luni, 17 decembrie 2012

Colocviile de Marți, 2013 (draft)



Teme sugerate (e.g.): Ritual și schimbare socială; Estetică relațională; Memorie-text-loc; Traducerea dramei; Citirea țintei; Aliterativa Causa; Istorie transnațională și comparativă (Velehrad); În 2013: Voroneț 525, Un răsunet 165, Junimea 150, Ciocoii vechi și noi 150, Luceafărul 130, National Geographic 125.

Calendar:

27 ianuarie
Mihai Eminescu 153 (15 ian)
Swami Vivekananda 150 (12 ian)
Stendhal 230 (23 ian)
Richard Nixon 100 (9 ian)
Vladimir Vâsoțki 75 (25 ian)

26 februarie
Giovanni Boccaccio 700 (27 feb)
B.P. Hasdeu 175 (26 feb)
Arthur Schopenhauer 225 (22 feb)

26 martie
Cezar Bolliac 200 (25 mart)
Alexei Mateevici 175 (16 mart)
Nichita Stănescu 80 (31 mart)

30 aprilie
Konstantinos Kavafis 150 (29 apr)
Jaroslav Hasek 130 (30 apr)

28 mai
Richard Wagner 200 (22 mai)
Onisifor Ghibu 130 (31 mai)

25 iunie
Vasile Alecsandri 195 (14 iun)
Federico Garcia Lorca 115 (5 iun)

30 iulie
Comemorare Ștefan cel Mare și Sfânt (2 iul)

27 august
Pantelimon Halippa (1 aug)

24 septembrie
Maria Tănase 100 (25 sep)
La Rochefoucauld 400 (15 sep)
T. S. Eliot 125 (26 sep)

29 octombrie
Dimitrie Cantemir 340 (26 oct)
Denis Diderot 300 (5 oct)
Giuseppe Verdi (10 oct)

26 noiembrie
Albert Camus 100 (7 nov)

17 decembrie
Nicolae Costenco 100 (21 dec.)

Colocviile de Marti 29 ianuarie 2013, 5 pm, Calderon 39

Tema: Eminescu și Vivekananda

Mihai Eminescu: Să zicem că o sută de izvoare, pornind de la aceeași înălțime de munte, datorând poziția lor primitivă aceluiași capital de energie, cheltuit la o erupțiune vulcanică, - sunt conduse în oraș. Unele vor fi repărțite pentru scopuri utile prin fel de fel de țevi, altele vor mâna roți – ori alte mașini intercalate, unul își va arunca liber apa la cer! Acela e înțeleptul. Swami Vivekananda:Each soul is potentially divine.The goal is to manifest this Divinity within by controlling nature, external and internal. Do this either by work, or worship, or mental discipline, or philosophy—by one, or more, or all of these—and be free. This is the whole of religion. Doctrines, or dogmas, or rituals, or books, or temples, or forms, are but secondary details.Calendar: Mihai Eminescu 153 (15 ian),
Swami Vivekananda 150 (12 ian), Stendhal 230 (23 ian), Richard Nixon 100 (9 ian), Vladimir Vâsoțki 75 (25 ian)

Amfitrion: Dr. George Anca

Invitați: eminescologi, indianiști, scriitori, artiști, istorici literari,critici

Teatru de poezie

Portrete foto

duminică, 16 decembrie 2012

Reminder Colocviile de Marți 18.12.2012, 5pm, Calderon 39

 Fraţii Grimm
***

Colocviile de Marţi
 
18 decembrie 2012, ora 17, Calderon 39 

Tema: Al 13-lea baktun cu Fraţii Grimm

"Spieglein, Spieglein an der Wand, /wer ist die Schönste im ganzen Land?" Cu două sute de ani în urmă, Fraţii Grimm şi-au publicat cartea cărţilor de basme. Altă poveste: cel de-al 13 baktun, ultimul, din calendarul precolumbian: 21.12.2012, 13.00 GMT. Vom trăi fericiţi începând al 14 baktun, alte 144.000 zile, plus încă de 12 ori pe atât, pentru plinirea altui ciclu. Satya Yuga. Altfel, în Ciuma roşie/The Scarlet Plague (1912) de Jack London se menţioneză numirea de către Boardul Magnaţilor a lui Morgan the Fifth ca preşedinte al SUA, cu un an înainte de răspândirea Morţii roşii / Red Death. Calendar românesc pe decembrie 2012: Cella Delavrancea (15 decembrie 1887 – 9 august 1991) - 125 ani de la naştere; Spiru Haret (15 februarie 1851 – 17 decembrie 1912) - 100 ani de la moarte; Ion Mincu (20 decembrie 1852 – 6 decembrie 1912) - 100 ani de la moarte; Simion Mehedinţi (19 octombrie 1868 – 14 decembrie 1962) - 50 ani de la moarte; Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987) - 25 ani de la moarte; Radu Stanca (5 martie 1920 – 26 decembrie 1962) - 50 ani de la moarte.

