Cu cinci scrisori de la Mircea Eliade
George Anca
2009
Cuprins
Cinci scrisori de la Mircea Eliade
Religiologie
A crede în ştiinţă este o formă de religie?
Religiologia cotidianului
Uniunea Europeană şi viaţa religioasă
Religia în contextul integrării europene
Antropologia violenţei
Conflict religios şi mediere
Kaironomie
Sociologia religiilor (note de curs)
Orientari bibliografice
Max Weber şi religia
Emile Durkheim şi religia
Rene Girard şi religia
Religiile lumii şi scripturile lor
Disciplina sociologia religiilor
Aplicaţii
“Planul lui Dumnezeu” şi “Grădina Maicii Domnului”. Identitatea ortodoxiei româno-latine în viziunea lui Ioan Paul al II-lea
Orfeu ortodox
Ahimsa/nonviolenţa post-gandhiană în România
Socio-antropologia nonviolenţei/ahimsa (campus)
Glose asupra originii indiene a romilor
Implicaţii
Adam şi Eva după 60 de ani
Mircea Eliade profanat
Eclipsa fără Augustin
Paradisul pierdut
Între Harap Alb şi Negresa Blondă. Metafore ale spiritualităţii africane în arta românească
Creaţie şi frumos în rostirea românească
Raţionalism românesc
Trei motiva la Andrei Mureşanu: pelerinul imaginar, cnuta şi icoana creşterii rele
Ora de religie
Estetica antropologică şi frumuseţea aromânilor
Rostirea lui Onisifor Ghibu
Monahul actor Valerian Dragoş Pâslaru
Prolog
Prezentele “exerciţii de religiologie”, stimulate şi de scrisori primite, în Bucureşti, Roma, Delhi, de la Mircea Eliade, se plasează, in spe, între autosocilogia gustiană şi dorinţa mimetică a lui Rene Girard, precum şi, la faţa locului, în continuitate cu publicaţiile şi cursurile profesorului Constantin Cuciuc. Dincolo de oralitatea lor bibliografică, notele de curs şi programele analitice pentru masterat presupun parteneriatul studenţilor şi masteranzilor – sanscritul sahridaya, cititorul/audientul cunoscător - în predarea şi evaluarea temelor religiologice.
“Aplicaţiile” şi “implicaţiile”, incluzând contribuţii de religiologie eminescologică, orfică, nonviolentă etc., exemplifică, prin rostirea multilogică, de la clasă, şi “pastişa în grup”, până la eventuale socio-dodii (dodism). Astfel, exerciţiile se vor reprocesa/rezolva cu fiecare sensibilitate receptoare.
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
26 Aprilie 1970
Domnule Gheorghe Anca,
Mulţumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Am scris chiar acum editorului Payot să vă trimită un exemplar din De Zalmoxis à Gengis-Khan. Nu ştiu în ce măsură v-aş putea fi de ajutor. Numai Dstră puteţi judeca dacă “Zalmoxis” merită să inspire o tragedie. Cunoaşteţi studiul lui Eugen Todoran “Mitul lui Zalmoxis în teatrul lui Lucian Blaga” (Folclor Literar, Timişoara, 1969, pp. 25-38)?
Cu cele mai bune urări de bine,
al Dstră
15 Aprilie 1973
Stimate Domnule Anca,
Îmi cer iertare că răspund cu întârziere la scrisoarea Dtale din 28 Martie, dar am avut mai multe „dead-lines” care mi-au blocat corespondenţa cam două săptămâni. Îmi pare rău că tocmai anul acesta nu ne vom opri la Roma – în orice caz nu înainte de Septembrie (când s-ar putea, dar încă nu sunt sigur). După întoarcerea din Finlanda, vom fi la Paris toată luna Septembrie. Poate te repezi Dta. Dacă reuşeşti să-ţi prelungeşti şederea...
Din păcate, n-am primit cele două cărţi. (Uneori, pachetele întârzie 2-3 luni, alteori se rătăcesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu multe din cărţile pe care le trimit personal, de aici. Foarte puţine ajung în ţară. M-am resemnat să le repatriez anonim, prin edituri sau librării. Dar câtă bătaie de cap. Inutilă şi umilitoare!...).
De la C.(onstantin) Noica n-am mai avut veşti din Ianuarie. În direct, am aflat că astă iarnă ar fi suferit- dar nu ştiu de ce. Sper că e, acum, restabilit. I-am scris din nou.
În speranţa că ne-am putea totuşi întâlni la Paris, şi cu urări de bine (şi noroc!)
Al Dtale
12 Jan. 1978
Stimate Dle Anca,
Răspund cu întârziere la cele trei scrisori ale Dtale, şi te rog să mă ierţi că răspund în grabă. Am avut un an greu: sora soţiei mele s-a stins, de cancer, la Paris, după multe luni de inutile chinuri. Am venit târziu, şi obosiţi, la Chicago – unde mă aşteptau cursuri, seminarii, etc.
Îţi voi trimite mai multe cărţi de-ale mele, în …. …… pentru biblioteca Universităţii. Dar nu dispun de o bibliografie completă a scrierilor mele indianistice. Se găseşte la Biblioteca Myts & Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade (Chicago, University Presse 1969): conţine o bibliografie sumară, dar totuşi utilă.
Îţi urez succes în proiectele Dtale. Nu conta, totuşi, pe numele meu. Sunt din nou persona non grata în România – şi nu vreau să încurajez confuziile.
Îţi voi trimite, îndată ce vor apare (în Martie): 1) Cahier: …..: Mircea Eliade (aproape 400 de pagini, cu bibliografía tuturor traducerilor din cărţile mele; 2) L’epreuve de labirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. S-au publicat încă două cărţi despre Mircea Eliade în toamna aceasta şi altele (trei) sunt sub tipar. Dar nu toate sunt interesante!...
Îţi urez, Dale şi familiei, un An Nou fericit şi spornic.
Al Dtale
11 Jan. 1979
Dragă Domnule Anca,
Mulţumiri pentru scrisoare şi pentru 10 Indian Poems. Mă bucur că ţi-a ajuns cu bine Le Cahier Mircea Eliade. Înţeleg, însă, că n-ai primit celelalte cărţi, trimise de aici, cu multe luni în urmă (cred, în Mai-Iunie 1978!). mai fac o încercare: expediex mîine prin poşta aeriană Myths, Rites, Symbol: a Mircea Eliade Reader (2 vol.).
Privitor la proiectul Dtale – un număr “indian” al revistei Zamolxis – ai uitat că Zamolxis şi-a încetat apariţia în… 1943!
Ar fi minunat dacă ai ……….. versiunile sanscrită şi vernacular ale Scrisorii I. Poate găseşti vreo subvenţie, în India sau… România.
Din păcate, criza Universităţilor americane a redus considerabil posibilităţile de o “teaching position in Humanities”.
Urez, soţiei şi Dtale, mult noroc şi sănătate – şi succes!
Cu cele mai bune sentimente
al Dtale
Paris, 19 Sept. ’980
Stimată Doamnă,
Stimate Dle Anca,
Din scrisoarea către Becescu veţi afla de ce nu pot scrie decât câteva rânduri. Sper că biletul de avion va uşura obţinerea titlului de voing dela Ambasada Franţei.
Vom fi la Chicago la 5 Oct. Nu vă supăraţi dacă voi răspunde ........ la eventuala scrisoare pe care o voi primi. Sper că într-o zi voi putea scrie cu mai puţine eforturi.
Cu cele mai bune sentimente, al Dtale sincer
RELIGIOLOGIE
Reliogiologia – denumită în cultura anglosaxonă “Religious studies”, în franceză "Sciences de la réligion" , în germană "Religionwissenschaft", în spaniolă "Ciencia de la Religión" etc. - se referă la studiul ştiinţific, neutru şi pluridisciplinar al religiilor. Înglobează şi sistematizează concluziile diferitelor ştiinţe precum antroplogia, sociologia, psihologia, neurobiologia. Germanul Friedrich Max Müller şi olandezul Cornelius P. Tiele se numără printre primii reprezentanţi ai mişcării începute în secolul al XIX-lea, odată cu înflorirea studiilor biblice şi traducerea în limbi europene a unor texte hinduse şi budhiste. Studiile de religie comparată şi tradiţiile metodologice trasate de Universitatea din Chicago, în general, şi în particular de Mircea Eliade au fixat domeniul.
Ştiinţe ale religiologiei: istoria religiilor (istoricitatea personajelor, evenimentelor, şi doctrinelor religioase), sociologia religiei (aspectele sociale ale fenomenului religios), antropologia religiei (rituri, credinţe, arte religioase), studiul scripturilor (inclusiv ca obiect literar), psihologia religiei (principiile interacţiunilor dintre comunităţi şi practicanţi), neurobiologia etc. Metodologic (fenomenologic), Gerardus van der Leew propune în Religion in Essence and Manifestation, 1933, şase etape de analiză: 1) scindarea fenomenului în categorii distincte, de exemplu, sacrificiu, spaţiu sacru, timp sacru, cuvinte sacre, festivităţi şi mituri; 2) interpretarea fenomenului pornind de la propria experienţă; 3) aplicarea principiului reducţiei fenomenologice - “epoche” -, suspendarea judecăţii de valoare şi adoptarea unei poziţii neutre; 4) clarificarea relaţiilor structurale şi înţelegerea holistică a fenomenului religios; 5) “înţelegerea genuină” (Verstehen), transformarea realităţii haotice în “revelaţie” (viziune eidetică); 6) verificarea concluziilor prin rezultatele altor discipline, precum arheologia, istoria, filologia. (cf. De Wikipedia, la enciclopedia libre).
· Ninian Smart, The Religious Experience of Mankind (1969) (retitled The Religious Experience in 1991 edition)
· Talal Asad, Genealogies of Religion: Discipline and Reasons of Power in Christianity and Islam (1993)
A crede în ştiinţă este o formă de religie?
1) Ce deosebeşte ştiinţa de religie: ştiinţa relevă raţiunea teoretică (efortul de cunoaştere) , religia ţine de raţiunea practică; postulatul obiectivităţii ştiinţei raportat la credinţa religiei (v. Jacques Monod, Le hasard et la nécessité, Seuil, pp. 184 – 195).
2) Ce apropie ştiinţa de religie: raportarea la credinţă; legătura lor cu metafizica; relaţia cu iluzia.
Ştiinţa şi religia se deosebesc prin scop şi mijloace: sunt două orientări pe două planuri diferite: pentru religiile revelate, adevărul este într-un discurs fondator; pentru ştiinţă adevărul este la infinit (Husserl); pentru religie, adevărul este dat, pentru ştiinţă, adevărul trebuie permanent cucerit; este obiectul discursului lor acelaşi?
(Cf. Religion http://www.philagora.net/philo/religion.htm)
Religiologia cotidianului
Ritualitatea religioasă în contextul postmodernităţii face obiectul lucrărilor religiologice bazate pe teza deplasării sacrului, pe conţinutul religios al conduitelor vieţii cotidiene, individuale şi colective. Religiologia se defineşte ca o privire hermeneutică asupra experienţei şi expresiei sacrului care se inspiră din teza deplasărilor sacrului. Religiologia ar ţine mai degrabă de ordinul unei arte a privirii asupra religiosului, ar fi un mod de a vedea. Pentru pertinenţa sesizării dimensiunii religioase în producţii umane aparent non religioase, Denis Jeffrey (în “Prolegomenes a une religiologie du cotidien”, 1996/1999, on line) se referă la lucrări ale lui Mircea Eliade, Roger Bastide şi, de la Quebec, Yvone Desrosiers). Religiologul studiază religiosul pornind de la ştiinţe umane (sociologie, psihologie, antropologie etc.) Activităţile umane pot fi traduse, hermeneutic, în termeni religioşi.
Religiozitatea vizează: 1) prevenirea evenimentelor-factori de risc, tulburare, angoasă, frică, insecuritate (sacrul de respect); 2) tranzitarea, pontificarea discontinuităţilor vieţii (sacrul tranziţiei); 3) provocarea unei discontinuităţi pentru a introduce în viaţă schimbarea, încântarea, creaţia (sacrul transgresiunii).
Imaginarul prometeian refulează religiozitatea umană şi totuşi comportamentele prometeiene nu se opun conduitelor religioase. Sacrul nu dispare, ci ia forme noi şi inedite. Momentul demitificării este momentul trecerii de la modernitate la postmodernitate. Omul secularizat poate fi mai religios ca niciodată, practicând un “nomadism al credinţei” sau un turism al sentimentului religios. Grădinăritul, de exemplu, denotă un respect religios faţă de pământ, o eternitate regăsită.
Dialectica dintre ritualul instituit şi ritualul instituant. Ritualul instituit se referă la un sistem codificat de credinţe, mai degrabă rigide, care condiţionează practicile de manipulare a inerdicţiilor sacre. Funcţii: protecţie, încântare, actualizare a mitului, perpetuarea unor structuri pietrificate. Ritualul instituant, care stă la originea reorganizării unui mit sau crearea unui mit nou, dă acces la “jouissance de l'interdit”, generează dezordine, dezechilibru, discontinuitate şi forţează un sistem mitic să se înnoiască, să se complexifice sau să se metamorfozeze. În timpul unui ritual instituit, ca euharistia or Halloween, posibilul morţii este eufamizat la maximum; în timpul unui ritual instituant – paraşutism, rafting, ruletă rusească, psihoterapie etc. - se actualizează forţele de viaţă excesive vizând stăpânirea limitei excesive a morţii.
Şcoala candiană de religiologie se exprimat şi prin revista Religiologiques lansând teme precum: religia invizibilă, misticismul ateu, postmodernul ca estetică a negaţiei (Frances Fostier), postmodernul, alt nume alt profanului (Pierre Hebert), de la religia noastră la religiologia noastră (Michel Despland), religia noastră este o ficţiune. În eseul “The Trojan horse of philosophia perennis : Mircea Eliade's quest of spiritual transformation”, Michel Gardaz, de la Universitatea din Ottawa, referindu-se la aspectele celei mai importante ale moşteniri eliadene la studiile religioase conchide că “The Romanian scholar never reduced the spiritual history of humankind to a mere socio-cultural construction”, adăugând: “I hope that this essay will contribute to a better understanding of Eliade's philosophical presuppositions”.
Trimiteri:
Denis Jeffrey, Ritualité et postmodernité. Pour une éthique de la différence, thèse de doctorat en sciences des religions, UQAM, 1993.
Mircea Eliade, La nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions, Paris, Gallimard, (coll. «Folio-Essais»), 1971.
Marc Auger, Non-Lieux. Introduction à une anthropologie de la surmodernité, Paris, Seuil, 1992.
Michel Maffesoli, La conquête du présent , Paris, PUF, 1979; L'ombre de Dionysos. Contribution à une sociologie de l'orgie, Paris, Librairie des Méridiens, 1985; La connaissance ordinaire. Précis de sociologie compréhensive , Paris, Librairie des Méridiens, 1985; Le temps des tribus. Le déclin de l'individualisme dans les sociétés de masse , Paris, Méridiens-Klincksieck, 1988.
Roger Caillois, L'homme et le sacré , Paris, Gallimard, 1950, p. 32.
David Le Breton, Passions du risque, Paris, Métailié, 1991.
G. Van der Leeuw, Mythe et métaphysique, Paris, Flammarion, 1953
Denis Jeffrey, “Prolegomenes a une religiologie du cotidien”, 1996/1999, on line.
Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York 1996.
Karen Isaksen Leonard, Muslims in the United States. The State of Research, New York 2003
Surse bibliografice:
BAILEY, Edward, 1997, Implicit Religion in Contemporary Society, Kampen (NL), Kok Pharos.
BASTIDE, Roger, art. " Anthropologie religieuse ", Encyclopédie Universalis.
BAUBÉROT, Jean, 1983, " Religion diffuse et sécularisation ", Archives de sciences sociales des religions, 56, 2, 195-198.
BELL, Daniel, 1977, " The Return of the Sacred : The Argument on the Future of Religion ", British Journal of Sociology, 28, 4, 421-449.
BELLAH, Robert N., 1970, Beyond Belief : Essays on Religion in a Post-Traditional World, New York et Londres, Harper and Row.
BERGERON, Richard, 1982, Le cortège des fous de Dieu, Montréal, Éd. Paulines.
BOISVERT, Yves (dir.), 1998, Postmodernité et sciences humaines, Montréal, Liber.
BOURGAULT, Raymond, 1980, " Théisme et religion ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
BOURGAULT, Raymond et Louis ROUSSEAU (dir.), 1970, Religiologiques, Montréal, P.U.Q.
CHAGNON, Roland, 1986, " Religion, sécularisation et déplacements du sacré ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
DESROSIERS, Yvon, 1977, " La dimension religieuse dans l'œuvre d'Émile Nelligan ", dans Peter Slater (dir.), Religion et culture au Canada, Ottawa, S.C.É.R.
-----, 1980, " Notes épistémologiques sur la religiologie ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
-----, 1981, " Structures du sacré dans le théâtre de Michel Tremblay ", Sciences religieuses, 10/3.
-----, 1982, " Les thèmes religieux dans la peinture de Jean-Paul Lemieux ", Sciences religieuses, 11/3.
----- (dir.), 1986a, Figures contemporaines du sacré &emdash; Religion et culture au Québec, Montréal, Fides.
-----, 1986b, " Le sacré dans la littérature. Lecture du Matou et de Maryse ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
-----, 1989, " Mythécologie : pour une écologie de l'imaginaire ", dans R. Tessier (dir.), Un paradigme écologique, Montréal, Hurtubise HMH.
DESROSIERS, Yvon et R. DUCHARME, 1970, " Une religion à double visage ", dans Bourgault et Rousseau (dir.), 1970.
FERRAROTTI, Franco, 1984, Une théologie pour athées, Paris, Méridiens-Klincksieck.
GHIGLIONE, Rodolphe et al., 1980, Manuel d'analyse de contenu, Paris, Armand Colin.
HERVIEU, Danièle et Bertrand LÉGER, 1979, Le retour à la nature, Paris, Seuil.
JEFFREY, Denis, 1988, Jouissance du sacré. Religion et postmodernité, Paris, A. Colin.
LAROUCHE, Jean-Marc et Guy MÉNARD (dir.), 1991, Le sacré au cœur du social &emdash; l'incontournable facteur religieux, Revue internationale d'action communautaire, 26/66.
LEMIEUX, Raymond et Micheline MILOT, 1992, Les croyances des Québécois. Esquisses pour une approche empirique, Cahiers de recherche en sciences de la religion, 11, Québec, P.U.L.
LUCKMANN, Thomas, 1967, The Invisible Religion. The Problem of Religion in Modern Society, New York, MacMillan.
MÉNARD, Guy, 1986, " Le sacré et le profane, d'hier à demain ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
-----, 1990, " La sexualité comme lieu de l'expérience contemporaine du sacré ", dans C. Rivière et A. Piette (dir.), Nouvelles idoles, nouveaux cultes. Dérives de la sacralité, Paris, L'Harmattan.
-----, 1998, " Le bricolage des dieux. Pour une lecture postmoderniste du phénomène religieux ", dans Boisvert (dir.), 1998.
-----, 1999a, " S'envoyer en l'air. Quête des sens, quête de sens ? ", dans Y. Boisvert et L. Olivier (dir.), À chacun sa quête. Essais sur les nouveaux visages de la transcendance, Québec, P.U.Q.
-----, 1999b, Petit traité de la vraie religion, Montréal, Liber.
-----, 1999c, " Implicit Religion and Religiology ", communication présentée au colloque annuel du Centre for the Study of Implicit Religion, XXIInd Denton Conference, Ilkley, Rme-U., mai 1999.
-----, 2000a, " Religion, Implicit or Postmodern ? ", communication présentée au colloque annuel du Centre for the Study of Implicit Religion, XXIIIrd Denton Conference, Ilkley, Rme-U., mai 2000 (à paraître en 2001 dans la revue Implicit Religion).
-----, 2000b, " L'ambivalence du silex. Réflexions sur la technique et son autre ", dans R. Mager (dir.), L'autre de la technique (à paraître à l'automne 2000 aux P.U.L.).
MÉNARD, Guy et Christian MIQUEL, 1988, Les ruses de la technique, Montréal et Paris, Boréal et Méridiens-Klincksieck.
MÉNARD, Guy et Eve PAQUETTE (dir.), 1999, Postmodernité et religion, Religiologiques, 19.
PIETTE, Albert, 1993, Les religiosités séculières, Paris, P.U.F. (Que sais-je ? no 2764).
RIVIÈRE, Claude, 1995, Les rites profanes, Paris, P.U.F.
ROUSSEAU, Louis, " La religiologie à l'UQAM : genèse sociale et direction épistémologique ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
SIRONNEAU, Jean-Pierre, 1982, Sécularisation et religions séculières, La Haye, Mouton.
