George Anca
Cuprins
Post-traducere
Poezia şi gnoza
Lacrima şi Peştera
Delar
Orfeu digital (curs)
Fiii Luceafărului (paper)
Sunt lacrimae rerum (seminar)
Impresii despre Sfânta Mănăstire culese de pe internet
Poemografie (bibliocontext)
Post-traducere
Vom citi împreună o carte de poezie, Lacrima şi Peştera, scrisă, rescrisă, acum peste treizeci de ani, (re)publicată în 1997. Traducând-o, în 2oo8, în engleză, am rămas la o lectură a cuvântului, textului poetic,“Peştera-i pustie” având alt înţeles pentru cei ce-am străbătut pustia, altul pentru străini sau pentru tineri. Şi mai moganatice “cristale din durerea pură” adaugă ascunderii de cenzura comunistă, în colind orfic, zalmoxian, metafore din gnosticism, alchimie, ermetism, întru Erald, eufonic tăbliţelor de smarald (Emerald) ale lui Thot (4.“Soarele este tatăl şi luna este mama”. 13. Hence I am called Hermes Trismegistus, having the three parts of ye phylosophy of the whole world. - Traducere de Isaac Newton
Dacă pentru Edgar Poe - “alchemical garden” -, alchimia era o metaforă pentru creşterea puterii imaginaţiei, într-un tărâm concentraţionar sovietic aceasta şi eliberează pe poet, pe hierofant, chiar dacă aerul, aurul, pământul, focul se întorc din alchimie într-o oraţie pământeană, magia albă în muzică albă. “The furnace shall at last be cold” (Gerard Manley Hopkins, The Alchemist in the city – vezi şi la “poemografie”, în final, contextualizant, poeme universale de inspiraţie gnostică, alături de altele româneşti-orfice). Sfântul Grigore de Nazianz compară botezul lacrimilor cu pocăinţa, el enumerând şase feluri de botez: al lui Moise cu apă, al lui Ioan sau al pocăinţei, al lui Iisus sau al Duhului, al martiriului sau al sângelui, al lacrimilor, al focului – în viaţa cealaltă. În prezent, şi România e aculturată nu atât de vechiul, noul proletcultism cât, în cel mai bun caz de gnostic dharama a unui Samael Aun Weor, încât cine ştie ce spor vom avea citind o carte românească solemn arhaică din trecutul apropiat. Actuala preferinţa muzicală globală pare să înceapă cu gnostic music.
“Meanings in Paul Tutungiu's The Tear and the Cave” ar fi fost probabil titlul potrivit al prezentului comentariu în timpul traducerii cărţii din română în engleză. Scriind, însă, în altă limbă decât a originalului am fi rătăcit ţinta unei interpretări verticale, dacă nu şi sacrificiale prin omitereaa deliberată a restului operei şi a biografiei autorului. Nefiind vorba – ori cine ştie? - în cazul său personal de trimiterea unui sol la Zalmoxe.
Daci şi druizi, Deceneu şi Eminescu, Brâncuşi şi Blaga, Khalil Gibran şi Dylan Thomas, oricâte asocieri spontane, “pe vers”, s-ar fi iscat la lectură-traducere, spre a nu mai vorbi de cunoştinţa cu autorul, se vor fi ocultat sub o baghetă nedirijorală, într-o transă de neamirespins odată (lacrimă) ca niciodată (peşteră). În Dharamshala, un preot budhist conferenţia zilnic, ore, pornind de la un verset-două. De exemplu, toate lucrurile ne sunt mame, deducea el, sau reelabora locuri sau transporta auditoriul împreună cu sine în doctrină, în dhama pada. Aici ne aflăm cu sufletul în peştera lui Zalmoxe.
Mai greu ar fi de contextualizat o astfel de construcţie în perioada (ceauşistă a) compunerii ei, poate cu totul altfel decât dacismul baroc al lui Ion Gheorghe, deşi în aceeaşi bătaie a valurilor/valorilor împărtăşite cultural – subversiv? - mai ales de la reprezentanţi ai celei de a treia generaţii de pârvanieni, ca Petre Diaconu, de la mitologi monarhişti ca Romulus Vulcănescu, dar reformulate într-o proprie viziune, neapărat, obsesiv poetică, oarecum pythică, dacă oracolele-lacrimă-peşteră auscultate de subiectul liric nu s-ar fi personalizat arhaic dar şi barbian.
Oracolul? Iată poezia astfel numită:
ORACOLUL
Sub crucea neiertătoare a furtunii
Corabia se îneacă
Ţipând
Palizi ca îngerul aşteaptă marinarii
O nesperată pasăre uriaşă
De ghearele căreia să se atârne
O, vulturul e ascuns în piept
Şi doar pumnalul îi dăruie Libertatea
Alesul zbor curat să aburească
Peste vâltoarea neagră, peste spaima
De-a pururi înecatelor trupuri
În traducere:
THE ORACLE
Under unforgiving storm cross
The ship drowns
Crying
Pallid like angels sailors wait
An unhoped giant bird
To hang of its claws
O, the vulture is hidden in chest
And only dagger gives its
The chosen clean flight
To steam
Over black whirlpool, over fear
Of eternally drown bodies
Înecată cruce, înecate trupuri, ţipătul oracular e al agoniei lui Prometeu, al vulturului generalizat în cei sfâşiaţi de oracolul-libertate al pumnalului, cu duhul aburind sperate învieri deasupra vâltorii negre. Aparent departe de Eschil, de Baudelaire, acest oracol-vultur printre îngeri marini nu e convergent, nu la nivel nominal-metaforic, totemurilor lacrimă-peşteră, nu-l mai afli, dar nici nu-l mai cauţi. Departe de Vasile Culică şi George Dan, centauri călărăşeni ai poetului plecat cu Dunărea.
The meanings are following.
POEZIA ŞI GNOZA
Dacismul lui Eminescu, spaţiul mioritic al lui Blaga, jocul secund al lui Ion Barbu ar fi doctrinele din spatele poeziei acestora, iar, pe urmele lor, Paul Tutungiu şi-o numeşte pe a sa “lacrima şi peştera”, pe scurt, cum din teritoriul edenic al lacrimii trupurile goale se încarnează în peşteră. Mitologia, consacrând peste milenii o naţiune ca a noastră, i-a fost sursă unei cărţi de estetica fiinţei, dar şi protest sublimat faţă de terorismul comunist împotriva omului. Destule întâmplări ciudate nu pot fi lecturate decât printr-o depresiune estetică, peste biblioteca Facultăţii de Litere sau a lui Kirileanu din Piatra Neamţ. Ne vom interesa de gnoză, cum a făcut-o, ca antropologie literară, prin anii '60 în cartea Introducere în poezia lui Paul Tutungiu – publicată samizdat atunci şi reeditată în 2007 cu următoarea prefaţă a noastră, “Doru Mielcescu şi Paul Tutungiu”.
Regretatul Doru Mielcescu, antropolog şi critic literar cu aripile prea grabnic frânte – abia împlinise 30 de ani – a ales pentru o aglutinare a plonjărilor sale de exeget poezia lui Paul Tutungiu, şi aceasta, pe atunci, încă în desfăşurare, o ciudată antropogonie în vreme. Întoarcerea la tânărul hermeneut, redăruirea către noi din parte-i a unei adresări esoterice atemporale ne miră şi ne bucură, cu profit pentru dubla înţelegere, mai dreaptă, a celor doi protagonişti şi agoni.
Lectura studiului fascinează atât prin transa poeticii antropogonice a interpretului, cât şi prin “răspunsul”- corespondenţă al poeziei ţintă. Surprinde actualitatea, după zeci de ani, a conceptelor şi chiar a sintacticii spirituale. Arhetipalul – via Jung (după ce psihologul se distanţase aluziv de Heidegger, iar Blaga substituise polemic arhetipului matricea stilistică – îmbrăţişează quasibrâncuşian Peştera-Lacrima-Dalar, compartimente ale sistemului poetic dedus din analiza scrisului - “emblematic” al lui Paul Tutungiu. Preferinţa pentru poezie şi victoria acesteia întru salvarea divinităţii omeneşti răzbeşte finalmente prin alchimia tinerească, pentru a-l elibera, oarecum, din retortă pe autorul ales, el însuşi un antropolog, şi a-l plasa într-o descendenţă şi într-o companie nobiliară: am aflat nu o dată că ontopoetica lui Tutungiu ar putea reconsidera şi o altfel de devenire a basmului eminescian Făt-Frumos din lacrimă; inspiraţia ermetic-intimă îmblânzeşte ritmic tentaţiile spiritual-cosmice; Nichita Stănescu şi Wallace Stevens par a se întâlni într-o dicţie afină. Sunt iluziile unor modalităţi dintr-un fond diacronic universal, distilat în metabolismul special al postmodernismului.
Dintr-o altă perspectivă, studiul tânărului Mielcescu ne semnalizează o împlinire tragică, de testament prematur, dar redescoperirea lui şi argumentarea poeziei unui autor, printre arhetipuri, ne poartă spre singularitatea poeziei dincolo de ierarhizările conjuncturale. Astfel, Paul Tutungiu beneficiază nu numai de un studiu în profunzime al poemelor sale, dar este şi unic în această ipostază.
La vremea când Doru Mielcescu fişa cele patru volume de poezii publicate până atunci de Paul Tutungiu – Ordinea peşterii, Imperiul neodihnei, Colindele din Ţara lui Orfeu, Fiul Dunării – autorul se putea auzi declarat public “poet mare” de Mihai Gafiţa. Chiar – printre volumele ulterioare – Partidul şi Poetul este interpretat de Henri Zalis ca anticomunist, oricum curajos. Pe atunci, Robert Bly traducea – cu Alexandru Ivasiuc – Elegia a 11-a de Nichita Stănescu, dedicată lui Vasile Pârvan.
Din arheologie direct în mit, Nichita a dedicat şi lui Paul Tututngiu poemul Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui vidros, o autofagie (heautontimorumenos) a iutelui-încetului, cerbului-peştelui, cu finalul (refren):
Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.
Cât despre scrisoarea lui Mircea Eliade, invitând afinitatea - “răsucindu-ne secundele”, “scurtându-ne lunile” (Nichita, poemul citat) -, văzându-i în treacăt pe amândoi, în Bucureşti şi la Roma, îi găsesc asemănându-se la chip (şi maestru): Culianu şi Mielcescu. Degeaba a făcut pe supăratul Noica în ochi cu prima scrisoare pe care mi-a trimis-o şi mie Eliade, am mai primit şi în India, împreună cu multe cărţi din opera sa, ca Mielcescu. Poate de aici, din această geometrie a întâmplărilor, vine şi sentimentul de comuniune spirituală cu un Mielcescu titular peste “mode şi timp”.
Publicat la editura Evenimentul în 2003 (ediţia engleză în 2007), studiul lui Henry Zalis, Poezia lui Paul Tutungiu, având ca supratitlu “Ipostaze în osmoză” şi subtitlu “Eul liric între modernitate şi idealitate”, acoperă toate cărţile de poezie ale autorului cercetat (în ce ne priveşte, ne vom concentra asupra “cărţii cărţilor” acestuia), în simetrie cu demersul lui Mielcescu, fiind, pe lângă un test al “sensibilităţii critice”, şi un “reader” Paul Tutungiu. Dualismele gen claritate-cod, existenţial-estetic, rafinat-primitiv etc. exonerează, in spe, şi titlul unui volum precum Partidul şi poetul, cu ajutorul conjuncţiei nemaicopulative (cum am zice Pâlnia şi Stamate, Stamate fiind poetul). Conchizând, după o exegeză comparatistă, carte de carte, poem de poem, că pe substratul unor geometrii eonice se ating hotarele unui imperiu al lirismului supratemporal, s-ar cuveni, în fine, subînţelegem, un Nobel românesc.
Postneoromantic sau postmodern, poetul ar conferi tristeţe suprarealist nirvanică lacrimii şi tragism dionisian peşterii, apelând la mitologizare, la Zohar, la Porfirius, operând o personalizare a lirismului prin hedonism şi adecvare autoreferenţială. Zalis ilustrează tentaţia cosmic geologică trimiţînd la Lucian Blaga (“Romanian philosopher and poet”, adpud o notă de subsol în ediţia engleză). De la Pindar la Fundoianu, de la Kant la Derrida, criticul glosează şi asociază versurile lui Tutungiu în contexte universaliste, poate amicale, dacă nu triumfante.
“Poezia getică a lui Paul Tutungiu, întãrită şi de voinţă de
sistem poetic (Colindele din Ţara lui Orfeu şii Tãrâmuri pentru Fãt Frumos)
cuprinzând, între altele, „sfaturile lui Deceneu“, cu sapienţialul fondului folcloric,
confirmã aceastã atitudine. Dar aci năzuinţa de a construi un sistem
de forme lirice, stilizate canonic, şi unde colindul, balada, epitalamul şi doina
ar fi analoge sonetului şi rondelurilor occidentale, este impresionantă căci
depăşind individualul, se ridicã la anonimatul colectiv şi ne arată un fel de
cult în folkloric, neobişnuit.” (Artur Silvestri, Pentagramma, Kogaion Editions, p.12)
La poésie gétique de Paul Tutungiu, qui fait preuve de volonté et de système
poétique (Noëls du Pays d’Orphée et Contrées pour Beau-Vaillant), comprenant
les «conseils de Décénée (Grand-Prêtre gète), imaginées dans un esprit
qui valorise l’aspect sapiential du fonds folklorique n’est pas différente.
L’aspiration à construire un système de formes lyriques cultivées, propres à
cette spiritualité (où le nöel, la ballade, l’éphitalame, et la doïna seraient
analogues aux sonnets et rondeaux occidentaux) est impressionnante et
témoigne d’une obsession de la forme monumentale spécifique. D’ailleurs,
la monumentalité qui se révèle ici, n’est pas, je le répète, celle d’une création
individuelle, mais bien celle d’une ethnie apte à créer le monumental. (Ibid. p.27)
The same can be said of Paul Tutungiu’s Getic poetry revealing a desire for a poetical system („Carols from Orpheus’Land“, „Realms for Prince Charming“); this poetry contains „advice from
Deceneus“ (a Getic high priest) imagined by the author in a spirit exploiting
the folklore fund in a sapiential sense; the striving to build a system of
cultivated poetic forms proper to his spirituality (where the „carol“, the „ballad“,
the „epithalamium“ and the „doina“, are anologous to the Western
„sonnet“ and „rondeaux“) is quite impressive, pointing to an obsession with
specific monumental forms. In fact, the monumentality shown here is not, I
will once again emphasize, of an individual character but belongs to a people
capable of creating monumentally. (Ibid., p. 41)
Nicht anders ist die getische Lyrik von Paul Tutungiu (in „Weihnachtslieder aus
dem Land des Orpheus“, in „Lande für den Märchenprinzen“), die
„Deceneus’ Belehrungen“ (Deceneus – großer getischer Priester) enthält.
Diese werden vom Dichter in einem Geist aufgefaßt, der den Folklorekern
in Richtung der Weisheit verwertet ; das Streben nach der Aufstellung eines
Systems gebildeter lyrischer Formen, die für diese Geistesart wo „Weihnachtslied“,
„Ballade“, „Wunschspruch“, „Doina“ dem abendländischen „Sonett“
und „Rondell“ analog wären, ist beeindruckend und zeigt die Obsession der
spezifischen Monumentalform. Die hier offenbarte Monumentalität gehört
eigentlich, ich wiederhole es, nicht einem individuellen Schaffen an, sondern
einer Völkerschaft, die imstande ist, das Monumentale hervorzubringen. (Ibid. p.71)
Abreviată în recenzii şi dicţionare, aprofundată în două studii-carte, poezia lui Tutungiu îşi trăieşte paradoxul sau (auto)blestemul de doctrină într-o superbie de care este acuzat stradal, în Buenos Aires, Borges. Tango-ul continuă o beatitudine încă poetică. Se mai scriu în virtuala Românie poeme, chiar a la Tutungiu, iar azi se şi esoterizează monden pe forum, pe net. E.g., Ultimul sfat al lui Deceneu de Dan Mitruţ (2003):
... în zori te vei trezi din somn râzând.
Şi singur.
E semn: mai ai de trudit în trup
cu o zi mai puţin;
Răgaz spre Lupul Alb cu nouă sute de limbi de aur...
Un vierme orb e clipa. Roade.
Roade.
Părtaşa învierii, oglinda sabiei
de azinoapte-ţi tânguie-n teacă.
O, regele meu, nu lăsa prin ochiul tău de şoim
copitele cailor lacrimă să semene furtună.
În coamele lor ude se rostuiec acum
cele înalte, cu cele ale pământului.
Regele meu, nu lăsa povara aceasta
peste Amintire!
Comentariile membrilor:
Des-povărata
Abia de indraznesc sa scriu sub poezia ta grea de adanci intelesuri si mistere.
Incep cu muzica ei. Nu stiu de ce, poate gresesc, dar muzica ei mi-l aduce in minte pe Saint John Perse (Varsta Mare iata-ma...).
Succesiunea de afirmatii lucide-sentinte ("mai ai de trudit în trup/cu o zi mai puţin","Un vierme orb e clipa", ) si rugaminti, pendularea intre detasare si super-implicare - imi sugereaza dualitatea sau dialogul dintre creat si Creator.
Incep cu muzica ei. Nu stiu de ce, poate gresesc, dar muzica ei mi-l aduce in minte pe Saint John Perse (Varsta Mare iata-ma...).
Succesiunea de afirmatii lucide-sentinte ("mai ai de trudit în trup/cu o zi mai puţin","Un vierme orb e clipa", ) si rugaminti, pendularea intre detasare si super-implicare - imi sugereaza dualitatea sau dialogul dintre creat si Creator.
Succesiunea de afirmatii lucide-sentinte ("mai ai de trudit în trup/cu o zi mai puţin","Un vierme orb e clipa", ) si rugaminti, pendularea intre detasare si super-implicare - imi sugereaza dualitatea sau dialogul dintre creat si Creator.
Desi imi scapa simbolistica, intuiesc si in acest plan antiteza intre cel ce hotaraste ("Lupul alb cu noua sute de limbi de aur.."), si cel caruia i se hotaraste. Puterea sabiei ce poate aduce libertatea, invierea, de-ai putea s-o manuiesti...
Si-apoi alergatorii, cu coamele ude, ce rostuiesc "cele înalte cu cele ale pământului", alergatorii timpului, "caii lacrima", nu-i lasa sa ne ajunga. Nu acum. Nu inca!
Cred ca n-am apucat sa-ti spun cat ma cutremura poezia asta a ta.
Dar nu lasa povara asta peste amintire... (Marina Samoilă – 01. Oct. 03 22:55)
Desi imi scapa simbolistica, intuiesc si in acest plan antiteza intre cel ce hotaraste ("Lupul alb cu noua sute de limbi de aur.."), si cel caruia i se hotaraste. Puterea sabiei ce poate aduce libertatea, invierea, de-ai putea s-o manuiesti...
Si-apoi alergatorii, cu coamele ude, ce rostuiesc "cele înalte cu cele ale pământului", alergatorii timpului, "caii lacrima", nu-i lasa sa ne ajunga. Nu acum. Nu inca!
Cred ca n-am apucat sa-ti spun cat ma cutremura poezia asta a ta.
Dar nu lasa povara asta peste amintire... (Marina Samoilă – 01. Oct. 03 22:55)
Incantaţia sângelui
draga Mariana, sunt bucuros de vizita la acest text si onorat de comentariu. daca nu ma insel e prima? interventie pe un text de-al meu.
ma bucur ca ai atins strunele gingase ale textului cu o simplitate si o gratie dezarmanta. intre doua lumi, regele aproape sacrificat de Cer, invata lectia despre moarte: fara spaime, fara cosmaruri, fara teama, cam asa trebuia sa mergi spre Lupul Alb.
ori el e un om si sangele-i cald. e viu. fara popor, fara pamant de calcat liber sub talpi, dezonorat de navalitori, sfatul lui Deceneu ii poate trece pe la ureche. ce e aceea resemnare? pare a spune inteleptul?
curajul de a muri nu te scapa de convulsiile carnii, de dilatarea pupilei, de nesiguranta...(Dan Mitruţ – 02. Oct. 03 21.31)
ma bucur ca ai atins strunele gingase ale textului cu o simplitate si o gratie dezarmanta. intre doua lumi, regele aproape sacrificat de Cer, invata lectia despre moarte: fara spaime, fara cosmaruri, fara teama, cam asa trebuia sa mergi spre Lupul Alb.
ori el e un om si sangele-i cald. e viu. fara popor, fara pamant de calcat liber sub talpi, dezonorat de navalitori, sfatul lui Deceneu ii poate trece pe la ureche. ce e aceea resemnare? pare a spune inteleptul?
curajul de a muri nu te scapa de convulsiile carnii, de dilatarea pupilei, de nesiguranta...(Dan Mitruţ – 02. Oct. 03 21.31)
Magului
Magule,
"Cine-o sa mai tina minte?" licurici dez-luminati = gandacei in pijama ?
Nu, nu e prima!
Si, oricum, invatam sa numaram incepand cu unu.
La buna citire! (Marina Samoilă – 06.Oct. 03 01.40)
"Cine-o sa mai tina minte?" licurici dez-luminati = gandacei in pijama ?
Nu, nu e prima!
Si, oricum, invatam sa numaram incepand cu unu.
La buna citire! (Marina Samoilă – 06.Oct. 03 01.40)
Încă o treaptă
am revazut textele si nu pot decat sa iti dau dreptate.
am ajuns la 2
Magul (Dan Mitruţ – 06. Oct. 03 02.09)
am ajuns la 2
Magul (Dan Mitruţ – 06. Oct. 03 02.09)
“Răsari, spuse...”
"Sa nu ne temem de cuvinte, ci de intelesul lor"
Nu ti-am mai comentat de mult un text, batrine! Nici acum nu o fac. Doar constat!
Observ, si fac analogii... :) Intotdeauna de la distanta! (Claudiu Stroe – 06. Oct. 03 09.49)
Nu ti-am mai comentat de mult un text, batrine! Nici acum nu o fac. Doar constat!
Observ, si fac analogii... :) Intotdeauna de la distanta! (Claudiu Stroe – 06. Oct. 03 09.49)
Au voie doar geometrii
Mi-a placut primul vers "... in zori te vei trezi din somn razand". Inteleg continuarea - "Si singur.", am si eu un haiku ce transmite (cred) aceeasi stare: "grohaiam ma umflam cu vant/ la trezire/ singur printre obiecte" (cred ca l-am rescris, in pagina mea precis e sub alta forma). Starea de prezenta fluida care dispare la trezire, mirarea de a te fi simit alaturi de altcineva sau doar de Elemente (Vantul), si sa nu fi fost decat singur.
In rest, poezia e plina de pretiozitati:
"Lupul Alb cu noua sute de limbi de aur"
"oglinda sabiei/ de-azinoapte-ti tanguie in teaca"
"O, regele meu, nu lasa prin ochiul tau de soim/ copitele cailor lacrima sa semene furtuna", mai ales acel "cai lacrima".
Probabil ca peste tot sunt simboluri pe care eu nu le descifrez. In acest caz, e bine sa-ti pui intrebarea ce anume scrii, poezie, sau text, sa zicem, initiatic?
In ultimul caz pune si tu o placa deasupra muzeului: aici sa intre numai cunoscatorii. La fel ca si Platon, care a pus deasupra Academiei inscriptia: aici au voie sa intre numai geometrii!
Sau lasa o bibliografie, la urma, ori o "cheie" intoarsa pe dos, precum cele de la rebusurile de odinioara. (Liviu Dascălu, 13. Dec. 03 17.58)
In rest, poezia e plina de pretiozitati:
"Lupul Alb cu noua sute de limbi de aur"
"oglinda sabiei/ de-azinoapte-ti tanguie in teaca"
"O, regele meu, nu lasa prin ochiul tau de soim/ copitele cailor lacrima sa semene furtuna", mai ales acel "cai lacrima".
Probabil ca peste tot sunt simboluri pe care eu nu le descifrez. In acest caz, e bine sa-ti pui intrebarea ce anume scrii, poezie, sau text, sa zicem, initiatic?
In ultimul caz pune si tu o placa deasupra muzeului: aici sa intre numai cunoscatorii. La fel ca si Platon, care a pus deasupra Academiei inscriptia: aici au voie sa intre numai geometrii!
Sau lasa o bibliografie, la urma, ori o "cheie" intoarsa pe dos, precum cele de la rebusurile de odinioara. (Liviu Dascălu, 13. Dec. 03 17.58)
Paul Tutungiu, va fi vizualizând reflex, retro, în cenaclul său de teatru de la Majestic, azi Odeon, o astfel de scenă, nu lipsită de sânge, chiar puţin peste legea timpului, la ore mici, când puteai fi luat la securitate în dictatură iar, oarecum compensatoriu, în numita democraţie poezia şi critica se simultaneizează spre happy end, oricum happening. Cheile protestului esoteric încuie şi descuie actualitatea pârâtă eternitate...
eseul libertatii efemere
oricum deceneu va concerta in expirat odata ji-o data, mai ramane de vaz qm il aducem ji pe vex alaturi
"Soarele de andezit"
Mit(h)ra
Poemele-doctrină (tot altă şi aparent aceeaşi doctrină) ale lui Milarepa din Khabum / Namthar şi Grubum, în armonie cu tradiţiile Ghagyuba se aud ca din apropiere (O sută de mii de parabole, versiuni de George Anca, AIME, 2001):
Casele străbunilor noştri erau peşterile.
Locul pustiu şi singur e popas dumnezeiesc.
Duhul întru duh e un cal negrăit a-l struni.
Trupul tău e un sanctuar.
Pietatea neîntreruptă e leacul cel mai bun. (Kadjupa)
Cântecul împlinirii
Mă plec dinaintea lui Marpa, Tălmăcitorul.
Cât am stat în alte părţi
Mi-am dat seama că nimic nu există;
M-am liberat de dualitatea trecutului şi viitorului;
Am înţeles că nu există cele Şase tărâmuri.
