansamblu. Pe de o parte acest lucru este cu deosebire o problemă de psihologie socială, dar problema care apare deodată este dacă individul cu care se ocupă psihologul este același cu cel al sociologului. Autorul nostru insistă că sunt aceiași și că științele sunt doar o știință .
Există un punct de vedere din care obiectul social pare esențial diferit de cel al percepției fizice . Celelalte sine stau pe o bază diferită de cel a obiectelor fizice. Obiectele fizice sunt doar obiecte de percepție, în timp ce alte sine sunt subiecte perceptive precum și obiecte percepute . Se pune întrebarea dacă această diferență are vreo semnificație pentru procesul de cunoaștere . Înțeleg că simțământul acestei diferențe este ceea ce stă în spatele poziției autorului după care conștiința socială stă pe un plan mai înalt decât conștiința fizică. și prevede mecanismul de cunoaștere în sine. Potrivit prezumției sale, conștiința reflexivă, reprezentativă este esențial o conștiință socială.
Pusă în termeni oarecum diferiți, situația este aceasta : cunoașterea este în esență un proces de sinteză care implică un sine organizator, dar acest sine apare numai în măsura în care alte sine, alii, apar în conștiință . Profesorul Baldwin în a sa Dezvoltare mentală a descris, poate , la fel de satisfăcător ca orice psiholog, procesul prin care personalitatea proprie a copilului rezultă din diferențierea unei conștiințe sociale generale într-un ego și alii. Și aceste alte sine sunt acceptate ca subiecte ca întru subiectul cunoscător, și deci nu ca obiectul cunoascut. Acest fapt, din punctul de vedere al eticii, este de o importanță capitală. După cum a afirmat Kant, aceste alte sine nu pot fi simple mijloace așa cum sunt obiectele fizice. Ele trebuie să fie recunoscute ca scopuri . Are vreo importanță acest fapt pentru psihologia cunoașterii? Dacă ne întoarcem la conștiinta imediată, nu găsim nici o dovadă directă specifică a unei valori cognitive care să fie inerentă în percepțiile noastre sociale în comparație cu percepțiile fizice . Una este la fel de reală precum cealaltă . Din punct de vedere psihologic, intrebarea devine aceasta : prezintă introspecția sinele cunoscător cunoscătorului ca un conținut social implicând necesarmente alte sine, în timp ce obiectul fizic cunoscut este subiect de analiză în stări care să se refere la acest sine? Dacă acesta ar fi cazul, am putea într-adevăr deduce întreg procesul cognitiv dintr-o conștiință care a fost în primul rând socială și în al doilea rând fizică. Dar fapt este că acest sine pe care intrespecția noastră îl revelă este așa-numitul sine empiric, și este la fel de mult un construct ca și obiectul fizic. Un sine constructiv nu apare niciodată ca obiect al introspecției. El nu mai poate fi ajuns pe masa de disecție, decât pe cea a ego-ului transcendental al lui Kant. Este, egal, adevărat că nu putem construi sine empirice, fără a construi alte euri. Este la fel de adevărat că nu putem construi corpurile noastre fizice ca obiecte, fără a construi alte obiecte fizice, și aceasta este o bucată de idealism berkeleyan de a raporta conștiința obiectelor fizice la conștiința sinelui empiric, dând precedență în realitate celui din urmă asupra celui dintâi. Este greu să vezi că psihologia, ca o analiză a conștiinței reflexive, este, în esență, socială în caracterul său .
Există o altă atitudine a autorului, care duce mai mult sau mai puțin direct la această chestiune. El presupune că științele fizice ne dau o teorie fixă a naturii, care nu se schimbă , nu este supusă reconstrucțiilor constante care fac obiectul unor teorii sociale. Ipoteza este una neîntemeiată . Ar fi dificil pentru teoria socială să se schimbe mult mai rapid sau mai fundamental decât a făcut-o teoria materiei în ultima jumătate de secol. Fapt este că atitudinea noastră față de teoria fizică este exact aceeași ca și față de teoria socială . Fiecare nouă ipoteză aduce cu ea o schimbare radicală de un asemenea caracter încât ar fi fost imposibil pentru omul de știință de a fi prezis noua ipoteza de la cea mai deplină cunoaștere posibilă a lumii în vechime. Din punctul de vedere ptolemaic, nimeni nu ar fi putut vreodată argumenta sau prezice pe cel copernican. Și este esența nu numai a pragmatismului, dar a celor mai multe alte doctrine filosofice moderne ale cunoașterii, să apeleze la această cunoaștere științifică realmente teleologică precum cea a științelor sociale. Punctul care trebuie accentuat este faptul că conștiința reflexivă, atunci când întâlnește o dificultate esențială și formează o ipoteză pentru a rezolva această problemă, are întocmai aceeași atitudine față de teoriile sale sociale ca și aceea pe care o are față de teoriile fizice, și vice- versa. Întregul corp de cunoștințe este deschis reconstrucției.