UNIUNEA EUROPEANA SI VIATA RELIGIOASA
“Nici o ţară nu îşi poate permite să neglijeze importanţa Bisericilor şi echilibrul pe care îl poate aduce viaţa religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea. Bisericile au, în Uniunea Europeană în ansamblul ei, şi în fiecare ţară în parte, o importanţă cu totul particulară, deoarece ele reprezintă nucleul primordial al culturii europene. O Europă care trebuie să ia în considerare tradiţiile constituţionale comune, tradiţiile şi fenomenele culturale din Statele membre, identitatea lor naţională, la fel ca şi principiul de subsidiaritate, trebuie să respecte şi să protejeze echilibrul relaţiilor dintre Biserică şi Stat”. Marcel Merle, Religion, étique et politique en Europe: essai de problematique, în Religions et transformations de l’Europe, sous la direction de Gilbert Vincent et de Jean Paul-Willaime, Presses Universitaires de Strasburg, 1993, pp. 58-65.
„Europa catedralelor”, cum a numit-o unul din parintii Uniunii Europene, Robert Schuman, ar putea deveni o Europa a moscheielor. Aceste temeri au aparut la institutiile media si activisti crestini dupa ce doua lacasuri crestine din Berlin au fost vandute comunitatilor musulmane si in prezent au devenit puternice centre islamice. „Dumnezeul crestinilor nu este si un Dumnezeu al musulmanilor”, protesteaza fete bisericesti. Tot mai multe biserici crestine sunt transformate in moscheie”, se revolta Bild. (chisinau.novopress.info)
„Stiti care este parerea mea personala. As fi vrut ca in Constitutie sa apara o astfel de referire. Dar, ca presedinte al Consiliului European, imi dau seama ca nu prea exista sanse“, a declarat Angela Merkel, cancelarul german, în legătură cu mentionarea numelui lui Dumnezeu in tratatul UE (care înlocuieşte Constituţia europeană). „Nu pot sa pastrez nici macar o speranta“, a adaugat ea.
Presedintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso, si cel al Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, alaturi de Angela Merkel, s-au intilnit cu reprezentantii cultelor crestin, iudaic si islamic. Concluzia intilnirii cu liderii religiosi europeni a fost, pentru conducatorii UE, ramânerea la nivelul valorilor universale, cum ar fi „demnitatea umana“, in textul tratatului.
Visul lui Stalin de a da tuturor lacasurilor de cult din URSS o intrebuintare “folositoare” societatii materialiste pare sa se indeplineasca, cu acordul clericilor, in Uniunea Europeana, unde mii de biserici se transforma in baruri, cafenele, pizzerii, sali de concerte, depozite ori apartamente de lux. Cele care scapa acestei utilizari comerciale, dar nici nu pot fi intretinute ca muzee, “se convertesc” in moschei ori temple ale unor religii orientale. La aceasta concluzie au ajuns jurnalistii de la editia europeana a revistei Newsweek, notand tendinta accelerata de secularizare a continentului. In Marea Britanie, crestinii practicanti risca sa fie depasiti numeric de musulmani in cateva decenii, in vreme ce, in alte tari, bisericile vor ramane goale, chiar daca nu exista o presiune numerica a minoritatilor religioase atat de mare.
In Franta, doar cinci la suta dintre cei care se declara catolici mai merg la biserica, iar in Cehia - numai trei la suta. Biserica Anglicana a declarat circa 10 la suta (peste 1.600) din bisericile britanice “dispensabile”, iar multe au devenit moschei sau temple Sikh pentru comunitatile de imigranti care asteptau de 30-40 de ani sa aiba un lacas de cult. In Germania, numai dioceza catolica din Essen a inchis si ofera spre inchiriere vreo 100 de biserici, pentru ca nu mai are nici enoriasi cu care sa le umple, nici bani ca sa le intretina. Desi unii catolici practicanti ar prefera sa-si vada lacasurile demolate decat pangarite, legislatia germana interzice distrugerea unor cladiri declarate monument istoric si impune proprietarilor sa le conserve, ceea ce presupune costuri mari, pe care parohiile nu le pot obtine decat din inchiriere sau vanzare.
In Praga, anul trecut credinciosii au ajuns la proteste de strada dupa ce guvernul a vandut unui antreprenor privat o biserica din secolul XII, pe care acesta avea sa o foloseasca la petreceri cu striptease si muzica tehno. Protestele nu au reusit sa mai schimbe nimic, deoarece vanzarea fusese perfect legala, iar o simpla manifestatie nu mai poate opri declinul spiritualitatii crestine din tara. De pilda, doar dioceza din Hradec Kralove scoate la vanzare 1.000 de bisericute foarte rar folosite, iar in toata Cehia, 700 de monumente istorice (dintre care 200 de biserici si manastiri in stare avansata de degradare) asteapta sa fie ofertate de vreun investitor. Intr-o situatie similara s-ar afla, potrivit Newsweek, bisericile-cetate ale sasilor din Transilvania, pe care guvernul roman ar incerca sa le prezerve, dar nu are ce face cata vreme comunitatile evanghelice au emigrat in Germania, iar satele acestora sunt acum locuite de tigani.
Intr-o fosta “mare putere catolica” precum Spania, unii musulmani vor “retrocedarea” (sau macar folosirea in comun cu catolicii) a marii moschei Mezquita din Cordoba, transformata in catedrala de 400 de ani. Daca e putin probabil ca lumea catolica din Spania sa accepte acest lucru, numai considerente “politice” ar impiedica-o sa o faca, deoarece si tara iberica duce lipsa de enoriasi. In fine, secularismul nu loveste peste tot in UE la fel. De pilda, in Danemarca, desi doar cinci la suta dintre apartenentii la Biserica Luterana Daneza mai merg la slujbe, majoritatea accepta sa plateasca un impozit benevol de unu la suta din venituri pentru conservarea bisericilor, astfel ca nici una nu a fost inchisa pana acum.
In Dublin, unde enoriasii locali nu prea mai calca in bisericile catolice, cel putin 90 dintre ele au revenit la viata datorita imigrantilor polonezi. In schimb, in Estul Europei, confesiunile crestine sunt in revenire, contrar tendintei din restul continentului. In Polonia, enoriasii isi darama vechile biserici pentru a construi altele mai incapatoare, pentru ca toata lumea vine la slujba, iar in Rusia au fost construite 11.000 de biserici si capele dupa prabusirea comunismului. Acelasi fenomen se intampla si in Romania, unde bisericile sunt pline si multe altele sunt in constructie. Ramane de vazut cum va reactiona UE in privinta acestui fenomen. Ce e sigur e faptul ca Polonia a fost sanctionata deja pentru legea, considerata “homofoba”, care interzice propaganda homosexuala in scoli. Site-ul citat conchide că un impreiu fără suflet ca UE nu poate supravieţui decât prin dictatură şi teroare, prin forţă poliţienească.
Ce este Biserica? Religiile europene predominante sunt cea catolica, respectiv cea ortodoxa. Cele doua biserici isi gasesc rolul fundamental in implicatia sociala la nivel european. Astfel, religia reprezinta parte integranta a procesului de reflectare, capabila sa dea raspunsuri provocarilor inceputului de mileniu. Religia, ca entitate spirituala este personificata de catre Biserica, la nivel organizational. Astfel, puterea decizionala si persuasiva a ei reprezinta un pilon important pentru coordonarea optima a Uniunii Europene. In Europa, catolicismul este predominant. Totusi, religia ortodoxa si-a facut aparitia in numar insemnat prin intermediul integrarii Romaniei in UE. Divesitatea etnica si culturala a popoarelor europene determina unificarea ideologica a celor doua biserici.
Ce este Uniunea Europeana? Elementele utilizate de catre UE pentru consolidarea unitatii europene sunt solidaritatea si diferentele economice, declansatoare de suport din partea celorlalte state. Cultura este unul din elementele de legatura. Iar religia este o mostenire culturala. Identitatea europeana la nivel mondial pe care UE si-o propune sa o realizeze este cautata prin intermediul Grupului de reflectie, instituit de catre Romano Prodi, presedintele Comisiei europene intre 1999 si 2004. Colaborarea celor doua biserici permite facilitarea unei insusiri a identitati europene. Unitatea religioasa reflecta trei aspecte: ca biserica ortodoxa sa fie interlocutor pentru cea catolica si invers, definirea ortodoxismului in functie de catolicism si invers, unitatea celor doua biserici actualizata. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeana isi doreste sa aiba doua religii unite, doua religii ce se confunda din punct de vedere ideologic.
Ce se doreste de la Biserica? Pentru a raspunde la provocarile multiple ale Uniunii Europene in procesul de integrare si post-integrare, trebuie asumata responsabilitatea interculturala si interconfesionala in cadrul familiei europene. Astfel, desi Biserica si-a exprimat opozitia cu privire la elemente constitutionale europene, considerand ca libertatea de exprimare devine periculoasa, atunci cand este confundata cu libertatea de actiune, Uniunea Europeana consolideaza relatia dintre Biserica si cetateni. Religia nu trebuie privita drept impediment pentru dezvoltarea proiectului european, ci drept sursa de cultura si unificare a unei diversitati europene. (Cf. Radu Carp (coord.), Un suflet pentru Europa; dimensiunea religioasa a unui proiect politic, Anastasia, Bucureşti, 2005, Radu Carp, Proiectul politic european. De la valori la acţiune comună, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.)
Un episcop britanic a subliniat la un dineu organizat la Birmingham de ambasada României în Marea Britanie că toţi credincioşii, indiferent de religie, trebuie să se alieze în jurul valorilor europene. Proiectul Uniunii Europene este probabil cel mai de succes proiect de pace din istoria omenirii, a mai spus episcopul britanic.
Religiozitate
În cele mai multe ţări europene, teismul pierde teren în favoarea secularităţii. Scade prezenţa la biserică, precum şi profesarea unei credinţe într-un Dumnezeu. Potrivit sondajului Eurobarometer 2005, 52% din cetăţenii statelor membre ale UE declară că ei cred într-un Dumnezeu, 27% cred că există un fel de spirit sau forţă vitală. Religiozitatea este în scădere în ţările vest-europene (în special în Franţa, Germania şi Suedia) - “Europa post-creştină” - dar creşte în Europa de Est, în special în Grecia şi în România (2% pe an)
În România, conform recensământului din 2002, 18.806.428 de cetăţeni, reprezentând 86,8% din populaţie, s-au declarat ortodocşi, 1.028.401 s-au declarat romano-catolici (4,5% din populaţie), 698.550 reformaţi (3,7%), 330.486 penticostali (1,5%), 195.481 greco-catolici (0,9%) ş.a. În Dobrogea, există o minoritate islamică, compusă majoritar din turci şi tătari. Există şi un număr mic de atei, agnostici şi persoane care nu şi-au declarat religia.Conform Annuario Pontificio Romano, buletinul oficial al Sfântului Scaun, în aceeaşi perioadă recensământul intern al Bisericii Catolice a numărat în România 1.193.806 credincioşi romano-catolici (cu 165.405 persoane mai mult comparativ cu cele înregistrate de autorităţile române). Culte religioase: Biserica Ortodoxă Română , Biserica Romano-Catolică, BisericaBiserica Reformată din România, Biserica Evanghelică Lutherană din România Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România, Biserica Unitariană din Transilvania, Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Uniunea Penticostală din România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Islamul în România, Martorii lui Iehova.
Raportul Departamentului de Stat al SUA din 15 septembrie 2006 reliefează progresele făcute de România în domeniul libertăţii religioase, evidenţiind deopotrivă neajunsurile în materia respectării libertăţii religioase. Astfel este menţionată atitudinea partizană a unor funcţionari din administraţia centrală şi locală, care au favorizat BOR şi au discriminat celelalte culte. În raport sunt aduse exemplele refuzurilor neîntemeiate de acordare a autorizaţiei de construcţie pentru biserici şi alte lăcaşe de cult, chiar în pofida unor decizii judecătoreşti în acest sens (ex. pentru biserici greco-catolice în Săpânţa, Certeze etc.; pentru biserica baptistă din Însurăţei, pentru case ale organizaţiei Martorii lui Iehova din Bistriţa, Odorheiu Secuiesc, Călăraşi, Târgovişte; pentru biserica adventistă din Cârlibaba etc.). Invers, în ciuda deciziilor judecătoreşti de oprire a demolărilor unor lăcaşe de cult revendicate, unele parohii şi mănăstiri ortodoxe au trecut peste interdicţia judecătorească, fără vreo reacţie din partea autorităţilor statului, cum s-a întâmplat în cazul demolării bisericii din Ţaga. Biserica Ortodoxă Română nu a fost constrânsă să respecte nici sentinţa prin care au fost interzise lucrările de construcţie în perimetrul Mănăstirii Nicula, până la clarificarea aspectului referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului. Un caz similar este cel din Orăştie, unde o parohie ortodoxă a început construcţia unei noi biserici în imediata vecinătate a vechii biserici greco-catolice, cu intenţia demolării acesteia din urmă la finalizarea noului edificiu. În Ungheni vechea biserică greco-catolică este înghiţită de asemenea de construcţia unei noi biserici ortodoxe. În oraşul Dumbrăveni preotul ortodox a continuat să ignore, cu concursul autorităţilor, sentinţa de restituire a bisericii greco-catolice, în ciuda propriei promisiuni că după construirea unei biserici ortodoxe va pune în practică decizia judecătorescă. Însuşi patriarhul Teoctist a promis pe 3 iunie 2005, cu ocazia unei întâlniri avute cu reprezentanţi guvernamentali, restituirea catedralei greco-catolice din Gherla şi a bisericii Sf. Vasile din strada Polonă din Bucureşti. Aceasta din urmă a fost restituită pe 28 decembrie 2006, în urma unor hotărâri judecătoreşti definitive. Ignorarea sentinţei de restituire a unei biserici greco-catolice este menţionată şi în cazul comunei Cuhea (Bogdan Vodă), judeţul Maramureş. Ca un aspect pozitiv este evidenţiată punerea în aplicare, pe 17 februarie 2006, după 16 ani de amânări şi tergiversări, a deciziei judecătoreşti de restituire a unei biserici din Satu Mare.
Obiective
Studiul interdisciplinar al tradiţiilor religioase din ţările membre ale Uniunii Europene în contextul unei societăţi şi lumi multiculturale, teme de cercetare, proiecte şi eseuri;
Consolidarea conştiinţei critice asupra viitoarelor provocări ale integrării europene şi a relaţiei dintre religie şi politica religioasă;
Capacitatea de a se angaja în cercetarea independentă.
Conţinut
Teoria culturală a integrării religioase europene. Religia, componentă esenţială a culturii, are un rol central în crearea noilor comunităţi (cf. Tocqueville, Weber, Walzer). Culturi confesionale europene. “We feeling”. Există un demos european în curs de autoconstituire?
Religie şi politică. Forţe divergente şi convergente. “Cuius regio, eius religio”. Între republica mondială şi imperiul creştin. Pacea perpetuă (Kant). Sfârşitul lumii eurocentrice. Bisericile şi unificarea Europei Mari. Uniunea Europeană: nici Dumnezeu, nici Cezar. Noi libertăţi şi relaţia biserică-stat în UE. Consiliul European al Liderilor Religioşi (2002).
Schimbarea modelelor în peisajul religios european. Restructurarea etatistă a câmpului religios. Pluralism religios şi laicităţi. Multiplicarea actorilor religioşi. Individualizarea şi virtualizarea credinţelor: sfârşitul bisericilor? Euroislam.
O piaţă comună religioasă. Rolul integrativ/dezintegrativ al religiei. Europa, un club creştin? Bioetica postmodernă şi misiunea creştinătăţii în Europa. Tensiuni între religiile noi şi cele tradiţionale în Europa post-comunistă. Modelul est-european al secularizării şi indicele de religiozitate al României (aproape de punctul de saturaţie).
Religie, identităţi seculare şi integrare europeană. Creştinism. Problema islamică. “Religie civilă”. Carta/Constituţia Uniunii Europene şi moştenirea spirituală şi morală europeană, valorile indivizibile, universale ale demnităţii umane, libertate, egalitate şi solidaritate. Reconcilierea popoarelor Europei din Est şi Vest prin biserici şi cpmunităţi religioase?
Europa post-creştină şi post-seculară. Incorporarea imigranţilor. Accesul Turciei la UE. Religie şi securitate. Libertate religioasă. Drepturile minorităţilor. Valorile creştine şi integrarea sustenabilă a tinerilor. Elementul corporativ al identităţii religioase. Identitate corporată.
Pax Europea extinsă la Europa Centrală şi de Est. Redescoperirea religiei ca forţă stabilizatoare a societăţii. Contribuţia iezuită la construirea Europei. Vacuum spiritual. Construcţionism şi descoperire. Teologia secularului.
Dialogul inter-credinţe cu Islamul. Criteriile Copenhaga pentru admiterea Turciei în UE. Viitorul religios al Europei, între tradiţiile iudeo-creştine, mişcarea secularistă şi imigraţia musulmană. Poate semiluna învinge crucea? “Europa se sfârşeşte unde se sfârşeşte creştinătatea apuseană şi încep islamul şi ortodoxia”.
Religia şi integrarea în muncă (proiectul WIRE). Noua importanţă a religiei în viaţa publică. Promovarea muncii în comunităţile credincioase.
Renegocierea raţiunilor şi condiţiilor prezenţei religiei în programele şcolare. Spre capacitatea de reflexiune şi nu impunere de convingeri.
Metode de învăţământ utilizate
Discuţii-conferinţe, analize de caz, dezbateri: e.g. România religioasă în Europa ;
Elaborarea de proiecte şi lucrări de cercetare şi creaţie vocaţională în aria religiologiei în contextul integrării europene.
Forme de evaluare:
Evaluare continuă prin proiecte, eseuri şi participarea la dezbateri (25%);
Evaluare sumativă prin examen (75%).
Bibliografie
Bârzu, Ligia ş.a. Credinţe şi practici religioase în Europa preistorică şi antichitatea greco-romană, România de mâine, Bucureşti, 2004
Brădescu, Faust. Europa Unită. Majadahonda, Bucureşti, 2000
Canavero, A. - Durand, J.D. Il fattore religioso nell'integrazione europea, Unicopli, Milano, 1999
Conseil de l'Europe. Le religion et l'integration des immigres, Strasbourg, 1999
Felea, Ilarion V. Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994
Georgescu, Bogdan-Costin. Ortodoxia şi integrarea europeană, Universitatea Bucureşti, 2004
Gillete, Olivier. Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist. Compania, Bucureşti, 2001
International Conference Religion: Problem or Promise? The Role of Religion in the Integration of Europe, 11-12/07/2008, Kosice, Slovakia
Marga, Andrei ş.a. Paşi spre integrare. Religia şi drepturile omului în România, Limes, Cluj-Napoca, 2004
Michalski, Krzysztof (ed). Conditions of European Solidarity, vol II, Religion in the New Europe, Central European University Press, 2006
Petschen, Santiago. La religion en la Union Europea, Unisci, Madrid, 2008
Popescu, Dumitru. Biserica în misiune, Biserica Ortodoxă Română şi Integrarea Europeană, Bucureşti, 2005
Ratzinger, Joseph. L'Europe, ses fondements aujourd'hui et demain, Saint-Augustin (Suisse), 2005
Bobby, Said. A Fundamental Fear. Eurocentrism and the Emergence of Islamophobia, Zed Books, London, 2005
ANTROPOLOGIA VIOLENŢEI
THE ANTHROPOLOGY OF VIOLENCE
Obiective:
Aprofundarea teoriilor, conceptelor, soluţiilor socio-antropologice şi conştientizarea dinamicii conflictului violent.
Consolidarea reflecţiei critice asupra violenţei sociale, a istoriei şi umanităţii.
Capacitatăţii de a utiliza instrumentele nonviolenţei, reconcilierii, păcii.
Conţinut:
1.Explorarea violenţei sociale de-a lungul timpului: violenţe simbolice şi structurale, violenţa în război şi pace, violenţa cataclismică a trecutului prelungită în lumea modernă – persistenţa închisorilor, campusurilor, ghettourilor, războaielor mondiale, genocidelor, terorismului.
2. Motivarea comportamentului violent prin: a) nevoia de a proteja respectul de sine, b) răspunsul înnăscut “fight or flight” (luptă ori fugi) şi c) tendinţa umană spre formarea de grupuri şi identitate.
3. Prevenirea conflictului, la trei niveluri: a) prevenţia sistemică: factori ai conflictului global (inechitatea globalizării, efectele negative ale globalizării, traficul de arme, crima organizată internaţională); b) prevenţie structurală: state slabe, în cădere sau predatoare, identităţi de grup, inegalităţi orizontale, inechitate, insecuritate; c) prevenţie operaţională: acceleratori şi detonatori ai conflictului (sărăcia resurselor, afluxul armelor mici, urgenţele sănătăţii publice, decomisionarea militară, imigraţia bruscă sau dislocarea populaţiei, redistribuirea pământului, inflaţia severă, alegeri contencioase etc. Cf. Organizaţia Naţiunilor Unite, Conflict Prevention NHDR Thematic).