Invitaţi:

Ion Andreiţă, Vasile Andru, Veronica Anghelescu, Aluna Bejan, Angela Bilcea, Surender Bhutani (Varșovia), Vasile Boji, Nicolae Bulz, Rodica Burdușel, Alexandra-Maria Citirigă, Mircea Coloșenco, Augustina Constantinescu, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Doru Dăncuș, Puşi Dinulescu, Dorin Dospinescu, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Bianca Floarea, Ianula Gheorghe, Gabriel Gheorghiu, Nicolae Gheran, Om Prakash Gupta (Houston), Monica Grigorescu, Mariana Gurza, Carmen Hendershot (New York), Neculai Hilohi, Ofelia Ichim, Daniela-Olguţa Iordache, Elisabeta Isanos, Matei Ladea, Andrei Luca, Constantin Luca, George Lupașcu, Valentina Lupu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Victoria Milescu, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiţă, Radu Cristian Nema, Mariana Diana Pop, Elena Liliana Popescu, Mihai Popescu, Arghira Ravanis, Mimis Ravanis, Coralia Roman, Felix Sima, Florin Smarandache, Ion Soare, Marius Marian Solea, Mihai Stan, Mihai Teodorescu, Ben Todică (Melbourne), Adina Tudor, Romeo Tudor, Neagu Udroiu, Emilia Ţuţuianu, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenţii:

Carmen Hendershot: Christmas Letter
Sorana Gorjan: Profețiile lui Radu Stanca
Puşi Dinulescu: Între cuvânt şi scenă, Caragiale, Lorca
George Anca: Redundanţă avatarică
Vasile Andru: Yaatra Mexic (Maya)
Mihai Teordorescu – Specificul totalitarismului fascist
Nicolae Bulz: Romulus Vulcanescu, Mihu Vulcănescu (3)
Bianca Beatrice Michi: Pe scara lui Wittgenstein

Teatru de poezie:

Ianula Gheorghe, Aurelia Caranicu Mihale: Cântece aromânești
Elisabeta Isanos: Mâneca de crini
Surender Bhutani: Journey

Lansări:

Andru povestit de 29 de confraţi şi de el însuşi, 2012
Daniela-Olguţa Iordache: Imberie către Margarona, Bibliotheca, Târgoviște, 2012
Corneliu Zeana: Mistuire, EDO, București, 2012
Viaţa e tristă la noi, în schimb salariul e hazliu Folclor umoristic internetist, cules, selectat şi prelucrat de Florentin Smarandache, Oradea, 2012 , 712 p.
Ben Todică 60, Mușatinia, Roman, 2012


Portrete: Radu Cristian Nema

Acuarele: Adina Tudor

joi, 13 decembrie 2012

REVANŞA UNEI DIARISTE: RODICA ANCA, JURNA LAMAR

Rodica si George Anca
***
NOTE DE LECTURĂ


REVANŞA  UNEI  DIARISTE: RODICA ANCA, JURNA LAMAR

                                                                         Mircea  Gheorghe

                                                           (Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) . Noiembrie-decembrie 2012
                                          LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)