M-am desprins prentru totdeauna de viaţă şi moarte
Şi-am priceput că toate lucrurile sunt egale.
Nu m-oi mai agăţa de fericire ori suferinţă.
Am realizat iluzia a tot ce percep,
Am fost slobod de a lua ori de a părăsi.
Am realizat adevărul Non-diferenţei,
Am fost liber de Samsara şi de Nirvana.
Am mai realizat a fi iluzii şi Praxisul, Treptele şi Stadiile.
Mintea mi-e astfel goală de speranţă şi teamă.
Milarepa a fost lectura de căpătâi a lui Brâncuşi. De mai înainte, prin oricâtă interdicţie, în cetatea Delar este perceptibilă muzica imnurilor gnostice, cânt-carte, precum cel al perlei – despre exilul şi mântuirea sufletului -, numit şi Imnul sufletului sau Imnul eliberării, comparabil cu Imnul lui Hristos, în siriacă veche, înălţat de apostolul Toma în temniţă în India (fragmentul citat în poemografia de context, în două traduceri diferite, pentru comparaţie, prezintă pe fiul regelui part după ce, prin scrisoare, îşi reaminteşte rostul lui în Egipt, de a smulge balaurului perla mării; l-am reţinut şi pentru metafora vulturului, posteuripidiană în Lacrima şi Peştera).
Gnosticii şi gnoza, ca subiecte reocultate prin interdicţii succesive, fuseseră predate de Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda:
(XI /...) „Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine şi cu care mă şi împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai tîr-ziu, după moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da' de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existenţial. Plin de respect pentru marele poet şi filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înţelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de" hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor... La el mă gîndii să mă duc îndată ce marele poet închise uşa în urma mea.”
(XIV /...) „ În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii. "Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cît şi marele cosmos) pot să-şi permită să gîndească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu şi cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea: Cogito, ergo sum! Dar unde? Într-un univers determinabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abţinem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd, înţelegînd că universul sîntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinaţie de molecule, de atomi şi electroni? Şi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei "vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape...nimic...”
Tutungiu, nu singur, se va fi adâncit în arcane-arc-arcă via poeme gnostice, până la motto-ul lui Paracelsus: alterius non sit qui sui esse potest (să nu fie altul cel ce poate fi el însuşi), foarte probabil rămas, după simpla cortină, la distanţă de manipulntul paracelsism sincron, de mişcarea gnostică a lui Samal Aun Weor, cu ai săi Turiyas upanişadici. Lucifer gnostic este Sophia, perechea lui Hristos. Qualzatcoatl aztec este şi luceafăr şi Uroborus, devorându-şi coada, în cerc alchimic, gnostic, autoreflexiv. Drakon fixează cu privirea regatul Dalriada al regelui Arthur. Şi Tutungiu redistribuie animale în roluri mitologice, cal călărit de soare / Helios, Odin, corb cu moarte, ichtus (Iisus Christos Theou Uios Soter / Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul), şarpe înnoitor, feminin. Noua gnoză, din Cel mai iubit dintre pământeni , romanul lui Marin Preda, se sincronizează (anticomunist) fără să poată concura, la vedere cu literatura, romanele gnostice, precum Valis de Philip K. Dick,cu gnoza din Princeton sau antropologia gnostică de dincolo de gulag, din urmă Rudolf Steiner, din părţi obnoza scientologică, pentru ca în prezent evadarea în gnoză să fie parte a „mizerabilismului”, răsturnând termenii din „acreala la rang de gnoză” (Cioran).
Apropriindu-şi gnoza, poetul se putea iluziona că schimbă foaia comunismului pe o pagină cu înţelesuri proprii, codate, de regăsit prin metoda reconstrucţiei, când s-o putea. Gnosis-theosis-theoria. Jnana-daat-tao. Budha, Mahavira, Pythagoras, Zalmoxis, Iisus. Să ne închipuim un paralel cu termenul de jargon american-englez obnosis (ob/a vedea + gnosis / a cunoaşte, deci cunoaştere prin observaţie, dar şi ob + nosis / boală), „observing the obvious”, intrat în muzică, în jocuri, dar mai ales în biserica scientologică, drept exclusivă cale de eliberare totală după cumpărarea sau urmarea cursurilor de Dianetics. Apoi new gnosis (vs. New Age), noetic gnosis, gnostic society (Aurobindo). Înapoi la Euclid, la Parmenide. Vremea era de colindat, de protocronism. La această oră, noul Ovidiu de aceiaşi s-ar întrista (în 2008 sunt 2000 de ani de la sosirea lui în exil, printre geţi), traducând totuşi în latină Mioriţa, măcar şi din respect pentru Blaga, dar ar avea prea canonic cine-i rupe picioarele, metrii. Neognostic, până la urmă, Tutungiu cântă ordinea, alt nume al lui Dumnezeu, de peste lacrimă şi peşteră, în alchimie personală, din descendenţa reflexă a lui Rimbaud, recuperat tot subteran, reinventat la vedere de un Labiş, în ascuns de arthurieni dalriadani plonjaţi în Delar. Poezia şi gnoza (este şi titlul unei cărţi de Lucia Cifor, Editura Augusta, 2000) conspiră, revelează, confirmă nevoia unei gnoze iniţiatice înaintea lecturii nu numai a lui Joyce sau Tolkien.
Gnoza poetică se înfrăţeşte cu ahimsa, precum cu soarele şi moartea la Sfântul Francisc din Assisi, pe care l-am tradus în hindi cu Vinod Seth, simultan cu o sută de poeţi români, printre care şi Paul Tutungiu
În literatura gnostică (post)modernă, se consideră că “rolul principal al artei este cel de mediator între înţelepciunea universală şi experienţa noastră limitată” (vide Gnosis Anthology of Contemporary American and Russian Literature and Art. Volume II. New York: Gnosis Press, 1982). Dar baladismul-colind al fărâmiţării perelă-lacrimă în regnuri din Delar răspunde şi în suprarealismul lui Dylan Thomas din poemul The ballad of long-legged bait / Balada na(ia)dei cu picioare lungi (în versiunea noastră inclusă în In Recunoaştere. ApoKALIpsa Indiană VIII, AIME, 2003, din care transcriem fragmente).
..............................................................
Dar ea printre îngeri şi cai,
De peştele curcubeu bucurată,
Plută catedrala din plai,
Clopote balizele de piatră.
...........................................................
Deasupra veghei a ţâşni,
Deasupra grădinilor, de-a largul,
Se zvârle-n sus a delfinului zi,
Clopot turlă mi-e catargul,
Neted, lin pe punte dobă
Cântă apa spusă provă,
Caracatiţa calcă ameobă,
Vulturul polar cu pas de neaomă.
Pe cimitir din mare,
Munţi, galerii lahare
Hienă privighetoare
Săltând la moartea mişcătoare
Cânturlă-n nisip anemone
Vale-Sahara-n ghioc
Oh vruta carne, demone,
O aruncaşi mării cu fata boboc
........................................................
Lucifer pasăre picând
Din părţi septentrionale
Topindu-se în gând
În bolta respiraţiilor sale,
Stea Venus zace la ea-n rană,
Anotimpuri ruinele senze
Peste lumea lichidă ecrană
Primăverii albe în bezne.
Mereu adio-n ghioc strigă corul,
Adio mereu, carnea-i sloi
Şi pescaru-şi deşiră mosorul
Cu tot atât dor cât un strigoi
Noroc mereu, se rugă solzul în penet
Pasăre dup-amurg, peste râde-radă,
Velele băură grindină din tunet,
Fulger-coadă lungă-aprinde pradă.
.............................................................
Din urmă măsură de om
Din cameră greaua-i silă
Din casă cu oraş sodom
În continentul fosilă
Unul şi-unu-praf şi prapur,
Ecouri seci, feţe-cărăbuşi,
Penele mâna fetei învapur
Şi mâna moartă duce la cei duşi,
Duce precum prunci şi climate
Pe vârfuri rotite în ceţi;
Veacurile-şi dau părul pe spate
Şi moşii cântă cu buze de noi feţi;
Timpul naşte alt fecior,
Ucide timp! Ea-i iarăşi dor!
În ghindă gorun taie,
În ou omoară şoimul gaie.
.............................................
Trap şi galop sub pescăruşi,
În coame trăznete.
Roma, Sodoma, Londra acuşi
Cetăţi mareei-s petice
Şi turle-nţepând nor pe umărul ei
Şi pieptănate de pescari făgaşe
Când carnea pe picioarelel lui era vânt pe scântei
Şi şalele flame hăitaşe
..............................................................
Vom spune că, în răspăr cu doctrinele poetice, lăsăm - din (anti) metodă – fractali de poeme să se întâlnească, repierdute-regăsite, precum în sumele skalzilor eddelor sau în tratatele de alamkara şi ale vedelor. Depănarea dogmelor nepoetice ar alunga lectorul iubitor, dacă nu specializat în frecventarea poeziei. Şi a interdicţiei. (Încălcate prim morse şi viu grai în închisori, sau prin ocultarea autorilor citiţi cu glas tare, medieval, în căminele studenţeşti de sub comunism.) Avem la rând, incluzând cartea de sub lupă, citate paradigmatice, din punctul nostru de vedere, pe care autorul în studiu le-ar pândi decodate – ca şi cum fiecare poem e un secret ce trebuie devoalat, că s-ar vedea o parte, două nu, la gheţari trei părţi ar rămâne invizibile.
Dedesubtului zalmoxian, gnostic (re)mioritic etc. îi păstrăm floarea versului, tăiată iluzoriu ca pentru întoarcerea în inflorescenţa auctorială. La ce descripţii şi interpretări ne vom învrednici, de formă, ochiul ne va sta deschis spre misterul direct al verbului poetic, dacă nu cumva încătuşat, ca Prometeu (aici, masochist, în aşteptarea vulturului-libertate postapocaliptică).
Cartea e făcută, noi o jucăm, ea ne joacă, ne dă în cărţi, ne întoarce, o mărturisim ca să trecem timpul, bâjbâim noroc (cred că m-am exprimat tutungian în această tranzitivizare de tranziţie şi ea, tocmai că-i replic, nu-s critic, abia indianist, aici suntem în peşteră, ba în lacrimă, ba în peşteră, eram cu Satya Vrat Shastri, cel mai cel ramayanist, în Peştera Urşilor, văzând el stalactitele, halucinat, i-am propus analogia: Shiva Linga, bilkul, sau pukha, negreşit, a esuflat, ca-n Chitrakoot, peştera lui Rama, am plusat, a gesticulat că da' de unde, poate prin Beiruth, acum fac o trecere la bibliografia speologică amintindu-mi, atât de liber, nici replicativ, că invizibilele microorganisme din miile de peşteri româneşti, fie, nevăzute în veci de lumină, sunt văzute de Emil Racoviţă, elevul lui Ion Creangă, pereche: Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos. Voila).
Vom ajunge unde ne vor purta înţelesurile care oricum ne devoră, dar de ce nu le-am recunoaşte – abhijnana, anagnoresis – în frumuseţea unei cărţi ca şi nebăgată în seamă. Bine că ne-om şi lega la cap. Să ne iasă. Şi vorbe. Murim pe banii prieteniei-peşteră-lacrimă. Dylan Thomas ce caută în Kogaionon? Am falsificat permisibil prin doctrina traducerii cuvântul original, care-o fi fost, cu o fantomă sanscrită, chiar doctrină-poem, traducere tot în În recunoaştere, a filosofului de secol zece Shankaracharya, Sundaryalahari / Frumoasa unduire, am zis, în balada lui Dylan, să vedem, da, “galerii lahare”, şi nu pentru rimă, Doamne al traducerilor, lahari, unduire, toată sacralitatea întru Parvati faţă cu fractalizarea în ciozvârte a fetei-momeli, cu eterne picioare lungi.
Şi ce doctrină-poezie vrea să spună citatul de acum om mai vedea.
2
Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul
Creează lumi într-una proteguitorul le poartă cu o
Mie de capete distrugătorul le preface în scrum
Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă
3
Îndurătoareo eşti soarele alungând întunericul nescrisului
Torentul trezviei negânditului piatra cintamani
Atoatedătătoarea săracului celor înecaţi în marea naşterilor
Le eşti colţi misteţilor Varaha încarnând pe Vishnu
12
Ţie fiică a munţilor înzăpeziţi frumuseţea
Zadarnic poeţi mari ca Brahma încearcă a o zugrăvi
A te vedea-şi doresc zâne cereşti precum Urvashi ori Rambha
Închipuindu-şi îmbrăţişarea binecuvântătorului
20
Cine te meditează statuie în piatră de lună
Izvorând ambrozie din razele mii ale formelor tale
surpă semeţia şerpilor ca sakunta regină Garuda
Şi vindecă pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare
38
Mă închin celor două lebede fără seamăn Ham şi Sah plutind în mintea
Celor de seamă-ndulciţi la mierea ştiinţei din lotusul în floare
Şi din gângureala cărora iau fiinţă optsprezece arte
Şi care cern binele din rău precum laptele din apă
48
Ochiul tău drept întruchipând soarele zămisleşte ziua
Ochiul tău stâng întruchipând luna zămisleşte noaptea
Ochiul tău de-al treilea radiant precum lotusul întredeschis
Zămisleşte amurgul la întâlnirea amurgului cu ziua
100
Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi vorbe-i asemeni
Închinării luminii către soare chiar cu ale lui raze
Ofrandei către lună cu apele revărsate din piatra de lună
Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape
În strictă modernitate şi actualitate (cult), A Tear and a Smile de Kahlil Gibran (şi Kahlil şi Khalil – şi Dalar şi Delar) face antologie cu prezentul subiect (vezi în Poemografie).
Apelul de acum la poeţi-poeme acesibili-inaccesibili în vremea ceauşismului paramarxist, după plasamentul şi vocaţiile de schimnic ale creatorului prometeizat în lanţuri ideologice, n-are decât să apară, dar fără pedanterie, jalnic prin incredibilitatea condamnării la autodispariţie culturală dincolo de cortine. Zone estetice trasate între Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe, Mircea Ivănescu şi Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu şi Adrian Popescu etc. - spre a-i pomeni dintre cei cu care am comunicat, dând preferinţă încă viilor pe atunci Nichifor Crainic, Radu Gyr, Adrian Maniu, Grigore Popa, Mihail Celarianu, Gheorghe Dinu, Emil Giurgiuca (mi-a fost şi şef) - nu par să-l fi empatizat pe Paul Tutungiu, interesat aparent mai degrabă de o (anti)doctrină mitopoetică personală, ermetic-antropologic protestatară prin simpla aducere la “lumină”. I-am spus, cred, că, în redacţia de poezie a Gazetei literare, Teodor Balş avea multe manuscrise, mi le-a arătat şi mie, cu litere monumentale, aproape cât ale lui Galaction din traducerea bibliei, cât ale lui Coşbuc: susţinea că sunt ale lui Vasile Voiculescu (murise de un an-doi, în 1962), erau ale lui Vasile Culică. Noi ai cui eram, scrişi-nescrişi, spânzuraţi-nespânzuraţi (poate vom vedea).
Tensiunea conceptualizării conştiinţei literare în colindele scurte se acutizează epic în cele lungi, într-un paralel abscons, gnoză-represiune. Orice psihopoetică pe această carte are de contemplat abisul Lacrimă-Peşteră-Dalar într-o meditaţie subconştientă asupra comunismului lăsat afară, părăsit într-o moarte iniţiatică, printr-o autotrimitere la, eventual, Zalmoxis, spânzurat- nespânzurat. Liberă se vădeşte numai autoflagelarea fanteziei de sistem autopoetic, retragerea (parcă şi din sud în nord, din Bucureşti în Piatra Neamţ, din Vede în Edde...) în tot alt regn, doar s-o pierde, doar va creşte în avatar.
Cartea ar exista public nu de când a fost scrisă, şi publicată cenzurat, ci după decembrie 1989, în 2003, cum se precizează într-o notă editorială:
“Această carte este îngrijită de autor. Toate poemele aparţin volumului indivizibil Imperiul neodihnei, din care, pentru debutul editorial, Editura Eminescu (1970), redactor Nelu Oancea, din motive pe atunci explicabile, a publicat, cu titlul original, mai puţin de o pătrime. Celelalte “părţi” au fost inserate, răzleţ, în volumele ce au văzut lumina zilei până în 1983, când redactorul Florin Mugur reuşeşte să valorifice la Editura Cartea Românească o bună parte a întregului – lipseau, între altele, poemele entităţii Delar – în ceea ce s-a putut numi, cu aureola nevinovată a unui basm mitic, Tărâmuri pentru Făt-Frumos.
După apariţia, în Editura Cartea Românească, a plachetei Ordinea Peşterii, redactor Mircea Ciobanu, Colindele Cetăţii Delar au figurat zadarnic în planul tipărit al aceleiaşi edituri în anii 1972-1973 sub titlul, neinspirat poate pentru acea vreme, Tainele (redactor Alexandru Paleologu). Manuscrisul era însoţit de o copertă cu iz arhaic, patinată anume şi desene imaginate într-o noapte albă, la Piatra Neamţ, de pictorul Vasile Doru Ulian.
Lacrima şi Peştera (Imperiul neodihnei), Editura Evenimentul 2003, strânge pentru prima dată, între două coperţi, aproape în întregime, nedisimulat, poemele despărţite arbitrar, în acei ani, de albia lor originară. Viziunile grafice de la Piatra Neamţ vor figura în altă ediţie.
Editura Evenimentul”
Fără supărare? Nu e întru totul cazul chiar al acestui autor. La prima conferinţă a scriitorilor, în “democraţie”, în sesiunea prezidată de colegul nostru de grupă, 556, Laurenţiu Ulici (el şedea în bancă, încă neparlamentară, dar autentică, poate, cu Mircea Iorgulescu, eu cu Paul Tutungiu), am citit, ne(re)cunoscut, flatat că mă puteau auzi şi pe mine prezenţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, vâlcean de-al meu, o listă lungă de nume de membri ai Uniunii Scriitorilor din promoţia noastră filologistă, recitând poezia unui coleg, Dumitru Dragomirescu, fără un rând publicat în viaţă, dintr-o culegere postumă, uitând, impardonabil (cât trebuie să mă urăşti, m-a colindat) pe Paul, în peştera lui, naufragiat în Malta, titlu de ficţiune critică Saul's Fall de un inventat Henessy, altfel deja patron de ziar şi editură, în fond bine publicat şi sub Paleologi, când se cufunda elitar (protestatar?), de dragul lui Zalmoxis, în cititul la Vita Pitagorae a lui Porphyrius.
Cartea de Poezii, Academia Internaţională “Mihai Eminescu”, Bucureşti, 1996, are trei cicluri: Poemele primăverii, Elegii, Poemele mării.I-am scris, ca şi lui Mielcescu, postum, o prefaţă.
Dumitru Dragomirescu este un nume complet necunoscut în poezia românească. Această culegere ne-a fost adusă de d-na Dragomirescu, împreună cu vestea morţii autorului, în octombrie 1989. Pentru că nu publicase nici un vers, ne-am luat îngăduinţa să citim o poezie la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din 1990.
Dacă poetul ar fi trăit, am fi purtat, desigur, discuţii asupra manuscrisului, cum se întâmplă în orice redacţie. Acum ne vedem în situaţia de a scoate la lumină, ca atare, un mesaj literar poate fără speranţă, ca un secret al unei vieţi de profesor suplinitor. Publicându-l, nu forţăm neapărat zăvoare de panteon al literelor, ci ne oferim cât mai multora o consolare prin taina frumuseţii ca şi impersonale. Pe de altă parte, dicţia poetică a lui Dumitru Dragomirescu vădeşte o exersare laborios patetică a unor forme ce-şi au originea în lumea lui Teocrit şi a lui Vergiliu. Cititorul va decanta empatic clarităţile estetice din pasajele magmatice, pe care, postum, nu ne-am permis a le lăsa la o parte.
Dumitru Dragomirescu
PRIMĂVARA ACEEA A PIERIT...
Un soare cândva stropea cu lumini
Zarzării verzi ce-floreau în grădini
Şi-n cer, cântând, ciocârlii săgetau,
Iar crudele ierburi se înfiorau.
Înfloreau zarzării,-n febră pe-atunci,
Iar cerul lumină cernea peste lunci.
Jos, gâzele mici se trezeau la viaţă
Şi-n iarbă foiau... Era dimineaţă.
Toate, pe-atunci, de jur împrejur
Respirau jubilând în aerul pur,
Iar pomii albind fremătau în grădini
Şi-un flutur de aur pierea în lumini.
Eu însumi, pe-atunci, cădeam în extaz
Şi-nfruntam surâzând mereu un talaz,
Căci bolta omătu-şi lăsa peste dealuri
Şi stropeau cu lumini jucăuşele valuri.
Acum întunericul spânzură-n grinzi
Şi-ntunecoase sunt azi ale apei oglinzi,
Căci zile şi nopţi au trecut rând pe rând
Şi-n haos un astru s-a stins tremurând.
Ce mult e de când în grădini înfloreau
Zarzării care-n lumini fremătau!
Primăvara aceea a pierit în abis.
Azi totul îmi pare c-a fost doar un vis.
Tot din serie cu noi, poetul Gheorghe Lupaşcu (Gh. Vişan: Te-a căutat ăla cu mustaţă. Stelian Tăbăraş: Care? Gh. V.: - Ăla care se crede Labiş), îşi îndoctrinează templu poezia, în cărţile recente sub numele iambir (anterior, parcă, “imbir”) – Iambirul(cosmopoliton... umbrei),Enos, 2002, Strigăt în Alcandoria. Invazii,Enos, 2004, monologul secret al prinţului hamlet, Enos, 2005.
Gheorghe Lupaşcu
COBORÂTORI ORBI
... Coborâtori orbi în groapa oarbă
Coborâtori în corabia
Fără marinari
Când o stea de mare băuse continentele,
Când tu doar cu mine rămâneai
Când însumi eu
Cuvântul om
Din numele tău
Eram...
... Pe mări
Ochii preoţilor leviatani...
Dumnezeu se luptă cu noi
Dumnezeu supraviţuieşte în noi
Lacrima lui
În inima noastră
Maşteră...
Vai vai de cei de pe pământ
Vai vai zodiilor voastre...
O tu infern
Sângele
Sângele mielului
Mielului
Miel...
Apropo de recunoaştere, la cenaclul condus de Paul Tutungiu, pe lângă autori recunoscuţi în vreme, au fost primiţi şi autori “cu probleme” precum Ştefan Dumitrescu.
OAMENI DE CULTURĂ DESPRE PIESA DE TEATRU RÂSUL ŞI DESPRE AUTORUL EI
Piesa de teatru “Râsul” a fost citită pentru prima dat în Cenaclul dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor, în seara zilei de 2 martie 1981, bucurându-se de aprecieri critice deosebit de favorabile, de elogioase.
Revista Teatrul, nr 4, 1981
DORU MOŢOC, dramaturg : “Râsul”, de Ştefan Dumitrescu este una dintre cele mai inteligente piese ale dramaturgiei româneşti. Montată pe scenele Europei, ar face pur şi simplu ravagii şi s-ar juca cu sălile pline zeci de ani. Îmi pare rău că n-am scris eu această piesă, şi acesta este, cred, cel mai frumos elogiu care i se poate aduce unei opere”
TUDOR GHEORGHE, actor la teatrul Naţional din Craiova : “Râsul”, de Ştefan Dumitrescu este un strigăt împotriva cancerigenei şi cumplitei curse a înarmărilor. Cel puţin aşa am văzut-o eu. Cu o seară înainte de a citi “Râsul”, am văzut jucată de teatrul din Piteşti piesa “Cui îi e frică de Virginia Woof”, a lui Eduard Albee, una dintre cele mai mari piese contemporane. Piesa lui Dumitrescu este mai bună.”
PAUL TUTNGIU, redactor la revista Teatrul : “Ştefan Dumitrescu este un dramaturg care se anunţă foarte serios”. (Revista Teatrul, nr 3 / 1981)
TEODOR MĂNESCU : dramaturg, Redactor şef al Revistei Teatrul : ”Ştefan Dumitrescu nu scrie localist, ceea ce e foarte important. Autorul “Râsului” scrie cu o libertate interioară demnă de invidiat. El nu se gândeşte când scrie dacă o să-l aprobe revista “Teatrul” sau nu. Când scrie el nu trăieşte acea meschină şi mizerabilă autocenzură care-l anulează pe scriitor şi pe gânditor. Ştefan Dumitrescu, sunt convins, va fi un dramaturg important în dramaturgia românească de mâine. Tânărul acesta bătăios şi optimist e făcut să ridice coloşi în teatru.” (Revista Teatrul, nr 4 /1981)
MARGARETA BĂRBUŢĂ, critic de artă : “Râsul e o piesă bogată în sensuri. O parabolă…E vorba în această piesă de un fenomen de “ridocerizare”. În prima parte a piesei “ ridocerizarea” duce la un proces fantastic.