4. Antropologia nonviolenţei: ahimsa jaină, karuna budhistă, mila creştină, nonviolenţa ghandiană; stilul de viaţă nonviolent; principiile relativităţii (anekanta).
5. Cercetarea violenţei de către socio-biologie, etologie, psihanaliză, studii media, irenologie, filosofie.
6. Chiar dacă tendinţele succesive ale antropologiei sociale – evoluţionism, funcţionalism, difuzionism, structuralism etc. - nu furnizează teorii sau metode de studiu al practicilor violente, în prezent, violenţa este centrală în teoriile privind natura societăţii, în perspectivă comparativă, interculturală, în studii de caz asupra războiului, violenţei de stat, violenţei sexuale, genocidului, conflictului etnic etc.
7. Reconceperea subiectivităţii ca intersubiectivitate în context postmodern abordează teme precum: alteritate, transcendenţă, responsabilitate, limbă, comunitate, politică, divinitate, futuritate.
8. Pe scară mică, antropologia analizează situaţiile de cauzare, experimentare şi justificare a violenţei (în familii, sate, suburbii, bande, grupuri de luptă, comitete, grupuri de consiliere), pe scară mare, se studiază agresiunea (înnăscută sau nu) inter-specie a omenirii ca întreg. Astfel, violenţa pare să constituie adevăratul secret al vieţii sociale, mai mult decât moartea sau sexualitatea.
9. “Autoantropologia” nu a înlocuit clişeul exotic, colonial după care antropologia se ocupă de “celălalt”. Pentru legitimarea unor abuzuri asupra indigenilor sunt încă invocate opoziţii binare precum: modernitate/tradiţie, civilizaţie/sălbăticie, noi/ei, centru/margine, civilizat/sălbatic, umanitate/barbaritate, avansat/înapoiat, dezvoltat/nedezvoltat, adult/infantil, emancipat/dependent, normal/anormal, subiect/obiect, uman/subuman, raţiune/pasiune, cultură/natură, masculin/feminin, minte/corp, obiectiv/subiectiv, cunoaştere/ignoranţă, ştiinţă/magie, adevăr/superstiţie, stăpân/sclav, bun/rău, moral/păcătos, credincioşi/păgâni, pur/impur, ordine/dezordine, justiţie/arbitraritate, activ/pasiv, bogat/sărac, state-naţiune/spaţii-non-state, puternic/slab, dominant/subordonat, progres/degenerare, ordine/haos, apartenent/alienat, puritate/contaminare (apud Alexander Laban Hinton).
10. Violenţa în societatea românească; anomie, infracţionalitate, devianţă; violenţa (intra)familială; mediatizarea violenţei.
11. Antropologia excluziunii sociale şi violenţa structurală; antropologia alterităţii sociale şi a comensurării sociale; baza socio-biologică şi psihologică evoluţionară a comportamentului violent.
12. Teoria mimetică a violenţei; violenţă şi diferenţă; violenţa rituală; violenţa, cauză eficientă ori finală a formelor sociale.
13. Tipuri de violenţă şi criminalitate în rândul comunităţilor multiculturale; violenţa identităţii; guvernarea globală şi noile războaie; creolizare, hibriditate culturală; conflictele de valoare; criminalitatea informatică.
14. Agresivitatea politică; sociologia regimului totalitar; abuzul de autoritate; justiţia restaurativă, victimologia şi dreptul victimei; ritualuri carcerale; fobia socială.
Metode de învăţământ utilizate: discuţii-conferinţe, analize de tendinţă/de conflict/de caz, dezbateri: priorităţi anti-violenţă româneşti şi internaţionale în actualitate; elaborarea de proiecte şi lucrări de cercetare şi creaţie vocaţională în aria antropologiei violenţei.
Forme de evaluare:
Evaluare continuă proiecte şi participarea la dezbateri (25%); evaluare sumativă prin examen (75%)
Bibliografie
1.Gusti, Dimitrie, 1946, Toward a Realistic and Scientific Conception of Peace
2.Vulcănescu, Romulus, 1970, Etnologia juridică
3.Stahl, Henri H., 1977, Comentarii la sociologia răscoalelor româneşti
4.Caramelea, Vasile, 1971, Rasă, rasism, cultură şi umanism în gândirea antropologică clasică şi contemporană
5.Girard, Rene, 1995, Violenţa şi sacrul
6. Mihu, Achim, 2000, Antropologie culturală
7.Anca, George, 2008, Glose despre ahimsa
8.Riches, David, 1986, The anthropology of violence
9.2007, Online Encyclopedia of Violence
10.Clastres, Pierre, 1994, Archeology of Violence
11.Charny, Israel W, 1994, The Encyclopedia of Genocide
12. Sheper-Hughes, Nancy and Bourgeois, Phillipe, 2004, Violence in War and Peace: an Anthology
CONFLICT RELIGIOS ŞI MEDIERE
Obiective
Înţelegerea naturii şi cauzelor conflictului religios, a procesului medierii şi rezolvării conflictului;
Dezvoltarea abilităţilor de analiză, management, transformare şi rezolvare a conflictului religios;
Capacitatea de diagnoză conflict-toleranţă pentru participarea neutră, ca mediator, la părţile în conflict.
Conţinut
Paradoxul religiei ca sursă de divizare şi conflict, pe de o parte, şi de aspiraţii paşnice şi serviciu compasionat, sacrificial, pe de altă parte. Factori religioşi care generează sau exacerbează conflictul. Factori religioşi care ajută la stingerea conflictului.
Ambivalenţa sacrului. Religie, violenţă, reconciliere. Ce au în comun un terorist religios şi un făcător de pace? Natura conflictului religios. Religia este ceva pentru care merită să lupţi. Conflict tribal, regional, internaţional. “Religia cauzează pace”, dar poate mobiliza la război, cu atacarea ţintelor religioase, ori convertirea duşmanului.
Autoritate, autonomie şi conflict religios. Politizarea religiei, motiv de conflict. Intensitatea politizării este mai mare în religiile monoteiste. Secularizare, revivalism religios, fundamentalism modern. Drepturile omului, conflictul religios şi globalizarea. Geopolitica principalelor religii ale lumii. Valori ultime în “noua ordine mondială”.
Conflictul etnic-religios în interiorul statelor şi în context internaţional. Conflicte etnice şi religioase în Sud-Estul Europei şi în regiunea Mării Negre. Conflictul confesional între protestanţi şi catolici, între musulmani şi hinduşi etc. Islamul în Europa şi în lume. Soldaţi luptând împotriva celor de aceeaşi religie (soldaţii americani provin din 700 de religii). “Război cosmic”. “Pace negativă”.
Era extremismului religios. Mişcări extremiste, escaladarea conflictelor. “Violenţa, o datorie”. De la fanatism la terorism în numele religiei. Război sfânt, pace sfântă. Atacuri suicidare, operaţii-martir. “Spălarea creierelor” şi mişcarea noilor religii. Abuz satanic ritual. Autoritate diabolică. Limitele victimizării.
Religie, conflict şi reconciliere. Contribuţia religiei şi a culturii la medierea păcii şi a conflicturlui. Naraţiune, ritual, context şi simbol. Concilierea religioasă, în acord cu legile statelor dar şi cu principiile de justiţie cuprinse în scripturi (iubire, iertare, reconciliere). Experienţa medierii şi a rugăciunii.
Religia definită ca mediere între finit şi infinit (Hegel). Hristos, mediator între Dumnezeu şi om, dar şi între exorcist şi spiritul rău. Liderul carismatic spiritual ca mediator al conflictelor şi dialogului intereligios. “Demos şi Deus”.
Construcţia religioasă a păcii. Transformarea conflictului prin servicii spirituale. Pacea interioară şi pacea exterioară. Rolurile actorilor religioşi făcători de pace, tipologia activităţilor pacifiste. Textele sacre şi medierea/transformarea conflictului. Iertare şi duşmani. Vindecare şi reconciliere.
Metode de învăţământ utilizate
Discuţii-conferinţe, studii de caz, dezbateri, reconstruiri, jocuri de rol.
Elaborarea de proiecte şi eseuri în aria aprofundării conflictului şi medierii religioase.
Forme de evaluare:
Evaluare continuă prin proiecte, eseuri şi participarea la dezbateri (25%);
Evaluare sumativă prin examen (75%).
Bibliografie
Abu-Nimer, Muhammad. Nonviolence and Peace Building in Islam: Theory and Practice. Gainesville: University Press of Florida, 2003
Appleby, R. Scott. The Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation. Boston, Lanham: Rowman and Littlefield, 2000
Augsburger, David W. Conflict Mediation across Cultures: Patways and Patterns. Louisville: Westminster, John Knox, 1992
Gopin, Marc. Between Eden and Armagheddon The Future of World Religions, Violence, and Peacemaking. Oxford University Press, 2000
Haught, James. Holy Hatred: Religious Conflicts of the 90's. Amherst, 1995
Masterat în universităţi italiene. Bologna: La mediazione nonviolenta dei conflitti: dal locale all'internazionale. Pisa: Gestione dei conflitti interculturali ed interreligiosi. Modena: Pluralismo religioso: identita', conflitti, dialogo tra fedi. Siena: Formazione al dialogo interreligiosa e interculturale, in particolare nella geopolitica dell'area mediterranea.
Powel, Elinor, D. U. The Heart of Conflict: A Spirituality of Transformation. Kelowna, Northstone Publishing, 2003
Tutu, Desmond. No Future Without Forgiveness. New York, Doubleday, 1999
KAIRONOMIE
Întrebările antropologiei asupra naturii umane (cu ochii la tabloul lui Gaugain): de unde venim, ce suntem, încotro mergem?
Metoda biografică (life story) şi alte tehnici etnografice;
Kaironomie. Timp divin, timp eroic, timp uman.
Antropologie estetică: frumuseţea popoarelor şi bucuria de a fi.
Antropomorfismul creaţiei – sacru şi profan.
Poetica sfinţilor, poetica martirilor, poetica popoarelor.
Virginitate vs. maternitate. Castitatea soldaţilor.
Nostratic – antropologie lingvistică.
Medeologie, indoeminescologie, Brahma-Brâncuşi. Antropologie arhetipală.
Daoism şi confucianism în cultura română (Eminescu şi Blaga – daoişti, Maiorescu şi Călinescu – confucianişti)
Antropologia educaţiei:
Kairos. Utraquism. Bi/multiculturaţie. Ciclul vieţii. Ontogenie.
Etnografia copilăriei. Antropologia învăţării.
Profesorul ca duşman. Aculturaţia antagonistă.
Procesul cultural al educaţiei în iziune transculturală.
Literatura-kavya în contextul civilizaţiilor comparate:
Kairos indoeminescologic.
Maha-vakias (mari rostiri) upanişadice.
Supravieţuirea creaţiei cucerite în indo-europenism.
Religie-cultură-civilizaţie.
India în literatura lumii.
Alfabete şi psihoterapie.
Aesthetic Anthropology, 1998, Ed. George Anca, AIME.
Bârlea, Ovidiu, 1971, Poetica folclorică, Univers.
Fochi, Adrian,1980, Estetica oralităţii, Minerva.
Vulcănescu, Romulus, 1979, Dicţionar de etnologie, Albatros.
SOCIOLOGIA RELIGIILOR
Note de curs
Orientări bliografice
Anca, George, 2008 – Sfinţi în Nirvana, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Antim Ivireanu.
Andrei, Petre, 1973- 1983 - Opere sociologice, vol.I-IV, Bucuresti, Editura Academiei R.S.Romania.
Banciu, Dan, 1995 -Sociologie juridica, Bucuresti, Editura Hyperion.
Bădescu, Ilie,2005 Noopolitica: Sociologie noopolitică. Teoria fenomenelor asincrone: Încercări de reconstrucţie creştină în sociologie şi în geopolitică, Ed.Ziua
Băncilă, Vasile, 1995 - Lucian Blaga, energie românească, Ed.Marineasa
Blaga, Lucian, 1974-1995 – Opere, 14.vol., Minerva.
Bondrea, Aurelian, 2003 - Sociologia culturii, Editura Fundaţiei România de mâine.
Boudon, Raymond (coord.), 1997 - Tratat de sociologie, Bucuresti, Editura Humanitas.
Buzărnescu, Ştefan, 2007 – Doctrine sociologice comparate, Universitatea de Vest, Timişoara.
Chelcea, Septimiu; Marginean, Ioan; Cauc, Ion, 1998 - Cercetarea sociologica.
Constantinescu, Virgil, 2008 – Sociologie rurala, Romania de Maine
Costea, Ştefan (coord), 2000 - Istoria sociologiei româneşti, România de mâine.
Cioran, Emil, 1997, Exerciţii de admiraţie: Eseuri şi portrete, Humanitas.
Crainic, Nichifor, 1940 - Nostalgia paradisului: eseuri filosofice, Ed.Cugetarea-Georgescu Delafras, 1994, ed. Moldova, Iaşi.
Cuciuc, Constantin, 2007 – Sociologia religiilor, România de mâine.
Culianu, I. P., 1995 – Crizele dualiste ale Occidentului, Nemira.
David, Aurel, 2008 – Doctrine şi strategii de securitate, România de mâine.
Dharma hindusă, 2003, ed. Bibliotheca, Târgovişte.
Dungaciu, Dan - Sociologia religiei – religie şi multiculturalism, Bucureşti.
Durkheim, Emile, 1974 - Regulile metodei sociologice, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
Durkheim, Emile, 1995 – Formele elementare ale vietii religioase, Iasi, Ed. Polirom
Eliade, Mircea, 2000 – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers enciclopedic, 1990, - Profetism românesc, 2 vol., Ed. Roza Vânturilor.
Eliade/Culianu, 1995 – Dicţionar al religiilor, Humanitas
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, trad., introducere şi note pr. prof.D.Stăniloae, vol.1-5, Ed.Harisma, Buc.,1993-1995; vol.6, colecţie coordonată de pr.dr. Vasile Răducă, Ed.Humanitas, Buc., 1997; vol.7-8-9, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1980;
Gavriluţă, Nicu, 1998 – Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase, Polirom.
Georgiu, Grigore, 1997 – Natiune, cultura, identitate, Bucuresti, Ed. Diogene
Gheorghe, M, 2004 - Religie şi schimbare socială în România, Axis, 2004
Girard, Rene,1995 – Violenţa şi sacrul, 2006 – Prăbuşirea Satanei, Nemira.
Goodman, Norman, 1998 – Introducere in sociologie, Bucuresti, Editura Lider.
Goswami, S.D., 1993 - Introducere în literatura vedică, Govinda.
Guitton, Jean, 1992 – Dumnezeu şi ştiinţa, Ed.Harisma.
Gusti, Dimitrie, 1968-1995 –Opere, vol.I-VII, Bucuresti, Ed. Academiei
Herseni, Traian, 1982 – Sociologie. Teoria generala a vietii sociale, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
Ignaţiu de Loyola,1996 – „Exerciţii spirituale”, Ed.Polirom.
Ilut, Petre, 1997, Abordarea calitativa a socioumanului, Iasi, Ed. Polirom
Ionescu, Ion, I.; Stan, Dumitru, 1997 – Elemente de sociologie, Iasi, Ed. Universitatii “Al.I. Cuza”
Ionescu, Nae, 1924-1925, Filosofia religiei, curs, Ed. Eminescu, 1998
Itu, Mircea, 2004 – Filosofia şi istoria religiilor, România de mâine
Jansma, Rudi, 2009 – Introducere în jainism, Târgovişte, Bibliotheca.
Lallement, Michael, 1997-1998 - Istoria ideilor sociologice, vol.I-II, Bucuresti, Ed. Antet.
Linton, Ralph, 1968 - Fundamentul cultural al personalitatii, Bucuresti, Ed. Stiintifica.
Mânzat, Ion, 1997 - Psihologia credinţei religioase, Editura Ştiinţifică şi Tehnică.
Mihăilescu, Vintilă, 2007 – Antropologie. Cinci introduceri, Polirom.
Mihălcescu, I, 1941 – „Francmasoneria. Teologia luptătoare”, Buc., 1941;„Teologia luptătoare”, Ed.Episcopieie Romanului şi Huşilor, 1994
Meslin, Michel, 1998 - Ştiinţa religiilor, Humanitas.
Mihu, Achim, 1992 – Introducere in sociologie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia.
Mladin, Nicolae, 1997 - Doctrina despre viaţă a profesorului Nicolae Paulescu, Ed.Periscop, Iaşi.
Nistor, Mihai, 1982 – Dicţionar de religiologie, Iaşi, Universitatea “A.I. Cuza”.
Noica, Constantin, 1993 - Modelul cultural european, Ed.Humanitas.
Petrescu, Camil, 1988 – Doctrina substanţei, 2 vol., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Purna, S., 1995 – Elemente de yoga, Rao.
Rădulescu-Motru, Constantin, 2005-2006 - Opere alese, vol.I-II, Ed.Academiei Române.
Riviere, Claude, 2000 - Socio-antropologia religiei, Polirom, 2000.
Riviere, J., 1996 – Istoria doctrinelor esoterice, Symposion
Rugăciunea în Biserica de Răsărit, 1996, Ed.Polirom.
Russu, I.I., 1989 – „Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică”, Ed. Academiei.
Sandu, Dumitru, 1996 – Sociologia tranzitiei. Valori si tipuri sociale in Romania, Bucuresti, Ed. Staff
Serafim, Radu-George, 2009 – Oglindire întru românism ca rânduială şi nedumerire, Bucureşti, Artprint.
Stahl, Henri, H., 1974 – Teoria si practica investigatiilor sociale, vol.I-II, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
Stăniloae, Dumitru,1998, Ortodoxie şi românism, Ed.Albatros.
Studii weberiene, 1995, Ed.Clusium, Cluj-Napoca
Tănăsescu, Florian , 2000 - Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine
Vach, Joachim, 1997 - Sociologia religiei, Polirom, 1997
Vlasceanu, Lazar, 1986, Metodologia cercetarii sociale. Metode si tehnici, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
Voinea, Maria, 1996 - Psihosociologia familiei, Bucuresti, Ed. Universitatii Bucuresti.
Weber, Max, 1995 - Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti, Ed. Humanitas
Wiloson, Bryan R, 200 - Religia din persectivă sociologică, Trei, 2000
Zamfir, Catalin; Vlasceanu, Lazar, 1993, Dictionar de sociologie, Bucuresti, Ed. Babel.
Vulcănescu, Mircea, 2004 - Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Humanitas.
Jean-Paul Willaime, Jean-Paul, 2001: Sociologia religiilor, Institutul European, Iaşi.
Max Weber şi religia
religia ca sursă de schimbare socială – semnificaţia “individului puternic” ca teorie a istoriei – folosirea religiei pentru a legitima puterea şi structurile puterii – homo-hermeneut – ortodoxia şi antrepriza – Confucius şi capitalismul
Concepte cheie: protestantism, capitalism,calvinism, carismă, etică, individualism, cauţiune socială, Martin Luther, Jean Calvin.
Referinţe suplimentare:
Selfe and Starbuck (1998) Access to Sociology: Religion – Use the Index also p 32 – 7
Haralambos and Holbourn (1995) Sociology: Themes and Perspectives p 459 - 62
Taylor et al. (1996) Sociology in Focus p 504 - 6
O’Donnell (1997) Sociology 4th edition p 531 – 33
Moriyuki Abukuma: “A Weberian Sociology of Religious Experience” (experienţa religioasă este recunoaşterea subiectivă a valorii sacre; experienţa religioasă este charisma). Referinţe:
Kant, Immanuel .
1993 Critique of Pure Reason. Translated by Meiklejohn and Edited by Vasilis Polities. London: Everyman's Library
James, William.
Weber, Max
The religion of China: Confucianism and Taoism
The religion of India; the sociology of Buddhism and Hinduism
The sociology of religion
The Protestantism ethic and the spirit of capitalism
Ancient Judaism
Max Weber on capitalism, bureaucracy and religion
1946b "Science as a Vocation." In From Max Weber: Essay in Sociology. Edited and Translated by Hans H. Gerth and C. Wright Mills. New York: Oxford University Press, pp. 129-158
1946c "The Social Psychology of the World Religions." In From Max Weber: Essay in Sociology. H. H. Gerth and C. W. Mills (ed) New York: Oxford University Press. Originally: (1920) 1972 'Einleitung,' in GARS, Vol. 1.
1946e "Religious Rejections of the World and Their Directions." From Max Weber: Essay in Sociology. H. H. Gerth and C. W. Mills (ed) New York: Oxford University Press. Originally: (1920) 1972 'Zwischenbetrachtung,' in GARS, Vol. 1.