GEORGE H. MEAD
 .
Universitatea din Chicago .
Publicat în Psychological Bulletin 2, (1905): 399-405.
Traducere din limba engleză: George Anca

Nota editorilor:
De peste un deceniu, am ortografiat greșit numele lui Draghicesco. Mulțumim lui Filipe Carreira de Silva pentru corectare.

 

miercuri, 19 februarie 2014

Colocviile de Marţi - Lingvistică, literatură și arte




 Vă invităm
Marţi 25 februarie 2014, orele 17.00, la evenimentul cultural
Colocviile de Marţi  - Lingvistică, literatură și arte
Evenimentul va avea loc la Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”,
Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670






Împărtășim tema cu International Conference on Linguistic, Literature and Arts – ICLLA 2014 Hong Kong, China (15 feb), iar atelierul creativ îl empatizăm din New York, USA (21 feb). Aniversări în februarie: Galileo Galilei 450 (15 feb), Eugen Barbu 90 (20 feb)

Invitați:
Ion Andreiță, Livia Ante, Mircea Barsila, Surender Bhutani, Adrian Botez, Rodica Burdușel, Petru Costinescu, Pusi Dinulescu, Angela-Spica Djigola-Popescu, Nicolae Drăgulănescu, Silvian Floarea, Petru Frangopol, Neculai Hilohi, Horace Gange, Mihaela Georgescu-Delafras, Dimitrie Grama, Natalia Grosu, Sorana Gorjan, Om Gupta, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, K. Gajendra Singh, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiță, Claudia Negroiu, Cristian Radu Nema, Consantin Poenaru , Andrei Radu, Cornelia Rotaru, Adrian Sahlean, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Marius Stănescu, Nicolae Stelea, Lăcrămioara Stoenescu, Aurel Ștefanachi, Mihai Teodorescu, Ben Todică Nicolae Tomoniu, Daniel Vorona, Paul Wood, Eugen Zainea, Corneliu Zeana
Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenții:
Constantin Poenaru: Centrul Român de Istoria Presei
Puși Dinulescu: Eugen Barbu
Bianca Beatrice Michi: Galileo
Viorel Speteanu: Căderea lui Cuza
Dimitrie Grama: Omul-mașină versus Indulgența de sine a omenirii
Mihai Teodorescu: Conceptul de paradigmă
Mihaela Georgescu-Delafras: A doua fază a campaniei Vestului împotriva României
George Anca: KOW, loc fizic si virtual în inima Madridului
Adrian Botez: Spitalul popular

Teatru de poezie
Recital Puși Dinulescu

Lansări:
Emil Giurgiuca (in memoriam): Colocvii
Lucia Țenovici: Jurnal de dragoste și de război, Lucman
Domnița Neaga: Muntele din vis, Observatorul, Toronto, 2014
Florentin Smarandache: Cum îți așterni, cum vine altul și se culcă în locul tău.Gullup-Oradea, 2014
Nicolae N. Tomoniu: Ultimii soldați ai neamului românesc, Semănătorul, Tismana, 2014
Constantin Poenaru: Buletin de Istoria Presei
Nicolae Tomoniu: Semănătorul
Portrete: Cristian Radu Nema