LACRIMA ŞI PEŞTERA
NICIODATĂ LACRIMA
Niciodată lacrima nu va seca
Bucuria ne e punte spre durere
Aici nu ne naştem,
Aici nu murim
Trupuri ne-au dat pentru a plânge
Tu plângi cu arborele
Eu plâng cu cerbul
Tu plângi cu râul
Eu plâng cu aerul
Lăcrămează muntele
Câmpia lăcrămează
Trup îţi e muntele
Trup îţi e câmpia
Muzici albe în suferinţa noastră
Atâta fum de rugă ne-a înceţoşat
Îmi aud urmele licărind
Urmele în nămol ce le voi lăsa
Când voi alerga din întuneric
NEVER THE TEAR
Never the Tear will drain
Our joy is bridge toward sorrow
Here we are not born,
Here we don't die
Bodies they bestowed on us for weeping
You weep with tree
I weep with stag
You weep with river
I weep with air
Mountain tears
Field tears
Mountain is your body
Field is your body
White musics in our suffering
So much smoke of prayer grew us foggy
I hear my traces glittering
Traces in mud which I will leave
When I will run out of darkness
Poemul este ales, pentru titlu, din secţiunea Peştera, structura cărţii fiind: Prolog la colinda marelui călător, Tărâmul peşterii, Lespezile, Lacrima, Colindele cetăţii Delar. Negativitatea apofatică a primei strofe contrabalansată de revolta-alergare din ultima, plânsul ancestral - “apele plâng clar izvorând” (Eminescu) din strofa a doua, întrupat într-a treia, fac loc îndeajuns gândurilor de “doctrină” şi nu numai literară. Principiul dominant al Lacrimii favorizează durerea – soka, a lui Valmiki, dukha, a lui Budha şi Milarepa. Nici naşterea, nici moartea, doar plâns şi lăcrămare, abia eu-tu, munte-câmpie, muzici albe-întuneric contrastează cu tonalitatea de cantilenă, acompaniată parcă de o tamburină de damasc, precum în teatrul No. Singura lumină e licărul urmelor proiecţionate. Singurele prezenţe sunt muzicile suferinţei, fumul de rugă, urmele în nămol. Plumbul bacovian mai lipseşte, dar se face, alchimic, piatră în poezia imediat următoare, faţă de care lacrima se mulţumeşte a fi o pre-dictatură.
ELEGIA DE PIATRĂ
La ceruri fug dar mă izbesc de piatră
De piatră e pământul cu fruntea-n care bat
Sunt fluviile piatră
Văzduhul e de piatră
E piatră sunetul
Piatră lumina
Şi piatră trupul meu prelins din bolţi
Aripi de piatră
Între nori de piatră
Trişti crocodili de piatră-n râu pietros
Arbori de piatră sug din piatră piatră
Şi leul zvârlă răgete de piatră
Plăpânde pietre sfâşiind
Dar când ţâşnim prin pori, ascunse duhuri
Şi ne lovim în aburi speriaţi
O, peştera se desluşeşte
Sub aştri morţi în razele de piatră
Şi îngroziţi adulmecăm o poartă
Dar într-o piatră tainică-i zăvorul
Pleoapei din triunghi ce ne-a-mpietrit
ELEGY OF STONE
At skies I run but hit of stone
Of stone is earth I beat with forehead
Rivers are of stone
Air is of stone
Stone is the sound
Stone is the light
And stone my body trickled from vaults
Wings of stone
Between clouds of stone
Sad crocodiles of stone in stony river
Tree of stone suck from stone stone
Frail stones tearing up
But when we spring through pores, hidden ghosts
And hit of frighten vapors
O, the Cave is clearing
Under dead asters in rays of stone
And horrified we smell a gate
But in secret stone is bolt of
The eyelash in triangle which stoned us
Fuga (mai de grabă muzicală, elegie) la cer, blocată de metastaza pietrificării, face din unu, liric, de la început, duhuri ascunse, ţâşnind dantesc din pori, cu desluşirea exacerbată, printre aburii loviţi, a Peşterii, la ce bun, sub aştri morţi, cu îngrozirea supraapocaliptică a adulmecării zăvorului pleoapei din triunghi, din Dumnezeu, împietritor, cu Moise, cu Ioan, cu Nicolae. Ca un parnasianism sub dictatură, savurarea solemnă a pietrificării, imnifică trăirea într-un singur regn, în monoteismul pietrei - crocodili, leu, improbabili oameni, biete duhuri lăuntrice perforând seceta pietrei, zăvorul pleopei întru suprema lacrimă a dumnezeirii.
ORDINEA LUMII
Privind în Peştera cu trupuri
Voiam într-altfel să mă nasc:
În Lacrimă plutind strigam
Trupul dorit
Doi lupi să-mi fie tălpile în fugă
Şarpe flămând să-mi şuier braţul stâng
Şi salcie şoptită mâna dreaptă
Genunchii stânci alese, pieptul râu
În umeri de cascade revărsat
Şi vultur singurul meu ochi
Clocind sub aripi blondele văpăi...
Dar în hotar când trupul m-aştepta
Suflet să-i fiu
O, nemiloasele duhuri păzind
Văzduhul Peşterii aflară
C-am înşelat Ordinea Lumii
Şi-n Lacrimă m-au alungat
Tremur afară, eu, nenăscutul
Dornic de trupul neîntâmplat
WORLD ORDER
Watching in Cave with bodies
I wanted to be born otherwise
Floating in Tear I cried
Desired body
Two wolves to be my running soles
Hungry serpent to whistle left arm
And whispering willow right hand
Knees chosen rocks, chest river
In shoulders of waterfalls overflowed
And vulture my single eye
Hatching under wings blond flames...
But in boundary when body waited me
Soul to it be
O, pitiless ghost watching
Air of Cave found out
That I cheated World Order
And in Tear chased me
I tremble outside, I, the unborn
Eager of unhappened body
Între Lacrimă şi Peşteră, aici între pre-naştere şi ne-naştere - pedeapsă înşelării Ordinii Lumii, cumva restaurate – al câtelea eu, nemairevelat, se distilează în regnuri numai cu jindul. Un animism de pe altă lume neprimit în aceasta.
Titlurile cărţii Lacrima şi Peştera (Imperiul Neodihnei) sunt tot atâtea nume de “doctrină”, de gnoză:
PROLOG LA COLINDA MARELUI CĂLĂTOR
Colinda lui Făt-Frumos – Elegia mânzului – Nocturnă cu muzici – Răboj – Joc în trei dimensiuni – Edict pentru iluminare – Eul astral – Baladă pentru astre – Aerul – Peisaj cranian – Tangajul – Clarviziunea – Rugăciunea – Nevinovata copilărie – La duh alpin – Oracolul – Decembrie – Plaiul ctitorit – Gravitaţia – Descântec
TĂRÂMUL PEŞTERII
Naşterea – Sunet de întrupare – Lupoaica – Algoritmie – Elegia strigată – Lumina ascunsă – Eterna primejdie – Cel care strigă – Marginea lumii – Hotarul de seară – Elegia arborilor – Niciodată Lacrima – Elegia de piatră – Elegia mută – Stalagmita – Ţara mea – Cel revelat – Naufragiul – Duelul în zori – Elegia jocului – Edictul după haruspicii – Rostirea augurului – Elegia comorilor – Întoarcerea – Taurul continuat – Tânguite fecioarele – Nedreptul somn – Singurătatea – Dor transcendent – Recviem pentru blestemul întoarcerii – Magnetismul – Eul revelat – Aleasa întrupare – Fratele – Libertatea – Edict – Eul divulgat – Marele spirit – Magnetismul Lacrimii – Patrie – Pentru levitaţie – Semnul edictului
LESPEZILE
Când ceri un trup neîntâmplat – Să plângă muntele păgân – Pendula repetând copilăria – Ţiganca din fântână numai – Femeia mea neauzită-n zei – Ţi-e frică să mai fii şi e curat – Edictul marelui călător – Sugrumă naşterea sub bolţi – Numai Lacrima în ţara ei – Sfânt cum triumfă Lacrima în zare – Niciodată moarte
LACRIMA
Veghea – Elegia smulgerii – Martorul – Obsesia întrupărilor – Menhir – Mărturisirea – Ţărmul – Pântecul dodecaedrului – Paznicul – A doua muzică – Muzica eterică – Jocul zeului desluşit – Perpetuum – Din hăuri eu fiorii ţi-i ascult – Planeta poetului – Adevăratul nume – Ordinea lumii – Elegie de mai
COLINDELE CETĂŢII DELAR
Cetatea Delar – Înfrunzitul Raled – Medalionul cu cap de lup – Femeia care a născut lumea – Zimbrii albaştri – Colindul cu trup zburător
EPILOG PENTRU ODIHNA MARELUI CĂLĂTOR
Odihnind într-un foc – Cuvântul aedului – Mă mut în marele imperiu
PROLOGUE TO THE GREAT TRAVELER'S CHRISTMAS CAROL
The carol of Prince Charming - The foal's elegy - Nocturnal with musics -Tally - Game in three dimensions - Edict for illumination - The astral ego - Ballad for asters - The air - Cranial landscape - The Pitching - The clear-sightedness - The prayer - The innocent childhood - To alpine ghost - The oracle – December - The founded realm - The gravitation - Charm
THE REALM OF CAVE
The birth - Sound of embodiment - The she-wolf – Algorithm - The cry elegy - The hidden light - The eternal danger - That who cries - The world's edge - The evening boundary - Elegy of trees - Never the Tear - Elegy of stone - Mute elegy - The stalagmite - My Terra - The revealed - The shipwrecked - Duel at dawn - Elegy of game - Edict after haruspices - The augur's utterance - Elegy of treasures - The return - The continued bull - Lamented the virgins - The unjust sleep - The solitude - Transcendent longing - Requiem for the curse of return - The magnetism - The revealed ego - The chosen embodiment - The brother - The freedom – Edict - The divulged ego - The great spirit - The tear's magnetism - Motherland - For levitation - The sign of edict
THE PLATES
When asking an unhappened body - Let pagan mountain weep - Pendulum repeating the childhood - I presented you a crying Cave - The Gypsy woman from fountain only - My woman unheared by gods - You are afraid to be again and it is clean - Edict of the great traveler
Strangle the birth under vaults - Only the Tear in its country - Saintly as the Tear triumphs on horizon - Never death
THE TEAR
The wakefulness - Elegy of tearing out - The witness - Obsession of embodiments - Menhir - - The confession - The shore - The dodecahedron's belly - The watchman - The second music - The ethereal music - The game of cleared god - Perpetuum - From chasms I listen to your shivers - The poet's planet - The true name - The world's order - Elegy of May
THE CAROLS OF DELAR STRONGHOLD
The Delar Stronghold - The leafed Raled - The medallion with head of wolf - The woman who gave birth to the world - The blue bisons - The deathless carol - The carol with flying body
EPILOGUE FOR THE REST OF GREAT TRAVELER
Carol in a fire - The word of the bard - I move in the great empire
Vom glosa tenace în prinderea din ocult poetic a unor înţelesuri, meaningfulnesses. Nu fără a citi faţă la faţă desluşirea orbirii Lacrimă-Peşteră-Lespede. Lacrima lumii Orbilor v-arată Iarba întrupată Naşterea. (Sunet de întrupare). O, Peştera ne circumscrie Trupul furat din sângele divin /.../ Întoarce-te fecioară şi ne poartă La bucuria pruncului plângând (Algoritmie). Din porii pietrelor strigoii fug. Pe gâtul tău alb Călătoream În Lacrima lumii (Elegie mută). Lebăda mea dintâi. Şarpele mi-e frate. Cetatea stalactitelor. Şi-n peştera acestui trup etern. Şi numai Lespedea-i hotarul Spre Lacrima adevărată. Cum doar în Lacrimă sunt viu. În libertatea lacrimii Marele spirit ne smulge. Spre lespedea Peşterii În exod Aleargă sufletele. O spaimă limpede îmi zornăie atomii. Am vrut Lacrima dar am băut Lumina roşie sub zodii. Atâta noapte fără rugă Atâta spaimă de a fi. Mă duc spre râul colindat De iele-mbătrânite Mă duc, mi-e dor, sunt aşteptat De Lacrimă. Numai Lacrima în ţara ei Fără trupul meu. Suferinţa rămâne muzica Zeilor, zeilor. Sfânt cum triumfă Lacrima pe zare. Mă nasc din Lacrima ce stăruie Deasupra lumii. O, trup! O, suflet! O, Lacrimă! Cum am văzut deasupra voastră În muzici vechi surpată Lacrima Şi numai eu mai pot striga Lutul în care-i Lacrima. În Lacrimă blond vultur, Leu blând în Peştera cu datini. Muzica Lacrimii în piatră Alungă singurul zăvor. Sunt geamăn mie însumi. Ei, infiniţii, cântă apoi îndelung O zidire a fecioarelor Şi-n pântecele acestora se ascund Călătorind spre Peştera Cu trupuri bune de îndurat. O, Peştera aceea îmi e sufletul. Această Lacrimă e ţara mea Singur sunt regele, singurul supus. O, Lacrimă, altul e numele tău.
NICIODATĂ MOARTE
Eu mă întorc la voi din veac în veac
Cu altă frunte şi cu alte braţe
Mă nasc din Lacrima ce stăruie
Deasupra lumii
Acolo unde nu există jale
Unde nu sunt răni
Şi nici ţipătul de arcuş al durerii
De aici se poate pleca;
Numai cântând
Trupul să-ţi lepezi între secunde
Eu sunt de-a pururi fiul
Blond
Ştiu drumul singur şi vă învăţ
Că nu există moarte
Nu există
Decât hotarele, decât lespezile
Decât magnetul şi decât puterea
Cu care treci din foc străluminat
NEVER DEATH
I return to you from age to age
With other forehead with other arms
I get born from Tear which lasts
Above world
There where grief doesn't exist
Where wounds aren't
And nor cry of sorrow bow
From here it can leave
Only singing
Your body to throw among seconds
I am for ever the blond
Son
I know the way alone and teach you
That death doesn't exist
They exist
Only boundaries, only Plates
Only magnet and only power
With which you pass through fire over lighted
Colindul fantastic, inaugurat prin Colinda lui Făt-Frumos, ne intermediază, dintru început, cantabil, dedicativ, logos între noi, o (re)trăire a esenţelor ancestrale zalmoxian-mioritice-eminesciene – Lacrima lui Făt-Frumos, Făt-Frumos din Lacrimă, Legea Grea, Moşul (Zalmoxe), Piramida, Fata Moşului, mioară (ciobanul, sol trimis lui Zalmoxe, în persoana lirică, din trei, ca de pe cruce), Ou e Peştera-n adânc Pasăre muntele sfânt.
COLINDA LUI FĂT-FROMOS
Dezveleşte-mi, duh noros
Lacrima lui Făt-Frumos,
Naşte-mă
În datină
Făt-Frumos din Lacrimă
Să mă ducă murgul pur
Unde-i Legea Grea,
Să jur
Moşului, albit de veacuri
Să-i cer leacuri dintre leacuri
Piramidă să îndure
Muntele zidit sub cer
Învelit ca un oier
C-o sarică de pădure
Ou e peştera-n adânc
Pasăre muntele sfânt
Aripi ţara,
Plisc fântâna
Unde cară rouă zâna
Fata Moşului, mioară
Iarba lacrimii
Să-mi ceară
Eu din trei să fiu ales
Când mi-e steaua de cules
THE CAROL OF PRINCE CHARMING
You, cloudy ghost, unveil for me
Tear of Prince Charming
Birth give to me
Customary
Prince Charming from Tear
Let pure dark-bay horse bring me
Where Heavy Law is reigning
For swearing
To the Old, whited by years
Asking him cure of cures
Let pyramid be high
On mountain built in sky
Like shepherd dressed
in mantle forested
Egg the Cave is in the depth
Bird saint mountain
Wings the country,
Beak the fountain
Where the fairy dew is carrying
Let Old's daughter, ewe
Ask from me
Grass of Tear
Chosen out of three I'd be
When my star goes harvesting
Ce auzim nu e numai cântec, dar mai ales arhetipuri evocate de un Crăciun alchimic, şi iar poveste muzicală, elegie cu un repetat mânz alb furat, automit – Ai purtat în falsa zi Ţeasta mea în copilării, apoi pe firul ritmului în orga preotului, în nisipul lumii Să porţi lumina mea-n copite, centaur, cal şi călăreţ într-unul, stea de cules. Şarpele, muzica.
NOCTURNĂ CU MUZICI
Când fumegă în spirale
Duhuri
Din trupuri pline de somn
Un singur şarpe
Stăpân
Hipnotizează aştrii
Până rămâne cerul orb
Încolţeşte lumina în oasele
Cântând la timpuri subterane
Şi ne trezim ameţiţi
De clopote
Abia rostite în limba cetăţii.
NOCTURNAL WITH MUSICS
When in spirals ghosts
Smoke
From bodies full of sleep
A single serpent
Master
Hypnotizes asters
Until sky remains blind
The light springs in bones
Singing at subterraneans times
And we awake dizzy
By bells
Hardly uttered in land's tongue
extinguished since old.
Răbojul din titlu e iarba de citit a fiului - Ce ne hrăneşte neamul orfic - Cum vulturii citesc în râuri Tainele lumii cântând în azur - Sâmbure unic acel suflet Nu se îndură a fugi din oase – Când astrele se odihnesc pe naşteri. Antropologia alchimică se verbalizează liric din ce în ce, într-un balans rădăcinos purtat printre reînchipuiri întru vatra dintâi, leagăn – joc în trei dimensiuni, şi tată-duh-fiu şi Udur-Budur-mugur. Tot un Crăciun naşterea, dintr-o câmpie în munţi, Frate cu astru – eu astral – Crini aprinşi în trupul sfânt – Trupul lui Arhimede din Baladă pentru astre
BALADĂ PENTRU ASTRE
Trupul lui Arhimede suna
Un număr necunoscut
Înota
În palma zeului Ra
Prin lacrima ce l-a născut
Plutea? (Oceanul nins
De geamăt încecaţii-şi cere)
O, trupul său învins,
Evaporat din durere!
Maree statornică-n har
Triunghiul rămâne semn sfânt:
În cel lichid să vâslim
Spre infinirul cuvânt?
Arhimede-din-Lacrimă, înec, maree cu har barbian, aerul, pasărea tristă. În eternă grafie, urşi Cu labele-n colţi Salivând pe licăre de fulger Spre cerbii desenaţi în cărbune pe bolţi. Vulpile. Munţi fără oameni Dor de lagună. Cristale din durerea pură A îngerului devenind pământ (sub egida lui Erald-din-Lacrimă), muzica Înaltului Imperiu. Aleargă sufletele fericite Spre Lacrimă. Printre astre voi călători înserat Spre Lacrimă. O, vulturul e ascuns în piept. Şapte – duhul Lunii În sceptrul minunii. Dâră de sânge pluteşte ţipătul meu... O, cea lupoaică înfometată Pustiul trup Spre pui mi-l dumica. Oho, sunt poate şarpe, Oho, sunt cerb curat. Acest leu este vulturul Pe care l-am hrănit Să-mi pedepsească umărul. Trupul de arbore numai nouă Ne-mbătrâneşte prea încet. Se întorc pe rând şi berbecii Şi câinii stânelor Şi ceahlăii de pe stânci şi jderii Cu blana năclăită de strigoi. Muzici albe în suferinţa noastră. La ceruri fug dar mă izbesc de piatră. Pomule, eu te ştiu De când erai lebădă. Femeile nasc pe ascuns Balauri fosforescenţi Eu îi ucid.
CEL REVELAT
Cine-a văzut lumina
Ascunsă-n trupul meu
E orb acum
Eu trec printre şerpi şi izvoare
Printre delfini şi cocori
Şi-n urma mea
Îngenunchiaţi
Orbii rămân
Pe cei cu braţele întinse
(Şi arborii sub patrafir
Şi stâncile cu gleznele în rugă)
Îi dezveleşte din lăuntru
Focul meu blond
Eu însumi orbul
Duc mantia luminii fără seamăn
Năvod mereu mai greu, o trag
Spre ţara Lacrimii
Zvâcnind care mă strigă
THE REVEALED
Who saw light
Hidden in my body
Is blind now
I pass among serpents and springs
Among dolphins and cranes
And back of me
Knelled
The blinds remain
Those with stretched arms
(And trees under stole
And rocks with praying ankles)
Are unveiled from inside by
My blond fire
I myself the blind
Bring incomparable mantle of light
Ever heavier trawl, I draw it
Toward country of Tear
Calling me throbbing
Aură de peşteră. Şarpele mi-e frate. Încolăcită aură a trupului vinovat. Oasele mele sub cetatea Stalactitelor numai cântecul Şi calul încă respirând Izvoarele în vulturi rătăcite. Cei de dincolo, infiniţii, au venit. Noapte în pietrele amintind Trupuri de vulturi, trupuri de salcie. În limba şarpelui ascunsă Ordinea lumii. Cred, am strigat şi aura S-a întunecat. O, continentule, Lacrimă eu te-am numit, pentru că în limba celor vechi aceste sunete sună sfânt şi curat. Frate arbor, tată râu Măicuţă pasăre Văd peştera în care-am plâns Şi Lespedea către hotarul Lacrimii cu adevărat. Şi-n Peştera acestui trup etern Ordinea lumii curge-n semnul negru. Râuri sub talpa regelui-râu În oxigen doar regele-vultur Şi numai lespedea-i hotarul Spre Lacrima adevărată. Vifor etern în Peştera lumii. Un crin roşu învie Prin arterele tale.
EDICT
Nu plângeţi,
Lacrima nu e aici:
Acolo-n celălalt hotar
Râul ne-aşteaptă
O zi vom fulgera în taina lui
Uitând de trupul umezit în pleoapă
Nu plângeţi:
Peştera
În haos îşi descuie
Porţile
De spaimă scânteind
EDICT
Don't weep,
Tear isn't here:
There in the other boundary
Evil waits us
A day we will lighten in its secret
Forgetting of body moistened in eyelash
Don't weep:
The Cave
In chaos opens its
Gates
Of sparkling fear
Eu te aştept Tu mă aştepţi Cum doar în Lacrimă sunt viu. Să nu cânţi râul care-ţi soarbe vina Nici bradul blând din craniul tău Ci ghearele de vultur ce te-au smuls De-a pururi pătimit în Taaroua. Şi duhul meu Înstrăinat O altă întrupare-mi cere. Trişti bărbaţi şi spâni (nespânzuraţi). Blonzi cavaleri au înfrunzit (şi fiul, şi Raled). Fecioara sună norduri. Fiorduri. Ceasornicele au murit Pe imnuri. Eu voi pleca uitând de voi! Zăpezi, zăpezi Zeilor, zeilor. Fratele meu uitat în arbori Să te slăvească înfrunzind. De aur şarpele ce-mi încolăcea Fruntea cu tristele-i raze Nu este oare vulturul călătorindu-mă În gherarele sale? Grote în imnuri Fumegând. În Lacrimă blond vultur, Leu blând în peştera cu datini. Tălpi mov din sunet încreate. Vulturul ce m-a uns domn. Ei, infiniţii. Doi lupi să-mi fie tălpile în fugă Şarpe flămând să-mi şuier braţul stâng Şi salcie şoptită mâna dreaptă.
ELEGIE DE MAI
Femeia goală în Peşteră
Mă strigă
Eu nu pot veni pâlpâind
Într-un trup de fluviu
Într-un trup de lup
Într-un trup de iaebă
Gleznele să-i prind
O, nu pot femeie
Strigătul să-ţi strig
Peştera-i pustie
în hotar e frig
O, nu pot femeie
Strigătul să-ţi strig
ELEGY OF MAY
Naked woman in Cave
Calls me
I can not come flaring
In a body of river
In a body of wolf
In a body of grass
Its ankles to catch
O, I can not woman
Cry your cry
Cave is empty
In boundary is cold
O, I can not woman
Cry your cry
Sunt vinovat ca şarpele dintâi: Ascult şi mă supun vouă Semeni ai mei. Doar Negru Vodă, doar Negru Vodă. Mă mut în marele imperiu Al sufletului meu curat Acolo unde eu sunt rege.
DELAR
Delar.Colindele Cetăţii Delar , sunt, mai mult sau mai puţin apocaliptic, ori ca-n Paracelsus, şapte: Cetatea Delar, Înfrunzitul Raled, Medalion cu cap de lup, Femeia care a născut lumea, Zimbrii albaştri, Colindul fără de moarte, Colindul cu trup zburător. Lacrimile Lcrimii-Peşterei se resuscitează în Delar (anterior Dalar – acum, la confuzie, din dolar, dealer?), într-o construcţie quasiteosofică, nedigerabilă de cenzură (dar de cine?), în balansare imnică de colind absolut(ist), gnostic şi halucinatoriu. Cartea lui Tutungiu pare să necesite un manual de lecturare, o hermeneia pe care nici autorul nu-l va (mai ) fi având, mai şi temându-ne de secretele lui Tipătescu şi infoliile lui Kirileanu, că de poliţia secretă tot n-o să scăpăm (vom muri şi vom fi liberi). Doi mari mutilaţi de război au excelat în hermeneutica lui Eminescu, respectiv Blaga, acesta din urmă rugându-l pe Pompiliu Constantinescu să-i dedice o monografie (îl numise “un mare român” în autograful pe o carte a sa), dar acela a murit (ziceam să nu mor şi eu cu scrierea unei cărţi despre cartea unui contemporan, gata cu deconspirările la modă, să rămânem într-o lume Lacrimă).
Există câte un Dalar City în Ararat (Armenia), Insulele Faroe, Vietnam (Dalat). În colindele româneşti, Viflaem cetate eclipsează Ţiligradul. Colinde din ţara lui Orfeu, cartea lui Tutungiu din 1974, sub aparenţa unui autohtonism orfic, trimite discret tematic la antropocosmismul estetic al cetăţii Delar. Un cosmos uniteritorial – Pustia e de cercetat în tandem ateologic -, unipersonal, în primul colind din şapte, singurele nume proprii fiind cel al cetaţii, Delar, pronunţat de 9 ori, şi, spuneam, Taaroua, care nu va mai reveni în celelalte şase colinde lungi. Cerşetorul – bikshu budhist -, drumeţul, toposul din vedenie în vedenie se identifică în violente metamorfozări interregn, într-o penta cetate literală de sub legea numărului şi a anagramării. Apropo de violenţă, înclinăm să vedem în cartea în discuţie, dincolo de cruzimi expresioniste teatrale, episodice, mai de grabă ahimsa, nonvătămarea, în continuitate de “colind” cu Mioriţa – subiect abordat orfic-delarian de poet în eseuri de forţă, unul, controversat by chance, publicat în România literară –, Eminescu, Blaga Voiculescu, aşa cum însemnăm separat.