1949 The Methodology of the Social Sciences. Translated and Edited by Edward A. Shils and Henry A. Finch. New York: The Free Press. Originally: (1922) 1973 in J. Winckelmann (ed.) Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre,: Tübingen: J. C. B. Mohr
1963 The Sociology of Religion. Translated by Ephraim Fischoff. Boston: Beacon Press.
1968 Economy and Society. Edited by G. Roth and C. Wittich. New York: Bedminster Press. Originally: (1921) 1976 Wirtschaft und Gesellschaft, ed. Johannes Winckelmann, Tübingen: Mohr.
1973 "Uber einige Kategorien der verstehenden Soziologie,' in Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre, J. Winckelmann (ed) 4th ed, Tübingen: J. C. B. Mohr
Jaspers, Karl. Three essays: Leonardo, Descartes, Max Weber
Emil Durkheim şi religia
Studierea religiei în societatea pluralistă modernă într-un mod comparabil cu studiul durkhemian al religiei în societatea primitivă (Francis Westley).
Talcott Parsons şi interesul revitalizat pentru Durkheim prin contribuţiile lui R. Bellah, K. Burke, P. Berger, C. Geertz.
Dumnezeu ca simbol al societăţii. Naţiunea ca “entitate sacră”(Durkheim). Totemism (Frazer, Goldenweiser, Durkheim, Freud, van Gennep, Levi-Strauss). Conceptul de religie civilă. Noţiunea de sacru/profan.
Bellah, Robert, ed. Emile Durkheim on Morality and Society. Chicago: University of Chicago Press, 1973.
Berndt, Ronald M. "Australian Religions: An Overview." Encyclopedia of Religion. Edited by Mircea Eliade. 1987 ed.
Durkheim, Émile. The Elementary Forms of the Religious Life. Translated by Joseph Ward Swain. London: George Allen & Unwin Ltd., 1915.
Fenton, Steve; with Reiner, Robert; and Hamnett, Ian. Durkheim and Modern Sociology. Cambridge: Cambridge University Press, 1984.
van Gennep, Arnold. L'état actuel du problème totémique. Paris, 1920.
Giddens, Anthony. Durkheim. Sussex: The Harvester Press, 1978.
Godlove, Terry F., Jr. Religion, Interpretation and Diversity of Belief. Cambridge: Cambridge University Press, 1989.
Hall, Robert T. Emile Durkheim: Ethics and the Sociology of Morals. Contributions to Sociology, No. 69. New York: Greenwood Press, 1987.
Jones, Robert Alun. Emile Durkheim: An Introduction to Four Major Works. Beverly Hills: Sage Publications, 1986.
LaCapra, Dominick. Emile Durkheim: Sociologist and Philosopher. Chicago: University of Chicago Press, 1985.
Lukes, Steven. Émile Durkheim: His Life and Work. A Historical and Critical Study. London: Allen Lane/The Penguin Press, 1973.
Mestrovic, Stjepan G. Emile Durkheim and the Reformation of Sociology. Totawa, NJ: Rowman & Littlefield, 1988.
Nandan, Yash. The Durkheimian School: A Systematic and Comprehensive Bibliography. Westport, Conn.: Greenwood Press, 1977.
Nandan, Yash. Emile Durkheim: Contributions to L'année sociologique. New York: Free Press, 1980.
Nisbet, Robert. The Sociology of Emile Durkheim. New York: Oxford University Press, 1974.
Parsons, Talcott. "Durkheim, Émile." International Encyclopedia of the Social Sciences. 1968
Parsons, Talcott. The Structure of Social Action. A Study in Social Theory with Special Reference to a Group of Recent European Writers. New York: McGraw-Hill Book Co., Inc., 1937 [2nd ed., 1949].
Pearce, Frank. The Radical Durkheim. London: Unwin Hyman, 1989.
Pickering, W. S. F., ed. Durkheim on Religion: A Selection of Readings with Bibliographies. London: Routledge & Kegan Paul, 1975.
Pickering, W. S. F. Durkheim's Sociology of Religion: Themes and Theories. London: Routledge & K. Paul, 1984.
Poggi, Gianfranco. Images of Society: Essays on the Sociological Theories of Tocqueville, Marx and Durkheim. Stanford, CA: Stanford University Press, 1972.
Schoffeleers, Matthew, and Meijers, Daniel. Religion, Nationalism and Economic Action: Critical Questions on Durkheim and Weber. Assen, The Netherlands: Van Gorcum, 1978.
Seger, Imogen. Durkheim and His Critics on the Sociology of Religion. Monograph Series, Bureau of Applied Social Research. [New York]: Columbia University, 1957.
Thompson, Kenneth. Emile Durkheim. Chicherster: Tavistock Publications, 1982.
Tiryakian, Edward A. "Introduction to a Bibliographical Focus on Emile Durkheim." Journal for the Scientific Study of Religion 3 (1964)
Turner, Stephen P. The Search for a Methodology of Social Science: Durkheim, Weber, and the 19th-Century Problem of Cause, Probability and Action. Dordrecht, Holland: D. Reidel Pub. Co., 1986.
Wallwork, Ernest. Durkheim: Morality and Milieu. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1972.
Westley, Francis. The Complex Forms of the Religious Life: A Durkheimian View of New Religious Movements. Chico, CA: Scholars Press, 1983.
Wolff, Kurt H. Emile Durkheim, 1858-1917. A Collection of Essays, with Translations and a
Bibliography. Columbus, Ohio State University Press [1960].
Apud: Elliot, Joel. Durkheim and Religion. An Annotated Bibliography, 1990/1999 (online)
René Girard şi religia
Triunghiul subiect-obiect-model – mecanismul dorinţei mimetice – contagiunea rivalităţilor – triunghiul mimetic şi omnipotenţa rivalului – identitatea între violenţă şi mimesis – circularitatea exponenţială şi distrugătoare a răzbunării – întoarcerea violenţei colective născută dintr-o criză paroxistică a diferenţelor asupara unuia singur – criza sacrificială – victima emisar – Dumnezeul victimelor – violenţa substituită sacrului – mimesis şi morfogeneză – sunt evangheliile mitice? - opera lui Girard, nouă cheie a hermeneuticii biblice.
Deceit, Desire, and the Novel: Self and Other in Literary Structure. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1965.
Violence and the Sacred. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1977.
Things Hidden since the Foundation of the World. Research undertaken in collaboration with Jean-Michel Oughourlian and Guy Lefort. Stanford, CA: Stanford University Press, 1987.
"To Double Business Bound": Essays on Literature, Mimesis, and Anthropology. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1978.
The Scapegoat. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1986.
Job: The Victim of His People. Stanford, CA: Stanford University Press, 1987.
A Theater of Envy: William Shakespeare. St. Augustine's Press, 2004.
The Girard Reader. Edited by James G. Williams. New York: Crossroad, 1996.
I See Satan Fall like Lightning. Maryknoll, NY: Orbis Books, 2001.
Celui par qui le scandale arrive: Entretiens avec Maria Stella Barberi. Paris: Brouwer, 2001. Paper, 192 pages.
Oedipus Unbound: Selected Writings on Rivalry and Desire. Edited by Mark Anspach. Stanford, CA: Stanford University Press, 2004.
Evolution and Conversion: Dialogues on the Origins of Culture. With Pierpaolo Antonello and Joao Cezar de Castro Rocha. London: T&T Clark/Continuum, 2007.
Achever Clausewitz. Carnets Nord, 2007.
Anorexie et désir mimétique. Herne, 2008.
Mimesis & Theory: Essays on Literature amd Criticism, 1953-2005. Edited with an Introduction by Robert Doran. Stanford, CA: Stanford University Press, 2008.
Alison, James. Undergoing God: Dispatches from the Scene of a Break-in. New York: Continuum, 2006. Paperback: 160 pages.
Bandera, Cesáreo. The Sacred Game: The Role of the Sacred in the Genesis of Modern Literary Fiction. University Park, PA: Penn State University Press, 1994.
Bartlett, Anthony. Cross Purposes: The Violent Grammar of Christian Atonement. Valley Forge, PA: Trinity Press International, 2001.
Dumouchel, Paul, ed. Violence and Truth: on the Work of René Girard. Stanford, CA: Stanford University Press, 1988.
Fleming, Chris. René Girard: Violence and Mimesis. (Series: Key Contemporary Thinkers.) Cambridge, Eng.: Polity Press, 2004.
Hamerton-Kelly, Robert G. The Gospel and the Sacred: Poetics of Violence in Mark. Minneapolis: Fortress Press, 1994
Marr, Andrew. Tools for Peace: The Spiritual Craft of St. Benedict and René Girard. iUniverse, Inc., 2007.
McKenna, Andrew J, ed. René Girard and Biblical Studies. Semeia: an experimental journal for biblical criticism, No. 33. Decatur, GA: Scholars Press (for the Society of Biblical Literature), 1985.
McKenna, Andrew J. Violence and Difference: Girard, Derrida, and Deconstruction. Chicago: University of Illinois Press, 1992.
Oughourlian, Jean-Michel. The Puppet of Desire: The Psychology of Hysteria, Possession, and Hypnosis. Stanford, CA: Stanford University Press, 1991.
Swartley, Willard M., editor. Violence Renounced: René Girard, Biblical Studies, and Peacemaking. Response by René Girard and Foreward by Diana M. Culbertson. Telford, PA: Cascadia Publishing House, 2000.
Williams, James G. The Bible, Violence, and the Sacred: Liberation from the Myth of Sanctioned Violence. Foreword by René Girard. Valley Forge, PA: Trinity Press International, 1995, 1991.
Wright, N. T. Christian Origins and the Question of God. Minneapolis: Fortress Press. Vol. 1: The New Testament and the People of God (1992, 535 pages). Vol. 2: Jesus and the Victory of God (1996, 741 pages). Vol. 3: The Resurrection of the Son of God (2003, 817 pages).
Curs introductiv: Structură. Definiţii. Religii abrahamice – creştinism, islamism, iudaism (e.g. “Hristos în celulă”). Religii indiene - hinduism (e.g. dharma, bhakti), buddhism (e.g.Milarepa). Jainism (e.g. ahimsa). Taoism. Confucianism. Shinto. Etno-religii. Altele (e.g. ştiinţa creştină, religie socială).
I. Modalităţi de abordare a vieţii religioase. A. Trăirea scarului de către credincioşi. B. Preocupări teoretice în legătură cu religia. C. Studierea empirică a religiozităţii. 1. Factori care au stimulat studierea empirică a religiozităţii. 2. Psihologia religiei. 3. Sociologia religiilor.
II. Fenomenul religios. A. Sacrul. 1. Semnificaţia sacrului. 2. Caracteristici ale sacrului.3. Manifestarea sacrului în profan. 4. Ritualuri de trecere. B. Religia. 1 Sensuri etimologice.2. Teorii despre originea şi esenţa religiei 3. Definiţii ale religiei. C. Religiozitatea. 1. Credinţa. 2. Practica religioasă. 3. Dimensiunea teoretică a religiei. 4. Modele de religiozitate.
III. Comunităţi religioase. A. Specificul comunităţilor religioase. 1. Comunităţi naturale şi elective. 2. Comunităţi religioase exemplare şi anodine. B. Structura comunităţilor religioase. 1. Integrarea în comunităţile religioase. 2. Trăinicia comunităţilor religioase. 3. Conducătorii comunităţilor religioase. 4. Relaţiile religioase. 5. Toleranţa religioasă.
IV. Religia în viaţa societăţii. A. Factori care influenţează religiozitatea. B. Rolul religiei în societate. 1. Mântuirea sufletului şi caritatea socială. 2.Religie şi morală. 3. Economie şi religie. 4. Politică şi religie. C. Religie şi modernitate. 1. Libertate religioasă. 2. Pluralismul religios. 3. Laicizare/Secularizare (Constantin Cuciuc).
Obiectul definitoriu al sociologiei religiei este studiul practicilor, structurilor sociale, fundamentelor istorice, dezvoltării, temelor universale şi al rolului religiei în societate. Tipologia weberiană include eclesii, denominaţii, culte ori secte. Comparativ, antropologia religiei implică studiul instituţiilor religioase în relaţie cu alte instituţii sociale, precum şi compararea credinţelor şi practicilor religioase de-a lungul şi de-a latul culturilor. “Sociologia religiei studiază modul în care transcendentul (sacrul, divinul, prezenţa lui Dumnezeu) se manifestă în viaţa societăţii şi a comunităţilor de credincioşi” (Constantin Cuciuc).
Seminar introductiv: Teme: dialogul teologiei sociale cu sociologia religiei; este religia un parazit al societăţii? (potrivit argumentelor studenţilor: dimpotrivă); ciocnirea civilizaţiilor ca profeţie care se îndeplineşte de la sine; teorema lui Thomas (“dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt reale în consecinţele lor”).
În discuţie: “Noi, ortodocşii suntem puţini, dar suntem biserica întreagă” (Ilie Cleopa).
“Preabunul meu Dumnezeu, izbăveşte-mă de la felul acesta posac, mai curând rece, de a medita la tine” (Thomas Morus, osândit la moarte, în Turnul Londrei, la 1535).
“L'imortalite de l'ame est une chose qui nous importe si fort...” (Blaise Pascal, “Necessite d'etudier la religion”, în Pensees).
La chiesa cattolica definisce locuzione interiore il raporto che nasce tra il cuore dell'uomo e l'ascolto della parola di Dio.
“Dreptul de a face yoga” (Milarepa)
Cărţi: Contractul social – Jean Jacques Rousseau; Elementary Forms of Religious Life – Emile Durkheim; The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism - Max Weber; Nostalgia paradisului – Nichifor Crainic; The sociology of religion in Eastern and Central Europe. M. Tomka: L'Europe Centrale doit relever le defi de la reintegration de la religion et de l'Eglise dans la societe... Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie de Dyonisios Forasiotis (polemică – fake it till you make it – cu hinduismul). De Constantin Cuciuc: Fenomenul religios contemporan; Religii noi în România; Regatul martorilor lui Iehova; Sondaj cu caracter socio-antropologic şi etologic; Sociopsihologia religiei. Conştiinţă şi libertate; Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România (cu C-tin Dupu). De George Anca: Indoeminescology; Haos, temniţă şi exil; The Buddha; Manuscrisele de la Marea Vie; Apocalipsa indiană; Literary Anthropology“; Planul lui Dumnezeu” şi “Grădina Maicii Domnului”;Paraclis; Sonete din Ocult; Sfinţi în Nirvana; Mantra Eminescu; Astă-seară se joacă Noica; Master Violenţă; Bibliosofie; Gnosticul avatar.
Edituri şi reviste religioase din România şi din lume.
Posibile cercetări de sociologia religiilor asupra unor evenimente la zi:
uciderea a 30 de creştini în statul Orissa, India;
pelerinaj pe Calea Sfinţilor, între Biserica Sfântul Spiridon Cel Nou, din Bucureşti, după moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou şi delegaţia cu moaştele Sfântului Apostol Pavel;
distrugerea a 100 de monumente din Cimitirul Evreiesc din Bucureşti;
minciuni despre Dumnezeu spuse de părinţi copiilor (“te vede şi te pedepseşte dacă eşti rău”);
tranzacţie imobiliară frauduloasă între mănăstirea Vatopedi de pe Muntele Atos şi statul grec;
site-ul “Christian Nymfos”, tradus tendenţios cu “Nimfomanele creştine”;
suspendarea de către Vatican a episcopului John Thattungal, de 58 de ani, din dioceza Kochi, India, pentru a fi adoptat o femeie de 26 de ani (“cu puteri spirituale”);
verbiaj religios/satanic în polemica electorală;
revista presei socio-religioase.
Motto 1: “Oamenii n-au avut la început alţi regi decât zeii şi nici alt guvernământ decât cel teocratic” (Jean-Jacques Rousseau)
Motto 2: “Noţiunea de forţă religioasă este prototipul noţiunii de forţă în general” (Emile Durkheim).
Sociologia religiilor. Sem. I, 28 ore curs, 14 ore seminar. Vineri /9.00-10.20, 10.30-11.50, sala 107.
Valori, fapte, funcţii, instituţii religioase.
1. Religiologie. Religia studiată de psihologie, istorie, antropologie, sociologie. Interdisciplinaritate.
2. Experienţă subiectivă, fenomen social. Religiozitate, atitudini şi comportamente religioase.
3. Credinţe şi practici. Identitate religioasă, confesională şi etnică. Credinţele şi schimbarea socială. Doctrină-credinţe. Biserici tradiţionale-secte. Substitute ale religiei, e.g. astrologie.
4. Instituţia religioasă. Secta. Instituţii confesionale. Societatea religioasă.
5. Impactul social asupra religiei şi religiozităţii. Pluralism. Forme sociale, caracteristici individuale.
6. Funcţiile religiei. Etică religioasă. Axiologie religioasă. Comportamente sociale şi religioase.
7. Secularizare. Specificităţi istorice şi culturale. Indiferentism religios.
Politică-religie. Stat-biserică. Partide şi sindicate confesionale. Instrumentalizarea religiei.
Tematica de seminar: 1. Culte religioase din România 2. Formaţiuni şi grupuri religioase din România după 1989 3.Obiectul sociologiei religiilor 4. Sacrul 5. Comunităţile religioase 6. Relaţia Biserică-societate.
Socio-antropologia sacrului.
Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu (Sfinţii Părinţi)
Lat. Sacrum (zeiesc) sacer (preot), sanctum (aparte), cf. gr. hagios, ebr. qadash, polynesiană tapu (tabu), arabă haram
Numen (putere misterioasă), cf. sanscrită brahman, melanesiană mana, germană veche haminja.
Religia: conştiinţa de a fi absolut dependent de Dumnezeu (Friederich Schleiermacher). Întemeierea pe o realitate sacră a priori (Rudolf Otto). Sacrul este societatea însăşi (Emile Durkheim). Sacrul (infinit) nu se limitează la experienţa unui obiect finit (Max Scheler).
Lat. profanus ( înainte / în afara templului; fanum, templu).
Mircea Eliade, Sacru şi profan (1. Spaţiul şi sacralizarea lumii 2. Timpul sacru şi miturile 3. Sacralitatea naturii şi religia cosmică. 4. Existenţa umană şi viaţa sanctificată).
“Satan reprezintă o piesă esenţială a sistemului creştin; or, dacă el este o fiinţă impură, nu este şi o fiinţă profană” (Emile Durkheim)
“Elementul important din perspectivă practică în ceea ce priveşte evoluţia unei religiozităţi către o religie a Cărţii – fie în sensul deplin al cuvântului, adică dependenţa absolută faţă de un canon socotit sacru, fie într-un sens mai slab, potrivit căruia normele sfinte, fixate în scris, reprezintă criteriul decisiv de orientare, ca de exemplu cele din Cartea Egipteană a Morţilor – este evoluţia educaţiei clericale de la stadiul cel mai vechi, pur harismatic, la formaţia literară.” (Max Weber)
Sociology of religion, vol.60, 1999. The Sociology of American Religion, 1962. Sociologie du Christianisme, 1964. Sociologia de la religion, 2008. Islam in the French sociology of religion, 1995.
Cristian Bădiliţă, Sacru şi melancolie, Dacia, 2007. Aurel Codoban, Sacru şi Ontofanie, Polirom, 1998. Marius Vasileanu, În căutarea Duminicii.Sacru şi profan în epoca foiletonistică, Paralela 45, 2008, Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului. Muntele sacru al dacilor, Ştefan, 2008.
Seminar
(Auto)observarea relaţiei personale cu sacrul. Studenţi: comunic cu Dumnezeu prin rugăciune; avem nevoie de religie; democraţia a dat la o parte religia.
Media-religie: pariu pe existenţa lui Dumnezeu (cota 4 – 1); forum catolico-musulman la Vatican, “Dragostea de Dumnezeu, dragostea de aproape”; 2008 - afro-americani în Ebenezer Baptist Church, unde a predicat Martin Luther King, jublilaţie pentru Obama ales preşedinte al SUA - “Even in the last days we felt we will never see this hour. But there is a God”; Life Itself As A Modern Religion (Charles Blaise); 20 million Americans are cult members (“Find out whether the groups in question are known to the FBI”); Monseniorul Witton Daniel Gregory: “Dacă Obama la Casa Albă este ca prezenţa primului om pe Lună, s-ar putea întâmpla acelaşi lucru cu Sfântul Scaun./.../ Alegerea unui papă negru este cu siguranţă posibilă”; (forum/”Cotidianul”:) “Albii au devenit nişte biete oi neroade duse la păscut de păstori galbeni ori de abanos” (sinuciderea rasei albe?)