*
* *
Mihaela Georgescu Delafras:
      Daca Emil Boc e cu adevarat vinovat de actiunea comentata in presa din Marea Britanie, atunci, sunt convinsa ca a facut-o intentionat, creeind un  pretext pentru cei din afara sa fim pedepsiti intr-un fel sau altul, fiindca el, oricum,  a condus tara in functie de interesele Vestului. Voi urmari povestea cu romii aruncati in groapa cu chemicale si in presa suedeza, franceza si portugheza.
   Aceiasi "romani" pe care presa din Vest i-a facut urati de populatia fiecarei tari, devin acum compatimiti pentru tratamentul capatat in tara lor.
    Dee Domnul sa ma insel eu cumplit, dar astazi am ajuns sa cred ca in 10 ani, Romania va fi impartita. Si romanilor, ca de obicei, nu le pasa. In fond, se stie deja ca Romania a capatat inapoi Transilvania numai fiindca Stalin a vrut sa-i pedepseasca pe unguri nu fiindca ar fi existat vreun sentiment de justete in Vest sau fiindca am fi fost sub protectia Vestului intr-un fel sau altul. Vestul ne-a pus, bine merci in bratele lui Stalin. Iar acum ne va separa din nou.
Dimitrie Grama:
        Ei vezi, despre asta vorbesc si eu atunci cand ai judec pe suedezi.
       N-or fi ei perfecti nici in contextul coruptiei, dar aceasta nu este acceptata de marea majoritate si mai ales nu este acceptata la cei care detin functii politice sau sociale.
      Cam ca in Romania....
Sa nu-ti vina sa crezi ca exista asa ceva ! Totusi, E ADEVARAT !

       In prezent, parlamentarii suedezi au la dispozitie garsoniere detinute de stat, cu o suprafata de circa 40 de metri patrati. Singura camera este folosita atat ca living, cat si ca dormitor. Spalatoria este comuna, iar demnitarii trebuie sa se programeze din timp daca vor sa isi spele asternuturile.

       Sunt si parlamentari care traiesc intr-un spatiu chiar mai mic, de doar 18 metri patrati. In aceste cazuri, inclusiv bucataria este impartita in comun. Nu exista personal de serviciu, iar regulile sunt stricte: "Pastrati curatenia".

        Biroul unui parlamentar are circa 18 metri patrati.
Demnitarii nu au secretare sau consilieri, nici masini de serviciu cu sofer.

      "Eu ii platesc pe politicieni. Nu vad niciun motiv pentru care banii platitorilor de taxe sa fie folositi pentru a le oferi politicienilor o viata de lux", explica un suedez in reportajul televiziunii braziliene.

    Resedinta oficiala a premierului suedez nu depaseste circa 300 de metri patrati. Nici acesta nu beneficiaza de personal de serviciu. Mai mult, purtatorul de cuvant al guvernului a declarat ca premierul isi calca singur camasile si isi spala singur rufele, la fel ca orice simplu cetatean.

     Suedia este impartita in 21 de comitate conduse de cate un birou administrativ numit de guvern impreuna cu un consiliu ales de cetateni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de localitati.

      Nici primarii si guvernatorii nu au dreptul la resedinte oficiale gratuite, iar consilierii nici macar nu au salariu lunar sau un birou propriu, asa ca lucreaza de acasa. "Suntem alesi sa reprezentam cetatenii si, la fel ca ei, avem propriile noastre slujbe", a explicat o consiliera.

      Doar parlamentarii, care lucreaza la elaborarea legilor, se considera ca exercita un serviciu public pentru care trebuie sa fie remunerati cu salarii lunare. Un parlamentar suedez castiga aproape dublul venitului net al unui profesor.

              Fara indemnizatii speciale

      Parlamentarii care nu domiciliaza in capitala nu primesc bani in plus pentru costurile suplimentare, cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenti la cabinetele parlamentare din localitatile de origine. Acolo, multi dintre ei lucreaza de acasa si utilizeaza sediile partidelor sau bibliotecile publice pentru a se intalni cu alegatorii.