În ireal, între ape, “ţeastă roită de gânduri”, cetatea, “eu, rătăcind pe străzile ei, eram altcineva şi altcând”, slujitori ageri, temple fumegând la zei, “se deştepta în sângele meu un Imperiu / crescut în neodihnă”. Horia Stamtu a publicat o carte, Imperiul, cu poeme pe cuvinte-cheie din rugăciunea Tatăl nostru. Aici ar fi mai acasă peştera lui Fingal, din Hebride, “a temple built by spirits of nature” (Rudolf Steiner), cât mai ales din inspiraţia bardului orb, Ossian, dacă nu Homer. Iată ierburile, rocile, “fumul păsărilor / mărturisind şi cifrul văzduhului cu şapte guri / se repetau geamăn în lumea cetăţii / Delar ce mi se arăta acum / adevărată”. Ca într-un plin travaliu al reîncarnării, al întreitei, împătritei reînvieri, “Ochiul meu dezvelea forme şi sunete / neîntâmplate în tărâmul din care eu, / singurul pământean, cu nări perpetuu / mai adânci şi luminoase, de trei ori / şi încă o dată vămuit de moarte, m-am ridicat”. Părelnic, tălpile sale măsoară cele şapte turnuri ale cetăţii, vede şerpi furând cercei, muşcă din mătanie - “bătrânul / rege din temniţa de demult este / fratele meu”, se împământeneşte, se delarizează - “atunci fără istov / m-au tatuat cele şapte taine ale / cetăţii Delar, cu respiraţia căreia / m-am adăpat într-un timp de muzici / fumegate”. În omnifumegarea muzicalizată orfic, îmblânzitor, cele şapte taine n-au decât să se ermetizeze, desluşibile prin “silabe din trupul meu”, în chiar cele şapte colinde baladeşti în creuzetul cărora ne-am presărat hipnotic. Cântecul de (re) facere a lumii, “zvâcnit / ca o pasăre albastră de mare”, acvatic/lacrimă, asurzitor, însufleţitor - “credeam că întreg trupul meu asculta” “şi toată carnea mea fericită cânta” - se personalizează într-un “tânăr în zdrenţe străvechi”, deci nu psalmistul rege, necum făcătoarea lumii, Amaratsu, în peşteră japoneză. “Din contemplare am rupt înţeles că numai / tânărul acela cântă”. Brahma? Păunescu? Tocmai: “şi nu ştiam / cine este, ce har nescris l-a întâmplat şi / numele-n seminţe vroiam să i-l rostesc.” Rostirea în seminţe, din ce cod genealogic, alchimic, panteist, din ce dodii cu Brâncuşi, ar fi dublând sau întrerupe cântecul, cu o semănătură-seminţie. Se află (de la ) o sursă, “un / învechit trecător mi-a limpezit / că tânărul arătat în cântec nu este / singurul ceşetor din cetate şi / că numai vocea lui colindată / de zei i-a dăruit preajinduita / demnitate de cerşetor al cetăţii” . Fost-a cetatea soarelui, a lui Campanella, cât a fost, dar acum e a celor în zdrenţe, exclusiv cerşetori, cu o tehnologie decodificabilă în tot atâtea vieţi trase pe roata comunistă, “nu cerşeau oamenilor / râurilor, pietrelor sau curatelor / plante, ei nu cerşeau vreunuia dintre însufleţitele regnuri, / ci zeilor, numai zeilor.” Noroc cu zeii, cei in susul cetăţii. “Ei cerşeau zeilor nopţi şi zile / fericite petru cetate. / Cerşetorii cetăţii Delar trebuiau să / întreacă fluviile şi păsările / lumii în sunete alese, pentru că / hrană zeului este alesul sunet”. Un artefact orfic întins covor înţelesului cerşetorilor de sub zeii roşii. “Dar moneda din palma lui?”, “de ce se miluieşte cu arginţi?” Parcă Iuda? Drumeţul-sursă “îmi murmura desluşiri cu / sfântă aromă”, de fapt de groază, moneda “ nu / este un semn de milă ci o amprentă; ea este bănuţul din ou, plodul / ipostazei noastre cosmice”, slavă domnului că din Oul Dogmatic al lui Ion Barbu, visat, se vede, şi neinterzis. Ctitorită de când era copil şi nu faimos bătrân înţelept Taaroua, “Cetatea Delar nu poate fi ştiută decât / dinlăuntru”, streinilor (nu lui Taaroua, să deducem) “cetatea nu li se arată / cetate ci rând pe rând când fluviu, / când pasăre, când pădure stingheră şi / când muntele îngenuncheat sub arătarea/ muribundelor potopuri...” “Aşa se mută din vedenie / în vedenie în ochii frumoşilor streini / cetatea Delar”. Cine-au îndrăgit străinii... Abia “că această înnoptată / putere a ei noi nu o aflăm / dar bănuim că este de-a pururi / a noastră, a pietrelor izvorându-şi – muţenia, a arborilor şi peştilor / alintaţi de ozonul cuvintelor... Cred încă – aidoma eliberatelor regnuri – că cetatea noastră Delar / este o pasăre nerepetată”. Când să-şi vadă pământeanul desluşitorul, răsucindu-se, într-un decupaj de Ovidius, “vai, / drumeţul nu era om ci arbore”, “pieptul meu era de butuc”, cerşetorul “ce încă mai cânta” “era demult o pasăre / dulce ciripind pe braţul meu drept...” The end of the first long carol.
O cetate a neumanului, a cerşetorilor de lemn, într-o idilă neagră, cu iniţiere, poate mântuitoare, prin muzică fie şi dovedită vegetală. Un nume în cinci colţuri, rebotezabil în lazaret, destins, de ce nu, cosmogonic, pacific lacrimal, sub caruna budhistă şi ahimsa jaină, în lipsa subiecţilor de război, movibili, cu drumeţi copaci. Sigur autorul nu se joacă de-a gregaritatea gnostică de sub eticheta de semănătorism biblic, cu Iisus reîncarnând pe Seth. Singurătatea alienării paranoice se sublimează în colind - “vocea lui colindată de zei” - autosacramental. Descrierea unei cetăţi-peşteră sub spectrul alchimic al lacrimii, nu fără subînţeleasa grotă ideologică, ar lăsa, pe drept, rece îndeosebi consumatorul postmodern-postcomunist dacă (mă justific pe mine?) n-am avea de-a face cu o complexă neînţelegere, misunderstanding, nu numai intraliterară. Pasul singular şi singuratic se amendează sistematic prin portavoci tot nevăzute, ca sursa liricului-pământean plonjat în cetate. Colindele lungi sunt abia la început.
Raled. Drela. Înfrunzitul Raled. Anagrama la Delar din titlu nu e a regelui Erald (fără h), din interior, ci a unui condamnat. Doar două din cele şapte titluri poartă numele Delar/Raled, cetate/condamnat, pe filosofia timpurie, de Călăraşi, împărtăşită de la Vasile Culică spunând(u-ne): s-a născut un condamnat la moarte. Şi nu atât de pronie, de dictator, cât de destin etc. Tot una, Delar (cetate), Erald (rege), Raled (osândit)? Hybris şi catharsis, de la tragici, abia de se îndeamnă colindului, guignol, bien-sur, cu irozi la vocalele cărora nu s-a ajuns, confinaţi a-e-a, pe trei consoane tot cam din prima parte a alfabetului (de-aia tao, chinezii ne sar în ajutor), başca r (de la România? Jocul literelor, din cinci în cinci, rus-nerus, în somn-vis-trezie ne vâră într-un expresionism funambulesc, dar(la) să citim ceva înţelesuri ale revelării (velare) paralele delirului planificat de la poartă – eufonia delar-delir să ne trăiască).
Pe artefactul paleotonului, pe tonul codului, la primii zimţi ai soarelui, din clopote-durere- veste până în ţara vulturilor se anunţă ca-n toate show-urile ( şi sanscrite) subiectul, aici, ceasul acesta ca o deşteptare a munţilor. A venit, de fapt, timpul. Nu se mai intră în cetate (metamorfoză), ca în primul colind, se iese din Delar, regele Erald rupe în piept drumul Pustiei, înfrăţit de cucernicii săi oşteni şi de călitul călău. Se săvârşea (trecutul istoric) o dată la un veac o alungare din fiinţă (metaforă şi pentru moartea tabu). Un pedepsit, cu gleznele înrădăcinate (tot arbor) în lanţuri, ochi istovitor de albaştri, plete blonde, barbă înaltă, o părere de astru întrupat (pedepsit cu stea). Raled, har din dar sau dulce urgie zeiască, spre Pustie (contr-lacrimă?) tot cunoaşte timbrul adevăratei Lacrimi. Îl şi telepatizăm prin cuvintele, fără ghilimele, ale aedului (poetical fiction). Arborescenţa mişcătoare – rugă de arbori – a celor doisprezece oşteni (cucernici, versuri mai înainte). Subtextual, subscenic, infra, adevărata vină a lui Raled se pierduse în cerneala secată pe un papirus îngălbenit (cât de faraonic? Nu Moise pare pedepsitul, nici Zalmoxis, sclavul lui Pitagora în Egipt – solul trimis în slavă cu sacralitate a fost deja exploatat în cinematografia comunisto-dacă -, let's see). Călăul acum în frescă, de-şi miruise funia cu mentă şi mosc, cu gândul la spânzurătoarea de stejar, ba de brad (naţionalul românesc), pentru că, în precizările maestrului de ceremonii textuale, singur bradul se supune-n cenuşă mai grabnic sub povara de foc a pustiei (se va recunoaşte, în poezia lui Tutungiu, ossianismul rescrierii închipuitei epopei, convenţia modernista a arhaizării fiindu-i ofertă). Vina cea grea, ca spre legea grea,ca spre Tora, a lui Raled (de miere?) n-o mai află nici regele în fagurii memoriei sale, iar pe îndelungul drum al pustiei, o clipă, ochiul pedepsitorului l-a cântărit deodată (pe pedepsit) geamăn la trup şi la chip (isomorfismul poetic de pretutindeni din carte pune în vedetă iluzoriul proiectat versus realitatea pedepsitoare). Spânzurătoarea ameţea nisipurile cu mirosul ei proaspăt de răşină (tehnica prozei animiste). Doi oşteni îl însoţesc pe osândit până la buturugă. Călăul ca un preot, cu funia îmbălsămată (prescură pentru fiul spiritual, deci creştin, şi prin sacrificare, aici gratuită, amnezică, cronicizată deşertic-balcanic). Instalarea spânzurătorii, nodul inelului, printre bolborosiri rituale ale călăului şi hohotele vesele ale condamnatului, dincolo de gongorismul metaforelor, ţin de un suspans-spânzurătoare comutat, după ce regele Erald ocoli de trei ori cu alb calul său spânzurătoarea, printr-un Nu.Lăsaţi-l în laţ. Să se stingă neprivit şi numai aşa: în spânzurătoare, nespânzurat. Mitul personal al spânzuratului-nespânzurat(-spânzurătoare) se vizionează diferit de Pădurea spânzuraţilor a lui Rebreanu, Deşertul tătarilor al lui Buzzatti, de spânzuraţii biblici, Amam, Abesalom, Iuda şi alţii.
Capitolul următor al celui de-al doilea colind lung ar putea trimite la Luceafărul de Mihai Eminescu, Balada Rigăi Crypto şi a Laponei Enigel de Ion Barbu, Domnişoara Christina de Mircea Eliade, la care am adăuga, într-o glosă, şi pe Quatzlecoatl al lui David Herbert Lawrence, ca dinspre Taaroa. Crainicul sau programul operei-balet ar păstra şi astfel reprezentaţia în sfera romantic-ermetic-demonică, nu prea de demult, neanacronică măcar prin violenţă-nonviolenţă (poetică, onoraţi sahrdaya, cititori-auditori cunoscători).
Agonia din spânzurătoare, în deşert, douăsprezece zile de aiurare cu ţeasta hipnotizată de astre, înecat de foame, înjunghiat de sete, cu strigătul neauzit nici măcar de corbii vestind (câineşte) ceasul desprinderii. În ziua a noua Raled prinse din valurile bezmetice ale simunului o nuia întâmplată (adjectiv caracterizant pentru autor aproximând recurent soarta, zarul, algebra, lăsând în urmă, altfel, eufoniile lacrimă-peşteră, post Delar(h)-(H)Erald). Nu mai era singur. Lemnul spânzurătorii înfrunzise (previzibil în context, nu în pustiu), iar butucul de sub tălpi redevenea blânda salcie.
În ziua a douăsprezecea Raled îşi auzi numele strigat. Soare regizat să înţepenească în plămânii văzduhului. Schimb de vorbe, identificare, nici preafrumoasa, nici măcar lapona ori strigoaica: - Eu sunt Drela, o, spânzuratule-nespânzurat, / o, Raled, eu sunt Drela, cea / mai pocită femeie a cetăţii, cea / de a cărei feciorie şi bucurie de / de suflet nu şi-a îngăduit nici un bărbat / să se apropie. Raled părea un bărbat coborât din soare (nu din noapte), stăpân peste Pustie (a se privi înţelesurile acesteia). Ce doreşti? Ea recită tirada (totemică) Iubeşte-mă. Refuz. Eu sunt un spânzurat-nespânzurat (cf. Aham Brahma asmi, Eu sunt Luceafărul) şi nu vei putea primi căldura sângelui meu puruficat de Pustie decât atunci când tu nu vei mai fi cea care eşti (ta tvam asi),Drela! Pentru a iubi un arbore trebuie un arbor să devii (iubire arbore-arbor, Raled-Drela, pe litere, pe teme muzical-luciferice-tundră-tantra). Sufletul meu e de mult spânzurat-nespânzurat, Raled. Adică frumos. Numai trupul meu urât n-a fost lipit până acum de o spânzurătoare. Magie, elixir, lemnul spânzurătorii, cărat în pustie este salcie adevărată şi doar ea va dărui trupului meu frumuseţea (salcia umple poezia lui Tutungiu, mai ca afrodisiaca spânzurătoare). Vom vedea două cumpene alăturate, două fântâni potolind veşnica sete a pustiei (fără majusculă, din greşeală sau nu – nici paradis, nici şarpe), antropogeneză îngânată (fiii luceafărului) – din butucul de salcie ce-i sprijinea tălpile urca în trupul său seva melodioasă a unui alt popor dintr-o altă neizvorâtă împărăţie. Salcie androgin(ă), anagramă? Gata (am scirs îngânare) colindarea-luceafăr. Înfrunzirea se urmează.
La alt veac, alt alungat spre nefiinţă de acelaşi rege Erald, cei doisprezece oşteni (de teracotă), călăul cugetând lemnul spânzurătorii. Apăru o negură înaltă şi verde ca un popor de arbori străvechi. Gestul regelui Erald ridicat a şovăială devine îndemn de drum. Erald privi către puiul de arbore ce nu era decât un copil sub ştreangul unei spânzurători. - Cine eşti, ce-i cu tine? - Întreabă-l pe tata! Şi, din spânzurat-nespânzurat în spânzurat-nespânzurat, pretutindeni timpanele lui erau lovite de aceleaşi gemene silabe (coincidentia oppositorum), Întreabă-l pe tata! Târziu, ochii lui Erald, opriţi pe chipul celui din urmă spânzurat-nespânzurat, se dilatau precum cercurile în apa sfâşiată de piatră. Ochii acestui spânzurat-nespânzurat pâlpâiau un albastru din lumile moarte. Chestionare upanişadică, iarăşi. - Tu eşti? - El este? Impresie arhaică. Buturuga răsturnată la ordin. Raled scrută magnetic între ochii regelui şi strigă: - Priveşte-te. Toţi îngheaţă statuie (stop cadru). Spre happyend, ovidian, sub adolescenţa nopţii cei doisprezece oşteni spânzuraţi-nespânzuraţi şi călăul reînvăţau în tropot drumul cetăţii Delar, mângâindu-şi în cerc însinguratul rege. În urma lor îşi zornăia lanţurile cu paşi buimaci vinovatul zadarnic târât la ţărmurii tineri de altădată, acum buimac de viaţa lumilor nemoarte.
După baletul cerşetorilor, aţi urmărit dance-drama spânzuratului-nespânzurat, pe o compoziţie de colind cu irozi roizi, da-l-ar, de l-ar.
Erdal. Al treilea colind lung, dacic, Herodot, Jack Nicholson, Medalion cu cap de lup. Recuperându-ne din mardaua filmică a modei-modem (ce părere ai? Caut cititori. Eseul e al tău. Cumpără-l), vom primi nu (cu) irozii, poate cu lupii, cu noi şi mai vechi şi mai noi. Nu reprezentăm gnoza răstignirii lui Simon din Cirene în locul lui Hristos. Poate, sfâşiere după sfâşiere, momeala cu picioare lungi a lui Dylan Thomas. Înţeles după înţeles, lupi, numai lupi, numai lupi, încă un colind al lui Orfeu, sub culori de yoga jaină.
(Pronunţia) Erdal cerşea neantului arătarea acelor oameni de dincolo, din acel văzduh cu trei guri. Tânărul, numai timpane, ieşit din cetate în pustie, a încolţi preot, şi reintrat, stăpân adânc pe cel dinlăuntrul eului său fizic, pe lespezile templului galben bătrânul înţelept se oglindi în neant şi încă o şoaptă izvorâ în timpanele lui Erdal: - Va trebui să vezi, Erdal. Ei sunt numai oameni. Poate fi harul şi al lor? Capul de lup din medalionul lui Erdal pâlpâia harul de blestem al unui om. În Pustia dintâi va pleca numai ca pasăre. Transmutaţii. Înţelesuri ritmat călătoare printre tărâmuri.
Era acum un bărbat coborât dintr-un sud. Fără arme, drumeţ în spaţiul aceasta cu trei drepte, lumea din care se lepădase îl apăsa ca o taină de vis. Şi iată-l sub pânda ochilor lor şi iată funiile fericite pe braţele arătatului prizonier. Se arată apoi cel vârstnic şi funiile dispar. Îi dăruie un peşte crud. Femei, bărbaţi, copii. Palma celui vârstnic îi lovi abia ştiut de trei ori gleznele. Acum voia este numai a lui. Va pleca, în dar cu o băşică plină cu apă, un peşte roşu înăuntru. Refrenul – mai departe, mai departe, unde?
În munţi, pantera îl mursecă, îl sângeră, înţelese, bea din băşică, răgete, acum, îi e foame, muşcă din carnea peştelui. Refren. Ţărm de mare. O mână lungă îl însângerează iar, în valuri, desenează peşte, cei doi îşi spun - Arogo! - Arogo! (Derogare de la Taaroua). Urechea dreaptă îi sângera acum lângă despodobitul craniu. Strigăte revelate. - Ber – Sira. Barda lui înfiptă în catarg. Erau câteva zeci. Vru să nu-i mai ştie, zvârlindu-se în mare. Refren.
Pe (alt) ţărm. O femeie îl mângâie, un bivol alb se zbate în spărtura adâncă. -Reb! (peste mantre şi rune: bre?). Îi arată noptoasei femei lupul medalionului. Ea bolboroseşte un anume cuvânt, îi aduce un cuţit cu mâner din cornul unui cerb. Refren.
Se repetă des: înţelese, în această haltă iniţiatică, de două ori: cetatea, vru să se ridice în văzduh deasupra ei, s-o cunoască, dar tălpile nu i se dezlipiră din nisip, înţelese; ochiul i se umple de temple şi lăcaşuri îngenuncheate triunghiului, pretutindeni doar trupul e rege, vru să pipăie gândurile unui tânăr cu strai alb şi din zădărnicia arătată înţelese iar. Omul acela strigă. Femeia aduse calul. Cealaltă femeie. Lupul. Întunecat, omul îi arată poarta din nord. Refren.
Noaptea în munţi cu zăpadă. Calul nechează şi moare în ape fierbinţi. Refren.
Vru să smulgă flacăra din neant. Din zădărnicia clară înţelese. Şi iată învierea lui nouă fără singurătate. Ei au părul blond până în câlcâie, palma femeii îi limpezeşte fruntea. Şi înţelese. Fata cu palme limpezi este Dalre (avatar anagramic). Dalre iubeşte o stea. El (Cătălin?) nu mai încearcă să smulgă steaua. A înţeles. Ştie. Ştie şi este ostenit şi s-a hotărât să-şi lepede trupul aici, după datina oamenilor cu părul revărsat pe călcâie. Binecuvântată este femeia sa Dalre şi grota lor. Când îi arată medalionul Dalre îl mângâie scâncind. Alte şi alte nopţi în peştera lor cioplită. Locul femeii, cald şi gol. Pieptul i-l apasă o dihanie cu ochii aprinşi. Zvârle afară hoitul horcăind. Lupi, numai lupi. Oameni cu părul de aur. (Herodot confirmat, fiecare se transformă în lup câteva zile şi apoi se face iar cum a fost, vezi motto). O, piatra ta, durere! Acum ştie. Aici este capătul drumului. A ucis. Acum este doar om. Acum este rob dar viu. Strigoi frumos, duh fără trup. El, lupul legat. Şi iar ţărmul dintâi. Acum coboară în sud. N-are arme. N-are cal. Remetamorfozat, at last. (Vederea înţelesului:) - Erdal, ai văzut? - Nu, n-am văzut. Harul nu există acolo. Ei sunt numai oameni.
Excesul totemismului lycantropic, sub masca lui Herodot, se poate lăsa şi cu senzaţii alexandriniste, sfâşieri-masticări infra specie, din har neaflător la oameni, epopeic în amintire ancestrală, atavică. Vămile petrecute şi bolgii danteşti şi avataruri, altele, ale lui Vishnu, ale lui Zalmoxis-Lup, se derulează pastel însângerat, mister în poem dramatic ritual. Cum se întâmplă în Ion Barbu, forţarea cifrului nu schimbă prima impresie direct ocultă, poetică, iar, slavă Domnului, Tutungiu nu e Nostradamus, că lupi, numai lupi, numai lupi. Gracias, Seneca.
Laerd. Uma lui Shankaracharya (am reprodus strofe mai sus), yoga culorilor jaine (pre-paragon mai jos), ecou din unduirea lahari, al patrulea colind, Femeia care a născut lumea – Laerd, slujitor al templului violet, călătorind în trupul meu veacuri la rând, iată-mă orb reîntors printre voi. Am văzut cetatea noastră Delar în timpuri din care doar fiii fiilor voştri vor putea sorbi. Iar trupul celui ce va veni este mut şi vocea i se va scălda în umărul stâng. Alge plânse vor împodobi pieptul său dar nici el nu va putea vedea Lacrima ce stăruie deasupra lumii. Am văzut lumina Lacrimii eterne şi iată-mă orb cuvântând printre voi. Acolo am văzut femeia ce a născut lumea cu aştri neatinşi de număr. Mă doare, Laerd, că toate trupurile plămădite de pântecul meu vor pieri. (Doctrina altei născătoare) – Vai, mumă, dacă numai trupul ne piere, dacă Lacrima niciodată nu va seca, blestemul nostru este fericit. Altă fecioară va naşte alte trupuri când şi cei din urmă vor trece prin semnul al nouălea ( a nu se decoda, de dragul primului cerc). Atunci am înţeles că a opta zodie peste cetatea noastră se va opri curând. Iubiţi-vă aceste trupuri. Altele vor fi trupurile noastre. Când toate trupurile de azi vor dispărea, sufletele dezbrăcate vor închega cel mai înalt exod. Ascultaţi-mă, regnuri! Niciodată Lacrima nu va seca. În muzica ei eternă lumea se clădeşte fără sfârşit.
Deral. Zimbrii albaştri, al cincilea colind lung. În zori Deral va descăleca în piaţa sacrificiilor de pe alt taur. Înţelegea mulţimea că regele Erald a hotărât iară supremul sacrificiu al zimbrului. Versuri-regie pe veghea animalului albastru. Zeii încercau de fiecare dată să împiedice jertfa ce îi obliga să verse divine haruri din tainiţele lor. Şapte veacuri de-a rândul cercul ocrotitor al oştenilor n-a putut apăra jertfa de hoţul ce se apropia. Deral era frate de sânge cu toate turmele albastre din lumile subpământene. Mama sa bună era o vacă veştedă de timpuri,(runică, primordială, cf. Khem pentru alchimie) pe care un vechi slujitor al regelui căutând în amarnicele grote urmele copitelor fugite, a înjurat-o inundat de mânie. Cuvântul s-a rostogolit greu în trupul albastru şi tremurat al femelei, oprindu-se în pântecele ei ca un astru în devenire. La al şaptelea răsărit de lună plină, vaca l-a fătat viu pe Deral. Oare cetatea Delar va dispărea? Spălând uscatul altar cu sângele meu, eu cer însăşi puterea voastră dintotdeauna.Deral era văzut cum urcă, atârnat de flacăra ciudată, către neanturi şi vaca în scăpărări albastre sărea cu muget sfâşietor, în două copite, să-l apuce de tălpi.
Centaur teatralizat, cu Europa, nu pe calculator, încă, în albăstrirea de cer a subpământului.
Colindul fără moarte. Al şaselea colind lung, pe doctrina trecerii hotarului către Lacrima sfântă, hărăzită numai celui cu trupul îndestulat de secundele sorocite. Erald, regele, îşi despică craniul în lespezile speriate ale cetăţii. Marele şarpe deveni întâi vultur sur, leu alb apoi, taur de tăciune şi se plămădi în femeia de aramă. Şi arama femeii se sparse în cioburi de raze şi un fum desenând chipul regelui Erald era supt de neant. Profetul templului verde: - Părăsiţi trupurile voastre neştiutoare de nefiinţă! Astfel zilele şi nopţile cetăţii erau sfâşiate rând pe rând de ţipetele înmulţite ale fericiţilor sinucigaşi. Delar, cetatea iniţierii a şaptea, nu trebuia să piară. Blestem ţie, trup ce-ai viclenit acel suflet de Erald! - Erald, iată-ne îngăduiţi la gleznele tale şi cerc sfânt fie cetatea noastră pe trupul tău. Un căluţ de fosfor viu: - Voi, regnuri ale cetăţii Delar, - ascultaţi voinţa dintâi a regelui vostru, al cărui singur sfetnic sunt: Din zodia acestei clipe nici un suflet nu se va mai smulge din trup prin propria-i îndemnare. Plecarea din trup rămâne în continuare un acord al sorocului. Cei nesupuşi sorocului, car îşi vor silui trupul preasfânt spre a gusta muzica nefiinţei mai devreme, slujiţi de pumnal sau de funie, de piatră nedemnă sau indiferent cun vor săvârşi trădarea de sine, vor purta povara edictului de început al lui Erald. Înviaţi vor fi ei, prin întoarcerea silită a sufletului în trupul lepădat, şi niciodată ei nu vor mai cunoaşte imperiul jinduit al Lacrimii. Şi acel tâlmaci se scufundă în umărul primitor al regelui, iar pleoapele lui Erald dezveliră iară vulturii cu pliscuri de raze. Lepădată otravei, sufocată sau sfâşiată, carnea trupului său se reclădea imediat.