Invocaţie (rugăciuni în diferite religii): OM / Medităm la splendoarea glorioasă / a divinului dătător de viaţă. / Fie ca el însuşi să ne lumineze minţile. / OM (Gayatri Mantra, hinduism); Laudă Lui, Exaltatului, Arahant-ului, Iluminatului. / În Buddha caut adăpost. / În Normă caut adăpost. / În Ordine caut adăpost. (Khuddaka Patha, budhism); În numele lui Dumnezeu, Binefăcătorul, Îndurătorul. / Lăudat fie Dumnezeu, Domnul Lumilor, / Binefăcătorul, Îndurătorul, / Ţiitorul Zilei Judecăţii. / Numai Ţie ne închinăm; / Numai Ţie îţi cerem ajutor. / Arată-ne calea dreaptă: / Calea celor pe care Tu i-ai binevoit; nu a celor ce Ţi-au dobândit mânia, nici a celor ce se rătăcesc. (Coran 1: Al-Fatihah); Hallowed be Thy name. / Thy kingdom come, Thy will be done, / on earth as it is in heaven. / Give us this day our daily bread; / And forgive us our debts, / as we also have forgiven our debtors. / And lead us not in temptation, / but deliver us from evil. (Bible, Matthew 6.9-13: The Lord's Prayer / Tatăl nostru - creştinism); Glorificat şi sanctificat fie numele mare al lui Dumnezeu în lumea pe care el a creat-o după voia sa. Fie ca el să-şi întindă împărăţia în timpul vieţii şi zilelor tale, întru viaţa întregii case a lui Israel, repede şi curând; şi spune: Amin. (Kaddish, iudaism); Tatăl nostru, al tău este universul, a ta este voia, / Dă-ne pace, fă sufletele oamenilor paşnice. / Tu eşti tatăl, alungă tot răul din calea noastră. (Nuer, Sudan / religii africane tradiţionale); Cu bucurie Domnului Înţelept! / Slăvit fie gândul, slăvit cuvântul, / Slăvita este fapta sanctului Zarathustra! // Supus mă rog, / cu mîinile ridicate pentru ajutor: / Întîi, o Doamne, a-mi plini toate faptele / Cu Dreptatea Spiritului binefăcător, / Cu înţelepciunea Gândului Bun, / astfel a sluji Sufletul Creaţiei. (Avesta, Yasna 28.1, zoroastrianism); Mă plec spre Arhants, fiinţele umane perfecte, oameni îndumnezeiţi. / Mă plec spre Siddhas, liberate suflete fără trup, Doamne. / Mă plec spre Acharyas, maeştri şi capi ai congregaţiilor. / Mă plec spre Upadhyayas, învăţători spirituali. / Mă plec nevoitorilor spirituali din univers, Sadhus. (Namokar Mantra, jainism); El este singura Fiinţă Supremă; a eternei manifestări; / Creator, Realitate Imanentă; Fără Teamă, Fără Răutate; Formă Fără Timp; Neîncarnată; Existentă în Sine; / Realizată prin graţia sanctului Guru (Adi Granth, Japji p. 1: The Mul Mantra, sikhism); Cerul mă binecuvântă, pământul mă binecuvântă; / Sus în Ceruri, fac Spiritele să danseze; / Pe Pământ, fac oamenii să danseze (Dansul Colibei, Religii native americane); Fie vorbele gurii mele / şi meditaţia inimii mele / primite vederii tale, o Doamne, / Stâncă şi salvare a mea (Biblia, Psalmul 19.14, iudaism şi creştinism).
Acatistul Rugului Aprins de Sandu Tudor / Agaton / Daniil, 1948. Imn Acatist. Maica Domnului: Rugăciunea Întrupată, Urzitoare de nesfârşită rugăciune, Măsura a opta a Împărăţiei din noi, salt isihast, Roadă crescută de filocalie, Milostivire prin care Hristos ni s-a dăruit, Împărtăşanie de cuvânt din întruparea lui Dumnezeu, Osia Cerului cu Luceafărul Înţelesului, Muzică negrăită a celei de-a doua naşteri, Safir al cerului pe inima noastră picurat, Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă, Preabinecuvântată Mireasă. Rugăciunea, spunea părintele Daniil, are şapte trepte: 1.rugăciunea orală ( a gurii) 2. rugăciunea minţii 3. rugăciunea minţii în inimă 4. rugăciunea inimii 5. rugăciunea văzătoare sau contemplativă 6. Rugăciunea curată 7. Rugăciunea curată sau în extaz.
Curs
Cursuri americane de sociologie. Aplicarea microcomputerului. Statistică elementară / avansată. Emoţii culturale. Violenţa în societatea americană. Teoria sociologică clasică, cu specială referinţă la originile ei europene – e.g. Comte, Saint-Simon, Marx, Spencer, Durkheim, Simmel şi Weber. Teoria sociologică contemporană – funcţionalism, sociologia conflictului, interacţionism, sociologii radical-critice, analiză de sisteme, şi perspective fenomenologice. Sociologia politică a globalizării şi rezistenţei. Comportare deviantă. Sine şi identitate. Societăţi asiatice. Schimbare socială. Sociologia religiilor – bazele sociale ale religiei, instituţiile religioase şi viaţa lor organizaţională modernă; analiză comparativă şi teorii ale comportamentului religios; instituţii religioase, reprezentanţii lor, conflictul religios, şi legea publică. Muncă şi loc de muncă. Clasă socială şi inegalitate. Profesionişti în societate. Sociologia îmbătrânirii. Aspecte sociale ale morţii. Rasă şi relaţii etnice. Criminologie. Metode cantitative de cercetare în sociologie – proiectarea experimentelor, anchete şi studii panel, scale, proceduri multivariate de analiză a datelor pe computer. Metode calitative în cercetarea sociologică – cercetare de teren, probleme ale observării participantului şi intervievării; analiză de document; tipologia construcţiei; interpretarea şi prezentarea datelor calitative. Seminar: cercetare sociologică – studii avansate în metodologia cercetării comportamentale; ancheta, experimentul, analiza; probleme de interpretare, tehnici de scalare, modele, simulare, analiză de date pe computer, aplicare supravegheată a metodelor. Aplicarea metodelor sociologice. Analiza de conţinut. Probleme critice în sociologie – sociologia ca ştiinţă socială şi ca profesiune.
Religia în societate: o sociologie a religiilor. I.Introducere în sociologia religiilor. I.1. Perspectiva sociologică (e.g. caracteristicile religiei; “magia” aplicată). I.2 Sursele religiei ( e.g. revelaţia ca origine; explicaţia cunoaşterea-naturală-a-lui-Dumnezeu) II Organizarea socială a religiei II.3 Religia ca fenomen de grup. II.4 Continuum-ul biserică-sectă al organizării religioase II.5 A deveni religios (e.g. socializarea religioasă; convertirea religioasă; deconvertirea; deprogramarea) II.6 Conflictul religios (e.g. teorie, istorie, conflict intrareligios). III Religia în societate III.7 Religie şi politică (e.g. religia civilă) III.8 Fundamentalismul religios (e.g. protestant, evreiesc, islamic) III.9 Religie şi economie III.10 Religie şi sistem de clasă III.11 Femeile şi religia IV Religia în America IV.12 Dezvoltări istorice majore IV.13 Religia neagră şi cea nativă americană IV.14 Societatea denominaţională (e.g. familii denominaţionale majore, fenomenul megabisericii, viabilitatea continuă a denominalismului IV. 15 Viitorul religiei (e.g. dilemele romano-catolicismului, continuitate în funcţiile tradiţionale ale religiei, conflictul asupra scopului religiei).
Ion Mânzat, Psihologia credinţei religioase. Transconştiinţa umană, Editura Ştiinţă & Tehnică, 1997. Prefaţă de Alexandru Surdu . Religiologia şi psihologia religiilor. I.Orizontul teoretico-metodologic al psihologiei religiei (origini, concepte, omul ca fiinţă, mitul şi realitatea istorică a lui Hristos, Adam – copie ratată a divinului) II. Istoria religiilor dezvăluie psihologia arhetipurilor fundamentale (drumul spre centru, marile religii occidentale – orfism, iudaism, creştinism, marile religii orientale – hinduism, budhism, islamism, maniheism, religia tracilor şi a geto-dacilor) III. Transcenderea şi cosmizarea IV. Speranţa, iubirea şi credinţa (forme ale transimaginaţiei – visul, extazul, revelaţia, rugăciunea – comunicare şi unire cu divinul, isihasmul şi rugăciunea inimii) V. Psihologia religiei la L. Blaga, M. Florian, P.P. Negulescu, R. Steiner, W. James, S. Freud, G. Allport, R. Garaudy, R. Otto, M. Eliade, L. Kolakowski ş.a. VI. Relaţia dintre psihologie şi religie în concepţia lui Carl Gustav Jung (gnosticism şi creştinism, inconştientul colectiv/transpersonal şi arhetipurile, simboluri unificatoare/mandala, Hristos – arhetipul vieţii eroice, religia este o proiecţie a celei mai înalte şi puternice valori) VII. Religie şi raţiune VIII. Psihologia religiei în orizonturile transpersonalului, magicului şi metapsihicii (psihologia transpersonală – principal fundament teoretic al mişcării New Age, psihopatologia şi metapsihica religiozităţii).
“Omul primordial credea în realitaea sacrului. Pentru el sacrul este, prin excelenţă, real; tot ceea ce participă la alcătuirea Fiinţei nu aparţine profanului, pentru că profanul n-a fost fundat, ontologic, de mit. Punctul de vedere al lui Eliade este că omul nu este o simplă şi goală structură şi că în lumea arhaică şi în lumea modernă funcţionează un scenariu mitico-ritual, îmbibat cu simboluri sacre, prin care se exprimă o realitate spirituală profundă. Antropologia pe care vrea s-o fundamenteze Eliade prevede posibilitatea de acces a omului modern la această 'lume aurorală' şi posibilitatea lui de salvare prin experienţa sacrului. Aşadar, omul contemporan va fi constrâns să integreze cele două forme de cunoaştere – cea logică, raţională şi cunoaşterea simbolică -, să identifice prezenţa transcendenţei în experienţa umană, să decanteze din enorma masă a inconştientului (personal şi transpersonal) ceea ce este transconştient.” (p. 148-149)
Din Jung Lexicon. Anima – partea feminină lăuntrică a bărbatului, arhetipul vieţii înseşi. Animus – partea lăuntrică masculină a femeii. Inconştientul colectiv – un strat structural al psihicului uman conţinând întreaga moştenire spirituală a evoluţiei umanităţii, născută din nou în structura creierului fiecărui individ. Inconştientul personal conţine amintiri pierdute, idei dureroase care sunt represate (i.e. uitate dinadins), percepţii subliminale prin care se înţeleg percepţii sensoriale care nu sunt îndeajuns de puternice pentru a ajunge conştiinţa. Vise – fragmente ale activităţii psihice involuntare. Participare mistică – legătură mistică sau identitate între subiect şi obiect. Puer aeternus / puer animus / puella anima. Renaştere – metempsihoză (transmigrarea sufletelor), reîncarnare (în corp uman), înviere; renaştere psihologică (individuare) şi schimbare indirectă care survine prin participarea la procesul transformării. Atitudinea religioasă – observaţie atentă a, şi respect pentru forţe invizibile şi experienţă personală. Termenul de religie desemnează atitudinea specifică unei conştiinţe care a fost schimbată de experienţa numinosum-ului. Religia este o atitudine instinctivă specifică omului, iar manifestărule ei pot fi urmărite în întreaga istorie umană. Atitudinea religioasă este diferită de credinţa asociată unui anume crez. Credinţa este o formă codificată şi dogmatizată a unei experienţe religioase originare şi dă expresie unui anumit crez colectiv. Adevărata religie implică o relaţie subiectivă cu anumiţi factori metafizici şi extramundani. Un crez este o confesiune a credinţei intenţionată în principal pentru lume în general şi astfel este o afacere intramundană, în vreme ce înţelesul şi scopul religiei stă în relaţia individului cu Dumnezeu (creştinătate, iudaism, islam) ori cu calea salvării şi eliberării (budhism). Jung credea că o nevroză în a doua parte a vieţii este rareori vindecată fără dezvoltatea unei atitudini religioase inspirată de o revelaţie spontană a spiritului.
A-ţi face prieteni într-o comunitate virtuală, e.g. Second life (destul de puţini oameni vorbind alte limbi decât engleză). Psihiatria prin avatar, e.g. The Palace / The Psychology of Avatars and Graphical Space in Multimedia Chat Communities.
Studierea empirică a religiozităţii . Teologia - “vorbirea despre Dumnezeu (Toma d'Aquino). Ştiinţe teologice: dogmatica, apologetica, simbolica. Filosofia religiei; Kant – nu legea morală este dedusă din Dumnezeu, ci existenţa lui Dumnezeu din legea morală; Hegel – religia, cel mai înalt absolut. Istoria religioasă (scrisă de teologi), istoria religiilor (scrisă de laici); Mircea Eliade – sacrul face parte din structura conştiinţei şi nu este doar un stadiu în istoria acestei conştiinţe. Religiologie, cf. Religionswissenschaft (Max Muller), la science des religions (E. Burnouf); toate ştiinţele religiologice au în centrul lor sacrul. Psihologia religiei; Rudolf Otto (1860 – 1937) – ideograme: mysterium tremendum, majestas, energicum, fascinans, augustum; W. Wundt (1832 – 1920) – patru etape ale evoluţiei religioase; William James (1842 – 1916) – pragmatism religios, convertire; Sigmund Freud (1856 – 1939) – religia este o spiritualitate reprimată, complexul Oedip, complexul Cain; Carl Gustav Jung (1875 – 1961) – Dumnezeu este arhetipul totalităţii. Sociologia religiilor – A. Comte, 3 stadii religioase: teologic, metafizic, pozitiv; K. Marx – antropocentrism în locul teocentrismului; E. Durkheim – clanul şi totemul; M. Weber – rolul social al harismei; Dilthey – religia este unul dintre sistemele spiritului obiectiv; cercetarea sociologică studiază experienţa sacrului, viaţa religioasă, sfinţenia ca manifestare a individului şi a comunităţii sociale; sociologul religiei – nici bigot, nici complet necredincios sau împotriva credinţei.
“Metoda observaţiei este cea mai generoasă pentru cunoaşterea fenomenelor sociale şi oferă informaţii globale precum şi de detaliu. Un bun observator poate sesiza aspecte mai profunde şi mai realiste decât cele obţinute prin alte modalităţi. Spiritul de observaţie este însă şi rămâne, în mare parte, un talent, o înzestrare subiectivă pe care puţini o au şi o pot exterioriza în spirit obiectiv. În aceste împrejurări, metodologia cercetării sociale face recomandări pentru sporirea calităţii observaţiei şi obiectivizarea concluziilor acesteia. Observatorul social, spre deosebire de spectator sau de simplul asistent, urmăreşte un scop: el urmăreşte ceva anume şi într-un mod adecvat. Indiferent dacă observă fenomenul religios în ansamblul său, ori o anumită problemă, este preocupat prealabil de un 'protocol' în care se fixează asupra elementelor spre care să-şi îndrepte atenţia în studierea din alte surse a realităţii care îl interesează. Fără un ghid clar, realitatea pare un amalgam de situaţii, de componente şi activităţi. Observatorul are conturată problema care-l interesează atât de clar încât el distinge şi reţine din acel univers factorii semnificativi şi de interes. În perspectivă el va selecta şi structura elementele de interes din fenomenul real, pentru a construi o explicaţie a obiectivului cercetat. Chiar în cazul fotografierii, prin filmare, sau desemnarea amănunţită a fenomenului, el îşi va selecta aspectele de interes. Preocuparea în legătură cu problema studiată îl deosebeşte, ca specialist, de ceilalţi spectatori la fenomenul respectiv.
Observaţia, în studierea fenomenului religios, se realizează mai ales asupra comunităţilor de credincioşi, fie comunităţi stabile (care frecventează o biserică) fie asupra unor comunităţi ocazionale (prezente la anumite evenimente, mari sărbători, pelerinaje). Observaţia în interes ştiinţific este de obicei directă, presupunând participarea observatorului. În aceste împrejurări cercetătorul face efortul de a se identifica “onest” cu membrii comunităţii, fără intervenţii şi pe cât posibil fără să se remarce ca “străin” de grup. Cea mai autentică integrare este convertirea, dar se consideră că aceasta minimalizează obiectivitatea cercetării. În timpul ceremoniilor observatorul evită să pună întrebări, să pătrundă în locurile interzise, să afle alte informaţii decât cele oferite de desfăşurarea activităţii”. (Constantin Cuciuc, Sociologia religiilor, Ed. Fundaţia România de Mâine, 2003, p. 86-87
“Mozaicul confesional, ca efect al compoziţiei multi-etnice a spaţiului la care facem referire, a constituit un element care n-a încurajat iniţiative majore de contracarare a pericolelor la care au fost expuse comunităţile aflate în cuprinderea acestuia. Cele trei mari religii - ortodoxă, catolică şi musulmană — s-au aflat într-o permanentă dispută, susţinând iniţiative ale factorilor politici. Două din puterile ortodoxe ale lumii - Biserica Rusă şi Biserica Română – s-au plasat pe poziţii divergente în condiţiile expansionismului rusesc. Majorităţile catolice sau romano-catolice din Cehia, Polonia, Croaţia, Slovenia şi Slovacia au intrat în impact cu politica Ungariei romanocatolice, creând un alt şi substanţial spaţiu de contradicţii interconfesionale şi interetnice. Atât catolicismul, cât şi ortodoxismul numai însituaţii limită au conlucrat împotriva extinderii lumii islamice înEuropa.
Formele agresive de penetrare a catolicismului în unele spaţii care primiseră deja ortodoxismul (Serbia, Transilvania, Banatul, Bucovina) arată o altă dimensiune a conflictelor interconfesionale.Atacul asupra spiritualităţii unei comunităţi devine mai grav decât desfăşurarea unei armate, fiindcă este agresată şi pusă în pericol una din componentele esenţiale ale forţei sale morale şi, deopotrivă, unul din factorii fundamentali de menţinere a unităţii etnice şi culturale. Asumarea liberă, fără constrângeri a religiei, este calea regăsirii spiritualităţii autentice a unei comunităţi. Numai într-o asemenea înţelegere superioară liniile de demarcaţie trase între ortodoxism şi catolicism se puteau estompa şi chiar anihila. Aceste linii n-au însemnat numai delimitări confesionale, ci şi separaţii evidente de natură culturală şi civilizaţională, economică şi socială.” (Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 101-102)
53:1 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
53:2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
53:4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.
53:5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
53:6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
53:7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
53:8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
53:9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
53:10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.
53:11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
53:12 De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.
„Dacă ceea ce alcătuieşte preocuparea centrală a Misticii e unirea fiinţei omeneşti cu fiinţa supremă a lui Dumnezeu, atunci Mistica ne apare ca o sinteză a principiilor dogmatice şi morale totodată. Unirea aceasta e un fapt viu de natură spirituală. Principiile dogmatice şi morale în El, departe de a rămâne noţiuni teoretice şi abstracte, apar personalizate, ca să zicem astfel, transformate în puteri actuale, care creează un înalt moment sau o serie de momente de viaţă duhovnicească. Considerată în faptul specific care o caracterizează, şi care e unirea divin-umană sau cu termenul grecesc: unirea teandrică.
l Elementul dogmatic intră în alcătuirea ei pentru a-i contura caracterul creştin ortodox. Pentru că, în general vorbind, există şi o mistică păgână, şi o mistică a celorlalte religii sau confesiuni, care înfăţişează asemănări şi deosebiri faţă de mistica ortodoxă. Ceea ce deosedeşte mistica noastră de celelalte forme de misticism religios e fundamentul ei dogmatic special, mărturisit de venerabilii ei realizatori.
l Elementul moral intră de asemenea în alcătuirea misticii noastre ca însăşi esenţa ei. O personalitate religioasă în cea mai înaltă semnificaţie a cuvântului e o sinteză vie a adevărului dogmatic şi moral. Dar această sinteză, în comparaţie cu stadiile inferioare ale vieţii religioase, constituie o culme de realizare. Iar culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Unirea teandrică, adică faptul central al misticii, reprezintă deci o culme a sfinţeniei sau a desăvârşirii.
l Pentru a evita confuziile, teologia modernă, printr-un consens tacit unanim, s-a fixat asupra termenului de Mistică, al cărui înţeles este cel cuprins în expresia de „Teologie mistică”.
l Şi acum, după această excursiune filologică, e timpul să ne întrebăm care e definiţia misticii religioase?
l Mistica e unirea trăită a fiinţei omeneşti cu fiinţa lui Dumnezeu, în virtutea asemănării harice:
l că această unire mistică se petrece din iniţiativa Duhului Sfânt, dar că ea cere din partea omului o continuă purificare;
l că harul care o lucrează e har special;
l că afară de acest har special, intervin darurile Duhului Sfânt care iluminează şi îndumnezeiesc facultăţile sufleteşti ale omului, facându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu;
l că adesea unirea mistică e însoţită de fapte extraordinare şi miraculoase, ce nu-i sunt totuşi necesare;
l că această trăire supranaturală e totodată şi cunoaştere şi iubire;
l că efectele ei ulterioare constau, între altele, dintr-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om; şi,
l că momentul mistic culminant e o anticipare pământească a fericirii cereşti.” (Nichifor Crainic, Curs de teologie mistică).