     Toate calatoriile cu avionul ale parlamentarilor trebuie sa fie aprobate si rezervate la agentia de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate indemnizatii speciale.

                Fara imunitate

      Politicienii suedezi nu sunt privilegiati in fata legii si nu se bucura de niciun fel de imunitate.
   Mona Sahlin a cumparat o ciocolata si alte cateva obiecte personale cu credit cardul  guvernamental si a platit scump - si-a pierdut postul de vicepremier. Scandalul a fost celebru in anii '90, fiind cunoscut sub numele de "cazul Toblerone". Sahlin si-a compromis cariera politica, fiind nevoita sa demisioneze din functia de lider al Partidului Social Democrat.

              Transparenta si control cetatenesc

    Cetatenii sunt foarte atenti la modul in care Parlamentul isi foloseste puterea. Transparenta activitatii parlamentare are radacini in Constitutie. Fiecare cetatean are dreptul sa verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern si declaratia de impozit pe venit a premierului.

      Mai mult, functionarii trebuie sa puna la dispozitia doritorilor corespondenta zilnica si emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetatean avand acces la aceste informatii.

       In sala calculatoarelor este posibil chiar sa studiezi traseul unor documente, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei licitatii publica. De exemplu, unul din rapoartele cu cheltuielile premierului a inclus si pranzul luat impreuna cu presedintele Bancii Centrale, precizandu-se chiar si ce au mancat si au baut cei doi.

     Administratia Parlamentului suedez tine socoteala cheltuielilor in rapoarte ale membrilor, depozitate intr-o singura incapere. Exista dosare individuale pentru fiecare dintre cei 349 de demnitari, precum si pentru Purtatorul de cuvant al Parlamentului.

        Orice suedez poate veni sa studieze dosarele sau poate cere informatiile prin intermediul Internetului.

      Principiul transparentei este inclus in Constitutia suedeza de mai bine de 200 de ani. El face ca excesele de putere sau cazurile de coruptie sa fie extrem de rare in aceasta tara.

Adrian Botez

UN MUNCITOR CU ZIUA ŞI CU NOAPTEA

un muncitor – cu ziua şi cu
noaptea - sânt: sap la vocile cele mai
afunde - la vocile cele mai
scufunde - din pământ

de ce munceşti toată viaţa
pământul ? – ca să-ţi dea voie
la sfârşit – să intri într-însul – să te
acoperi cu
munca ta – cu
toate vibraţiile de la care s-au
contaminat - întru o de nevindecat
boală - brazdele pe care le-ai tot
răscolit şi săpat – nălucit bântuit
adâncit chinuit – cât te-ai zbuciumat
vizionar – sus – în
lumină – de parcă ai fi căutat
fără de răgaz şi cu halucinantă
vină - de neoprit ai căutat – mereu – printre
luturi prundişuri bolovani şi îngereşti
boarfe - o
nestemată comoară de
harfe

niciodată nu vei afla – aici în
lumină - altceva decât munca şi
neliniştea ta: o muzică precum
nealta – mai presus decât
stelele - şi cu
mult mai prejos şi stufos - decât orice
copac ori pom - decât
orice ureche-nflorită de om

când vei ajunge să-ţi înalţi
febra şi îndărătnicia
visării vibrânde – la o incandescenţă egală cu
laolaltă toţi vulcanii pământului – atunci
abia – între tine şi sinuciderile ciocârliei - între
tine şi valurile învăpăiate ale
gliei - se va instaura – ca între urani
pacea de o mie de
ani

te vei scufunda – te vei
confunda şi întrepătrunde - ca într-o
înveşnicită minune - cu
străveziile – aprinse miliardele
strune: foc mistic – epopei atlantice ale
pământului – şi atunci ca
niciodată - ţi se vor
dezlega cele o mie de limbi
deodată – să dai chip
veştii: dumnezeiască
văpaia din văzduh - a
poveştii




La eveniment participă scriitori, actori, ziarişti şi membri ai Centrului.