De, Delar, Dece, Decebal, Deceneu, silabisirile sinuciderii-înviere, cu edict şi arcane, legiuesc pe contravers rostirea filosofală, la antipodul auprezentului, dus-întors din-pe-pustii. Toposul genetic refuză, nu are voie, sacrifică, nu se primeşte, înmormântează, se preferă arderea. Unde bate colindul? Pe cine? De ce?
Colindul cu trup zburător. Al şaptelea colind lung – o blândă libertate m-a îndurat să mă petrec în goană pe sub templul roşu, pe sub templul violet, templul galben, indigo, albastru, alb şi oranj, templul verde al ierburilor mute. Alergam, alergam, zadarnic voiam să trec dincolo de cetate, am ridicat braţele a zbor, înotam prin văzduh, din zenit, cetatea Delar, un om clădit din piatră. O cumpănă cu fântână s-a trădat curând a fi spânzurătoare, iar găleata plină ochi ce atârna către nadiruri nu era decât osânditul încă umplut de suflet. Am ospeţit într-o grădină. - Mângâie-mă şi pe mine, omule care zbori cu braţele! - Nu braţele te zboară, omule-pasăre, ci straiul pe care îl porţi. Dă-mi straiul tău şi voi dărui trupului tău călător viaţa primejduită. (Fine:) O, şi când m-am aplecat spre apa iezerului, să-mi curăţ chipul de drumuri, trupul meu s-a oglindit întreg şi l-am văzut gol şi adevărat cum era, ridicat pe tălpile sale puternice şi nu-mi venea a crede dar iată trupul meu era cetatea Delar... Şi iată în trupul meu era noapte şi sufletul îmi colinda singur pe străzile uitate de trecători şi cu sufletl căutam o poartă deschisă în fiinţa cetăţii Delar, dar toate cele şapte erau păzite de slujitori cu lăncile în veghe. Şi cum alergam prin fiinţa aceasta plină de întuneric, braţele sufletului mi s-au ridicat în zbor şi curând îmi văzui trupul din zenit, apoi din ce în ce mai departe, pe o neştiută şi nestatornică zare...
Da, zare, de încheiere, se începuse cu: între. Alice în peştera-potter-a ei nelacrimă şi s-ar fi pus pe oglinzi de-la-re-la. Vechiul Dalar, nici el în do. I-o-u, mai vedea, mai încoa. Tot big-bang, Taaroua. Până la doctrină, să nu fi fost invenţie rodariană pentru capul de copil brâncuşian la prima ascensiune pe pietricică. Tată de băiat iniţiindu-l, de prunc, în secrete din ce în ce mai oculte, să distreze subconştientul de mai târziu, să se întoarcă în pagină, din Pustie în cetate, chiar, vorba Alexandriei, de la India Cetate. Amurgită facultatea în paternitate pe jurnalism sub Ceahlău, if I am not wrong, struţ în Pustia-comunism, submers în albul scris, de ce nu revelat, supere-se copilul.
Pruncia lumească, de Crăciun al colindului, muzicalizând zăpada, se recunoaşte adult, ne-anti-bătrân, dar nu-s bunici, nici măcar mama pe aproape. Andreion cu Zalmoxis, ştiu, altceva. N-am mai evocat studenţia, însurătoarea, ne-am pierdut pe viaţă, când am scris ce-am scris ne eram cel mai indiferenţi, masacratori de orice şansă pe post de imposibil. În ce ne-am cunoscut, studenţia filologică, sub comunism, de Bucureşti, te obliga la intrarea în fondul interzis, a-l studia, a-l cinsti, a-l spori, doamne fereşte a-l trăda, turna, incinera. S-a scris, şi acum, versatil. S-a tăcut de nevoie, timidate, talent. Ruşine, mai nou, invidiatei, terorizantei glorii literare comuniste. Nici nu ştii cine unde te categoriseşte.
Să-şi povestească secretele, unele altora, în versuri misterul şi misterele secretul. Versurile să se întindă la proză, la irozi, să se adâncească, sub Ceahlău, în peşteri cu Arald, cu Erald. Teosofia pe călător, între zare, nu bate colindarea clopoţită flori de stil, conceptele se mai şi îmbujorează la crima frumuseţii. Machismul metaforic, din tată-n fiu, şi lasă la poarta cântecului gran(d)itul. La ce ne gândim? Să lăsăm, samples, simplicităţi de peste nepermise complexităţi să ne apropie propriile înţelesuri de când eram tineri şi nu eram îngăduiţi a fi noi înşine, ne autoîndoctrinam la concurenţă cu atotîndoctrinarea de partid sovietic, mai mult presupunând, bobind, o carte, fie Lacrima şi Peştera, fie alte două-nouă, a ne da pe brazdă, a ne ajuta să supravieţuim în continuare, să murim în cunoştinţă de edictul nesinuciderii.
Tolkien n-ar fi fost receptat timpuriu în România – în Uniunea Sovietică ar fi circulat traduceri samizdat -, abia, vag, în Închide ochii şi vei vedea oraşul, de Iordan Chimet, s-ar simţi o afinitate, spunea supărată o cercetătoare din Iaşi la o sesiune paneuropenistă. Inelele – primul al spânzurătorii - din din Lacrima şi Peştera – nu sunt străine, formal, adresabilităţii tolkieniene. “ Cuvintele mele sunt robi neputincioşi / pentru a putea purta pe umerii lor / povara adevărului”. Truth, dedus uneori ca şi de Robert Browning, din Paracelsus:
TRUTH is within ourselves; it takes no rise
From outward things, whate’er you may believe.
There is an inmost centre in us all,
Where truth abides in fullness; and around,
Wall upon wall, the gross flesh hems it in,
This perfect, clear perception—which is truth.
A baffling and perverting carnal mesh
Binds it, and makes all error: and, to KNOW,
Rather consists in opening out a way
Whence the imprisoned splendour may escape,
Than in effecting entry for a light
Supposed to be without.
From outward things, whate’er you may believe.
There is an inmost centre in us all,
Where truth abides in fullness; and around,
Wall upon wall, the gross flesh hems it in,
This perfect, clear perception—which is truth.
A baffling and perverting carnal mesh
Binds it, and makes all error: and, to KNOW,
Rather consists in opening out a way
Whence the imprisoned splendour may escape,
Than in effecting entry for a light
Supposed to be without.
ORFEU DIGITAL (curs)
Încadrarea temei"Studiul temelor este un studiu de circulatie" (Alexandru Cioranescu). Vladimir Streinu urmeaza circulatia ideii de literatura universala, lirica, pe Orfeu.
Studentii au optat, în elaborarea unor lucrari proprii, pentru "marea conversatie" - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora - Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic si lui Orfeu. "Coborârea în infern" sau interpretarea ad hoc a unor versete precum "sunt lacrimae rerum" au pus cursantii în situatia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fara legatura functionala cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.
Tema “Orfeu” poate atrage mitologic, liric, "orfic", principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales daca ni-l asumam oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatura a lumii, din nici o epoca, din nici un gen literar, dar atragând magnetic literatura româneasca, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stanescu sau Ion Caraion, între mister mistic si folclor simulat - "Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu" (Calinescu).
Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)
Antologia tematic-cronologica ne plaseaza primordial în antichitatea arhaica, prehomerica, în mit si, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, "molatec sufleteste, ca un chitarist ce era". Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îsi ridica lira si intoneaza cântare noua, cosmogonica, farmeca fiarele, face si stâncile sa-l urmeze. El însusi încremeneste la moartea a doua a sotiei, Euridice. (Ovidiu).
...Iar viersul care subjuga pe toti / Nu izbutea sa-si mângâie stapânul - / Plângându-se ca zeii-s nemilosi, / Înspre lacasul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vadise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiasca spita, / Precum si jalea lui fara de leac / Si dragostea sporindu-i chinul zilnic. /.../Judetul umbrelor se-nduioseaza / Si zice în sfârsit: 'Am fost învins! / Barbatului îi dau, sa însoteasca, / Sotia dobândita prin cântari. / Depinde darul de aceasta lege: / Atât cât se mai afla în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urma!' / Cum sa dai legi îndragostitilor? / Iubirea-si este ei suprema lege. / Orfeu, aproape de al noptii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde si-o ucide tocmai el" (Boethius).
Literatura milenara asupra lui Orfeu nu face decât sa-l actualizeze, sa-l reoculteze, sa-l „consoleze" dantesc, în atavica simetrie cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanta cu „variantele" continue, în timpuri si limbi diferite, este înca si pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumati ai unui Orfeu digital, pe home page.
Orfeu, cântaretul arhetipal, se naste din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, si Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (varianta: parinti, Oeagrus si Calliope). Într-un film recent al argonautilor în cautarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (si la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).
Ca învatator religios si initiat, în Egipt si Tracia, descopera si raspândeste mistere, purificarea de pacate, leacuri vindecatoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile catre Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinta în nemurirea sufletului si reîncarnare, orfismul întâlneste religia indienilor, a dacilor, a celtilor. Maxima "te vei naste Dumnezeu, pentru ca esti fiu al celui Divin" este pusa în legatura cu Iisus Christos rostind "Eu si Tatal suntem unul".
Orfeu coboara în Hades spre a-si salva sotia, Euridice, fapta de curaj inspirata de iubire, spun cei mai multi; dupa altii, poate prin deconstruire, o proba de lasitate, pentru ca nu a vrut sa moara pentru ea, ci a coborât viu, si viu a lasat-o a doua oara moarta. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru sotul ei, îngaduindu-li-se, în compensatie, a se întoarce din morti. Si Savitri îl convinge pe zeul mortii - dar si al dreptatii -, Yama, sa-i readuca la viata sotul.
Legendele mortii lui Orfeu includ sinuciderea, traznirea de catre zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâsierea în bucati de catre menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seama, fie pentru a le fi antrenat sotii în peregrinarile lui. Muzele i-au adunat madularele si le-au îngropat, iar lira au asezat-o printre constelatii, întru amintire.
Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare si stânci (Eschil, Euripide) dar si stapânirea mortii (Ovidiu), Orfeu, bineînteles (postmodernism), "uita", ca Lot în biblie, restrictia de a întoarce capul spre a-si vedea sotia. Euridice, sora Evei, fusese muscata de sarpe (v. si statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate - Radha, între bacitele gopi, fusese mai fericita în iubirea pentru Govinda, vacarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krisna, în padurea Vraja (Jayadeva).
Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stapânire pe eroii si zeii cei mai vestiti. Tracii spun ca privighetorile care-si fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cânta mai melodios si mai placut decât semenele lor (Pausanias).
Poetul dintâi - poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit - se regaseste, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot alta vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentista, ca la Ronsard, ori expresionista, la Rilke. Seneca - pe care spaniolii îl numara ca primul lor poet, prin origine, dupa cum Ovidiu este revendicat de geti, prin români, între care a sfârsit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: "Frumos cânta cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pierida, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlastarul Calliopei - / Nimic nu dainuie de-a pururi! / Acordurile lui curmara / Tumultul de torente repezi, / Uitara undele sa curga, / Pierzând avântul lor si-n timp ce / Se-oprira fluviile-n albii, / Bistonii-ndepartati crezura / Ca printre geti secase Hebrul: / Cea care iar se naste piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul sau, cu triste-acorduri / Le spuse getilor în cântec: / De-o lege-asculta zeii-n ceruri / Si cel ce-a vrut ca anul zornic / Sa aiba patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vietii tuturora; / Cel ce se naste-i robul mortii."(Traducere de Ion Acsan). Sincronia orfismului se altoieste pe ubicuitatea Traciei: "Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Caci Tracia de-atunci se cheama / Azi Winchester de buna seama" (balada engleza, secolul 14). D.H. Lawrence îsi portretizeaza psihologic un personaj feminin în comparatie cu Ovidiu în Tracia.
Orbul sculptor în chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura... înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu
Dalta-i tremura... înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu
(Mihai Eminescu, Memento mori)
Surse, excerpte
Vladimir Streinu, Studii de literatura universala, Univers, Bucuresti, 1973.
Alexandru Cioranescu, Principii de literatura comparata, Cartea româneasca, 1997.
Orfeu si Euridice în literatura universala, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Alexandru Cioranescu, Principii de literatura comparata, Cartea româneasca, 1997.
Orfeu si Euridice în literatura universala, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Adrian Bucurescu, Dacia magica, Arhetip RS, Bucuresti, 1999:
"Pe o gema tracica, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS 'Cel Jelit', apare crucificat, ca si Christos în iconografia crestina."(p.206)
"Ca si zeul get, Christos a înviat si s-a înaltat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus si CHAR-YSTOS 'Fiul Cerului', iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lasat getilor un NOF DIADIS 'Noul Testament', iar cartea sacra a crestinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteste de crestini.
Asemanarile sunt mult mai multe decât cele aratate pâna acum. Adversarii primilor crestini au observat si ei aceste coincidente, caci iata ce scrie Sfântul Origenes într-o polemica: „Apoi fiindca (noi, crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis". E mai usor de înteles, dupa toate acestea, cine si de ce a distrus cele mai importante carti antice referitoare la geto-daci… (p.207).
Angelo Mario, La lingua etrusca(internet). Extras din capitolul introductiv" Etruria:
"In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l'arte della scrittura. E forse ai Fenici în seguito a contatti con i Traci nacque loro l'idea dell'Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che în sumero, în egiziano, în fenicio, în etrusco, în greco, în latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d'acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /.../
Le Tavolette Tartarie hanno rimesso în discussione l'origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove - secondo gli esperti archeologi - non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, în Tracia.
Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l'avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus în Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio - di-nysos în Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l'orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell'antichissimo territorio Trace.
I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) în onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato în Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).
Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l'elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l'armatura d'oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. În Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell'oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d'oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d'oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov'era il famoso (tenuto sempre segreto) 'forziere' di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d'oro tra la Tracia e la Dacia.
E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non în paglia ma în tavole unite, sono costruite în mezzo all'acqua sopra alti pali. Il popolo - lui che scriveva nel 470 a.C. - li chiamo 'Antichi' Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l'architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; în oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d'Urne." Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.
"When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus - playing his lyre, pouring all his grief into the music - enters the cave to the wonderworld în hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld - who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, 'Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.'
And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed în returning down a second time, with the mouth of the cave în sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only 'goodbye' and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won't turn and look.
To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: În what ways do you give în to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?"
Ahimsa / nonviolenţa (conferinţă)
Gandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain.
Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:
Ne-a povestit odata despre Gandhi - Tagore si Gandhi - cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha - cum stau ei, asa - pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce - ca la Blaga - glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse... Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc... În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma - si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; "Rilke - îl vezi asa poetic si..." sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke...
- Da. Într-adevar.
- Rilke - pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha - cum stau ei, asa - pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce - ca la Blaga - glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse... Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc... În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma - si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; "Rilke - îl vezi asa poetic si..." sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke...
- Da. Într-adevar.
- Rilke - pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)
Vasile Voiculescu moare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, după ce refuzase hrana asemeni lui Mahavira, dacă nu lui Zahei, ”Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”. Un paralitic purtat pe umeri de un orb, apud Schopenhauer, asociază Roxana Sorescu voinţa de a exista şi la Zahei-Ulise, Homer-Voiculescu, pe drumul lumii-luminii, transfigurat de ahimsa, nonviolenţa spirituală.
Prietenul său, Urmuz, s-a sinucis în 1923, “în spiritul veacului” (George Călinescu), căutând o moarte “fără nici o cauză” (glontele?). După ce poruncise decapitarea lui Miron Costin în decembrie 1691, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, “plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de au grăbit de i-au tăiat”.
“ochii furaţi-mi cât sângeră blând/ soare-n amurg coborând” (Cezar Ivănescu). “Te voi conduce oriunde vei voi să mergi, iar ochii mei îţi vor însoţi picioarle”. (Kahlil Gibran)
Doi credincioşi ai unei Zeiţe, închinându-i-se, aceasta le spune să ceară câte un dar: cel care va cere primul va primi jumătate din ce va cere, cel care va cere al doilea va primi dublu din ce a cerut primul. Unul era lacom, altul gelos. Lacomul s-a gândit: dacă voi cere primul, voi fi păcălit, iar gelosul: dacă voi cere primul, celălalt va fi mai bogat. Lacomul tace, după un timp, gelosul spune: O, Mamă, fii bună şi scoate-mi un ochi. Iar lacomul şi-a pierdut amândoi ochii. Normal, morala: orientare, gândire negativă, de unde viloenţa şi în familie, între fraţi (îmi ruinez fratele chiar cu preţul ruinării mele) etc.
De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.
Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.
Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional - ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.
“Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.
“Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/.../ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ - Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat'/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.
“Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/.../ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/.../ Da' şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/.../ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/.../ Da' mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/.../ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da' ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las' să-şi cânte doina/.../ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da' mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin' blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.
“De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân' ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ - Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ - Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/.../...nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.”
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /.../
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume...
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
FIII LUCEAFĂRULUI
Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade (paper)
„Ca un luceafăr...”
„Lumea iese din scenă”.
Din şcoală, ne urmăresc ultimele cuvinte ale luceafărului-geniu - „în lume mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Din prima poezie publicată, din prima strofă aflasem că „se stinse un luceafăr”, Aron Pumnul. Citim într-un manuscris: „Un luceafăr, un luceafăr/.../ În viaţa-mi de-ntuneric/.../ cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept”. Dimitrie Vatamaniuc numără 19 subvariante la varianta (... după model german) Iar când voi fi pământ, printre care:
Luceferi în cetini
Luceferi pe veci
Luceferi dulci pe lac
Luceferi ce apar
Luceferi blând răsar
Luceferi blânzi ce rar
Se strecură-n cetini
Luceferi ce s-aprind
Luceferi mari de foc
Luceferii de foc
Întrebat, pe e-mail, de la Universitatea din Târgu-Mureş, ce titlu are comunicarea mea, am răspuns, din Washington Convention Center: Lumile lui Mircea Eliade (literatura vs ştiinţă?). Am precizat, după câteva momente: Lumile eminesciene ale lui Eliade (româneşti, luceferi?). Cititor, în India, al lui D.H. Lawrence, mi-am amintit de morning star - Quetzalcoatl, din Plumed Serpent şi am început să pregătesc un paper cu titlul (intenţie) : Lumi eminesciene la Eliade şi Lawrence (luceafăr). Îmi argumentam, cumva gen critical fiction, legătura dintre cei trei, destul de ilustrabilă în ce-i priveşte pe români. Pentru traducătorul în româneşte al Revoltei în deşert a colonelului Lawrence (şi cu un articol despre geniul personajului interpretat, mai târziu, în film de Peter O’Toole), ar putea scandaliza tăcerea asupra scriitorului afin D. H. Lawrence, şi totuşi, încă în Şantier, Eliade evocă: „La Uttarapara, zemindarul mă primeşte iarăşi în biblioteca lui magnifică, şi îmi arată ultimele achiziţii, printre care şi Lady Chatterley’s Lover”. D. H. Lawrence, se vedea, într-o scrisoare, „queer and desolate in my soul - like Ovide in Thrace” (starea o transferă şi unui personaj feminin de roman). Şi fără a substitui pe Ovidiu lui Eminescu, tema independentă a luceafărului (şi apocalipsului?) se oferea ca un subiect tentant. S-a spus, de altfel, că Ovidiu este „un D.H. Lawrence al antichităţii”
Cum se întâlnesc lumile celor trei? Eliade vorbeşte de Brahma locas comparabile subînţeles lumilor eminesciene, Lawrence îşi asumă cosmosul (chiar „împreună” cu Eminescu).
O călătorie prin lumea lumilor lui Eminescu n-are, probabil, sfârşit, continuându-se până şi în „tăcerea”-deconstruire pecetluită pe creaţia lui mai cu seamă în postmodernism. Poetul nostru împărtăşeşte „damnarea” cu Ovidiu, Eliade, Lawrence. Înainte de a privi luceafărul fiecăruia, ne amintim din universul de formulări-lume eminesciene:
Fără naţiunea mea nu e lume
Mundus sensibilis şi inteligibilis – Mundus phaenomenon, mundus noumenon
Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte
ARBORE
... Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân şi rece, în marea lui cea adâncă şi întinsă... căci alta-i lumea ce-o vezi cu ochii – şi aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranţei şi în visul cel frumos al trecutului – şi aceea-i frumoasă... alta-i fundul cel amar al mării, alta-i faţa apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriaşă a timpului cu codrii să-i de secoli, cu popoarele sale... Cu creştinătatea şi Păgânătatea sa... Într-un loc îmi place să opresc roata... să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde înaintea ochilor! Lumea... Roma! Roma, coroana de marmură a pământului, cu împăraţii ei mari ca Dumnezeii seninului. // Pe tronuri cu trepte multe, îmbrăcaţi în aur, fruntea lor încinsă cu luceferi, privesc la lumea îngenuncheată la picioarele lor. (Ştefan cel Tânăr)
Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră,
De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră
Mira, Doamna lumii, ar fi încă femeie, şi eu vreau ca iubita sufletului meu să fie o zeitate, să domnească peste mult mai mult – adică peste inima mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de urmele durerii, de lumile palide ale trecutului, tu ai înflorit-o cu zânele râzânde ale viitorurilor. /.../ tu nu ştii că bătăile astei inimi sunt orologiul după care se-ndreaptă o lume, lume necunoscută, a cărei Dumnezeu sunt eu – bătăile astei inimi sunt destinul unei lumi – la tremurul ei tremură lumea – la zâmbetul ei se-nsenină pustiurile sale – şi când orariul stă – timpul stă – timpul neci nu mai esistă căci se topeşte-n vecinicie şi lumile inimei mele s-a stins//ca o clipă. (Mira)
Minunaţi ginii ai pământului cari luciţi în fier, cari pâlpâiţi flăcări, cari zvâcniţi în inima omenească, cu voi vreau să înving lumea.
Sălbatec fulger răsculat împotriva lumilor şi esilat de univers în spăimânta lui într-un veşted corp de om.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi – roşii gigantice făclii –
Şi-apoi se sting. Nimicul linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşarte, pe lumile murinde (Mureşanu)
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer
O, Adonai! al cărui gând e lumea
Muzica sferelor: Seraphi adoară
Inima lumilor ce-o înconjoară
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!
Ca un luceafăr am trecut prin lume
(Citatele sunt extrase din: Eminescu Opere, vol. I-V, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc,Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999)
Lumi eminesciene ritmează Mircea Eliade în Secretul doctorului Honigberger – „Este o lume nouă, dar rămâne totuşi o lume ... lumea spectrală... lumea supranormală... lumea noastră...zborul lui Buddha... zborul însemnă, în limbajul simbolic şi secret, capacitatea omului de a transcende lumea simţurilor şi, deci, de a avea acces în lumile nevăzute... lumea întreagă, în totalitatea ei, o vedea – ca să citez din manuscrisul lui – ’cu totul contrarie decât pare unui om în stare de veghe’ ... lumea celaltă... lumea cunoscută-n extaz, ’cu totul contradictorie celei pe care o vedem cu ochii trupului’ ... ’noua viziune pe care o dobândeşte iniţiatul prin acest och’ nu are nimic de a face cu lumea formelor şi a iluziilor, ci se referă exclusiv la lumea spirituală, adică are acces la niveluri suprasensibile”.
„Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit” (Meditaţie asupra arderii Catedralelor).
Din lumile lui D.H. Lawrence: „Vrem să scăpăm de ’universul’ nostru mic, înghesuit şi maşinal, şi să revenim la marele cosmos însufleţit al păgânilor ’neluminaţi’ ”... „Suntem una cu cosmosul”... „ ’lumea’ se sprijină pe cifra doisprezece, numărul doisprezece este esenţial pentru tipul de cosmos stabilit. Ciclurile evoluează sprijinindu-se pe cifra şapte”. „Luceafărul de dimineaţă a fost întotdeauna un zeu, de când au început să existe zei. Însă atunci când cultul zeilor muribunzi şi renăscuţi a devenit frecvent în toată lumea veche, cam în jurul anului 600 e.n., el a ajuns să-l simbolizeze pe zeul cel nou fiindcă domneşte în amurg, între zi şi noapte, şi din acelaşi motiv se presupune că este stăpânul ambelor şi stă în toată strălucirea cu un picior pe întinderea nopţii şi cu celălalt pe lumea zilei, cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat. Ştim că noaptea era o formă a aburilor sau a şuvoaielor”(Apocalipsul, Holding Reporter, 1993, traducere de Radu Paraschivescu). Apokalypto, filmul lui Mel Gibson din 2006, relansează zeul aztec Popol Vuh, sfârşitul lumii fiind programat pentru 21 decembrie 2012.