„La noi fiecare om e o realitate de sine stătătoare, sau vrea cel puţin să fie considerată ca atare. Doi români cînd se ceartă, nu spun niciodată: domnule, nu ai dreptate! Ci: „ştii d-ta cu cine vorbeşti?”
EU, este pentru mentalitatea românească legea generală a cosmosului. Ce cred EU, ce spun EU, ce vreau EU! E bine, e rău? Asta e indiferent. E un fapt.
l Aşa fiind, românul are pretenţia să fie tratat în chip special, nu după tipic, şi fără formalisme abstracte. E defectul sau calitatea raselor cu mult suflet. Să ne plîngem de asta?
l Oamenii aceştia nu înţeleg. Ei nu au gîndit niciodată. Viaţa lor s-a scurs între acţiuni mecanice, gîndirea lor a alunecat repede pe drumul formulelor gata făcute şi al clişeelor cu valoare circulatorie. Pentru ei patriotismul nu depăşeşte patosul gestului cu pumnul în piept; iar cine înfrînge un clişeu, chiar dacă o face pentru a adînci realitatea şi a da – în speţă – patriotismului adevărata lui fundare, gravă şi rodnică este – doamne fereşte! – un trădător...
l Societatea românescă prezintă tendinţa statornică înspre o eludare a legii; înspre o sustragere de sub imperativele vieţii publice; înspre o opoziţie categorică a individului faţă de colectivitate. Cu asemenea temperamente încă nu se poate nici forma, nici păstra un stat.
l O educaţie trebuie să intervină. Nu o operă educativă cu şcoală, discursuri, poezii şi idei: ci una de viaţă trăită. Dacă armata, cu viaţă de cazarmă, cu înfrîngerea capriciilor unui personalism bizar şi nedisciplinat, cu ideea subordonării şi totuşi a responsabilităţii veşnic prezente, poate îndeplini această operă? Desigur; şi încă în prima linie...
Să nu uităm că sîntem în Răsărit; şi că prima calitate a unei legi e să fie destul de largă pentru a nu stingheri pulsaţiile vieţii, mai vii aici, mai individuale decît aiurea. Noi am făcut, în altă direcţie, o mare experienţă tristă: în soborul de la Niceea, atunci cînd am fost înfrînţi de apuseni – care cereau pentru mărturisirea credinţei o haină bine ajustată. Au făcut-o. Dar mai tîrziu noi ne-am rupt de ei, rupţi am rămas pînă astăzi şi teamă mi-e că rupţi vom rămîne în veci: ne era haina prea strîmtă!” Nae Ionescu, Între ziaristică şi filosofie, Timpul, Iaşi).
„Harul se manifestă înnobilând şi înfrumuseţând, sublimând aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei naţiuni. La o naţiune înfloreşte sub influenţa puterii dumnezeieşti o lirică superioară, pentru că acea naţiune a adus înclinaţii sentimentale. La alta o filosofie, la alta o organizaţie, la alta o artă superioară. Lirica a două popoare creştine se deosebeşte pentru că altele sunt motivele, amintirile, incidentele vieţii, rezonanţa sufletească la fiecare din cele două popoare. Creştin devine tot conţinutul de tradiţii, de preocupări, de aptitudini, de creaţiuni, de manifestări ale unui popor. Tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frământat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi învăţături creştine, devine creştin. Şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă altfel realizat creştinismul” (Dumitru Stăniloae Ortodoxie şi românism).
„Colegiile meseriaşilor la romani, întocmai ca şi eraniile greceşti, nu aveau un caracter profesional propriu-zis, ci erau un fel de comunităţi religioase şi de mutualitate, în care membrii se numeau între ei fraţi, având şi anumite ceremonii comune, la care erau datori să asiste cu toţii. În organizaţia corporativă din evul mediu se accentuează şi mai clar elementul solidarităţii şi al mutualităţii, în special, înlăuntrul diferitelor trepte ierarhice ale corporaţiilor. Astfel, de pildă, compagnonii, care proveneau din ucenici şi care alcătuiau cel de-al doilea grad, făceau chiar asociaţii secrete de diferite rituri, ca, de pildă, asociaţia numită „les Enfants du Solomon, du maitre Jacques sau du Pere Soubise”, toate având ca scop asistenţa mutală la început şi apoi lupta pentru cucerirea mai repede a gradului de maestru şi a dreptului de a lucra pe cont propriu...
Ideea de solidaritate este nu numai indispensabilă în viaţa socială practică, ci şi foarte fecundă, căci ea a inspirat diferite concepţiuni politice şi sociale, cum ar fi socialismul de stat, cooperatismul şi mutualismul etc. În acelaşi timp însă, ea a fost expusă şi criticii. Astfel, Vilfredo Pareto, reprezentantul teoriei elitelor sociale, depreciază ideea de solidaritate în sensul ei obişnuit, precum şi pe cea de ajutorare, întrucât cei mai bine înzestraţi, elitele sunt obligate prin aceasta să suporte datorii faţă de cei slabi, faţă de cei care n-au reuşit în viaţă.
Nu discutăm aici spectul moral al solidarităţii şi de aceea nu vom supune deloc aprecierilor acest fenomen social, recunoaştem însă că explicaţia dată de Durkheim este cea mai justă. Nu e vorba de nici un fel de contract sau de obligaţie cvasijuridică, pe care am avea-o faţă de trecut sau faţă de membrii din societate, ci vrând-nevrând depindem unii de alţii, pentru că avem interese comune de apărat, care ne mobilizează instantaneu şi ne fac să ne simţim una cu toţi cei care au aceeaşi profesiune sau care fac parte din aceeaşi clasă sau din acelaşi popor...
Dacă societatea trăieşte prin relaţiile dintre indivizi şi dacă acestea sunt multiple în spaţiu şi variate în timp, nu se poate concepe funcţionarea lor armonioasă şi normală decât pe baza unor reguli, pe care trebuie să le respecte toţi. Pe lângă conformismul care se stabileşte prin obiceiuri, credinţe etc, este nevoie de un factor regulator, care să observe şi să călăuzească societatea şi care să sancţioneze chiar tot ceea ce ar deranja buna funcţionare şi normala îndeplinire a relaţiilor sociale. Cu alte cuvinte, orice societate organizată trebuie să aibă o „autoritate conducătoare”.” (Petre Andrei, Opere sociologice, III, p.333-335)
Il punto di partenza di questo libro è l'impiego da parte di Jung, in un luogo del suo epistolario, di un aggettivo: bildlos, che significa = "senza immagine". Ho provato a raccontare la storia di questo aggettivo nelle sue metamorfosi cristiano-orientali e dunque grecopatristiche e grecomonastiche, nei sui transiti medievali (la scuola renana di Meister Eckhart etc.) e in quelli rinascimentali, moderni e novecenteschi.
Dans le passé, les grandes constitutions et règlements généraux adoptés lors des convents internationaux de 1936 (Bruxelles), 1930 (Lyon), 1890 (Paris) précisent tous que «le 99ième degré, suprême dignité du rite, est réservé au Grand Hiérophante Mondial. Dans les convents plus récents cette affirmation ne s’est jamais démentie. Actuellement certains maçons travaillant à notre rite doutent de la réalité de ce degré, pourquoi?
Le passé grand maître Robert Ambelain avait défini un corpus initiatique dont la transmission exhaustive accompagnait la désignation du nouveau Grand Hiérophante. Or, ce corpus a été transmis partiellement à son successeur (ce qui est parfaitement exact: signalé dans un balustre du 20 septembre 1990 de robert Ambelain à l’attention de G. K. suite à un désaccord entre les deux hommes"...Tu ne le (Grand hiérophante) seras pleinement que lorsque je t’aurais remis les deux autres arcanes , car il y en a 3 en réalité, qui doivent s’ajouter à celui que j’ai t’ai confié lors de ton investiture..." ) Par la suite, les transmissions successives auraient affaibli (selon ses détracteurs) toujours un peu plus, le dépôt initiatique rattaché au 99ième degré. Et certains de conclure que R. AMBELAIN aura été le dernier grand hiérophante de l’ordre. Pour d’autres le corpus rituéliques précité aurait été inventé ex-nihilo par les maçons Malinger et Rombaut ce qui retirerait toute crédibilité à cet état initiatique. Je ne partage pas ces opinions.
Curs
RELIGIILE LUMII ŞI SCRIPTURILE LOR
Iudaism şi Creştinism – Islam – Zoroastrianism – Hinduism – Sikhism – Jainism – Budhism – Confucianism – Taoism – Shintoism – Religii Tradiţionale Africane – Religii Native Americane – Religii din Pacificul de Sud – Noi religii
Iudaism şi creştinism. Iudaismul şi creştinismul sunt două religii monoteiste, etice, care au în comun o parte a scripturilor lor. Biblia ori Tanakh a evreilor este Vechiul Testament al Creştinilor. Printre credinţele comune se numără: 1) există un Dumnezeu, (2) puternic şi (3) bun, (4) Creatorul, (5) care revelează Lumea Sa omului, şi (6) răspunde rugăciunilor. Atât iudaismul cât şi creştinismul fac (7) o afirmare pozitivă a lumii ca arenă a activităţii lui Dumnezeu, (8) ca loc în care oamenii au obligaţia să acţioneze etic, şi (9) care trebuie scăpată de nedreptate. Amândouă cred în (10) o viaţă viitoare, precum şi într-o doctrină a învierii. În fine, amândouă văd (11) o consumare finală a istoriei şi (12) realizarea suveranităţii complete a lui Dumnezeu pe pământ, prin venirea lui Mesia ori, în cazul formelor moderne ale iudaismului, o eră mesianică.
Printre diferenţele profunde, mai întâi, pentru iudaism Dumnezeu este unul şi unic, pentru creştinătate Dumnezeu este unul în natura Sa dar sunt trei persoane alcătuind trinitatea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Creştinii cred în Hristos, pentru evrei Mesia nu a venit încă.
Nici iudaismul, nici creştinismul nu mai practică legile scripturale ale sacrificiilor animale. Dar în timp ce pentru iudaism mitzvot – poruncile etice şi rituale ale bibliei – rămân normative şi sunt elaborate în Talmud ca halakah sau cerinţe ale vieţii, creştinismul urmează numai învăţăturile etice ale bibliei, i.e. cele Zece Porunci. Spre deosebire de iudaism, creştinătatea afirmă doctrina păcatului originar. Pentru creştinătate, cărţile sacre ale iudaismului, numite Vechiul Testament, sunt luate drept o pregătire pentru revelaţia finală pe care Dumnezeu o va face prin Hristos - revelaţie scrisă în cărţile Noului Testament. Noul Testament este scris în limba greacă, la un secol după moartea lui Hristos.
Islamism. Islamismul este a treia mare religie monoteistă, care îşi are rădăcinile în Abraham şi ale cărei învăţături vădesc multe continuităţi cu scripturile evreieşti şi creştine. Islamul proclamă pe Allah, unul Dumnezeu, Creatorul, care este suveran şi bun, care răspunde la rugăciuni şi care lucrează cu omenirea în istorie prin chemarea profeţilor pentru a proclama cuvântul lui Dumnezeu. Există o afirmare pozitivă a lumii drept creaţie a lui Dumnezeu şi ca arenă în care oamenii sunt obligaţi să acţioneze etic. Islamismul oferă numai două alegeri pentru omenire: credinţă ori necredinţă, Dumnezeu ori Satan, paradis ori iad. Profeţii sunt intermediarii lui Dumnezeu pentru umanitate, în primul rând Mohamed (c. 570 – 632), dar şi Adam, Noe, Abraham, Ismail, Moise, Iisus. Coranul, revelat lui Mohamed, este înregistrarea perfectă şi acurată a mesajului lui Dumnezeu către profeţii fiecărei ere.
Islamismul este o religie practică şi cere fiecărui musulman cinci obligaţii, Cinci Stâlpi: (1) confesiunea credinţei în Dumnezeu şi în Mohamed ca mesager al lui Dumnezeu, (2) rugăciune zilnică de cinci ori la timpuri fixate, (3) postul în timpul lunii Ramadan, (4) plata unei taxe-ofrande şi dania de caritate către săraci, şi (5) pelerinajul către sfânta cetate Mecca şi altarul ei sacru, Kaaba.
Scriptura fundamentală a islamismului este Coranul, care a fost revelat de îngerul Gabriel profetului Mohamed, anume în limba arabă. Dincolo de Coran, celelalte texte de autoritate au împărţit Islamul în două mari secte, Sunni şi Shiite. Musulmanii sunniţi venerează învăţătura lui Mohamed bazată pe hadit, tradiţiile şi spusele profetului aşa cum au fost memorizate şi transmise de însoţitorii lui, alcătuind 'ilam al-hadith', Ştiinţa Tradiţei. Şiiţii venerează pe Ali, ginerele lui Mohamed, iar tradiţia lor în Islam are propriile hadith, care nu diferă decât în mici detalii de colecţiile sunnite.
Zoroastrianism. Profetul Zarathustra (c. 1000 î.C) este fondatorul zoroastrianismului, religie majoră a Persiei antice. Astăzi mai sunt sub o sută de mii de zoroastrieni practicanţi, expulzaţi din Iran şi trăind lângă Bombay, India. Zoroastrienii contemporani sunt monoteişti, se închină unui Dumnezeu, Ahura Mazda, Domnul Înţelepciunii, ale cărui variate aspecte sunt personificate în scriptura lor, Avesta, ca arhanghelii Minte Bună, Dreptate, Devoţiune, Dominion ş.a. El este simbolizat de foc, care este centrul ritualului zoroastrian. Sufletul este nemuritor.
Hinduism. Trăsături comune ale credinţelor şi practicilor hinduse: (1) Brahman sau realitatea ultimă; (2) acesta este accesibil pe variate căi (margas): cunoaştere (jnana yoga), devoţiune (bhakti yoga), şi acţiune (karma yoga); şi (3) este realizat de acei înţelepţi care au atins uniunea sau comuniunea cu acea realitate; (4) creaţia şi fenomenele lumeşti sunt temporale şi parţiale; (5) doctrina karma, potrivit căreia fiecare cuvânt, gând faptă primeşte recompensa pe măsură; (6)doctrina reîncarnării; (7) autoritatea vedelor; (8) patru stadii ale vieţii (învăţare, căsnicie, spiritualizare, asceză); (9) patru ţeluri ale vieţii – dreptate (dharma), avuţie (artha), plăcere (kama) şi libertate spirituală (moksha); şi (10) idealul ordinii sociale degenerat în sistemul de castă. Literatura revelată (shruti) include: Vedas, Samhitas, Brahmanas, Aranyakas, Upanishads. Cea mai cunoscută scriptură hindusă este Bhagavad Gita. Tradiţiile sacre (smrti) includ epopeile Ramayana şi Mahabharata, sau Legile lui Manu.
Sikhism. Sikhismul este o religie monoteistă, relativ modernă, întemeiată în secolul al 15-lea, sub inspiraţia lui Guru Nanak. Căutând să înlăture diferenţele dintre hinduşi şi musulmani, dintre caste, se predică puritatea interioară a devoţiunii ca măsură a persoanei în faţa lui Dumnezeu. Adi Granth este o colecţie versuri sacre şi ragas compuse de gurus şi de poeţi hinduşi şi musulmani.
Jainism. Ca şi Budhismul, Jainismul respinge autoritatea Vedeleor, Upanişadelor, a zeităţilor hinduse. Cunoscută pentru un riguros ascetism, religia jaină a influenţat cultura indiană şi a lumii în special prin doctrina sa asupra ahimsa, nevătămarea niciunei fiinţe vii. Ultimul din cei 24 thirtankaras (întemeietori) ai jainismului, Mahavira, a descoperit calea salvării de karma. Canonul scripturilor jaine (agamas) începe cu predicile lui Mahavira, numite Purvas.
Budhism. Buddha, născut Siddhartha Gautama (c. 581-501 î.c.) a predicat în India, unde budhismul a înflorit pentru aproape 15 secole şi unde au fost scrise cele mai multe scripturi de bază. Din multele şcoli ale budhismului au supravieţuit două ramuri majore, theravada (învăţătura celor bătrâni), care s-a răspândit în Sri Lanka şi Asia de Sud-Est, şi mahayana (marele vehicul), care s-a răspândit spre nord, în Tibet, Mongolia, China, Corea şi Japonia.
Potrivit theravada, liberarea (nibbana/nirvana) poate fi atinsă prin autopurificare şi înţelegerea reală a dhamma/dharma constând în cele patru nobile adevăruri: 1. întreaga existenţă este dukkha/suferinţă; 2. suferinţa se datorează patimii pentru existenţă şi nesaţului pentru plăcerile simţirii şi minţii; 3. încetarea sufernţei vine prin renunţarea la patimă şi nesaţ; 4. nobila cărare în opt trepte este cea care conduce la încetarea suferinţei. Canonul scripturilor theravada (scrise în pali) este numit Tipitaka/Tripitaka/Trei Coşuri, din care cea mai cunoscută este Dhamapada, numită şi contraparte a Bhagavad Gita.
Budhismul mahayana conţine doctrina ultimei realităţi, absentă în theravada. Printre cele mai iubite scripturi (Tripitakas, în sanscrită, chineză, tibetană) se numără Lotus Sutra (Saddharma-Pundarika), Sutra ghirlandei, Sutra inimii, Sutra Mahaparinirvana, Cartea morţilor (Bardo Thodol).
Confucianism. Spiritul chinez este amestecul a trei învăţături (san chiao): confucianism, în materie de educaţie şi etică; taoism, privitor la iluminarea personală; budhism, în privinţa morţii şi a vieţii după moarte. Confucius (551-479 î.c.) şi-a îndemnat discipolii pe calea unui ideal al omului superior, care este sincer, filial cu părinţii, loial stăpânului, aderent la formele sociale şi religioase (li). Societatea este ordonată potrivit celor cinci relaţii: suveran şi supus, tată şi fiu, frate mai mare şi frate mai tânăr, soţ şi soţie, prieten şi prieten.
Scripturile canonice ale confucianismului sunt cele Cinci Clasice şi cele Patru Cărţi, Cartea Cântecelor (Shih Ching), Cartea Istoriei (Shu Ching). I Ching (Cartea Schimbărilor) este canonică şi pentru confucianism şi pentru taoism.
Taoism. Înţelepţii taoişti caută identificarea mistică cu marea matrice a naturii, impersonalul tao, prin meditaţie şi transă. Devenit fără nume şi formă, nefăcând nimic (wu-wei), înţeleptul dobândeşte te – putere/virtute – din tao. Conducătorul taoist trebuie “să golească minţile oamenilor şi să le umple burţile”.
Principala scriptură a a taoismului filosofic este Tao Te Ching, atribuită fondatorului Lao Tzâ, contemporan lui Confucius. A doua scriptură este Chuang-tzâ.
Shintoism. Shintoismul, religia indigenă a poporului japonez, coexistă cu confucianismul şi taoismul. Este centrat pe cultul unor zeităţi numite kami (numenous/spiritual). Prima între kami este Amaterasu, zeiţa soare, patroana Japoniei. Scrieri clasice pentru shintoism sunt Kojiki şi Nihon Shoki.
Religii tradiţionale africane. Există peste o sută de milioane de aderenţi ai diferitelor religii tradiţionale din Africa, America de Nord, America de Sud, Asia şi Pacificul de Sud. Religia tradiţională africană arată credinţă în fiinţa supremă, un creator transcendent, susţinător al universului. Numele africane ale lui Dumnezeu sunt construite pe un atribut sau altul: creator - Nzame (Fang), Mu'umba (Swahili), Chineke (Igbo), Ngai (Gikuyu), şi Imana (Ruanda-Urundi); fiinţă supremă - Oludumare (Yoruba), Mawu (Ewe), şi Unkulu-Nkulu (Zulu). Marele strămoş este numit Nana (Akan) şi Ataa Naa Nyonmo (Ga); printre kalibari ea este Opu Tamuno, Marea Mamă. Ca Orise (Yoruba) el este Izvorul tuturor fiinţelor; ca Yataa (Kono) şi Nyinyi (Bamum) el este prezent pretutindeni; Chukwu (Igbo) înseamnă marea providenţă care determină destinele; Onyame (Akan, Ashanti) înseamnă cel care dă deplinătate. Ca Spirit al universului el este Molimo (Bantu); Ca paradis al Spiritului cerului este numit Nhialic (Dinka), Kwoth (Nuer), Soko (Nupe), Olorun (Yoruba); şi pentru Igbo numele Ama-ama-amasi-amasi el este Cel ce nu este nicidată cunoscut deplin. O constelaţie de zeităţi sunt subordonate fiinţei supreme.