În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.

luni, 17 februarie 2014

BERBERE de George Anca

George Anca



BERBERE

tune-ți

tune-ți ziua treisprezece
plus două garoafe anii
agramate de berbece
rânduri alias metanii

zburasei de pe spinarea
boului transpirat
rusoaica marea
și-a petrogradat

liniști stei ne-nțepene
sămânță de pepene
ce pe ne de lene le
cânte ce balenele

cum n-ai scre literar
cu o viață printre morți
nebăgați în buzunar
sat cu sat din porți în porți

văzusem meci vorbisem epi
scopal mormânt numai atât
vibrându-și tâmplele de sepii
propolisul ținându-i de urât

ce invitații spre orice
esenței putrede prohod
iubească-ți bicicletele
rostogolirea și pe pod

erați taraf erați taraf
a doua oară arătare
gerontologică pe jaf
memoriei măturătoare

eu îți voi trimite
albele termite
cărților de vers
față și revers

deci mai trăim cârlig de viață
neauziților din ceață
tu inversezi iradieri
de sub castani corăbieri

ruginita-ne teroare
la uciși din floare-n floare
nemâncați îndoliați
sinucișii din Urlați

ale voastre aure
laure balaure
declarată scabie
dracul nud o sabie

sete de fâtâni visezi
nord sudiților mai trezi
ne aude arma leoarcă
de un sânge ca de țarcă

cerul cerb pe munte serb
de când versul verb inverb
pușcătură văile
cornul lunii dă-i-le

val sărat pe dulce vad
mi-e de picurii ce cad
vii demult și povestiți
mai azi-noapte la sudiți (1988)

pe Pier

pe Pier opresc tigrul dau drumul oceanului peste pește
pe al câtelea suflet încărunțind al mărilor zburător penaj
niciun val nu se duce toate vin aerul se respiră cu șerpii

la ce sân ne mai născurăm soru-meo aur pe ouate bălți
din albeața norilor turban în Durban ursitoarea a mică
am zis happiness singurul negândind-o vai pe invers

pământ fricii sub valuri diminutive suntem pe la noi
te vede toată lumea lemuriană haos pană de ordine
dodo pianisto cod pierderii spre tine podidesc dodii

mama mea erai ocean pe când dispăreai o țâră în rai (2002)


norilor maică

norilor maică morilor taică
news moreni swedenborgeseni

nicio închipuire de puire fără chip
capriciu decapitare cu briciu' per pe tra re

peripeție transmontana peripatetică prana
doina canzona sinus într-o coajă sibilinus

răcorească-se norule
fiara de ne răcește
insufle-ne doda
de-om sudifica soda
reverbere
bere vere

acum e altfel am fost
și eu în delegație la Suceva
contractoare la Botoșani
și maică-ta mai zice
și la femei săru'mâna

apoia argo
sinembargo

scara de lemn
în scara de piatră
ori păianjen
până sus cu Nicolae
pe-a lui a ne prăbuși

împăcare în parcare
nu-mi iei tigrul la purtare

plesni-se-va seva
de-o frunte ca de țuică
afumarea destinului

endelirios dodii
some silence as bait
spread my ash
on my tango

damă adamă atma
sufixează mahatma

amnezie vedică
nesfârșit cormoran

prin viață ca prin Buenos
m-am împătrit cu o patrie


se roagă argonautul nu rumegătorul
înjură burgundul nu gurmandul
petrece cațaveica necum recipisa din Pisa
necunoscând hamul nu ne serbăm hramul

I have an uncle George not an aunt Sharill
but a good friend Africa but Joyce from Australia
good luck sister Anca chiar în Pampa vin duda
Belas Artes de la Boca Plazoleta de los suspiros

vapor pavor acasă potăi pe aici ne vedem deverul
n-om fi de așteptare stradă depresia dezastrului
mă respingi te resping dințoaso copta n-o mai amestec

poți da cu ochii de aranjamente poți da cu capul
întoarce-te Sisife ce ne-om fi plătind pălind
n-am chef mă bântuiți singur mă bântui fără voi

te arunc lepădării
avort dirijabilul
antihomeric

lumânări gaucho
para todo continente
latino americano

chinezul miroase
a băutură eu
pomană lui Ladea (2004)