Citite cu interes pentru calităţile literare şi partea lor instructivă şi documentară ori cu mefienţă pentru subiectivitatea  care  nu  ezită  distorsioneze realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scritorilor sunt texte dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât interesul public faţă de ceea ce înseamnă sau a însemnat viaţa lui cotidiană  este  mai  viu. Acesta este primul argument al editorilor şi apoi al cititorilor faţă de interesul suscitat de un text diaristic şi evident că este vorba despre un argument de bun simţ inatacabil. Căci trăim dintotdeauna într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte. Înainte de a analiza conţinutul ce ni se comunică, mintea noastră  analizează  instantaneu îndreptăţirea persoanei de a ne comunica acel conţinut. Problema se naşte atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv şi din instanţă preliminară, se transformă în instanţă finală şi supremă care clasează totul fără să examineze.
Ne putem afla în această situaţie atunci  când  un  diarist  lipsit  de  o dimensiune publică marcantă ,,iese în lume” cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem de pozitivă,  dar  care  trece,  practic, neobservat. Mesagerul nu pare sã aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenţia noastră concentrată doar asupra protagoniştilor zilei.
Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar,  la Editura Bibliotheca din Târgovişte, lansat în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.
Rodica  Anca,  de profesie  designer,  face parte, împreunã cu soţul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasa a celor care, pe urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un  strâns  contact empatic cu cultura Indiei. Contactul acesta este sugerat şi de anagrama transparentă a titlului. Care titlu poate fi însã şi o deghizare pudică a adevăratului  nume  Jurnal  amar, considerat probabil de autoare prea explicit şi întrucâtva descurajant.
Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist şi amar. În majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relaţilor de comunicare cu cei apropiaţi, complicaţile bătrâneţi care se instalează inexorabil, demagogia şi prostia politicienilor, depresiile, frustrările, absurdul, lipsă de sens a vieţii cotidiene, -abordate pe un ton care trece prin toate registrele: dezabuzare, tandreţe, ironie şi autoironie, revoltă, sarcasm, cinism. Această  variaţie  conferă jurnalului o autenticitate fără nici o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepţiile şi reflecţiile ei se modulează conform imprevizibilului realităţii. Nu ne întâlnim, ca în cazul altor autori de jurnale cu aceleaşi stări umorale de la prima până la ultima pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea, cu aerul de superioritate atât de cunoscut şi de iritant, în fond, faţă de contemporani, judecaţi pentru cultura, limitele şi frustrările lor precare în raport cu ţinuta etică şi intelectuală exemplare ale diaristului. Dimpotrivã, autoarea din Jurna Lamar  îşi  iubeşte  prietenii, familia, vecinii, păstreazã cu sfinţenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat la un moment dat viaţa este o dona di casa tot timpul atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleşită uneori de oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există, fireşte, răspunsuri satisfăcătoare şi când se încumetă să-şi consemneze reflecţiile o face cu sfială şi cu un fel de modestie demnă. Vocea ei,  voit  frustă,  lipsită  de  orice complezenţă faţă de sine, apare de la primele rânduri: ,,16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristeţea asta! Încă de dimineaţă, ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram ameţită şi-mi mai era şi lene! Nu m-aş fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut şi n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă plouă! Până văd cele două  reviste  ale  presei,  Cazan  şi Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei ceşti de ness şi opt-zece ţigări, până mai dau două telefoane şi stabilesc cu Lenuş ora 10,35 pentru pornire, se opreşte şi ploaia”.
Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă numele -  fiecare zi are un nume - Homo miserabilis.
Urmează  câteva  ore  stresante  de alergătură şi scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau doar dorite este aproape suprarealistă şi anticipează întregul univers al jurnalului: veioze, o perdea de duş cu lebede, carne de viţel sau de porc, pantofi, o faţă de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din maşina, o peniþã  kaki.  După  trei  ore  de peregrinare, diarista este epuizată de oboseală, o doare spatele. Pentru ea şi pentru prietena ei, Lenuş, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o zi de shopping.
Acesta este tonul jurnalului.
Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare şi cu naturaleţe în cotidianul diaristei. ,,Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară,  revistele  presei  cu  Cheli  şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o ţigarã», «asta-i ultima», «iar mi-a băut G. aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una», «ce viaţă de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare, până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de ness şi cel puţin zece ţigări, mă simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca    stabilim  traseul  la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de piaţă”.
Dar o asemenea zi poate sfârşi frumos. Diarista află că un dicţionar englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în ani ‘80, circulă şi este cunoscut printre călugării budişti din Tibet: ,,Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi minore pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au sărit până la cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur”.
Momentele  de  bucurie  care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora, sunt totuşi relativ numeroase. Sunt bucurii mărunte casnice, legate de familie, de prieteni, de un  examen  reuşit  al  fiicei,  de  o aniversare, de o masă festivã de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă absenţă  şi  altele  de  acelaşi  fel.
 Evenimentele acestea tipice nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observaţie mereu ascuţit al diaristei sub lentila căruia totul se măreşte şi devine interesant. O secvenţă memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeţii la Alexandria:
,,Ăstora cu moartea li se stricase maşina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea maşina lui Costică. Acesta fiind în delegaţie, cade în sarcina lui Andrei,  fiul  lor,    se  ocupe  de împrumutul maşinii. Andrei tocmai se întorsese  de  la  slujbă,    lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea maşina pe mâna unuia în care nu are încredere: ,,ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu şofează), ori el, tot aia e!” Aşa că se duce el la Alexandria. După ce mai întâi încarcă oalele cu mâncare şi alte chestii necesare, colivă şi moarta! Care începuse deja să miroasă!  Acesteia  nu  i-au  scos certificatul  de  deces,  poate  din economie, poate pentru a mai scuti din alergatură,  aşa    au  proptit-o  pe bancheta  din  spate,  cu  picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată şi au pornit la drum. ,,În viaţa mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos”, se indignează biata Lili. ,,Cum, au plecat cu coana mare ca şi când ar fi fost vie?” ,,Da, bine că nu i-a oprit poliţia pe drum, poate îl mai şi amenda pe Andrei!” O sunase /pe Lili/ când au ajuns acolo. Unde îi aştepta altă tărăşenie: casa, super-blindată contra hoţilor - care încercaseră mai demult să intre peste babă - cu gratii şi uşă de fier, cu lacăte, yale şi zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!”.
Jurnalul  se  încheie  cu  pagini memorialistice pline de tandreţe despre copilărie asociate cu o revelaţie morală care o conciliază cu toate frustrările sale - cea a iubiri dezinteresate care este în sine o valoare şi o şansă de fericire. ,,Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Şi mi-am dat seama unde am greşit. Am iubit oameni dar, din orgoliu, am aşteptat să mă iubească şi ei. Nu aşa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aştepţi să te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ţi dăruieşti inima fără niciun fel de condiţii, fără niciun fel de aşteptări, fără nicio rezervă. Să iubeşti pe fiecare aşa cum este, cu bune şi cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am aşteptat ca relaţia să fie reciprocă şi d-aia m-am simţit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma ştiu. Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinţi, de la filosofi, de la mari învăţaţi /../ Mă culcasem, aproape că adormisem şi mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrişor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul şi m-am aşezat la tv. Îl ştiam din povestirile lui G., nu l-am întâlnit vreodată. La sfârşit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu amărăciune, cu ruşine şi un soi de vină mi-am reamintit că deşi eram adolescentă prin l951-1956, habar n-aveam despre ce suferinţe şi nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trait în universuri paralele), la sfârşitul emisiuni deci, spune exact acest principiu: să iubeşti oamenii fără să pretinzi să te iubească şi ei la rândul lor”.
S-ar zice un fel de  happy-end  la sfârşitul unui lung şi chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine şi de ceilalţi. Sau o revanşă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind cu dragoste despre alţii, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista s-a transformat în memorialistă şi a descoperit un sens care-i ordonează viaţa către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului: ,,Am întâlnit de-a lungul vieţii mele, câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect./../ Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie faţă de mamă, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani”.
 ____