Religii native americane. Lumea cu puterile sale divine este simbolizată în ritual de cele şase direcţii: Nord, Sud, Est, Vest, zenit şi nadir şi de entităţile vii care le reprezintă. Nadirul este mama sau bunica pământ. Se caută armonie, a se completa cercurile vieţii, a călca în frumuseţe. Ritualul fumatului de tutun creează comuniune, ca şi postul sau dansul soarelui. Şamanul este însoţit în transa lui de alţi participanţi.
Religii din Pacificul de Sud. Legendele maori şi polineziene celebrează strămoşii exploratori de noi insule, preeminenţi printre neamurile lor, bravi în războaie, dar şi vicleni magicieni. Se caută pace şi armonie, rareori atinse.
Noi religii. Noile religii din secolele al 19-lea şi al 20-lea, cu 130 milioane de membri, îşi au, în majoritate, rădăcinile în tradiţii religioase mai vechi. Dacă Hare Krishna sau biserici africane independente sunt recunoscute de hinduşi, respectiv de creştinătatea africană, alţii, precum Church of Jesus Christ of Latter-day Saints, Martorii lui Iehova, Yogi Bhajan sunt în conflict cu instituţiile religioase originare. Noi secte şi mişcări în hinduism: Sri Aurobindo Ashram, Arya Samaj, Brahmo Samaj, Ananda Marga, Transcendental Meditation, the International Society for Krishna Consciousness (Hare Krishna), şi mişcări centrate pe Meher Baba, Sathya Sai Baba, Bhagwan Rajneesh şi alţii.Noi religii în Japonia: Rissh-o K-osei Kai, S-oka Gakkai, Agon-shu, Omoto Kyo, Sekai Kyusei Kyo/Biserica mesianităţii mondiale, Mahikari şi Sukyo Mahikari, Perfect Liberty Kyodan. Mişcări religioase în Coreea: Tan Goon Church, Tae Jong Church, Han Il Church, Chun Do Church, grupuri de religionişti folclorici. Secte şi grupuri creştine: kimbanguişti (Zair), Frăţia crucii şi a stelei (Nigeria), rastafarieni (Caraibe). Scripturi adiţionale bibliei: the Book of Mormon, Doctrine and Covenants, and Pearl of Great Price; scrieri de Mary Baker Edy (Christ Scientist), Ron Hubbard (Church of Scientology). Credinţa baha'i, scrieri ale lui Baha'u'llah: the Book of Certitude (Kitab-i-Iqan), the Hidden Words of Baha'u'llah, şi Epistle to the Son of the Wolf.
Subiecte ( trimiteri la cursul Sociologia religiilor de Constantin Cuciuc, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003/2007)
Perspective de abordare a vieţii religioase: perspectiva istorică (istoria religiilor si a credinţelor), teologiile, filosofia religiei, preocupări interdisciplinare (pedagogie, statistică, antropologie, drept). (p.7-26)
Psihologia religiei: explicarea genezei religiozitătii (etnogeneza, ontogeneza, psihogeneza); psihologia introspectivă despre religie; orientarea neokantiană; iraţionalul în ideea divinului (Rudolf Otto); religia ca manifestare psihopatologică; Scoala de la Salpêtrière; ipoteze psihanalitice (Freud, Jung); preocupări actuale de psihologie a
religiei. (p. 28 - 49)
Sociologia religiei: sondaje referitoare la religiozitatea muncitorimii (Charles Booth, Fréderic Le Play); teorii referitoare la statutul social al religiozităţii (A. Comte, marxismul, E. Durkheim, M. Weber, L. Levy-Bruhl, C. Lévi Strauss); realitatea socială studiată de sociologia religiilor (obiectul sociologiei religiilor); obiectivitatea sociologului care studiază viaţa religioasă; modalităţi (metode, tehnici) de studiere a religiei. (p. 50 - 87)
Fenomenul religios. Sacrul: semnificaţia sacrului; caracteristici ale lumii transcendente; manifestarea sacrului în profan (hirofanii ale sacrului, morfologia în profan a lumii divine); ritualuri de trecere între profan si sacru; trăirea sacrului de către credinciosi.(p. 88 - 98)
Religia: teorii despre originea si esenţa religiei; sensuri „etimologice” ale religiei; evoluţia istorică a conţinutului si definirii religiei. (p. 99 – 112)
Religiozitatea: credinţa în existenţa si posibilitatea legăturii cu lucrarea divină; dimensiunea teoretică a religiei; practica
religioasă; modalităţi sociale de manifestare a relaţiilor cu sacrul (referinţele sunt mai ales la religiile si confesiunile din România). (p. 113 - 128)
Comunităţile religioase: specificul comunităţilor religioase; integrarea în comunităţile religioase; trăinicia si structura comunităţilor religioase (masa credinciosilor si conducătorii acestora); relaţiile religioase; toleranţa religioasă. (p. 129 - 160)
Religia în viaţa societăţii: factori care influenţează religiozitatea; rolul religiei în societate; religie si morală; economie si religie; religia si viaţa politică; relaţiile dintre Biserică si Stat; religia în societatea modernă; libertatea religiei; pluralismul religios; laicizare si secularizare. (p. 161 – 215)
APLICAŢII
Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului.
Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea
Lumină dulce, clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.
„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).
Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”. Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”
În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(...) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).
„Planul lui Dumnezeu”
Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o. „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.
Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare... Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi...i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).
Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători...actori...iubeau natura...sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator...aveau un minunat simţ al humorului... când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81... au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).
În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).
La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.
„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.
„Grădina Maicii Domnului”
„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.
„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).
Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:
O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,
care-n asprul apostolat misionar
aţi rămas profund ataşaţi
de Biserica din Constantinopol
şi de Sediul Roman al lui Petru:
faceţi ca Bisericile surori,
Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,
depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr
elementele de dezbinare
să poată ajunge-n curând
la mult dorita unificare! (10)
Maria - „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” - şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari capitole şi subcapitolele lor - „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), care se află, ecumenic, în continuitate cu abrogarea, la 6 decembrie 1965, de către Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I, a excomunicărilor reciproce din 1054, deschide capitolul identificării şi recunoaşterii universale a Ortodoxiei române, prin chiar cuvântul pontifical, după ce făcuse aceasta patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului (1995), ca punte, ca liant între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală. În contextul în care Patriarhate mai vechi, cum ar fi cele de la Constantinopol, Atena sau Moscova, au evitat astfel de momente, Ioachim Navarro Valls, autoritate de la Vatican, apreciază cele două momente liturgice din Bucureşti ca reprezentând un pas important spre refacerea unităţii creştine, iar ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a precizat, prin presă: „România este o ţară cu o ortodoxie care nu este influenţată de spiritualitatea elenă şi slavonă. România este o ţară cu o spiritualitate şi un creştinism latin, care o apropie de romano-catolicism. Ortodoxia românească era cea mai îndreptăţită şi îndatorată să întreţină cu Sfântul Părinte o relaţie concretizată printr-o vizită”. Văzută din interior ortodoxia română are aceste aspecte esenţiale, sintetizate de ÎPS Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei: „caracterul structural al sintaxei dintre cultul ortodox şi cultura latină, aceasta, graţie concomitenţei dintre etnogeneză şi ecleziogeneză; etosul şi civilizaţia ortodoxă română sunt inspirate, înainte de orice, de comunitatea care se adună pentru ’cina mistică’, trimisă să practice apoi propria ei ’liturghie’, în arena socială şi politică; receptarea creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice, graţie unei şcoli de teologie remarcabile. Cei mai mari teologi din Estul Europei, din perioada contemporană (1949-1989), se aflau la Bucureşti şi la Sibiu; determinarea de a juca un rol mai important în Mişcarea Ecumenică, propunând concepte semnificative în domeniul iconomiei, al reconcilierii în Europa, al ecumenismului local” (12). Acelaşi autor detaliază aspectele teologice inedite ale reuniunii şi dialogul ecumenic al celor doi primaţi, chiar dacă „n-au fost pecetluite de comuniunea euharistică” – dar „timpul de o mai mare comuniune se apropie”. „Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna, sângele martirilor este sămânţa generatoare de noi credincioşi în Hristos”, a spus Papa. În viziunea Papei, „vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţior” este „prima calitate pe care omenirea o aşteaptă de la voi”, iar „această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Hristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi, angajare pasionată în studiu, cu o neobosită preocupare pastorală”.(13).
„Există mulţi sfinţi printre români, dar nimeni nu i-a căutat”, scria la 1686, mitropolitul moldovean Dosoftei (14). Papa Ioan Paul al II-lea a căutat sfinţii din Grădina Maicii Domnului, unde şi plantele se numesc, prevalent, după fiinţa ei - „Mâna Maicii Domnului”, „Părul Maicii Domnului”, „Părul Sfintei Maria”, „Poalele Maicii Domnului”: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Nicetas de Remesiana – provenind din Aquilea – şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martiri daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru”; „Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt,’un adevărat atlet al credinţei creştine’, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care Domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX”; „Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Orientală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ’Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu” (16). Puţine publicaţii au relatat tragedia – martirică? – a lui Cătălin Vidu, căzut de pe schela unde se urcase spre a-l vedea mai bine pe Papă (17).
Note bibliografice
Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luate citatele prezente, atunci când nu sunt menţionate alte surse
În Adevărul, 23-24 aprilie, 2005, p.1)
Apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Humanitas, p.184
În Aldine, 8 aprilie 2005, p. 1
Cf. Bernard Lecomte, La verite l’emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincue le communisme, citat în : Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul al III-lea, Hiparion, 2001, p.25
Ioan Paul al II-lea, Memoria e identita, Rizzoli, Milano, 2005, p. 70, citat de prof. Norberto Gonzales Gaitano într-un interviu publica de ziarul Ziua, 15 aprilie 2005, p.3
În România liberă, 8 mai 1999, p. 8
Cf. „Rădăcină valahă?” de Nicolae Mareş, în România literară, 5-11 mai 1999, p.20-21; de asemenea, cartea lui Ion Coja România şi Papa Ioan Paul al II-lea, lansată în timpul vizitei
Din Imne Mariei, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Dacia , 2001, p. 54
Din Rugăciuni, Ed. Piemme, 1993, tr. Teodor Capotă, Steaua, mai-iunie1999, p.20
Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea, marcând centenarul cele intitulate Orientalium dignitas, a papei Leon al III-lea
ÎPS Nifon Mihăiţă, Misiologie şi ecumenism, p. 252
Op.cit., cap. VI „Sensul ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, p. 2004-205
Apud dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Pronostic SRL, 1996, p.270
Cf. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia, 1971, p. 301
„România luminată (7-9 mai 1999). Din cuvintele adresate nouă de Papa Ioan Paul al II-lea în cursul vizitei sale în România”, în Aldine, 8 aprilie 2005, p.4. În timpul vizitei, Aldine a publicat şi... „Testamentul lui Petru cel Mare”
Cf. Cotidianul, 9 mai 1999, p. 3
ORFEU ORTODOX
Încadrarea temei: "Studiul temelor este un studiu de circulatie" (Alexandru Cioranescu). Vladimir Streinu urmeaza circulatia ideii de literatura universala, lirica, pe Orfeu.
Studentii au optat, în elaborarea unor lucrari proprii, pentru "marea conversatie" - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora - Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic si lui Orfeu. "Coborârea în infern" sau interpretarea ad hoc a unor versete precum "sunt lacrimae rerum" au pus cursantii în situatia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fara legatura functionala cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.
Tema “Orfeu” poate atrage mitologic, liric, "orfic", principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales daca ni-l asumam oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatura a lumii, din nici o epoca, din nici un gen literar, dar atragând magnetic literatura româneasca, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stanescu sau Ion Caraion, între mister mistic si folclor simulat - "Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu" (Calinescu).
Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)
Antologia tematic-cronologica ne plaseaza primordial în antichitatea arhaica, prehomerica, în mit si, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, "molatec sufleteste, ca un chitarist ce era". Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îsi ridica lira si intoneaza cântare noua, cosmogonica, farmeca fiarele, face si stâncile sa-l urmeze. El însusi încremeneste la moartea a doua a sotiei, Euridice. (Ovidiu).
...Iar viersul care subjuga pe toti / Nu izbutea sa-si mângâie stapânul - / Plângându-se ca zeii-s nemilosi, / Înspre lacasul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vadise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiasca spita, / Precum si jalea lui fara de leac / Si dragostea sporindu-i chinul zilnic. /.../Judetul umbrelor se-nduioseaza / Si zice în sfârsit: 'Am fost învins! / Barbatului îi dau, sa însoteasca, / Sotia dobândita prin cântari. / Depinde darul de aceasta lege: / Atât cât se mai afla în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urma!' / Cum sa dai legi îndragostitilor? / Iubirea-si este ei suprema lege. / Orfeu, aproape de al noptii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde si-o ucide tocmai el" (Boethius).
Literatura milenara asupra lui Orfeu nu face decât sa-l actualizeze, sa-l reoculteze, sa-l „consoleze" dantesc, în atavica simetrie cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanta cu „variantele" continue, în timpuri si limbi diferite, este înca si pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumati ai unui Orfeu digital, pe home page.
Orfeu, cântaretul arhetipal, se naste din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, si Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (varianta: parinti, Oeagrus si Calliope). Într-un film recent al argonautilor în cautarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (si la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).
Ca învatator religios si initiat, în Egipt si Tracia, descopera si raspândeste mistere, purificarea de pacate, leacuri vindecatoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile catre Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinta în nemurirea sufletului si reîncarnare, orfismul întâlneste religia indienilor, a dacilor, a celtilor. Maxima "te vei naste Dumnezeu, pentru ca esti fiu al celui Divin" este pusa în legatura cu Iisus Christos rostind "Eu si Tatal suntem unul".
Orfeu coboara în Hades spre a-si salva sotia, Euridice, fapta de curaj inspirata de iubire, spun cei mai multi; dupa altii, poate prin deconstruire, o proba de lasitate, pentru ca nu a vrut sa moara pentru ea, ci a coborât viu, si viu a lasat-o a doua oara moarta. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru sotul ei, îngaduindu-li-se, în compensatie, a se întoarce din morti. Si Savitri îl convinge pe zeul mortii - dar si al dreptatii -, Yama, sa-i readuca la viata sotul.
Legendele mortii lui Orfeu includ sinuciderea, traznirea de catre zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâsierea în bucati de catre menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seama, fie pentru a le fi antrenat sotii în peregrinarile lui. Muzele i-au adunat madularele si le-au îngropat, iar lira au asezat-o printre constelatii, întru amintire.
Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare si stânci (Eschil, Euripide) dar si stapânirea mortii (Ovidiu), Orfeu, bineînteles (postmodernism), "uita", ca Lot în biblie, restrictia de a întoarce capul spre a-si vedea sotia. Euridice, sora Evei, fusese muscata de sarpe (v. si statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate - Radha, între bacitele gopi, fusese mai fericita în iubirea pentru Govinda, vacarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krisna, în padurea Vraja (Jayadeva).
Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stapânire pe eroii si zeii cei mai vestiti. Tracii spun ca privighetorile care-si fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cânta mai melodios si mai placut decât semenele lor (Pausanias).
Poetul dintâi - poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit - se regaseste, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot alta vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentista, ca la Ronsard, ori expresionista, la Rilke. Seneca - pe care spaniolii îl numara ca primul lor poet, prin origine, dupa cum Ovidiu este revendicat de geti, prin români, între care a sfârsit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: "Frumos cânta cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pierida, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlastarul Calliopei - / Nimic nu dainuie de-a pururi! / Acordurile lui curmara / Tumultul de torente repezi, / Uitara undele sa curga, / Pierzând avântul lor si-n timp ce / Se-oprira fluviile-n albii, / Bistonii-ndepartati crezura / Ca printre geti secase Hebrul: / Cea care iar se naste piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul sau, cu triste-acorduri / Le spuse getilor în cântec: / De-o lege-asculta zeii-n ceruri / Si cel ce-a vrut ca anul zornic / Sa aiba patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vietii tuturora; / Cel ce se naste-i robul mortii."(Traducere de Ion Acsan). Sincronia orfismului se altoieste pe ubicuitatea Traciei: "Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Caci Tracia de-atunci se cheama / Azi Winchester de buna seama" (balada engleza, secolul 14). D.H. Lawrence îsi portretizeaza psihologic un personaj feminin în comparatie cu Ovidiu în Tracia.
Orbul sculptor în chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura... înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu
Dalta-i tremura... înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu
(Mihai Eminescu, Memento mori)
Surse, excerpte
Vladimir Streinu, Studii de literatura universala, Univers, Bucuresti, 1973.
Alexandru Cioranescu, Principii de literatura comparata, Cartea româneasca, 1997.
Orfeu si Euridice în literatura universala, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Alexandru Cioranescu, Principii de literatura comparata, Cartea româneasca, 1997.
Orfeu si Euridice în literatura universala, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Adrian Bucurescu, Dacia magica, Arhetip RS, Bucuresti, 1999:
"Pe o gema tracica, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS 'Cel Jelit', apare crucificat, ca si Christos în iconografia crestina."(p.206)
"Ca si zeul get, Christos a înviat si s-a înaltat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus si CHAR-YSTOS 'Fiul Cerului', iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lasat getilor un NOF DIADIS 'Noul Testament', iar cartea sacra a crestinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteste de crestini.
Asemanarile sunt mult mai multe decât cele aratate pâna acum. Adversarii primilor crestini au observat si ei aceste coincidente, caci iata ce scrie Sfântul Origenes într-o polemica: „Apoi fiindca (noi, crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis". E mai usor de înteles, dupa toate acestea, cine si de ce a distrus cele mai importante carti antice referitoare la geto-daci… (p.207).
Angelo Mario, La lingua etrusca(internet). Extras din capitolul introductiv" Etruria:
"In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l'arte della scrittura. E forse ai Fenici în seguito a contatti con i Traci nacque loro l'idea dell'Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che în sumero, în egiziano, în fenicio, în etrusco, în greco, în latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d'acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /.../
Le Tavolette Tartarie hanno rimesso în discussione l'origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove - secondo gli esperti archeologi - non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, în Tracia.
Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l'avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus în Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio - di-nysos în Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l'orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell'antichissimo territorio Trace.
I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) în onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato în Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).
Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l'elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l'armatura d'oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. În Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell'oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d'oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d'oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov'era il famoso (tenuto sempre segreto) 'forziere' di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d'oro tra la Tracia e la Dacia.
E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non în paglia ma în tavole unite, sono costruite în mezzo all'acqua sopra alti pali. Il popolo - lui che scriveva nel 470 a.C. - li chiamo 'Antichi' Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l'architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; în oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d'Urne." Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.
"When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus - playing his lyre, pouring all his grief into the music - enters the cave to the wonderworld în hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld - who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, 'Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.'
And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed în returning down a second time, with the mouth of the cave în sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only 'goodbye' and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won't turn and look.
To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: În what ways do you give în to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?"
Ahimsa / nonviolenţa post-gandhiană în România
Gandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain.
Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:
Ne-a povestit odata despre Gandhi - Tagore si Gandhi - cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha - cum stau ei, asa - pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce - ca la Blaga - glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse... Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc... În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma - si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; "Rilke - îl vezi asa poetic si..." sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke...
-Da. Într-adevar.
-Rilke - pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)
Vasile Voiculescu moare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, după ce refuzase hrana asemeni lui Mahavira, dacă nu lui Zahei, ”Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”. Un paralitic purtat pe umeri de un orb, apud Schopenhauer, asociază Roxana Sorescu voinţa de a exista şi la Zahei-Ulise, Homer-Voiculescu, pe drumul lumii-luminii, transfigurat de ahimsa, nonviolenţa spirituală.
Prietenul său, Urmuz, s-a sinucis în 1923, “în spiritul veacului” (George Călinescu), căutând o moarte “fără nici o cauză” (glontele?). După ce poruncise decapitarea lui Miron Costin în decembrie 1691, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, “plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de au grăbit de i-au tăiat”.
“ochii furaţi-mi cât sângeră blând/ soare-n amurg coborând” (Cezar Ivănescu). “Te voi conduce oriunde vei voi să mergi, iar ochii mei îţi vor însoţi picioarle”. (Kahlil Gibran)
Doi credincioşi ai unei Zeiţe, închinându-i-se, aceasta le spune să ceară câte un dar: cel care va cere primul va primi jumătate din ce va cere, cel care va cere al doilea va primi dublu din ce a cerut primul. Unul era lacom, altul gelos. Lacomul s-a gândit: dacă voi cere primul, voi fi păcălit, iar gelosul: dacă voi cere primul, celălalt va fi mai bogat. Lacomul tace, după un timp, gelosul spune: O, Mamă, fii bună şi scoate-mi un ochi. Iar lacomul şi-a pierdut amândoi ochii. Normal, morala: orientare, gândire negativă, de unde viloenţa şi în familie, între fraţi (îmi ruinez fratele chiar cu preţul ruinării mele) etc.