câinele negru

câinele negru pe masă
al nostru a murit Christ
rouă piatră înrourată
ceață dansați nisipul

să fac și eu o poză la
nenorocirea asta de inși
se vede apa de pe scaune
maree apostolică

pe ce foame ajunserăți cățelul
crezu că am scris comestibil
dacă nu te și mușcă spre coloană
treaba însoririi la vedere eleată

zburătoria personajelor
împietrite mamă de piatră
cum ar pleca s-ar întoarce
nu s-ar mai clinti de lume

umbre leagănului pereche
blagoslovind în Strâmba
fără dialog cu potrivnicul
cu Hristos în el degeaba

trecem prin lucruri vedem
cine mai stă de vorbă
pe ce scaun de pace reci
tativă până la sufocare

cenușa nu mișcă la înviere
vreodată m-ați vedea strigoi
culegeți zestre cu zestre
întâmplări până-n Brescia

pe o hârtie cât voi mai scrie
sărbătorindu-ne mai la deal
într-o cizelare până la Dumnezeu
și ne-om cinsti cu bătrânul

timp frumos în pofida vremurilor
desfere nețărmurirea țării în
refrenul trezviei zadarnice
soarta epică aproape nesperată

cum de avem lecturi diferite
cum ni s-o fi improvizat inde
pendența și pe noi nu noapte
ca la venire călcând recitalul

încă un câine negru sezonului
pereche de întuneric în călduri
cine spunându-și ura de politică
lăsarea cu pace ne vorbeam

infarct târziului retez
amurgul ochi de titirez
de înserar precupeț
în trenuri baluri mingea neț

ne sfătuim și petrecem
stații pe ploaie gât matur
avea o verișoară oarece comerț
că vor oltenii șefi ba literari

ne la ora noastră ne trezim
printre macaroane vorbitoare
Creangă în Humulești
Brâncuși în Hobița

nici c-ai traversa nici horă
ne răpunem mai la urmă
rac răcire neîncălzire
sub a ghețurilor topire

nu călugăr budhist nu Crist
înaintea cântării cocoșului
ți-am vândut ponturi descurcă-te
pe aceeași extenuare afișată

statui în tăietură de ocean
cadență Rama bucurie shudra
nu te pune cu nimeni că te paște
nu te uita urât la ucigaș

farmecul canibalilor la concurență
cu societăți proptite nomad
în sus pe sabie furată saramură
până deseară miercure ciucă

suntem cale spre mănăstirea Strâmba
vă stau în spate din picioare
acolo și second-hand-izarea ne-ai suferi
poate moralmente că te lași la infinit

răceala singură ferea malaria
putere te crezusei peste cadavru
vioară mută vânzare Van Gogh
mâine la Valentin Tănase citit câine ( 2007)


picurari mascați

picurari mascați ne trecem piruete
catalane tarantule tarantele
falanga numărătoare de stele
cu David înainte de Solomon

Zahei în fetele teologiei
Terente replică lui Iov
homosexualii de voie
încununați de cei de nevoie

biserici din târfe de piatră
shakti în ishwara zaheic
în mai haos șarjam sadhu
saudad liberând poate Matheus

nopțile mama muzelor
nevindecare fără Beatrice
proslăvească virginele pe Zahei
nu Caliopi ori ale Brândușei

nu dumnezeu ce tirthankara
a nu ne sinucide a nu
mai mânca pe Mahavira
Hristos nu mai cinăm

fiți sănătoși cât om mai ține
apoi crăpați neîntâmplarea
în întâmplări subiective
fantezie nemuritoare pe față

lăsat de Ramayana în jaina
Shiva shiftat tot în urmă
tăcere de Zahei de n-a râs
de orbire cu ochii și-om vedea (2007)


bine a zis

bine a zis Albert
obsesie berberă
cafe Antipa cu pârtie

hai c-o s-ajungă
frustrări împușcate
scrisul bașca

chipurile scris
de lumină ți-s
nescrisă Piaf

ne topim înnegrito
pană zăpezilor
și pe scenă (2014)