La cântec în teatru cu Tocilescu şi Machiavelli

George Anca

Nu-l cunosc, nu-l iubesc, ba da, îl iubesc, de ce nu? Îl cunoşti tu, care ai scris o falsă manea într-o piesă, nu-n aia pe care ţi-a regizat-o, că eraţi la mare, cu Dinică. Na, că nu ţi se joacă Ţoapele, de-atâtea cânticele? I quote:

Barbar cânta fimeia şeia,

Târzâu, în cafineaua goalî,

Şî-n jur ira aşa răscoalî...

O! Jio ne regretî rien...

Barbar cânta şî plin di jele

O! Rien dî rien...

(Tu le scrii în bold şi italice). Actul doi te prinde pe muzica ruso-franceză (ce v-a apucat iar?) Groaznică haplologie: Nu e ca Labiche. Că tocmai citeşti tu la el? Regizarea-l, sugerează-i. Primisem, prin 1972, o scrisoare de la Stephan Roll, alias, Gheorghe Dinu, cum l-a „întâlnit” pe Baudelaire (transcriu, audio-vizualizează): „ Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Phillipide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa. / Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită 'La Rai', din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor. / Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist. Ca şi patronul localului. / În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare adoratoare a lui Baudelaire. Phillipide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun. / Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era 'dostoievskiană', deci adecvată cu Baudelaire. / Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe din afară, Phillipide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un 'tournois' diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele. / Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată”

Ai un personaj cu numele mic al prietenului nostru Vasile Văduva. În ultimele lui zile, asculta edecari de pe Amur, încetinind banda spre a auzi numai sunetele dobelor din adâncuri. Vasile Menzel îmi decupa, nu demult, ultimul vrăjitor din Oz, fără o vorbă despre muzică, auzindu-l şi văzându-l mai apoi în 'Snoave cu măşti' de Ion Lucian, la Excelsior. Tu, Puşi Dinulescu, mă aduci la Zoika în casă, la Teatrul de Comedie, ca la 'Rubliov', pe vremea lui Ion Iuga la Festival.

Cronicile îl flatează pe Alexandru Tocilescu, de genial şi nebun, cu trilogie-anticomunism. Asupra muzicii în piesele regizate de el, s-ar încropi cun capitol de muzicalitate.

Casa Zoikăi - 'un contrapunct muzical şocant'; ' obiecte fetiş, aici pianul'; 'Amestecul marşurilor staliniste cu tema balului din baletul Romeo şi Julieta a lui Prokofiev, a semnalului Radio Moscova din 1931 cu partea a treia din concertul nr. 2 al lui Sostakovici, fugile cîntate pe viu, la pian, îmbinările acestea muzicale şi ele ciudate şi suprarealiste - poate cea mai inspirată coloană sonoră pe care o gîndeşte şi o realizează, impecabil, Gabriel Basarabescu - sînt alt plan al poveştii, "spus" prin muzică. Astfel, spectacolul este ca o temă cu variaţiuni, ca o imagine-axă, rotită, privită şi analizată din toate perspectivele.'(Marina Constantinescu);

Elisaveta Bam – operă bufă, 'spectacol cântat de actori'; 'Dumnezeule, cum cântă vioara, cum intră percuţia, cum se aude chitara electrică, ce face violoncelul şi tuba şi clarinetul şi saxofonul şi trompeta! Şi nu-i totul cântec, interpreţii intră chiar în pielea actorilor: îşi şterg instrumentele de stropii imaginari de ploaie, privesc languros în ochii de mireasă ai Elisavetei Bam. Muzica, ritmul ei, frenezia cu care se schimbă registrul, te fac să vibrezi continuu, să aştepţi cu încântare şi sufletul la gură următoarea partitură'. (Mariana Constantinescu);

Oblomov – 'o simfonie a lenei' (Cristina Modreanu); 'Ca întotdeauna, Alexandru Tocilescu îşi gîndeşte atent ilustraţia muzicală, fie că-i pe viu ori înregistrată va fi mereu comentariu însoţitor, dar şi personaj important. Şi de această dată e un regal' (Florica Ichim);