Să ne reamintim că într-unul dintre dialogurile sale din tinereţe , Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact această îndreptăţire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite subiecte. Când vorbeşte de cursele de cai, despre pescuit, despre război, despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observa Platon, este deţinătorul adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu asemenea situaţii: conducătorul de cai, pesacrul, generalul, medical. Discursul poetic despăre aceste subiecte este datorat unei inspiraţii divine, un dar al zeilor, nu semnul unor competenţe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul, ci frumuseţea.

STUDII COMPARATISTE - ANCA(2)


 
 
STUDII COMPARATISTE

                                  Marian  Popa
(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) noiembrie-decembrie 2012
                                                                               LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)



ANCA(2)


         


3. GENERALITĂŢI. Chiar înainte de familiarizarea cu dodia propriu-zisă, e posibilă definirea ei relaţională, în system binar.

1. Există exprimări care sunt dodii şi altele care nu sunt, fiecare tip fiind acceptat şi definit ca atare;

2. Alte exprimări nu sunt dodii, dar pot fi dodificate:

a. Prin modificări de text;

b. Prin modificări în sau de context a expuneri.

3. Sunt posibile exprimări care sunt dodii sau dodificate, date drept nondodii.

4. Există lucruri care nu sunt dodii, dar pot fi date drept dodii. Sub aspectul uzajului:

5. Un individ se exprimã numai în dodii (fapt lesne relevabil prin confruntare cu contextul).

6. Un individ se exprimă  şi  în dodii (fapt relevabil prin confruntare cu restul emisiei orale). Distanţa în uz între cele două tipuri de emisii e variabilă: de la prezenţa comună în microcontext, la aceea în zone separate ale existenţei, ilustrând deci o formã sau alta de dedublare (Urmuz, bunăoară, ca scriitor de literatură şi de referate sau de procese verbale).
Dodiile sunt iniţial limitate la limbaj; e de conceput extensia la acţiuni şi situaţii care implică voliţionalul, existenţa unui ţel, acţiuni corporale, instrumentale. În funcţie de cele douã posibilităţi, se conturează trei modalităţi de manifestare:

7.  Iniţial  se  exprimã  dodii  care genereazã un act dodiesc sau nu;

8.  Iniţial  se  produce  un  act  care determină o exprimare dodiescă;

9. Pe parcursul unui act oarecare se emit exprimări dodieşti;

Sub raport socio-spaţio-temporal:

10. O exprimare poate fi în dodii momentan sau definitiv;

11. Într-un loc anume sau oriunde, planetar luând lucrurile;

12. O exprimare este în dodii într-un anume spaţiu socio-profesional, etnic sau general. În acest sens, dodiile:

a. provin din absenţa  pe loc  sau  de durată a unei explicaţii semantice:

b. sunt datorate celui ce le emite, având un caracter voluntar, involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său;

c. datorate ignoranţei receptorilor, care nu vor sau nu pot să facã efortul înţelegeri a ceea ce receptează;

d. datorate ambilor termeni, dodia nefiind accesibilă ca sens nici celui care-o emite, nici receptorului.

Ilustrările unora din ipostaze este realizabilă de la componentele mentale vizând Absolutul până la cele triviale cotidiene. Crearea iudeo-creştină a Omului e un act dodiesc, prin absenţa sau ocultarea justificări designului divin. Acelaşi act este dodiesc prin formula ,,La început a fost Cuvântul”. Un tip de exprimare dodiescă este propriu Sybilei din Cumae. Păcală şi Tândalã sunt relevanţi pentru materializarea unor solicitări orale în acte dodieşti. În structura satului românesc, tradiţional funcţional prin acte şi exprimări este ,,nebunul satului”. În epoca sovietizată a literaturi române, apar prin prozele unor D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea şi  alţii  personaje  cu  ,,bizarerii”  sau ,,ciudăţeni”, care sunt pur şi simplu moduri dodieşti de opoziţie blândă faţă de sistemul ideopolitic represiv.
Are  aparenţă  dodiescã  limbajul codificat,  pentru  cine  ignorã  codul.
Codificarea poate fi executată:

13. Pentru sine (Eminescu);

14. Pentru alţii, ca mod de comportament aluziv (Hamlet), arogant, provocator, acuzator, salutar (Iisus salvează pe păcătoasa adulterină scrind pe nisip ceva rămas definitive obscur), avertizator-profetic.
În sensul cel mai larg, dodi pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă şi de la logica primului silogism. Există, de exemplu opinia că literatura totalizatã comunist a fost una a eseului şi poeziei, salvată de esopism şi ,,vorbitul în dodii(Adrian Alui Gheorghe,  De la ,,sfârşitul  istoriei  la  sfârşitul ierarhilor, Conta, 7, 2011).
Posibilităţile de existenţă ale dodiilor sunt evidente local şi global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual.  Dar  construcţia  şi identificarea depind chiar şi de nivelul neurovegetativ  al  individului.  Într-o extremă, de altfel inexistentã, ar trebui situate omul ,,normal”, standardizat prin logica practică şi convieţuire socială: pentru un atare individ, dodiile sunt singularităţi extinse între gratuit şi nociv, distractiv şi demenţial. Fără îndoială, un atare individ există doar teoretic. La cealaltã extremă s-ar  afla individul filosof pentru care Universul ca totalitate este o dodie sau un ansamblu de dodii.
Pentru oricare dintre tipurile date, intereseazã sistemul de evaluare a faptului sau a faptelor-dodii.
Dodiile sunt relaţii, deci structuri situaţionale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu-Noneu, prelucrabile şi evaluabile interior, orice text, prin producător sau receptor fiind validabil ca produs al vieţii interioare. Dodiile diversioneazã sau interzic comunicarea, în măsura în care deja funcţia conativă a limbajului este anulată, iar celelalte relativ compatibilizate într-o comunicare. Aceasta, evident, în cazul în care, dacă existã doi locutori, numai unul uzează de dodii, pentru că dacă ambii ar dodia simultan, atunci posibilitatea de evaluare a textului ar fi nulă.
Factorii vieţii interioare utili pentru evaluările de mai sus au fost cândva prezentaţi  de  Friedrich  Schlegel  în Psychologia Universalis. Viaţa interioarã este decisă de  Verstand,  Wille,  Vernunft şi  Phantasie, la care trebuie angajată informaţia,  în  măsura  în  care  este determinantă pentru Verstand şi Vernunft, termeni nu foarte dificil de diferenţiat în româneşte; toate se află în conflict, fiecare şi cu sine.  Vernunft/Raţiunea  există într-o infinită evoluţie, cogitaţie de labirint ce conduce exclusiv la irezolubile contradicţi. Verstand/Înţelegerea prezintă variate grade şi trepte, se împarte în multe sfere şi speci, generând multe înţelegeri care nu se mai înţeleg deloc, deşi fiecare în felul ei absolute este corectã, şi înţelegere de înţeles şi care înţelege corect. Chiar şi în cazul aceluiaşi individ, ceea ce el înţelege cu adevărat sunt cel  mai  adesea  numai  combinaţii  de fragmente şi de piese unice, care nici nu concordă cu adevărat şi care aproape niciodată sau foarte rar se lasă strânse într-o armonie deplină. Perspectivele subiective şi închipuirile, înşelările de sine, meteori iute modificaţi şi fantomele fără valoare ale pasiunii umane, în tot ceea ce aparţine fanteziei, sunt în genere cunoscute şi de la sine luminate. Dualitatea interioară, aşa de profundă, e moral multiplicată, şi duce la multiplicarea, dar şi la sfâşierea celor patru operatori. Important nu e raportul dintre Eu şi Non-Eu, ci ramurile sau părţile şi formele, speciile şi sferele conştiinţei în spirit şi suflet, înţelegere şi voinţă, înmiite discordii,  dualităţi  ale  conştiinţei  şi existenţei interioare. E o eroare a filosofiei şi logici sã omologheze doar ceea ce-i logic practic sau stereotip sistematizabil. Cine se rătăceşte nu-i tot una cu cine rătăceşte, cu conştiinţa a ceea ce face, crede şi ştie. Unitatea originară este echivalabilă sau
determinabilă cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin unica originară e haosul.  ,,Nimic nu este mai original ca haosul, conclude Schlegel.
O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de dualităţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple, absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus.
Acestea find zise, nu sunt lipsite de importanţă  unele  precizări  asupra ,,înţelegerii”, care defineşte raportul dintre producătorul de text şi cititorul lui. Michel Foucault a introdus în anii 70 termenul discours, pentru a tipiza un text fără autor, al vorbiri publice, ca rutinã instituţională; Wolfgang Iser a susţinut în Der implizite Leser  (1972) existenţa prin text a unei complicităţi intime între autor şi un cititor ipotetic, prezumţie definindu-l şi pe Umberto  Eco,  din  Lector  in  fabula (1979): ce afirmă Iser şi Eco trebuie însă variat, alături de complicitatea empatică fiind posibile inversiuni şi variaţii, autorul fiind şi el dispus să creeze aversiunea, contrarietatea, furia etc. unui cititor de programat. În sfârşit, Peter Sloterdijk completează tabloul relaţionărilor cu cea a cititorului nonimplicat: a celui care pur şi simplu nu citeşte textul. Un cititor real sau virtual pe care un autor se poate baza, bunăoară, pentru a plagia. (cf.  Doktor Wenn und Doktor Aber, Der Spiegel, nr. 49/ 2011). Dar Anca vrea o artă a scrisului în temeiul unicităţii textului haosului pentru un cititor unicat. ,,Nu statuie după om/carte nu după monom/nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/tu pe cine eu pe gnom/ fără de nici un income  (Om).  ,,scriu în româneşte pentru un singur român pro-hibit/ în englezeşte pentru acelaşi nimeni mai liber”. (lupi traduşi după Dumitru, Dodii.  18-58).