Domnişoara Christina
Motto-ul din poemul filosofic Queen Mab de Shelley (altfel nelipsit de „luceafăr” – „And Vesper’s image on the western main/Is beautiful still”, canto IV; ori, în The Revolt of Islam , XXVI: „A blood-red Comet and the Morning star/Mingling their beams in combat) ales de Eliade pentru romanul său Domnişoara Christina – spre deosebire de cel în bengali la Maytreyi – nu pare direct legat,aici, de povestea răsturnată a Luceafărului eminescian. Totuşi, „The perefect semblance of its bodily frame” este ceea ce caută mai orice personaj eliadian, mai orice bărbat iubind câte două femei, una reală, alta ideală, fie şi strigoaică. „Nu i-au mai găsit corpul să i-l îngroape/…/ oamenii spun că s-a făcut strigoi/…am să străpung inima strigoiului”. „Şi totuşi, din bezna dezgustului, se împlânta tot mai adânc otrava atât de dulce a aşteptării; dezmierdări cum nici în vis…/ ’Nu mai vreau să fiu în vis, îi continuă domnişoara Christina gândul. Nu mai vreau să fiu rece şi nemuritoare.”
Avatar feminin al Luceafărului, Christina preia replicile fetei de împărat (de la prima, la
ultima întâlnire), în atmosferă insinuîndu-se autoral şi o stanţă de rol feminin din Strigoii:
„Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde”
„Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea să o culci?
Tu, zeu cu ochii negri… O, ce frumoşi ochi ai…
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –
Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!”
Ritualul luceafărului – ca şi al Şarpelui (în romanul cu acest titlu) – are ceva de operă, de înscenare epistemică, la nivel de arii poetice (anti)macabre, început snob-boiereşte cu lectura în franceză, din carte – …„Je pourrais pour ton sang t’abandonner ma vie/Et mon ame” – pentru a suprapune, din memorie, în delir, Luceafărul, până la strofa de mai sus, „Mă dor de…”, „cele mai frumoase versuri din Luceafărul”. Recitalul în transă al doamnei Moscu este partea luminoasă din vraja de roman erotic-thanatic al destrigoirii.
The Plumed Serpent
În the Plumed Serpent, D. H. Lawrence rescrie mitul lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene care uneşte cerul cu pământul, moartea cu învierea în chip de luceafăr.
„Then the drum began softly to beat, as if of itself. And a man began to sing, in a small voice:
The Lord of the Morning Star
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /.../
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /.../
‘Listen!’ said Ramon in the stillness. ‘We will be masters among men, and lords among men. But lords of men and masters of men we will not be. Listen! We are lords of the night. Lords of the day and night. Sons of the Morning Star, sons of the Evening Star. Men of the Morning and the Evening Star.
‘We are not lords of men: how can men make us lords? Nor are we masters of men, for men are not worth it.
‘But I am the Morning and the Evening Star, and lord of the day and the night. By the power that is put in my left hand, and the power that I grasp in my right, I am lord of the two ways.
‘And my flower on earth is the jasmine flower, and in heaven the flower Hesperus.”
Ceyks şi Daedalion
Lucifer creştin - deşi însuşi Cristos s-a văzut ca luceafăr - este mai adesea luat drept Satana, de Dante, Milton, Goethe. Diferit, Shelley îl laudă pe Dante ca „the Lucifer of his age”. Ca exilat, Eliade preferă pe Dante lui Ovidiu, iar Lawrence se simte Ovidiu şi crede luceafărului mexican. Păgânismul, cosmismul, erotismul, genialismul, ritualismul par elemente comune luceafărului la Eminescu, Lawrence, Eliade. Mai nimic din Satana miltonic. Eos, Usha, Quetzalcoatl generează continuu parcă o lucerferie antiapocaliptică faţă de luceferismul satanic în vogă.
În antichitate, Hesiod, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Seneca plătesc tribut lui Eosphoros- Lucifer. Ovidiu creează genealogia mito-tragică a lui Lucifer în Metamorphoses, pe care o reîntâlnim în modernitate, inclusiv în contextul prezentului colaj comparatist.
Keyx domnea în Trachina fără vărsare de sânge şi pe faţa împărătească purta strălucirea tatălui său, chiar dacă atunci, când Peleus, fratricidul, venise să-i ceară adăpost, el plângea cu durere pierderea propriului său frate, Daedalion, acesta metamorfozat în erete când se aruncase de pe o stâncă pentru că Diana, jignită, îi ucisese cu o săgeată fiica, pe frumoasa Chione. Keyx , pe cărarea păcii, şi Daedalion, războinicul, erau fiii stelei care trezeşte zorii (Eosphoros/Lucifer) şi părăseşte ultimul cerul. (Metamorphoses, 11.270).
Neînduplecat pornind pe mare, nu pe uscat, să consulte oracole, Keyx îi spune soţiei sale atât de iubită Alcyone: Ard cu lucirea tatălui meu în jurământ, dacă îmi îngăduie Fata (Moirai, Fates) mă voi întoarce până ce luna să-şi umple de două ori orbita. (Metamorphoses, 11.42).
Corabia fiindu-i distrusă de furtună, cu mâna ce odată a purtat sceptrul, Ceyx se prinde de o scândură, cerând în zadar ajutor de la tatăl soţiei sale, Aiolos/Eol, şi de la propriul tată, Eosphoros/Lucifer. Un val negru îl îneacă în timp ce el o tot cheamă pe Alcyone. Tatăl său, acel Lucifer de ziuă, arăta stins şi ascuns, neputând părăsi cerurile, îşi învăluia faţa îndurerată într-un acoperământ des de nori plângători. (Metamorphoses, 11.452). Din graţie divină, cei doi soţi sunt prefăcuţi în păsări (alcioni – poate pescăruşi, poate albatroşi; cf. Ovidiu, Metamorfoze, 1972, traducere de David Popescu)
Lucifer ne întâmpină peste tot în cărţile (liberi) lui Ovidiu:
Metamorphoses:
Lucifer et caeli statione novissimus exit. (II)
quanto splendidior quam cetera sidera fulget
Lucifer, et quanto quam Lucifer aurea Phoebe (II)
Lucifer, et quanto quam Lucifer aurea Phoebe (II)
dum Lucifer ignes (IV)
Lucifer ortus erat (IV)
Lucifero cadit Eurus (VIII)
Quae dum Lucifero genitus miracula narrat (IX)
Ars amatoria:
Ars amatoria:
Roscida luciferos cum dea iungit equos
Tristia:
Lucifer ortus erat. ( I)
Lucifer albus equo!( III)
Lucifer amborum natalibus affuit idem (III)
Ex Ponto:
qualis ab Eois Lucifer ortus aquis (II)
Fasti:
non habet officii Lucifer omnis idem. ( I)
Quintus ab aequoreis nitidum iubar extulit undis
Lucifer, et primi tempora veris erunt. ( II.)
Lucifer, et primi tempora veris erunt. ( II.)
nec tamen haec ultra, quam tot de mense supersint
Luciferi, quot habent carmina nostra pedes. (Fasti, II, 567-568)
Luciferi, quot habent carmina nostra pedes. (Fasti, II, 567-568)
Restat ut inveniam quare toga libera detur
Lucifero pueris, candide Bacche, tuo (III)
Tres ubi Luciferos veniens praemiserit Eos,
tempora nocturnis aequa diurna feres. ( III)
tempora nocturnis aequa diurna feres. ( III)
Sed iam praeteritas quartus tibi Lucifer Idus
respicit; hac Hyades Dorida nocte tenent. ( IV)
respicit; hac Hyades Dorida nocte tenent. ( IV)
Lucifero praeveniente, dies? ( V)
muneris est tempus qui Nonas Lucifer ante est (VI)
et vigil Eois Lucifer exit aquis ( VI)
Lucifero subeunte Lares delubra tulerunt ( VI)
Heroides:
iam noviens erat orta soror pulcherrima Phoebi
et nova luciferos Luna movebat equos; ( XI)
et nova luciferos Luna movebat equos; ( XI)
ut tibi luciferas adferat illa manus? ( XX)
praevius Aurorae Lucifer ortus erat; ( XVII)
ut tibi luciferas adferat illa manus? (Heroides XX)
Arundhati
Cătălina-Kate-Christina iubesc până la identificare avatarică luceafărul blând şi atotputernic în dedublarea sa cosmic-erotică. Prin 1980, când Eliade a salutat (într-o scrisoare către noi) versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, Dyviagraha, de Urmila Rani Trikha, va fi avut în minte personajul său Domnişoara Christina, - ...avatara divyagraha ... - dar poate şi pe divina Arundhati, întruchipare a luceafărului vedic şi a şarpelui spiral kundalini, soţie ideală - a lui Vashista - invocată de Sita în Ramayana lui Valmiki.
La D.H. Lawrence, Kate se abandonează luceafărului dincolo de lumea tauromahic-militară, dincolo de bine şi de rău, în rol de Malintzi:
„So, when she thought of him and his soldiers, tales of swift cruelty she had heard of him: when she remembered his stabbing the three helpless peons, she thought: Why should I judge him? He is of the gods. And when he comes to me he lays his pure, quick flame to mine, and every time I am a young girl again, and every time he takes the flower of my virginity, and I his. It leaves me insouciante like a young girl. What do I care if he kills people? His flame is young and clean. He is Huitzilopochtli, and I am Malintzi. What do I care, what Cipriano Viedma does or doesn’t do? Or even what Kate Leslie does or doesn’t do!” (The Plumed Serpent, XXV)
Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. După cum indienii Pawnee se ştiu născuţi de fiica luceafărului de dimineaţă masculin (Marte) şi a luceafărului de seară (Venus).
Plecarea în lume, cu iubita, are, pentru Cătălin, un tâlc momentan antipărintesc şi anti-luceafăr:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
(Eminescu, Luceafărul)
SUNT LACRIMAE RERUM (seminar)
(lat.)
Ai de ce varsa lacrimi
(pentru lucrurile pe care le vezi)
VERGILIU,Eneida,I,462.
Exclmatia lui Enea,
care vede in Cartagina
un sir de tablouri
din razboiul Traian
Raspunsurile la examenul de literatura universala si
comparata,An III, Litere-Teologie,
Universitatea Valahia- Targoviste
comparata,An III, Litere-Teologie,
Universitatea Valahia- Targoviste
Autorul epopeii intemeietoare Eneida impleteste-n aceste cuvinte aspectul real al vietii:Sunt lucruri pentru care plang sau pentru care ai de plans , dar merge dincolo de aparente , descoperindu-ne de fapt ca Noi plangem in lucruri si de aceea ca Exista lacrimi in lucruri si simtim cum ne pica in suflet lacrimile lucrurilor pentru ca Lucrurile si ele plang.
Si atunci incep sa cred ca lucrurile lacrimilor sunt inimile oamenilor,ca, lacrimile lucrurilor sunt creatiile ce-au izvorat din sufletul omenirii, pururi inlacrimat in lucruri.
Violeta- Simona Bucur
Traducerea se poate face in mai multe feluri:
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Noi plangem in lucruri
Lucrurile plang in noi
Noi plangem in lucruri
Este usor a plange dar adevarata plangere - adevaratele lacrimi - e durerea simtita in suflet atunci cand suferi.Nu e o rusine sa plangi,dar lucrurile pentru care plangem,trebuie sa merite lacrimile noastre.Depanarea momentelor de tristete o poate face doar cel puternic,daca intradevar isi doreste lucrul acesta.
Dar lacrimile pot fi si de fericire.Ori atunci plangerea nu este provocata de o tristete ci de o mare bucurie.
Plangerea aceasta poate fi vazuta si in actiunile noastre ,in ceea ce facem.Nu trebuie neaparat sa ne curga lacrimile atunci cand plingem.Dar orcum ar fi ,lacrimile reprezinta un mod de a ne descarca sufletulbolnavde suferinta sau de ne a striga la ceruri bucuriile cele mari.
Ioana(Savu)Ilie
Si lucrurile au lacrimi;si lucrurile plang-metafora personificatoare a strabatut veacurile,depasindu-l pe Vergilius si epopeea sa.Descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care plangem sau pentru care merita sa plangem,descoperim ca sunt lucruri pentru care avem de plans ,ca exista lacrimi in lucruri,lacrimi care ne picura in suflet.
Lacrimile lucrurilor sunt,poate,creatiile izvorate din sufletul omenirii,operele nemuritoare ce dainuie peste un timp inlacrimat in lucruri.
Claudia -Aurora(Zamfir)Cojocaru
Sunt lucruri pentru care plang,pentru care ai de plans ;
Exista lucruri si lucruri,si lucrurile plang.
Exista lucruri si lucruri,si lucrurile plang.
Cugetarea a invins furtunile, oricat de pustiitoare ale timpului si este interesanta de tradus si astazi.Sa descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care merita sa varsam lacrimi din ferestrele sufletelor (ochii),larg deschise in fata adevarului,iubirii si artei.
Lacrimile lucrurilor ne picura in suflet tristete dar nu ne fac mai buni,mai toleranti ,mai sensibili.Sa exersam acel juriu ,"constiinta noastra",pe care intrebarile trebuie sa cada perpendicular pe ceea ce ne doare,fara nici un anestezic.Raspunsurile pot fi reci ca gheata dar tocmai de aici incepe calirea
.
.
Sorina (Husor) Ionita
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Aceasta sintagma, consideram ca este revelatoare pentru a ilustra iubirea.Iubirea , sentimentul atat de profund, inmagazineaza intreaga energie vitala a omului. Fara iubire, pamantul n-ar exista, intreaga omenire ar fi nimicita.Viata in lume este atat de trecatoare, noi suntem muritori, suntem supusi pacatelor.Nemurirea am pierdut-o prin pacatul protoparintilor nostri Adan si Eva, in urma savarsirii , moartea a venit in lume. Insa prin, atotbunatatea lui Dumnezeu I s-a ingaduit omului sa revina la starea initiala.Omul este supus greselii insa necontenit trbuie sa acceada spre refacerea legaturilor cu Dumnezeu.Starea decazuta este necesar sa fie depasita prin respectarea poruncilor si implinirea, desavarsirea virtutilor.Una dintre cele trei virtuti: credinta, nadejde si dragoste, vine sa intregeasca finalul act pe calea desavarsirii prin dragoste.
Dragostea, atat de simplu , sar revelator, este prezentata in paginile Sfintei Scripturi - Capitolul 13-I Corinteni- careia i se dedica intregile surse umane prin evidentierea situatiilor carora apartin acestei lumi.
Nimic in aceasta lume, muritoare nu este mai profund decat iubirea. Iubirii i se subordoneaza toate lucrurile, roate manifestarile, toate simtirile simplului muritor atat de parvenit.Dintre toate categoriile iubirii pentru una singura merita sa plangem pana in momentul final- pentru iubirea lui Dumnezeu. Trinitatea,deofiintiunea lui Dumnezeu se manifesta prin iubire.Iubirea fata de oameni atat de marginita este mai presus de orice.Vedem ca Dumnezeu prin necuprinzatoarea Sa iubire fata de propria-I creatie,Ne-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru ca sa ni se ierte pacatele.Mantuitorul ne exemplifica iubirea prin Insasi viata Sa- modelul desavarsitei iubiri=modelul Hristos.Il vedem pe Hristos propavaduind in mijlocul Apostolilor,vedem iubirea fata de vamesi, farisei, fata de prigonitorii care L-au rastignit .Prin smerenia sa, iubirea vine ca o dovada a dumnezeirii,chiar si dupa a indurat atatea ispite,dureri, batjocoriri, tot a continuat sa ne iubeasca.Marea Sa iubire o vedem cand si pe cruce iarta pe talharul din dreapta Sa, cel care-si recunoaste pacatele, dar si in momentul incredintarii Maicii Sale Sfantului Ioan Evanghelistul, ucenicul Sau Preaiubit.
"Iubirea de vrajmasi"-o porunca atat de greu de indeplinit pentru zilele de azi, vine sa continue jertfa Mantuitorului prin jertfa noastra, cotidiana in vremurile acestea.Cel ce nu iubeste ni sa nu se gandeasca sa fie mantuit.Iubire aproapelui vine ca o incununare a tuturor faptelor Mantuitorului. Zi de zi aproapele nostru este asuprit, batjocorit, scuipat,defaimat, insa noi,contemporanii ne prefacem ca nu vedem.
Merita sa plangem cu lacrimi amare pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru desavarsirea noastra in Iisus.
Valentina Vasile
Sunt lucruri pentru care poti sa plangi ne spune Vergilius sau poate incearca sa ne duca cu gandul ca sunt lucruri vrednice de plans; dar in fond plansul ce este? O eliberare sau o slabiciune? O recunoastere a incapacitatii de a trece peste ceva?O neputinta de a te cunoaste pe tine insusipe tine insusi dincolo de propriile-ti limite?Sau daca-ti cunosti limitele si nu poti trece peste ele?Nu poti rupe acele bariere care sunt un dat.Sau poate ca plansul e sublim, e plansul de fericire, de impacare cu sine, cu aproapele,cu divinitatea.Orice lucru are duoua aspecte:pozitiv si negativ.Spre exemplu focul poate avea semnificatia iadului si ale limbilor de foc ale Duhului Sfanrt;focul arde dumnezeieste ,sfintitor,impaciuitor sau poate fi osanda vesnica.Si plansul are la fel doua sensuri:zbucium,neliniste,durere,neimplinire sau linisyte,fericire,izbanda care vine dupa neliniste,caci linistea nu-ti poate veni decat dupa furtuna. Esti om si esti nemultimit ca esti nemuritor?Sau tocmai trecerea pragului morti este fericirea deplina?Sunt lucruri vrednice de plans, sunt lucruri pentru care poti sa plangi,iti este permis sa plangi,sau nu le poti obtine pana nu plangi;nimic nu este intimplator si acest dat care este conditia umana este in aparenta un lucru de plans dar care iti ofera solutia spre nemurire, omul fiind chip al Lui Dumnezeu are posibilitatea sa se indumnezeiasca avand ca solutie a fi urmator lui Hristos care a fost si Om si Dumnezeu.Plansul si tanguirea pentru pacatele noastre ofera plansul intru fericirea vesnica in comuniune cu Dumnezeu.
Loredana Gustea
Vergiliu,un mare poet al antichitatii este si unul dintre marii creatori a unor versuri cat mai profunde si mai originale .CitatulSunt lucruri pentru care plangise oglindeste in viata poetului ,in destinul sau tragic fiind exilat la Tomis ,departe de familia sa,din cauza versurilor sale.Aici,la Tomis,in singuratate si in timpul iernilor care i se pareau deosebit de aspre ,durerea lui ii inspira versurile in care plange dupa cei ramasi acasa.
Exista si lucruri prin care plangi,iar Vergiliu exprima cel mai bine acest lucru prin ideile exprimate in versurile sale.Versul sau este manuit cu mare abilitate ,de expresie celor mai inalte sentimente umane.Exista si lucruri dupa care plangi iar suferinta provocata,inspira si da versului o deosebita expresivitate .
Simona Neagu
Sunt lacrimae rerum-plansul lucrurilor sau sunt lucruri care plang;sunt lucruri pentru care merita sa plangi ,lucrurile plansului (foloasele plansului).
Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa ,sacrificiu sunt adevaratelacrimaecristaline ,pure ,desavarsite,care stiu sa atinga perfectiunea,ele sunt lucrurile plansului,sunt rezultatele,pline de sacrificiu ale autorilor istoviti de munca,cu gene ostenitesi istoviti de cautarea absolutului.
Creatia lor care a necesitat"plansul"(sacrificiul) ne face pe noi sa exprimam sunt lacrimae rerum adica sunt lucruri pentru care merita sa plangi,doar prin simplul fapt ca exista.Si din plansul lucrurilor lui izvoraste plansul lucrurilor noastre.
Plansul aduce mantuirea, aduce capodopera ,insusi Mantuitorul a plans in sinea Lui:"Eli,Eli,lama sabactani"-"Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit"sau"Doamne,iarta-le lor ca nu stiu ce fac".Mantuitorul plangea,ii plange sufletul,la fel si Maica Domnului insa prin "plans","jertfa","sacrificiu" ne-a adus mantuirea,a invins moartea.Iata cel mai mare folos al lucrurilor planse.
Lucrurile plang-plangi si tu cu ele.Plansul unuia imprumutat cu plansul tau si al celuilalt sa se amestece in"plansul lucrurilor"cel mare care sa dea siguranta,originalitate unui concept ca al celui de "literatura universala".
Lacrima mea,a ta sa fie doar o picatura din oceanul denumit sunt lacrimae rerum.
Elena Otilia Voicilas
Exista lucruri care te fac sa plangi
Notiune de "plans" implica o suferinta de cele mai multe ori Durerea,suferinta pot provoca lacrimi.Insa una dintre Fericiri ne spune:"Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor".Lacrimi de bucurie sau de tristete,o stare nedefinita intre doi poli:suferinta si fericire.
In fata lui Dumnezeu cei nefericiti pe pamant se vor bucura pentru eternitate.Sunt lucruri care iti provoaca o anumita stare (de neliniste, de tristete,de suferinta):faptele libere si constiente ale celor din jur sau involuntare,gesturi,intimplarile zilnice din viata unui om,chiar viata care e trecatoare.Toate aceste lucruri ne transmit "ceva" si ne determina sa reactionam.
Mariana Daniela Matei Radu
Sunt lucruri pentru care trebuie sa plangi
Lucruri pentru care plangi
Lucrurile plang in noi
Sunt lucruri ale lacrimilor
Noi plangem pentru lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Lucruri pentru care plangi
Lucrurile plang in noi
Sunt lucruri ale lacrimilor
Noi plangem pentru lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Lucrurile plang in noi pentru ca lucrurile din noi (sunt)pot fi sau sunt pacatele noastre,sau semnele lasate de acestea.Prin ele plangem si noi.Lacrimile sunt cele care curata sufletele noastre;ele -lacrimile -vor fi varsate oricum. Este timp pentru fiecare sau va veni timpul lor.
Este mai bine sa plangem acum decat sa plecam incarcati dincolo.
Tatiana -Gabriela(Pricope)Bivolescu
Sunt lucruri pentru care plangi
Se stie sigur ca nu exista om pe pamant care sa nu fi plans nacar o data in viata.Poti plange din cauza unei nenorociri,dar si de bucurie.
Potrivit citatului biblic "Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor" - cei nefericiti se vor bucura inaintea Domnului.
Valentina-Daniela Grigore
Lucrurile pot fi izvor al lacrimilor
Violenta fizica sau verbala,absenta sau prezenta unui lucru pot provoca suferinta,suferinta care se materializeaza in lacrimi.Cel de langa tine,cel pe care il vezi,plange pentru ca sufera,dar lacrimile pot exprima si bucurie.Deci,lucrurile se transforma in lacrimi de bucurie sau tristete.
Lacrimile se nasc din lucruri si mor in lucruri.
Opera de arta presupune imaginatie,munca ,dragoste,perseverenta ,renuntare,compromisuri si multe lacrimi din partea creatorului sau a celor care-l cunosc.Atunci de ce nu renunta la opera de arta?Din egoism ?Nu,opera creata este o mare parte din viata si sufletul sau si continua un sir de suferinte si lacrimi care mai tarziu sunt uitate si eclipsate de roadele muncii de creator.
Nicoleta-Alina Gheorghe
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Eu consider ca sunt foarte multe lucruri care ni se intampla in viata, lucruri care ne sensibilizeaza mai putin, sau mai mult, in asa fel incat,uneori chiar plangem pentru unele lucruri intamplate noua sau semenilor nostri.
Astfel plangem atunci cand pierdem o persoana draga, varsam lacrimi pentru o iubire imposibila, plangem cand avem sufletul intristat s.a
Dar, consider ca trbuie sa plangem cu adevarat atunci cand din cauza pacatelor, sau a unei vieti necrestinesti suntem in pericol de a ne pierde sufletele.Trebuie sa plangem pentru pacatele noastre, ca sa ne purificam spiritual.Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de pocainta, o sa plangem vesnic.
Putem avea multe varsari de lacrimi, pentru ca nu putem obtine un lucru pamantesc, dar trebuie sa plangem daca nu putem obtine fericirea vesnica-scopul tuturor.
Lacrimile de pocainta sunt lacrimi bineplacute lui Dumnezeu pentru ca prin acestea recunoastem ca am gresit si vrem sa ne indreptam.
Domnul este asa de bun cu noi incat ne-a trimis pe Fiul Sau, care a suferit, a patimit, a plans datorita noua, din cauza nenumaratelor noastre pacate.
Asadar trebuie sa plangem pentru a primi iertare, si pentru a fi vrednici de bucuria vesnica.
Cu adevarat merita sa plangem pacatele, aici, pe pamant,cand inca suntem in trup si putem lucra pentru a noastra mantuire.
Mihaela Badea
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Eu cred ca in viata noastra trebuie sa avem lacrim,lacrimi de pocainta si cu aceste lacrimi sa ne purificam sufletul, sa spalam pacatele pe care le-am savarsit , unele mai grave iar altele mai putin grave.
Pacatele noastre sunt multe, incat noi nu constientizam ca multimea lor , a pacatelor ajunge la cer.dar niciodata, oricit de grave ar fi pacatele,nu trbuie sa deznadajduim ci cu lacrimi de pocainta sa strigam din adancul sufletului catre Dumnezeu.Dumnezeu are dragoste nemarginita,Dumnezeu este iubire, iar lacrimile noastre vor fi vazute de Dumnezeu si ne va ierta, vazand cainta noastra.
Merita sa plangem pentru pacatele noastre , caci daca traim dupa voia lui Dumnezeu vom dobandi imparatia cerurilor pentr ca "ceea ce ochiul n-a vazut si la urechea omului nu s-a suit, acestea le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El". Cu adevarat merita sa ne plangem pacatele, aici pe pamant,cand inca suntem in trup si inca putem lucra pentru mantuirea noastra, caci suntem singuri,pentru ca Dumnezeu este pururi cu noi.
Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de durere vesnic iar nu va fi "scrasnirea dintilor" si de unde nu mai este cale de intoarcere.Acele lacrimi nu vor mai impresiona pe nimeni.Lacrimile de pocainta pe care le avem acum, in lumea aceasta au un mare rol, pentru ca ne fac sa ne simtim usurati, elibereati si nu ne impovareaza.