Amanţi însângeraţi - 'audierea pentru prima data in concert, deci scoasa din context, a muzicii originale scrise de Irinel Anghel pentru spectacolul de teatru „Amantii insangerati” de Chikamatsu Monzaemon (dramaturg medieval japonez), regizata de Alexandru Tocilescu la Teatrul National “I.L. Caragiale” din Bucuresti. Muzica spectacolului face apel la numerose instrumente'

Nevestele vesele din Windsor - 'Muzica instrumentală este executată de trupa Byron, un grup activ într-o zonă mai apropiată de rock-ul alternativ decât de Shakespeare' ; 'Căci nimic din ceea ce este teatral, deci omenesc, nu îi este străin: de la comedia autohtonă frustă (“Paradis de ocazie”, “Concurs de frumuseţe”) până la comicul tragic (“Tartuffe”, “Cabala bigoţilor”), de la texte esenţiale, clasice, indiferent de provenienţa temporală (“Hamlet”, “Antigona”, “Sfârşit de partidă”) până la cele moderne (“Poate Eleonora”, “Libertinul”, “Elisaveta Bam”) sau până la cele temeinic localizate în timp şi spaţiu (“O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, “Poker”) – toate într-o enumerare de martor subiectiv. În drumul său tenace şi imperturbabil, regizorul este mai mereu însoţit de muzică: de la “Faust” pe scena Operei până la “Broadway – Bucureşti” la Operetă.' (Maria Zărnescu).

Alexandru Tocilescu însuşi, peste comunism, teoretizează „muzicile” exorcizându-l: „Comunismul a însemnat o perioadă la fel de neagră ca şi fascismul, a însemnat un număr de victime fizice sau morale uriaş, de oameni mutilaţi sufleteşte, de oameni distruşi, de răni de nevindecat şi acest lucru nu poate să rămână ascuns sau nu poate să rămână uitat.
Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov, ca şi cele vreo 4-5 piese pe care le-am făcut înainte, se referă la această epocă. O dată că sunt concepute în aceaşi perioadă şi doi că ambii autori au avut o soartă nefericită murind foarte tineri şi nevăzându-şi practic aproape niciodată opera pe scenă. Ei au fost recuperaţi după anii ’60, ca şi muzicile pe care le ascultăm aici în actul III, care în buna lor majoritate au fost interzise la 2-3 ani după ce au fost compuse, lucruri care nu au văzut zeci de ani lumina scenei sau nu au trezit niciodată emoţie ascultătorului.”

În miez de martie 2011, Teodora Caşcarade semnează eseul „Muzică, teatru şi politică – Machiavelli, contemporanu nostru: 'In a doua jumatate a secolului al XX-lea, apariția unui nou gen muzical din fuziunea celor anterioare produce noi controverse si aduna, de asemenea, numerosi impatimiți. Rockul se naste din combinarea rock-and-roll-ului, specific anilor `50, cu elemente de country, blues, R&B. Deja in anii `60, artistii muzicali incep sa introduca in versurile cantecelor si propriile convingeri politice. (...) Pacea, sustragerea din realitatea imediata determina, la mijlocul anilor `70, apariția unui nou curent – punk-ul. (...) In anii `80, trimiterile tot mai dese la dimensiunea politica, ironizarea oamenilor care fac parte din acest sistem sunt prezente in mesajele unor trupe precum Metallica, Sepultura, Judas Priest. Pe langa rock, Bob Marley si The Wailers reamintesc de perioada hippie, militand pentru o pace universala. Muzica sa insemna mai mult decat simple versuri aruncate pe hartie; tot el face cunoscut intregii lumi cultul Rastafari. Anii `90 aduc mesaje transpunse intr-un mod mult mai puternic; riff-urile chitarelor, bass-ul, vocea solistului sunt mult amplificate si tot asa.”

Salutări lui Robert Calu.