*** 



ANCA


Alte extrase pot releva faptul că Anca îşi extinde perspectiva de comunicare a textului chiar şi asupra a ceea ce ar trebui să fie informaţiile asupra artei sale poetice, şi ea redusă la stilul general de redactare.
,,Pârâie spaţiul sub hârtie, dacã mai cresc copaci, de s-ar scrie pe frunză. Câte case jefuite.  La  toamnă,  voi  vorbi  iar  de literaturã. Cum a fost distrus Eminescu pe eşafodul sufletelor neaoşe. Psihologia se regenerează, vorba lui Culianu. Interdicţie patriei şi patrioţilor. Fluture la vale, râpa crapă, n-ai unde te mai duce, eşti pus în situaţia de a pierde. Oricând îţi dispare căpăstrul. Spurcă lumea cap de peşte. La Stângăceaua, baba îi cântă din fifă lui babu”.  (Swedenborges).  ,,N-am curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti înaintea călătoriei mele. Povestesc în viu grai din Bucureşti prieteniei noastre şi o Alexandrie cu bărăgana primăvăratice...” (Sfinţi în Nirvana). ,,De-o viaţă vânez o poetică din care mă cârmeşte fitecine... .Ocult pe după proletcult, dicţie cosmică românească, imperialism-ghetto  în  biblioteci  ca  o ortografie-ortodoxie”  (la  gioia).
,,Muşcând nori, nu sunt lucruri mari şi mici, nu  e  viaţă,  nu  e  moarte,  alegerea incinerării,  libertatea  de  cuvinte, neînchiderea în logică, surpriza de a scrie pur şi simplu, nimic, precum vorbim nimic, mai mereu, cu o intimitate mai din tinereţe, cu atracţii şi  -  şi, dar profunzimile pânã la ocean şi-n josul lui, măcar fizice, mă poartă  chiar  acum  ca  altădatã  spre Bombay, cu sensibilitatea săracului, atentă fără să vrea, nerepetitiv, cât că repetiţia se arată istoric şi academic, doar am cochetat şi-n părţi, spre a rămâne alegeri dintâi, pe modă veche, nedărăpănată de teorile ce tocmai  m-au  respins”.  (Buddha  şi Colonelul).  ,,încrucişări cromozomiale /şi mă târâi hazard/în bafta haosului/când va cleveti clavecin”.  (încrucişări,  partea nimănui).  ,,cetăţean  de  Focşani/de Grădina Icoanei/scriu în mers dus/pe roţile gratuite/ca şi versurile/pe muzica luptei de clasă(mortuarişti, partea nimãnui). ,,  fac literatură, dreptul de a-mi arăta recunoştinţa curiozităţii”.  (Ibsenienii, 2005).  ,,Scriu într-o limbă care nu se mai aude  nici  la  ea  în  gură  şi  ce  tora.. (Ibsenieni, 2005).  .o identificare la hazard.  (idem). ,,plăcerea egoului şi ce mai rămâne/la prima spaimă fără discuţie/asta e treaba mea scrisul nimicului” (mai mult pe mine nu mă interesează, Sonete thailandeze).,,n-am  răbdare  să psihologizez, să produc studiu, să mă exprim, nu-mi dau libertatea exprimării, ar însemna să-mi dictez şi expresiile, cum fac propagandiştii  respectivei,  numai  ei debitându-se a se libera”  (idem).  ,,n-am epic  nu  suspans  flori  de  aşteptare”. (Rechinuri). ,,sfârşitul sau începutul lumi/ nu mai am umilinţa scritorului/rămân la exil  unde  oi  fi  scos/din  literatură  de gardienii globali” (calmatu-m-am New York Ramayana). ,,Sfinţenia şi  perfecţiunea  literară  se  întâlnesc  la Grigorie  de  Nazianz,  Ioan  al Crucii.Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit”. (Ibsenieni, 2005). ,,ce se va alege de poezia mea/din Argentina dar din România/din India s-a cam cules”.

Câte-o idee, o tezã sunt de extras din asemenea formulări: dar sunt ele decisive?