Putem avea lacrimi pentru multe lucruri, de exemplu pentru faptul ca nu putem obine un lucru pamantesc sau pot fi si lacrimi de rautate, pentru faptul ca n-ai reusit sa faci cuiva un rau.Aceste lacrimi nu merita sa existe.
Lacrimile de pocainta sunt lacrimi in schimbul carora vom primi cumina vesnica si fericirea la care noi poate niciodata nu gandim.
Asadar, lucrurile pentru care merita sa plangem sunt pacatele noastre.
Veronica Sandu
Si lucrurile sunt insufletite
E adevarat ca lucrurile sunt obiecte reci dar cand reactioneaza cu oamenii se intampla ceva minunat se insufletesc si devin parte componenta din viata si personalitatea omului caruia apartin.
Cineva a spus ca "omul sfinteste locul", dar a uitat sa adauge ca trezeste la viata tot ce exista in jurul lui.Este o relatie complementara, o complicitate duala intre om silucrurile din preajma lui;ele completeza omul, intrgindu-l , iar omul da lucrurilor "viata".
Ar trebiu sa ne intrebam de ce afirmam aceste lucruri.Pentru ca toate lucrurile sunt facute de om(in acest secol, in care traim,din cauza progresului si a tehnicii avansate totul pare sa se robotizeze,inclusiv relatiile interpersonale si comunicarea dintre oameni,urmind parca un stereotip).
Uneori uitam sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, nu mai apreciem nimic la adevarata valoare, am devenit insensibili si putin rautaciosi.Mi-ar fi placut sa traim intr-o alta perioada;cred ca pulsul societatii de dinainte era altul.Cu siguranta as fi simtit,vazut si invatat sentimentele care ne caracterizeaza ca fiind oameni.Stim noi oare,cu adevarat ce inseamna iubirea,loialitatea,tradarea,minciuna,curajul?Nu cred,tratam totul cu superficialitate si nu reusim sa patrundem in esenta lor.De ce a disparut sensibilitatea la frumos?De ce incercam sa ne reprimam sentimentele si impulsurile?
Eu am nevoie de frumos in viata mea,am nevoie de lucruri si sentimente care sa ma defineasca,sa ma ancoreze si sa ma ghideze.
Adriana Raluca Stoica
Lacrimile plang in noi
Lacrima este simbolul suferintei,o exteriorizare a acesteia.Plangerea in noi este mai dureroasa decat toate suferintele pentru ca ea ne picura sufletele cu durere.Plangerea in noi este cu atat mai dureroasa cu cat nimeni nu ne poate sterge lacrimile.Plangem pentru noi sau plangem pentru altii.Plangem pentru lucrurile care le-am facut sau pe care nu le-am savarsit inca dar le vom face.Numai cine nu plange nu a cunoscut durerea,numai cine nu plange nu se curata de rele.In credinta noastra ortodoxa se spune ca de ne vom caii trei zile pentru pacatele noastre, pacatele ne vor fi iertate.Sa plangem deci trei zile neincetat pentru sufletul nostru si va fi salvat.Sa plangem pentru altii care nu vor fi salvati sau care nu au cunoscut lacrima niciodata.
Nicoleta-Simona Bivolaru
Lucrurile care plang
Plansul lucrurilor
Lacrimile lucrurilor
Plansul lucrurilor
Lacrimile lucrurilor
Cum am putea oare patrunde intelesul atat de profund al acestei sintagme?Desi ea este alcatuita doar din patru cuvinte,in ele sunt cuprinse poate intregul mister al vietii si al soartei noastre trecatoare.Daca am urma indemnul acestei sintagme si am pleca privirea si mai ales sufletul catre toate lucrurile fie ele mai insemnate sau nu,am putea sesiza ca nu suntem singuri.Nu suntem singuri nici cand radem,dar nici cand plangem.Am vedea ca atunci cand noi suferim sufera tote lucrurile care ne inconjoara.Plansul lor poate nu se vede si nici nu se aude dar in mod categoric se simte.Nu toti oamenii sunt insa capabili sa simta acest plans si aceasta durere neimpartasita ci numai cei care pot vedea dincolo de latura lor egoista.Cei care reusesc sa inteleaga ca omul nu e niciodata singur nici cind rade ,nici cand plange.Cu el rade sau plange intregul univers.El trebuie numai sa fie capabil sa-si impartaseasca atat bucuria cat si durerea,caci prin aceasta impartasire bucuria atinge apogeul iar durerea e alinata mai repede si mai usor.Exemplul suprem al lacrimilor si durerii impartasite este chiar Hristos Cel care a baut cupa plina de lacrimi si de durere a omenirii pentru a aduce mantuirea,iar cei care s-au facut partasi la aceasta suferinta au putut ajunge la adevarata fericire,la raiul care tinde orice om de la inceputul existentei sale.
Aceste lacrimi ale lucrurilor au fost cantate si de poporul nostru incepand de la literatura populara si pana la marii poeti si scriitori ai nostrii.Marele nostru poet a stiut sa-si faca partas,bucuriei sau durerii sale, intreaga natura ba chiar intregul univers.Cu el plange intregul univers drama singuratatii sale:Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.
Emilia Tomescu
Sunt lucruri pentru care plangi.Sunt momente,sunt cuvinte,sunt fapte,sunt oameni care starnesc in fiinta noastra sentimente contrarii,de bucurie sau tristete,de ura sau iubire si elibereaza acele energii care de multe ori ne tin sufletele incatusate.Fiecare lacrima spune ceva.Fiecare lacrima o varsam pentru altceva.Este normal sa plangi la durere,dar parca nici o bucurie nu e deplina fara sa versi o lacrima.Si atunci poti plange pentru tot,chiar doar pentru faptul ca soarele rasare,caci bucuria inceperii unei zile se prelungeste cu fericirea noptii, cand visul iti poate aduce si el motive sa plangi.
Ioana Alina(Honciu)Gheorghe
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Aceasta sintagma este revelatoare pentru a arata iubirea .Acest sentiment,iubirea,inglobeaza dragostea a tot ce ne inconjoara(natura,patrie,persoane dragi).Lacrimile varvate pentru aceste "lucruri"pot fi de fericire sau de tristete.
In momentul savarsirii unui pacat versi lacrimi de pocainta ,lacrimi care spun durerea din suflet.Sufletul tau plange o data cu tine.
Maria Magdalena Dima
Exista lucruri pentru care merita sa plângem
Intr-adevar,in viata exista lucruri care merita si dau substanta lacrimilor noastre.O greseala,indiferent daca are o mai mica sau mai mare importanta,uneori ne poate stoarce rauri de lacrimi ce izvorasc din adancul sufletului sau al constiintei noastre.Chiar daca unii spun ca lacrimile nu pot fi decat una din multele modalitati de exprimare a sentimentelor,a trairilor,a emotiilor care ne incearca sufletul intr-un anume moment din viata.Sunt o eliberare,o descarcare a tuturor energiilor negative ce exista in corpul nostru.Nu trebuie sa pierdem insa din vedere motivul care la provoaca.Plangem pentru o greseala,plangem cate o data in fata unei icoane sau mai plangem de fericire.Exista intr-adevar lucruri pentru care merita sa plangem fara sa ne stirbim demnitatea si fara sa dam dovada de slabiciune.
Ioana Alina MAnole
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Lucrurile plang in noi
Vergilius canta dragostea, puritatea acestui sentiment, sensibilitatea umana.Omul are o viata zbuciumata care trebuie traita.
Omul puternic reuseste sa depaseasca obstacolele.Lacrimile reprezinta un simbol de eliberare(mijloc de eliberare)dar pot fi si semnul tristetii sau bucuriei(cu o usoara tenta de tristete).A plange din nimic nu este o cale spre mai bine dar si a nu plange de loc nu este o solutie pentru fericire.Omul cauta fericirea.Pot fi considerate fericiri scurte, foarte scurte momente ale vietii.De aceea si lacrimile au un scop in trairea omului.Exista lucruri(momente)in viata pentru care merita sa plangi.Aici poate fi acea eliberare necesara amestecata cu durere pentru aceste lucruri(parere de rau in general pentru pierderea sau castigarea lor).Omul reprezinta un ansamblu complex de sentimente si este inevitabila simtirea.Uneori,nevoit,se simte plansul acesta al lucrurilor.
Oana-Izabela(Lita) Petrisor
Sunt lacrimi pentru care merita sa plangi
Lucrurile pentru care merita intr-adevar sa plagi sunt minunile aratate de Dumnezeu oamenilor.Nu tot timpul lacrimile trebuie varsate, dar sufletul si constiinta trebuie sa nu le patezi, pentru ca niciodata nu se purifica plangand.Se purifica prin lacrimi de cainta.Lacrimile care sunt varsate ar trebui sa fie lacrimi de bucurie.
Victoria Bugiulescu
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Plangem cu lucrurile
Sunt lacrimi in lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Plangem cu lucrurile
Sunt lacrimi in lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Acest vers simbolizeaza iubirea-sentiment atat de profund care inmagazineaza toata energia vitala a omului.
Elena Carmen Mihaleche
Dictonul lui Vergilius care arata ca si lucrurile au lacrimi ne poate duce cu gandul la opera lui Proust "In cautarea timpului pierdut",opera care aduce in prim plan memoria involuntara.
Noi percepem lucrurile ca pe niste obiecte neinsufletite, dar sunt momente cand acestea ne trezesc amintiri,facandu-se o legatura intre obiect si persoana.Am putea spune ca lucrurile sunt "martori" ai intamplarilor noastre de orice natura, bune sau rele.Pentru Proust madelaina este cea care face apel la memoria involuntara.
"Lacrimile lucrurilor sunt de fapt lacrimile persoanei care este legata sufleteste de acest lucru.Lacrimile pot fi lacrimi de bucurie si lacrimide tristete.Oamenii sunt intotdeauna tentati sa pastreze anumite obiecte pentru a-si aminti de anumite intamplari sau persoane.
Maria Dumitrescu
Lucrurile au lacrimi
Lucrurile plang in noi
Lucrurile plang in noi
Lacrima simbolizeaza suferinta; plangem pentru noi sau plangem pentru cei apropiati noua.Suferinta nu este neaparat fizica, putem plange regretand ceea ce am facut sau ceea ce nu am facut.
Aici prin Lucrurile au lacrimipoate fi vorba de istoria fiecarui lucru, amintirea pe care ne-o provoaca vederea acestuia.
Lucrurile plang in noi-nu lucrurile fizice ci amintirea atator evenimente trecute ne sensibileaza.
Gabriela(Popescu)Barbulescu
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
una dintre fericiri spune:"Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mantui".Sunt multe lucruri pe pamant pentru care plangem.Prin plans ne exprimam bucuria, fericirea sau dimpotriva, tristetea dezamagirea.Cand suntemtristi cineva ne spune "Plangi!Si te vei simti mai bine".Intr-un astfel de moment nu ne punem intrebarea daca exista lucruri pentru care merita sa plangi?Sau nu?Dar exista momente in viata in care fericirea este atat de intensa incat nu poate fi exprimata decat prin lacrimi.Oare in astfel de momente ne intrebam daca exista lucruri lucruri pentru care merita sa plangi?
Liliana Dobrin
Sunt lacrimae rerum!-plansul lacrimilor sau lacrimile care plang, sunt lucruri pentru care meritasa plangi;lucrurile plansului(foloasele plansului).
Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa, sacrificiu sunt lacrimaecare stiu sa atinga perfectiunea.
Creatia lor care a necesitat plansul, ne face pe noi sa exprimam Sunt lacrimae rerum, adica sunt lucruri care merita sa plangi; din plansul lacrimilor lui izvorasc lacrimile noastre.Insusi Mantuitorul a plans si a spus "Doamne, iarta-I ca nu stiu ce fac" ; alaturi de el plangea si Maica Domnului.
Domnul Iisus ne spun:"Fericiti cei ce plang ca ei vor fi mantuiti".Plansul ne poate aduce mantuirea si fericirea asa cum ne spune Domnul Iisus.
Mariana Anisoara Ion
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Poetul Vergilius exprima prin acest vers un sentiment omenesc etern prin esenta lui umana-tristetea.Tristetea sau amaraciunea la pierderea cuiva drag,tristetea fara motiv, denumita de noi melancolie si care se alimenteaza din suvoaiele amintirilor.Sunt intr-adevar astfel de lucruri, intamplari, pentru care lacrimile nu sunt un pret prea mare.Acestea chiar merita planse , este un timp al lor, asa cum in "Ecleziastul"apar cuvintele "Este un timp pentru plans si untimp pentru ras".
Sunt insa si lucruri pentru care nu merita sa plangi, atunci afirmatia de mai sus ar sublinia tocmai importanta celor pentru care merita sa versi lacrimi .
Lacrimile purifica, lacrimile usureaza , uneori poate si lucrurile plang.Sunt lucruri de plans, sunt lacrimile lucrurilor.Lucruri inradacinate pe care noi adesea le vedem sub tremurul genelor.
Diana Voivodeanu Chitescu
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
In viata avem parte de numeroase surprize, dar de cele mai multe ori le primim pe cele mai putin placute.
Lucrurile, ar trebui sa nu aiba mare insemnatate pentru noi, dar sunt oameni care pun mai presus chiar decat sufletul lor, bunurile materiale.
Nu ar trebui sa plangem decat pacatele noastre si fiintele dragi, care ne-au parasit inainte de vreme, pentru a merge"in lumea de dincolo".
Gheorghita (Duta) Parvulescu
Impresii despre sfanta manastire culese de pe internet
mai 26, 2008 by pesterasfantuluiapostolandrei
“În 2003 am făcut pentru prima dată o excursie-pelerinaj la Peştera Sfântului Andrei, în Dobrogea, în apropiere de Adamclisi. Zona este supranumită “poarta creştinismului românesc”, pentru că aici se pare că a predicat Sf.Apostol Andrei “cel întâi chemat”, ucenicul Domnului; în aceste locuri a trăit, a răspândit cuvântul Evangheliei, a botezat şi a hirotonit primii preoţi pentru vechii geto-daci. Atunci am auzit pentru prima dată de acest loc, poate insuficient cunoscut ; deja îmi doream să aflu mai multe despre credinţă, eram curioasă şi dornică să învăţ cât mai multe (lucruri pe care nu le aflasem în copilărie), să vizitez locuri sfinte şi să văd în general cam tot ce ţine de viaţa bisericească. Îmi doream să trăiesc creştineşte şi să recuperez cât mai grabnic timpul pierdut şi speram în ajutorul lui Dumnezeu pentru problemele şi dorinţele mele. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Poate nu am reuşit încă să îl înduplec pe Dumnezeu pentru iertarea greşelilor. Însă o vizită în acel loc merită făcută pentru aşezare, pentru urmele istorice, pentru contactul cu viaţa monahală de acolo (abia după 1990 au început să vină călugări dornici de mântuire şi s-a construit o mânăstire). Locul mai este numit şi “Betleemul românesc”; foarte multă lume merge acolo cu ocazia hramului, de ziua Sfântului Apostol Andrei, 30 noiembrie; participă la slujbe, se închină la sfintele moaşte (Sf. Apostol Andrei, cei patru mucenici de la Niculiţel şi Sfinţii Epictet şi Astion), caută vindecare la locul unde se spune că se odihnea Sf.Apostol Andrei şi merg la izvoarele cu apă tămăduitoare din apropiere.”
“Creştinarea României a pornit din Dobrogea
Dobrogea Sfîntului Andrei se înclină de la Cernavodă, timidă şi lină, cu respiraţie calmată, după ce a scăpat de vuietul maşinilor care aleargă pe o autostradă în căutare de soare. Kilometrul drumului care taie cînd decis pe lîngă dealuri, cînd nehotărît, pe lîngă apă, e mai scurt. Pentru că are copaci înfloriţi şi chiar cîteva lebede, netulburate de gurile rătăciţilor care se cască de la marginea drumului.
“Ce-am avut de vînzare pîna acum am dat. Azi am tăiat pentru copii. Fiecare cum a avut noroc să fie mielul lui. Dar numai ăsta s-a nimerit să fie mai mic”, ne arată ciobanul mieii cu ochi bulbucaţi care atîrnă de un par, lîngă stînă. O femeie strîge blana pentru acasă. Cîinii de la stînă stau cuminţi, legaţi mai în deal, departe de mirosul de sînge şi de lîna din fostele cozi ale mieilor, împrăştiată peste tot.
Prin sate cu nume românesc sau tătărăsc, spre Peştera Sfîntului Andrei, cîrciumile sunt cam mute. Doar la Viile, un muşteriu a aterizat în drum şi nu vrea să se mai ridice de acolo, spre ruşinea bătrînelor care trec pe lîngă noi cu “Bună ziua” sfios, basma pe cap şi vopsea de ouă care bîltîcăie în borcane.
MĂNĂSTIREA. După satul Ion Corvin, un drumeag se rupe la stînga spre pădure. La cîteva curbe, mănăstire ce străjuieşte peştera sfîntului Andrei se ridică dintr-o poiană, cu biserica şi chiliile ei albe. Cîţiva călugări aleargă ca umbrele altor vremuri între chilii, bucătărie, peşteră, biserică, fără să tulbere cu o fărîmă liniştea locului.”
“Pestera si Manastirea Sfintul Apostol Andrei ar trebui vizitate de fiecare crestin si roman adevarat. De ce? Pentru ca aici este Betleemul romanesc. Aici s-a nascut crestinismul la romani.”"- Prof. Nechita Runcan, Facultatea de Teologie a Universitatii Tomitane “Ovidius”
Pestera Sfintului Apostol Andrei este situata la circa 4km est-sud de soseaua turistica Constanta - Ostrov si la mai putin de 2km de “Cismeaua Eminescu”, la marginea padurii de linga localitatea Ion Corvin din judetul Constanta. Se mai pastreaza si astazi piatra care a servit ca altar. Lespedea de piatra are incizata Sfinta Cruce pe toate fetele. Acest loc de rugaciune si vietuire duhovniceasca, folosit de Sfintul Apostol Andrei si ucenicii sai, a devenit cu timpul o adevarata lavra monahala. In timpul trecerii popoarelor migratoare, aici se pastra credinta, fiinta, cultura si limba stramosilor nostri.
La circa 50 m, la vest de pestera se afla cele noua izvoare cu CEA MAI BUNA APA DIN TOT CUPRINSUL DOBROGEI. Sfintul Apostol Andrei a propovaduit, pentru prima oara pe aceste locuri, religia pacii si a iubirii, a vindecat suferinzi, a mingiiat disperati si a botezat in Numele Domnului.
In perioada celor 45 de ani de comunism Pestera a devenit o simpla grota, lipsita total de obiecte de cult. Schitul a fost reactivat in 1990. Lucrarile de amenajare a Pesterii au inceput in primavara anului 1993, dupa ce in anul precedent s-au terminat noile chilii egumenice, trapeza si corpul chiliilor cu cerdacul (pridvorul). Turla pesterii a fost inaltata cu 4 - 5 m deasupra pamintului, fiind completata cu un zid de caramida, dar a ramas netencuita. Astazi, schitul a devenit manastire prin
Hotarirea Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 14 iulie 1994.
Cei care viziteaza Manastirea Sfintului Apostol Andrei sint impresionati de obstea de tineri monahali care au lasat toate cele lumesti si si-au inchinat viata Mintuitorului Isus Hristos. Toti privesc Pestera Sfintului Apostol Andrei ca un loc sfint, iar noptile de priveghere aici sint ca un balsam peste o zi de truda.
Multe sint minunile savirsite de Sfintul Apostol Andrei la pestera sa din Dobrogea si la cele noua izvoare, unde boteza. Ele continua si astazi. Daca doriti sa le auziti, dar mai ales sa le vedeti, mergeti la Betleemul romanesc - Pestera Sfintului Apostol Andrei - unde lumina lui Hristos lumineaza tuturor”
POEMOGRAFIE (BIBLIOCONEXT)
San Francesco d'Assisi
CANTICUM FRATRIS SOLIS
Altissimu onnipotente bon signore,
tue so le laude, la gloria e l’honore et onne benedictione.
Ad te solo, altissimo, se konfano,
et nullu homo ene dignu te mentovare.
Laudato sie, mi signore, cun tucte le tue creature, spetialmente messor lo frate sole,
lo qual’è iorno, et allumini noi per loi.
Et ellu è bellu e radiante cun grande splendore,
de te, altissimo, porta significatione.
Laudato si, mi signore, per sora luna e le stelle,
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si, mi signore, per frate vento,
et per aere et nubilo et sereno et onne tempo,
per lo quale a le tue creature dai sustentamento.
Laudato si, mi signore, per sor aqua,
la quale è multo utile et humile et pretiosa et casta.
Laudato si, mi signore, per frate focu,
per lo quale enn’allumini la nocte,
ed ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si, mi signore, per sora nostra matre terra,
la quale ne sustenta et governa,
et produce diversi fructi con coloriti flori et herba.
Laudato si, mi signore, per quelli ke perdonano
per lo tuo amore,
et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke ’l sosterrano in pace,
ka da te, altissimo, sirano incoronati.
Laudato si, mi signore, per sora nostra morte corporale,
da la quale nullu homo vivente pò skappare.
Guai a quelli, ke morrano ne le peccata mortali:
beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati,
ka la morte secunda nol farrà male.
Laudate et benedicete mi signore,
et rengratiate et serviateli cun grande humilitate.
Mihai Eminescu
FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ (fragment)
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gândit ca-i o inmarmurita zâna a undelor, culcata pe un mormânt de prund.Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gâtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lânga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii când se sfinteste un sfânt, si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zâmbi când se visa atât de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.
Ea s-arunca la gâtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lânga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii când se sfinteste un sfânt, si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zâmbi când se visa atât de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.
Lucian Blaga
RĂBOJ
Ţin răboj în duh arhaic.
Număr ca ciobanul
cîte-s albe, cîte-s negre
zilele, tot anul.
Număr paşii, ai frumoasei,
pînă-n pragul uşii.
Stele număr cîte are
cuibul Găinuşei.
Cîte sunt, de toate, număr,
amăgiri şi fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr
rătăciri şi drumuri.
Număr pietrele pe care
mîndra trece vadul -
şi păcate pentru care
mă va arde iadul.
Număr ca ciobanul
cîte-s albe, cîte-s negre
zilele, tot anul.
Număr paşii, ai frumoasei,
pînă-n pragul uşii.
Stele număr cîte are
cuibul Găinuşei.
Cîte sunt, de toate, număr,
amăgiri şi fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr
rătăciri şi drumuri.
Număr pietrele pe care
mîndra trece vadul -
şi păcate pentru care
mă va arde iadul.
Tudor Arghezi
APRIL
Într-o ramura-nflorita
E-agatat un cuib, în tei.
Ramura e leganata,
Leganându-si cuibul ei.
Vântul murmura prin floare,
Adormind-o cu descântul.
Pasarea surâde-n aripi,
Cunoscând ca-i numai vântul.
Mi-a zburat de mult din floarea
Sufletului pasarea,
Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,
Verde-n piept ca zarzarea.
O tot caut de atunci
Prin padure, prin copaci.
Pasare cu aripi lungi,
Unde esti si ce mai faci?
E-agatat un cuib, în tei.
Ramura e leganata,
Leganându-si cuibul ei.
Vântul murmura prin floare,
Adormind-o cu descântul.
Pasarea surâde-n aripi,
Cunoscând ca-i numai vântul.
Mi-a zburat de mult din floarea
Sufletului pasarea,
Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,
Verde-n piept ca zarzarea.
O tot caut de atunci
Prin padure, prin copaci.
Pasare cu aripi lungi,
Unde esti si ce mai faci?
Ion Barbu
OUL Dogmatic
E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !
Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.
Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.
Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.
*
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi -- întocma :
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !
Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.
Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.
Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.
*
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.
Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.
Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaste !
*
Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.
Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaste !
*
Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A mortii frunte -- acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.
*
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.
*
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.
Nichita Stănescu
ORFEU ÎN VECHEA CETATE
Poetul, cu un şoim pe umăr, intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
şi întocmai ca steaua Canoupus,
cea din emisfera australă
cea vazută numai de cei care poartă ochelari la inimă.
Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru ca nu au vedere.
Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.
Toti însa spun în cor:
Poetul nu este de baut, deci nu-l întelegem!
Poetul nu miroase cum floarea
Cum putem sa-l întelegem,
cum putem sa luăm ceea ce nu miroase ca floarea
dupa floare?!
Poetul merge pe strada cea mare,
Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr
Poetul se face că n-aude nimica.
El se simte foarte tulburat
şi întocmai ca steaua Canoupus,
cea din emisfera australă
cea vazută numai de cei care poartă ochelari la inimă.
Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru ca nu au vedere.
Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.
Toti însa spun în cor:
Poetul nu este de baut, deci nu-l întelegem!
Poetul nu miroase cum floarea
Cum putem sa-l întelegem,
cum putem sa luăm ceea ce nu miroase ca floarea
dupa floare?!
Poetul merge pe strada cea mare,
Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr
Poetul se face că n-aude nimica.
Am văzut cu ochii mei un poet intrând in cetate.
El ţinea in mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un şoim sugrumat.
El ţinea in mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un şoim sugrumat.
The Emerald Tablet Of Hermes
I. I Speak Not Fiction, But What Is Certain And Most True.
II. What Is Below Is Like That Which Is Above, And That Which Is Above Is Like That Which Is Below For Performing The Miracle Of One Thing.
III. And As All Things Are Produced From One, By The Mediation Of One, So All Things Are Produced From This One Thing By Adaptation.
IV. Its Father Is The Sun, Its Mother Was The Moon, The Wind Carried It In Its Belly, Its Nurse Is The Earth.
V. It Is The Cause Of All Perfection Throughout The Whole World.
VI. Its Power Is Perfect If It Be Changed Into The Earth.
VII. Separate The Earth From The Fire, The Subtle From The Gross, Gently, And With Judgment.
VIII. It Ascends From The Earth To Heaven, And Descends Again To Earth, Thus You Will Possess The Glory Of The Whole World And All Obscurity Will Fly Away.
IX. This Thing Is The Fortitude Of All Fortitude, Because It Overcomes All Subtle Things, And Penetrates Every Solid Thing.
X. Thus Are All Things Created.
XI. Thence Proceed Wonderful Adaptations Which Are Produced In This Way.
XII. Therefore Am I Called Hermes Trismegistus, Possessing The Three Parts Of The Philosophy Of The Whole World.
II. What Is Below Is Like That Which Is Above, And That Which Is Above Is Like That Which Is Below For Performing The Miracle Of One Thing.
III. And As All Things Are Produced From One, By The Mediation Of One, So All Things Are Produced From This One Thing By Adaptation.
IV. Its Father Is The Sun, Its Mother Was The Moon, The Wind Carried It In Its Belly, Its Nurse Is The Earth.
V. It Is The Cause Of All Perfection Throughout The Whole World.
VI. Its Power Is Perfect If It Be Changed Into The Earth.
VII. Separate The Earth From The Fire, The Subtle From The Gross, Gently, And With Judgment.
VIII. It Ascends From The Earth To Heaven, And Descends Again To Earth, Thus You Will Possess The Glory Of The Whole World And All Obscurity Will Fly Away.
IX. This Thing Is The Fortitude Of All Fortitude, Because It Overcomes All Subtle Things, And Penetrates Every Solid Thing.
X. Thus Are All Things Created.
XI. Thence Proceed Wonderful Adaptations Which Are Produced In This Way.
XII. Therefore Am I Called Hermes Trismegistus, Possessing The Three Parts Of The Philosophy Of The Whole World.
XIII. What I Had To Say About The Operations Of The Sun Is Complete.
The Hymn
(The Hymn of Judas Thomas the Apostle
in the Country of the Indians)
Translated by G.R.S. Mead
IX.
"From Us -- King of Kings, thy Father,
And thy Mother, Queen of the Dawn-land,
And thy Mother, Queen of the Dawn-land,
"And from Our Second, thy Brother --
To thee, Son, down in Egypt, Our Greeting!
To thee, Son, down in Egypt, Our Greeting!
"Up an arise from thy sleep,
Give ear to the words of Our Letter!
Give ear to the words of Our Letter!
"Remember that thou art a King’s son;
See whom thou hast served in thy slavedom.
See whom thou hast served in thy slavedom.
Bethink thyself of the Pearl
For which thou didst journey to Egypt.
For which thou didst journey to Egypt.
X
"Remember thy Glorious Robe,
Thy Splendid Mantle remember,
Thy Splendid Mantle remember,
"To put on and wear as adornment,
When thy Name may be read in the Book of the Heroes,
When thy Name may be read in the Book of the Heroes,
"And with Our Successor, thy Brother,
Thou mayest be Heir in Our Kingdom."
Thou mayest be Heir in Our Kingdom."
My Letter was [surely] a Letter
The King had sealed up with His Right Hand,
The King had sealed up with His Right Hand,
’Gainst the Children of Babel, the wicked,
The tyrannical Daimons of Sarbãg.
The tyrannical Daimons of Sarbãg.
XI.
It flew in the form of the Eagle,
Of all the winged tribes the king-bird;
Of all the winged tribes the king-bird;
It flew and alighted beside me,
And turned into speech altogether.
And turned into speech altogether.
At its voice and the sound of its winging,
I waked and arose from my deep sleep.
I waked and arose from my deep sleep.
Unto me I took it and kissed it;
I loosed its seal and I read it.
I loosed its seal and I read it.
E’en as it stood in my heart writ,
The words of my Letter were written.
The words of my Letter were written.
XII.
I remembered that I was a King’s son,
And my rank did long for its nature.
And my rank did long for its nature.
I bethought me again of the Pearl,
For which I was sent down to Egypt.
For which I was sent down to Egypt.
And I began [then] to charm him,
The terrible loud-breathing Serpent.
The terrible loud-breathing Serpent.
I lulled him to sleep and to slumber,
Chanting o’er him the Name of my Father,
Chanting o’er him the Name of my Father,
The Name of our Second, [my Brother],
And [Name] of my Mother, the East-Queen.
And [Name] of my Mother, the East-Queen.
XIII.
And [thereon] I snatched up the Pearl,
And turned to the House of my Father.
And turned to the House of my Father.
Their filthy and unclean garments
I stripped off and left in their country.
I stripped off and left in their country.
To the way that I came I betook me,
To the Light of our Home, to the Dawn-land.
To the Light of our Home, to the Dawn-land.
On the road I found [there] before me,
My Letter that had aroused me --
My Letter that had aroused me --
As with its voice it had roused me,
So now with its light it did lead me --
So now with its light it did lead me --
XIV.
On fabric of silk, in letter of red [?],
With shining appearance before me [?],
With shining appearance before me [?],
Encouraging me with its guidance,
With its love it was drawing me onward.
With its love it was drawing me onward.
I went forth; through Sarbãg I passed;
I left B~ bel-land on my left hand;
I left B~ bel-land on my left hand;
And I reached unto Maishan the Great,
The meeting-place of the merchants,
The meeting-place of the merchants,
That lieth hard by the Sea-shore.
XV.
My Glorious Robe that I’d stripped off,
And my Mantle with which it was covered,
And my Mantle with which it was covered,
Down from the Heights of Hyrcania,
Thither my Parents did send me,
Thither my Parents did send me,
By the hands of their Treasure-dispensers
Who trustworthy were with it trusted.
Who trustworthy were with it trusted.
Without my recalling its fashion, --
In the House of my Father my childhood had left it,--
In the House of my Father my childhood had left it,--
At once, as soon as I saw it,
The Glory looked like my own self.
The Glory looked like my own self.
.....................................................................................................
The Hymn of Judas Thomas the Apostle
Translated by William Wright
................................................................................................................
My letter is a letter,
which the king sealed with his own right hand,
which the king sealed with his own right hand,
(to keep it) from the wicked ones, the children of Babel,
and from the savage demons of Sarbug.
and from the savage demons of Sarbug.
It flew in the likeness of an eagle,
the king of all birds;
the king of all birds;
it flew and alight beside me,
and became all speech.
and became all speech.
At its voice and the sound of its rustling,
I started and arose from my sleep.
I started and arose from my sleep.
I took it up and kissed it,
and I began (and) read it;
and I began (and) read it;
and according to what was traced on my heart
were the words of my letter.
were the words of my letter.
I remembered that I was a son of royal parents,
and my noble birth asserted itself.
and my noble birth asserted itself.
I remembered the pearl,
for which I had been sent to Egypt,
for which I had been sent to Egypt,
and I began to charm him,
the terrible loud breathing serpent.
the terrible loud breathing serpent.
I hushed him asleep and lulled him into slumber,
for my father's name I named over him,
for my father's name I named over him,
and the name of our second (in power),
and the of my mother, the queen of the East.
and the of my mother, the queen of the East.
And I snatched away the pearl,
and turned to go back to my father's house.
And their filthy and unclean dress I stripped off,
and left it in their country;
and I took my way straight to come
to the light of our home in the East.
to the light of our home in the East.
And my letter, my awakener,
I found before me on the road;
I found before me on the road;
and as with its voice it had awakened me,
(so) too with its light it was leading me.
(so) too with its light it was leading me.
It, that dwelt in the palace,
gave light before me with its form,
gave light before me with its form,
and with its voice and its guidance
it also encouraged me to speed,
it also encouraged me to speed,
and with its love it drew me on.
I went forth (and) passed by Sarbug;
I left Babel on my left hand;
I left Babel on my left hand;
and I came to the great Maisan,
to the haven of merchants,
to the haven of merchants,
which sitteth on the shore of the sea.
And my bright robe, which I had stripped off,
and the toga that was wrapped with it,
and the toga that was wrapped with it,
from Rantha and Reken(?)
my parents had sent thither
my parents had sent thither
by the hand of their treasures,
who in their truth could be trusted therewith.
who in their truth could be trusted therewith.
And because I remembered not its fashion,--
for in my childhood I had left it in my father's house,--
for in my childhood I had left it in my father's house,--
on a sudden, when I received it,
the garment seemed to me to become like a mirror of myself.
the garment seemed to me to become like a mirror of myself.
I saw it all in all,
and I to received all in it,
and I to received all in it,
for we were two in distinction
and yet gain one in one likeness.
and yet gain one in one likeness.
.................................................................
Strabon
GEOGRAFIA, VII, 3.5
"Strabon , Geografia,VII ,3,5Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele ceresti, in timpul peregrinarii sale in Egipt. Intors in patrie, Zamolxe a dobindit respectul cirmuitorilor si pe al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat, ca pe un om ce avea insusirea de a dezvalui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi.Zamolxe si-a ales o anume pestera, inaccesibila tuturor celorlalti, si acolo isi petrecea viata, intilnindu-se rar cu oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele , cind a vazut ca oamenii sint mult mai supusi fata de el decit mai inainte, ca fata de unul care le da porunci dupa indemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dainuit pina in vremea noastra; dupa datina, mereu se gasea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geti acest om era chiar numit zeu. Pina si muntele cu pestera a fost socotit sfint si asa il si numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al riului care curge pe linga el. Apoi cind peste geti a ajuns sa domneasca Burebista, impotriva caruia divinul Cezar s-a pregatit sa porneasca o expeditie, aceasta cinste o tinea Deceneu. Iar practica pythagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zamolxe"
William Wordsworth
CAVE OF STAFFA
We saw, but surely, in the motley crowd,
Not One of us has felt the far-famed sight;
How could we feel it? each the other's blight,
Hurried and hurrying, volatile and loud.
O for those motions only that invite
The Ghost of Fingal to his tuneful Cave!
By the breeze entered, and wave after wave
Softly embosoming the timid light!
And by one Votary who at will might stand
Gazing, and take into his mind and heart,
With undistracted reverence, the effect
Of those proportions where the almighty hand
That made the worlds, the sovereign Architect,
Has deigned to work as if with human Art!
Not One of us has felt the far-famed sight;
How could we feel it? each the other's blight,
Hurried and hurrying, volatile and loud.
O for those motions only that invite
The Ghost of Fingal to his tuneful Cave!
By the breeze entered, and wave after wave
Softly embosoming the timid light!
And by one Votary who at will might stand
Gazing, and take into his mind and heart,
With undistracted reverence, the effect
Of those proportions where the almighty hand
That made the worlds, the sovereign Architect,
Has deigned to work as if with human Art!
Arthur Rimbaud: DÉLIRES
II
Alchimie du verbe
À moi. L'histoire d'une de mes folies.
Depuis longtemps je me vantais de posséder tous les paysages possibles, et trouvais dérisoire les célébrités de la peinture et de la poésie moderne.
J'aimais les peintures idiotes, dessus de portes, décors, toiles de saltimbanques, enseignes, enluminures populaires ; la littérature démodée, latin d'église, livres érotiques sans orthographe, romans de nos aïeules, contes de fées, petits livres de l'enfance, opéras vieux, refrains niais, rythmes naïfs.
Je rêvais croisades, voyages de découvertes dont on n'a pas de relations, républiques sans histoires, guerres de religion étouffées, révolutions de mœurs, déplacements de races et de continents : je croyais à tous les enchantements.
J'inventai la couleur des voyelles ! — A noir, E blanc, I rouge, O bleu, U vert. — Je réglai la forme et le mouvement de chaque consonne, et, avec des rythmes instinctifs, je me flattai d'inventer un verbe poétique accessible, un jour ou l'autre, à tous les sens. Je réservais la traduction.
Ce fut d'abord une étude. J'écrivais des silences, des nuits, je notais l'inexprimable. Je fixais des vertiges.
Stephen Dunn
Allegory Of The Cave
He climbed toward the blinding light
and when his eyes adjusted
he looked down and could see
his fellow prisoners captivated
by shadows; everything he had believed
was false. And he was suddenly
in the 20th century, in the sunlight
and violence of history, encumbered
by knowledge. Only a hero
would dare return with the truth.
So from the cave's upper reaches,
removed from harm, he called out
the disturbing news.
What lovely echoes, the prisoners said,
what a fine musical place to live.
He spelled it out, then, in clear prose
on paper scraps, which he floated down.
But in the semi-dark they read his words
with the indulgence of those who seldom read:
It's about my father's death, one of them said.
No, said the others, it's a joke.
By this time he no longer was sure
of what he'd seen. Wasn't sunlight a shadow too?
Wasn't there always a source
behind a source? He just stood there,
confused, a man who had moved
to larger errors, without a prayer.
and when his eyes adjusted
he looked down and could see
his fellow prisoners captivated
by shadows; everything he had believed
was false. And he was suddenly
in the 20th century, in the sunlight
and violence of history, encumbered
by knowledge. Only a hero
would dare return with the truth.
So from the cave's upper reaches,
removed from harm, he called out
the disturbing news.
What lovely echoes, the prisoners said,
what a fine musical place to live.
He spelled it out, then, in clear prose
on paper scraps, which he floated down.
But in the semi-dark they read his words
with the indulgence of those who seldom read:
It's about my father's death, one of them said.
No, said the others, it's a joke.
By this time he no longer was sure
of what he'd seen. Wasn't sunlight a shadow too?
Wasn't there always a source
behind a source? He just stood there,
confused, a man who had moved
to larger errors, without a prayer.
Ezra Pound
THE ALCHEMIST
Chant for the transmutation of metals
Saîl of Claustra, Aelis, Azalais,
As you move among the bright trees;
As your voices, under the larches of Paradise
Make a clear sound,
Saîl of Claustra, Aelis, Azalais,
Raimona, Tibors, Berangèrë,
'Neath the dark gleam of the sky;
Under night, the peacock-throated,
Bring the saffron-coloured shell,
Bring the red gold of the maple,
Bring the light of the birch tree in autumn
Mirals, Cembelins, Audiarda,
Remember this fire.
Elain, Tireis, Alcmena
'Mid the silver rustling of wheat,
Agradiva, Anhes, Ardenca,
From the plum-coloured lake, in stillness,
From the molten dyes of the water
Bring the burnished nature of fire;
Briseis, Lianor, Loica,
Saîl of Claustra, Aelis, Azalais,
As you move among the bright trees;
As your voices, under the larches of Paradise
Make a clear sound,
Saîl of Claustra, Aelis, Azalais,
Raimona, Tibors, Berangèrë,
'Neath the dark gleam of the sky;
Under night, the peacock-throated,
Bring the saffron-coloured shell,
Bring the red gold of the maple,
Bring the light of the birch tree in autumn
Mirals, Cembelins, Audiarda,
Remember this fire.
Elain, Tireis, Alcmena
'Mid the silver rustling of wheat,
Agradiva, Anhes, Ardenca,
From the plum-coloured lake, in stillness,
From the molten dyes of the water
Bring the burnished nature of fire;
Briseis, Lianor, Loica,
From the wide earth and the olive,
From the poplars weeping their amber,
By the bright flame of the fishing torch
Remember this fire.
Midonz, with the gold of the sun, the leaf of the popIar, by the light of the amber,
Midonz, daughter of the sun, shaft of the tree, silver of the leaf, light of the yellow of the amber,
Midonz, gift of the God, gift of the light, gift of the amber of the sun,
From the poplars weeping their amber,
By the bright flame of the fishing torch
Remember this fire.
Midonz, with the gold of the sun, the leaf of the popIar, by the light of the amber,
Midonz, daughter of the sun, shaft of the tree, silver of the leaf, light of the yellow of the amber,
Midonz, gift of the God, gift of the light, gift of the amber of the sun,
Give light to the metal.
Anhes of Rocacoart, Ardenca, Aemelis,
From the power of grass,
From the white, alive in the seed,
From the heat of the bud,
From the copper of the leaf in autumn,
From the bronze of the maple, from the sap in the bough;
Lianor, Ioanna, Loica,
Anhes of Rocacoart, Ardenca, Aemelis,
From the power of grass,
From the white, alive in the seed,
From the heat of the bud,
From the copper of the leaf in autumn,
From the bronze of the maple, from the sap in the bough;
Lianor, Ioanna, Loica,
By the stir of the fin,
By the trout asleep in the grey green of water;
Vanna, Mandetta, Viera, Alodetta, Picarda, Manuela
From the red gleam of copper,
Ysaut, Ydone, slight rustling of leaves,
Vierna, Jocelynn, daring of spirits,
By the mirror of burnished copper,
From the wide earth and the olive,
From the poplars weeping their amber,
By the bright flame of the fishing torch
Remember this fire.
By the trout asleep in the grey green of water;
Vanna, Mandetta, Viera, Alodetta, Picarda, Manuela
From the red gleam of copper,
Ysaut, Ydone, slight rustling of leaves,
Vierna, Jocelynn, daring of spirits,
By the mirror of burnished copper,
From the wide earth and the olive,
From the poplars weeping their amber,
By the bright flame of the fishing torch
Remember this fire.
Midonz, with the gold of the sun, the leaf of the popIar, by the light of the amber,
Midonz, daughter of the sun, shaft of the tree, silver of the leaf, light of the yellow of the amber,
Midonz, daughter of the sun, shaft of the tree, silver of the leaf, light of the yellow of the amber,
Midonz, gift of the God, gift of the light, gift of the amber of the sun,
Give light to the metal.
Anhes of Rocacoart, Ardenca, Aemelis,
From the power of grass,
From the white, alive in the seed,
From the heat of the bud,
From the copper of the leaf in autumn,
From the bronze of the maple, from the sap in the bough;
Lianor, Ioanna, Loica,
By the stir of the fin,
By the trout asleep in the grey green of water;
Vanna, Mandetta, Viera, Alodetta, Picarda, Manuela
From the red gleam of copper,
Ysaut, Ydone, slight rustling of leaves,
Vierna, Jocelynn, daring of spirits,
By the mirror of burnished copper,
O Queen of Cypress,
Out of Erebus, the flat-lying breadth,
Breath that is stretched out beneath the world:
Out of Erebus, out of the flat waste of air, lying beneath the world;
Out of the brown leaf-brown colourless
Bring the imperceptible cool.
Elain, Tireis, Alcmena,
Quiet this metal!
Let the manes put off their terror, let them put off their aqueous bodies with fire.
Let them assume the milk-white bodies of agate.
Let them draw together the bones of the metal.
Selvaggia, Guiscarda, Mandetta,
Rain flakes of gold on the water,
Azure and flaking silver of water,
Alcyon, Phaetona, Alcmena,
Pallor of silver, pale lustre of Latona,
By these, from the malevolence of the dew
Guard this alembic.
Elain, Tireis, Alodetta
Quiet this metal.
Give light to the metal.
Anhes of Rocacoart, Ardenca, Aemelis,
From the power of grass,
From the white, alive in the seed,
From the heat of the bud,
From the copper of the leaf in autumn,
From the bronze of the maple, from the sap in the bough;
Lianor, Ioanna, Loica,
By the stir of the fin,
By the trout asleep in the grey green of water;
Vanna, Mandetta, Viera, Alodetta, Picarda, Manuela
From the red gleam of copper,
Ysaut, Ydone, slight rustling of leaves,
Vierna, Jocelynn, daring of spirits,
By the mirror of burnished copper,
O Queen of Cypress,
Out of Erebus, the flat-lying breadth,
Breath that is stretched out beneath the world:
Out of Erebus, out of the flat waste of air, lying beneath the world;
Out of the brown leaf-brown colourless
Bring the imperceptible cool.
Elain, Tireis, Alcmena,
Quiet this metal!
Let the manes put off their terror, let them put off their aqueous bodies with fire.
Let them assume the milk-white bodies of agate.
Let them draw together the bones of the metal.
Selvaggia, Guiscarda, Mandetta,
Rain flakes of gold on the water,
Azure and flaking silver of water,
Alcyon, Phaetona, Alcmena,
Pallor of silver, pale lustre of Latona,
By these, from the malevolence of the dew
Guard this alembic.
Elain, Tireis, Alodetta
Quiet this metal.
Khalil Gibran
A TEAR AND A SMILE
I would not exchange the sorrows of my heart
for the joys of the multitude.
And I would not have the tears that sadness makes
to flow from my every part turn into laughter.
for the joys of the multitude.
And I would not have the tears that sadness makes
to flow from my every part turn into laughter.
I would that my life remain a tear and a smile.
A tear to purify my heart and give me understanding
of life's secrets and hidden things.
A smile to draw me nigh to the sons of my kind and
to be a symbol of my glorification of the gods.
of life's secrets and hidden things.
A smile to draw me nigh to the sons of my kind and
to be a symbol of my glorification of the gods.
A tear to unite me with those of broken heart;
a smile to be a sign of my joy in existence.
a smile to be a sign of my joy in existence.
I would rather that I died in yearning and longing than
that I live weary and despairing.
that I live weary and despairing.
I want the hunger for love and beauty to be in the
depths of my spirit,for I have seen those who are
satisfied the most wretched of people.
I have heard the sigh of those in yearning and longing,
and it is sweeter than the sweetest melody.
depths of my spirit,for I have seen those who are
satisfied the most wretched of people.
I have heard the sigh of those in yearning and longing,
and it is sweeter than the sweetest melody.
With evening's coming the flower folds her petals
and sleeps, embracingher longing.
At morning's approach she opens her lips to meet
the sun's kiss.
and sleeps, embracingher longing.
At morning's approach she opens her lips to meet
the sun's kiss.
The life of a flower is longing and fulfilment.
A tear and a smile.
A tear and a smile.
The waters of the sea become vapor and rise and come
together and area cloud.
together and area cloud.
And the cloud floats above the hills and valleys
until it meets the gentle breeze, then falls weeping
to the fields and joins with brooks and rivers to return
to the sea, its home.
until it meets the gentle breeze, then falls weeping
to the fields and joins with brooks and rivers to return
to the sea, its home.
The life of clouds is a parting and a meeting.
A tear and a smile.
A tear and a smile.
And so does the spirit become separated from
the greater spirit to move in the world of matter
and pass as a cloud over the mountain of sorrow
and the plains of joy to meet the breeze of death
and return whence it came.
the greater spirit to move in the world of matter
and pass as a cloud over the mountain of sorrow
and the plains of joy to meet the breeze of death
and return whence it came.
Robert Browning
SONG FROM 'PARACELSUS'
HEAP cassia, sandal-buds and stripes
Of labdanum, and aloe-balls,
Smear'd with dull nard an Indian wipes
From out her hair: such balsam falls
Down sea-side mountain pedestals,
From tree-tops where tired winds are fain,
Spent with the vast and howling main,
To treasure half their island-gain.
And strew faint sweetness from some old
Egyptian's fine worm-eaten shroud
Which breaks to dust when once unroll'd;
Or shredded perfume, like a cloud
From closet long to quiet vow'd
With moth'd and dropping arras hung,
Mouldering her lute and books among,
As when a queen, long dead, was young.
TAAROA
Au commencement était Taaroa, l'Unique.
Il était son propre créateur et demeurait solitaire dans sa coquille qui avait pour nom Rumia (Bouleversée). Son Univers était semblable à un oeuf tournant dans l'espace infini, sans ciel, sans terre, sans lune, sans soleil, sans étoiles.
Taaroa s'ennuyait dans sa coquille. Il l'a brisa et sortit, mais tout était sombre et silencieux, il était seul.
avec une nouvelle coquille il établit la Grande fondation du monde, Tumu-Nui :
avec sa colonne vertébrale il créa les chaînes de montagnes;
avec ses larmes il fit les océans, les lacs et les rivières ;
avec les ongles de ses mains et de ses pieds, il recouvrit d'écailles les poissons et les tortues ;
avec ses plumes il fit les arbres et les buissons ;
avec son sang il colora l'arc-en-ciel et le couchant;
Puis Taaroa fit venir ses artisans avec leurs paniers pleins de to'i (herminettes) pour qu'ils sculptent Tane, le premier dieu. Alors naquirent les demi dieux Ru, Hina, Maui et des centaines d'autres. Tane décora le ciel avec des étoiles et y plaça le soleil pour rayonner sur la terre et la lune pour éclairer les nuits. Et Taaroa décida de terminer son oeuvre en créant l'homme. Il avait divisé le monde en sept plates-formes. Sur la plate-forme inférieure devait demeurer l'homme. Les humains se multiplièrent rapidement et Taaroa voyant cela, applaudit.
Lorsque le premier ciel fut encombré de créatures et de plantes de toutes sortes, ses habitants décidèrent d'agrandir leur domaine. Ils pratiquèrent un trou dans le ciel supérieur, montant les uns sur les autres, ils occupèrent tous les autres ciels.
Et tout appartenait à Taaroa, le maître de toute chose...
vigoarea verbului si "caleasca" conexiunilor, intr-o "lacrima de soare, daca soarele a plans vreodata" (M.Eminescu).
RăspundețiȘtergereLa inceput m-am speriat, apoi am reusit sa ating sensurile, am lasat grele intelesuri sa se aseze pe fund de gandire. Am prins zbor in profunzimi. Interpretarile nu sunt nicicand perfecte, otova, standardizabile, dar pot sa aduca lava fierbinte in suflete...
Sa le dam dreptul ca ele sa ne aleaga, sa ni se ofere, nu ca o parada de eruditie neinfricata, ci ca un oracol ce ni se dechide cu bunavointa... caci asta faceti dvs., ne invitati intr-un sanctuar al literaturii, incercand - de dragul nostru - sa ne ajutati sa evitam un impact prea dur, nimicitor sau sa ne trezim pasind in ignorare si nepasare.Intr-un fel, altcumva spus, vreti sa pietruiti cu stiinta de carte, dar si emotivitate, dor, inspiratie si creativitate ingenua sau prea perfectionista, calea fundamentala si atat de nesigura spre litera, ba si spre pestera minunata cu sensuri... Si cine sihastru care buchiseste, robind vremii si gandirii, migalind la radacina intelesurilor, adunand mireasma de interpretare-traducere a ceea ce se afla pe pagina aleasa cu grija valorii anume. Ai zice ca pagina aceea se coboara prin ochii dvs in propriul suflet - parand a fi o reala marturisire, dar prin ochii nostri - citindu-va, de-a dreptul in sufletul nostru. Va multumesc pentru aceasta seara deosebita,
mereudoina