De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.
Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.
Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional - ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.
“Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.
“Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/.../ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ - Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat'/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.
“Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/.../ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/.../ Da' şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/.../ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/.../ Da' mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/.../ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da' ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las' să-şi cânte doina/.../ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da' mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin' blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.
“De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân' ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ - Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ - Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/.../...nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.”
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /.../
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume...
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
SOCIO-ANTROPOLOGIA NONVIOLENŢEI/AHIMSA (CAMPUS)
Namaskara Mahamantra jaină invocă închinător pe cei supremi, sufletele liberate, preceptorii, învăţaţii scripturilor, călugării celor cinci Mahavratas (non-violenţă, adevăr, non-furt, celibat, non-posesiune):
Namo Arahamtanam
Namo Siddhanam
Namo Ayariyanam
Namo Uvajjhayanam
Namo Loe Savva Sahunam
Anticul Chanakya a remarcat că nu există duşman mai mare decât foamea - “Nasti kshudhasamah shatru”. Foamea este prima cauză a violenţei, spune actualul liderul religios al jainilor, His Holiness Acharya Shri Mahapragya.
Educaţia pentru ahimsa – ahimsa prashikshan – are patru componente: istorie şi principii ale ahimsa; transformarea inimii; stilul de viaţă nonviolent (pentru ahimsak – practicantul ahimsa); instruirea pentru auto-angajare (self-employment).
Nonviolenţa şi câştigarea pâinii merg mână în mână în curriculum-ul educaţiei ahimsa. Gândirea profundă şi schimbarea atitudinală asupra violenţei-bogăţie, violenţă-posesiune, ca şi baza conceptulă a metodologiei Ahimsa Prashikshan presupun următorii paşi esenţiali:
A.Conceptul corect al dezvoltării. Acesta are patru aspecte: 1. Dezvoltarea emoţională prin educaţie. 2. Echilibrarea dezvoltării etico-spirituale cu dezvoltarea materială şi fizică. 3. Stil de viaţă liber faţă de violenţă. 4. Atingerea sănătăţii holistice, a echilibrului mental, păcii şi fericirii în sfera individuală şi socială.
B. Dezvoltarea unei atitudini corecte faţă de bogăţie şi consum şi adoptarea unor mijloace cinstite de trai sunt necesare pentru a sista un astfel de câştig de bani şi consum care creează probleme sociale. Sunt patru aspecte: a. Stoparea vilolenţei ce rezultă din reacţie. b. Stoparea poluării şi degradării mediului. c. garantarea sănătăţii fizice, mentale, emoţionale şi sociale a individului. d. Eliminarea mentalităţii criminale.
Practicile ahimsa prashikshan uzitează tehnica repetării (cu voce tare, scăzută, mental) a câte unei detrminări ferme (sankalp):
Sankalp pentru conceptul corect de dezvoltare: a. Voi adera la conceptul echilibrat de dezvoltare. b. Voi practica stilul de viaţă nonviolent. c. În educaţie voi încerca dezvoltarea emoţională.
Sankalp pentru atitudine corectă faţă de bogăţie şi consum: a. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creeze probleme sociale. b. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creeze reacţie violentă. c. Mă voi abţine de la dobândirea unei asemenea bogăţii şi consum care să creesze sărăcie şi foame. d. Mă voi abţine de la folosirea atâtor bani şi consum care ar putea crea inegalitate socială. e. Mă voi reţine de la asemenea ocupaţie şi consum care ar avea drept consecinţă poluarea şi distrugerea mediului.
Sankalp pentru atitudine corectă faţă de consum: a. Mă voi reţine de la consum nenecesar.b. Voi exersa autodisciplină şi discreţie chiar pentru consumul necesar şi esenţial. c. Voi încerca să reformez mentaitatea criminală.
Sankalp pentru prevenirea violenţei reactive. A. Rezolvarea conflictului de castă/rasial: 1. Voi avea o credinţă statornică în unitatea umană. 2. Nu mă voi angaja în nici un fel de conflict sau altercaţie bazate pe casteism sau rasism. B. Întărirea armoniei religioase şi comunitare: 1. Nu mă voi angaja în vreun conflict bazat be religie şi comunitate. 2. Nimeni nu trebuie să dezonoreze reuniunile, sărbătoririle şi procesiunile altor religii. Dacă este posibil, acestea să fie respectate din toată inima. 3. Dacă unii indivizi fac vreun rău religiei sau comunităţii cuiva, nu trebuie săvârşită răzbunare asupra întregii religii şi comunităţi ale răufăcătorilor. C. Rezolvarea conflictului etnic: 1. Voi dezvolta un punct de vedere relativistic faţă de diverse populaţii etnice. 2. Nu voi urâ pe alţii datorită diversităţii etnice, nici nu mă voi angaja în nici o violenţă pe acea bază.
Se fac exerciţii – preksha – pentru eliberarea de tensiune (Sankalp: Practic meditaţia Preksha pentru a-mi rectifica instinctele), pentru controlul asupra impetuozităţii, pentru dezvoltarea neînfricării (Spiritul meu de neînfricare se dezvoltă: frica mi se stinge), pentru dezvoltarea compasiunii şi sensibilităţii (Virtutea compasiunii mele se dezvoltă. Îmărătăşesc sensibilitatea cu toate fiinţele./ Patimile mâniei, mândriei şi lăcomiei fac pe om nemilos. O persoană nemiloasă chinuie şi înşală pe ceilalţi şi se complace într-un comportament indezirabil./ Cum nimănui nu-i place să fie tratat urât, de ce m-aş complace într-o comportare indezirabilă faţă de alţii?/ Pentru a duce o viaţă bună şi a face viaţa socială paşnică, trebuie să dezvolt compasiunea. Mă hotărăsc ferm să dezvolt compasiunea în mine însumi (însămi), pentru dezvoltarea toleranţei (Spiritul meu de îngăduinţă se dezvoltă; echilibrul meu mintal se menţine. / Contemplu senzaţii fizice precum cele induse de vreme şi de boală,impresii mentale precum plăcere-durere, prosperitate-adversitate, răspunsuri emoţionale precum idei contradictorii, comportare contradictorie, interese contradictorii. Sunt supus tuturor acestor răspunsuri, dar doresc să le atenuez influenţa. Dacă influenţele acestea cresc, puterile mele vor scădea. Cu cât mai puţină influenţă de la acestea, cu atât mai mari puterile mele. Astfel, cultivarea toleranţei este secretului succesului în viaţa mea”), pentru dezvoltarea privirii relativistice asupra gândurilor şi activităţilor altor indivizi şi comunităţi (a. Voi adopta o privire relativistică asupra gândurilor şi activităţilor altor indivizi şi comunităţi. b. Nu voi crea o situaţie de conflict datorită diversităţii de gândire şi de muncă; în loc să creez conflict, voi căuta reconcilierea) .
La finele stagiului de instruire ahimsa se repetă următoarele (sankalp final): 1. pentru dezvoltarea puterii mentale voi practica Anupreksha dezvoltării spirituale.2. Voi rămâne credincios zeităţii/dumnezeului/sufletului meu. 3. Voi încerca să rezolv probleme sociale prin valori morale şi spirituale. 4. Voi practica Anupreksha detaşării pentru restrângerea consumului. 5. Pentru dezvoltarea morală voi practica Anupreksha integrităţii. 6. Voi practica regulat exerciţiile învăţate în programul de instruire pentru nonviolenţă/ahimsa
Tehnicile includ: Mahaprana (respiraţia lungă), Kayotsarg (contemplarea autoconştiinţei), perceperea respiraţiei, perceperea culorii albe, meditaţia roz, sorbirea culorii albastre etc.
AHIMSA PRASHIKSHAN
Jainii cred în Jina cf. şaiviţi-Şiva, vaişnaviţi-Vişnu, creştini – Cristos. Dar Jina nu se referă la o persoană, este o stare a sufletului. Cele trei doctrine de bază ale jainismului sunt ahimsa (nonviolenţă), aparigraha (nonposesiune), anekanta (nonabsolut). Lumea este din infinit în infinit, necreată, atma-sufletul este forma cea mai pură a lui Dumnezeu, care nu este creator, protector şi distrugător. Religia are 24 fondatori, Tithankaras, cel dintâi – Rishabha, cel de-al 24-lea – Mahavira (sec. 6, contemporan cu Buddha, Laotse, Confucius, Pythagoras). Thirtankara mai este numit Jina, Vitaraga, Arhat, Sarvajna.
Principii şi istorie
ahimsa paramo dharma (Mahabharata) - nonviolenţa este cel mai înalt principiu religios. Violenţa (himsa) se produce în timpul muncii, în apărare, sau premeditat. Actul trăirii împreună nu epuizează posibilitatea nonviolenţei/ahimsa. În schimb, ahimsa spirituală ţine de unitatea fiinţelor vii, asemenea, animal, pasăre sau om. Violenţa e nu în societate ci înăuntrul fiinţei, dntotdeauna. Este un mit dobândurea nonviolenţei prin represarea violenţei din societate.
Ahimsa, cuvânt compus din negativul “a” şi “himsa” însemnând nonviolenţă, comandă, în negativ, a nu te angaja în ataşament sau ură, a nu ucide nici o fiinţă vie, să opreşti şi să elimini asemenea tendinţe. În direcţia pozitivă, ahimsa ne motivează să ne angajăm în activităţi care promovează adevărul, spiritualitatea, cunoaşterea şi viaţa bună a ta şi a celorlalţi. În sens negativ, ahimsa aboleşte violenţa. În sens pozitiv este angajament cu sine şi cu lumea pentru facerea de bine. Negaţia generează tendinţe pozitive, iar acceptarea binelui implică respingerea răului.Ahimsa negativă e pasivă, cea pozitivă e activă.
Intenţia rea e violenţă, intenţia bună e ahimsa. Mânia şi mândria sunt rezultate ale violenţei în forme eterice. Ataşarea şi ura sunt cauzele cele mai de seamă ale violenţei. Puţinătatea sau lipsa a ceva de asemenea cauzează violenţă. Spiritulde detaşare – Vitragata – ne ajută să transcendem hotarele înguste ale ataşării şi urii.
Din cauza diferenţelor de castă, culoare şi credinţă, fiinţele umane se privesc mai de grabă cu ură decât cu iubire. Filosofic, avem trei opoziţii: prohibit; prohibitor, vânat; vânător, noncoexistenţial. Ahimsa poate fi susţinută numai de filosofia anekant, care ne învaţă că nu există nimic precum o opoziţie absolută sau o acceptare absolută pe lume. Nu sunt adevărate diferenţialitatea absolută şi asemănarea absolută. Dacă opoziţia este partea expresivă, acceptarea este partea ascunsă. Asemănarea e ascunsă după diferenţialitate şi viceversa. Dacă ne concentrăm pe diferenţă şi opoziţie, se generează violenţă. Dacă ne concentrăm numai pe asemănare şi acceptare, sensul nostru al utilităţii este cu susl în jos. Soluţia (la violenţă) e să ne concentrăm asupra relativităţii dintre asemănare şi diferenţă, dintre opoziţie şi acceptare.
Personalitatea modernă e responsabilă pentru violenţă. Trebuie explorat subconştientul. Scientiştii văd violenţa ca pe un dat genetic. Psihologii consideră violenţa instinctul bazic al omului. Sau instinctele sunt rădăcina violenţei. Ecologişti fac din mediu cauza violenţei. Filosofii spun că violenţa rezidă în acţiunile omeneşti. Acţiunile noastre trecute ne forţează să comitem violenţe. Dar, potrivit unei axiome filosofice, acţiunile trecute pot fi modificate, cumva şi genele, instinctele, mediul? Singurul răspuns ar fi dezvoltarea ahimsa şi reducerea violenţei (himsa), schimbarea rădăcinilor violenţei şi a mediului/ media violente.
Conştiinţa obiectului exterior trebuie schimbată în conştiinţa de sine. A fi conştient de sine înseamnă a fi nonviolent. Fiind conştienţi de obiect, suntem violenţi. Sexualitatea, mânia, posesivitatea şi îndoiala promovează violenţa prin tensiune represivă, chimia corpului, dezechilibrul sistemului nervos, orientarea negativă, activitatea în exces etc.. Numai spiritualitatea, conştiinţa sinelui, realizarea sufletului şi simţământul egalităţii pentru toate fiinţele pot corecta violenţa. Se defineşte schimbarea, se dezrădăcinează violenţa prin meditaţie, controlul respiraţiei, autodisciplină. Celălalt e absent când ne concentrăm asupra noastră înşine şi atitudinea negativă se stinge. Cel mai greu lucru, a răspuns un filosof, este a te concentra asupra sinelui, după cum cel mai uşor este să-ţi dai cu părerea fără a ţi se fi cerut. Tendinţa către violenţă e controlată prin meditaţia trupului, a vorbirii şi a minţii.
Ahimsa îmbrăţişează toate religiile şi filosofiile, fie islamică, budhhistă, parsi, tao, creştină, vedică, şinto, sikh or jaină, dincolo de hotarele provinicialismului, şovinismului lingvistic, sectarianismului sau comunalismului. Nu e proprietatea nici unui individ, e un simţământ universal.
Rgveda: “Iartă-ne, o, Varuna, dacă am făcut rău unei persoane care ne iubeşte, unui prieten, coleg sau vecin, sau chiar unei persoane necunoscute”. Yajurveda: “Lasă-mă să văd în toate fiinţele semeni”. Atharvaveda: “O, Doamne, fă-mă să mă simt prieten tuturor fiinţelor omeneşti, fie că le cunosc, fie că nu”. Chhandogya upanishad: “cineva poate atinge Brahm Loka împlinind toate datoriile faţă de învăţătorul său, studiind Vedele, generând religiozitate printre fiii şi discipolii săi, controlând şi internalizând toate organele de simţ, ne angajându-se în volenţă sau orice alt fel împotriva vreunei fiinţe vii aşa cum se arată în scripturi şi comportându-se astfel până la sfârşitul vieţii sale”. Ramayana: “Regele trebuie să protejeze femeile, copiii, bătrânii şi pe cel ce a căutat adăpost la el”. Mahabharata: “Ahimsa e de un ordin mai înalt decât amândouă îndeletnicirile de a câştiga bani sau de a ţine ritualurile”. Mahavira: “Cel pe care vrei să-l ucizi nu e altul decât tine însuţi”. Buddha: “Considerându-i pe ceilalţi asemeni ţie, nu trebuie să-i ucizi sau să laşi să fie ucişi”. Bodhicharyavtar: “Un om devine inferior ucigând o fiinţă vie”. Mahatma Gandhi: “Am pornit în căutarea adevărului. Am găsit ahimsa.” Vinoba: “ a distruge duşmănia, pofta, foamea, boala”.
Iisus Hristos: “Iubeşte-ţi duşmanul”. Koran Sharif: “Bismillahurrehmanerahim” (Dumnezeu este atotblând). Dr. King: “Universul e de partea dreptăţii”.
Transformarea inimii
Transformarea inimii, a mediului interior are mai puţin succes decât schimbarea mediului exterior. Nu pot fi schimbate secreţiile hormonale, simţirile şi gândurile. Dar nici simplul destin nu scuză un hoţ, un desperado. “Doar unul dintr-o mie încearcă reuşita” (Gita). Oricine poate atinge desăvârşirea, fără gând la rezultat, cât la echilibrul său mental.
Cum să ne schimbăm simţirile şi emoţiile? Potrivit unei axiome, ascunsul nu poate fi găsit decât devenind ceea ce este ascuns, Gupti. Sunt trei feluri de Gupti ascunderea trupului, a vorbirii sau a minţii. Kayotsarg (relaxare), tăcerea şi concentrarea sunt primul pase spre transformarea inimii. Cea mai mare problemă de azi e violenţa nenecesară - violenţa necesară ar fi de 25% din total. O societate nu poate înflori prin minciună, necinste, hoţie, violenţă, rapacitate, tulburare şi agresiune. Atracţia faţă de material, de obiect, face secundară transformarea inimii. Este necesară schimbarea acestei atracţii faţă de material şi şi trezirea conştiinţei fiinţei. Cel ce meditează e religios, se roagă, este nonviolent, nemeditatorul e copleşit de energii negative, ireligios, violent. Sănătatea, în Ayurveda, este echilibrul deficienţelor; “kalah parinamah” (timpul aduce schimbae şi se schimbă pe sine).
Transformarea inimii cere anume instruire: crearea credinţei, cunoaşterea îndemânărilor, practica. În meditaţia adâncă, timpul şi spaţiul sunt anihilate. Unii nu pot intra în dhyana, alţii nu mai pot ieşi din ea. Trăim într-o lume de forme o viaţă de forme. Prin dhyana se transformă inima, se concentrează mintea, se dezrădăcinează excitaţiile. A vedea faţă în faţă înseamnă a deveni unul. Prin vedere, formele iligibile devin lizibile.
Stilul de viaţă nonviolent
Stilul de viaţă nonviolent , pentru care viaţa este o ştiinţă a ahimsa şi a păcii, lansează şi este lansat de un ahimsak, un individ exemplar care nu are nevoie de ditrecţiile altora. Fromarea personalităţii acestui (ideal) ahimsak se realizează, în prezent, prin Anuvrata, sistem întemeiat de Acharya Tulsi şi ahimsa prashikshan, a lui Acarya Mahapragya.
Codul de comportare al Anuvrat promovează schimbarea stilului de viaţă pin: 1. ahimsa practică sau abţinerea de la violenţă (stilul de viaţă ahimsak presupune minimizarea violenţei, care este necesară vieţii dar nu este baza vieţii; textele jaine acceptă patru forme de violenţă: violenţă generativă – în agricultură, violenţă opoziţională – în autoapărare, violenţă la nivelul gândirii – simţiri agresive, violenţă în acţiune – ocupaţională.); 2. Nonagresiune; 3. Non-participare în activităţi destructive; 4. Credinţa în unitatea fiinţelor umane (a tuturor fiinţelor); 5. Toleranţa religioasă (orice religie este esenţial o expresie a adevărului având propriul semn distinctiv – jainii – ahimas, Buddha – mila, creştinii – serviciul, Vedele – purtarea dreaptă); 6.Siguranţă/ încredere în interacţiune şi în afaceri (încredere interactivă: a. nu există înşelătorie în încrederea socială b. normele stabilite nu sunt violate în încrederea socială c. nu se doreşte câştigarea de beneficii adiţionale în încrederea socială); 7. Dezvoltarea disciplinii (sublimarea prin autodisciplină); 8. Transparenţa alegerilor (şi electorii şi candidaţii pot fi responsabili de malpraxis); Descurajarea tradiţiilor vătămătoare şi bolnave (e.g. zestrea-sinucidere, nunta exhibiţionistă); 10. Neacceptarea substanţelor intoxicante şi o viaţă liberă de dependenţă (Gandhi. “Analfabetismul e de departe mai bun, dacă educaţia e finanţată prin vânzarea de substanţe intoxicante”); 11. Dezvoltarea conştiinţei mediului (istoria civilizaţiei este istoria violării legiloor naturii).
Principiile relativităţii (anekanta): a) Nici un obiect ori sistem nu e dincolo de câmpul relativităţii. Fiecare obiect şi sistem este relativ. Nu este complet ăn sine însuşi. b) Două calităţi opuse pot exista într-un obiect împreună. c) Punctele de vedere nu stau în opoziţie unul cu altul. Ele sunt relative şi, astfel, complementare unul altuia. d) Numai opoziţia sau numai suportul nu pot susţine un sistem sau un stabiliment. Sistem sau stabiliment este posibil numai printr-o combinaţie a suportului şi a opoziţiei. e) Toate filosofiile unilaterale sunt pline de defecte şi conduc în ultimă instanţă la distrugere. Neagresiunea, neinterferenţa, neviolarea limitelor cuiva şi demnitatea şi relativitatea sunt principiile asimilării şi ale cooperării. Un individ motivat de principii asimilative caută relativitatea şi armonia chiar în atitudinile unilaterale. f) Adevărul este multidimensional. Orice punct de vedere este parte a unui imens depozit de cunoaştere şi fiecare punct de vedere este adevărat în limitele sale.
Experimente ale relativismului: 1. În domeniul spiritual: neangajarea în violenţă împotriva fiinţelor vii. 2. În domeniul social: toate fiinţele sunt interdependente (axiomă); atitudinea relativistică prin care fiecare mebru al societăţii să fie de ajutor celuilalt va anula necesitatea exploatării, crimei şi violenţei. 3. În domeniul economic: proprietatea devine relativă (nu se trece de o anumită limită în posesiunea avuţiei, lăsând şanse celorlalţi de a câştiga şi astfel nedescurajându-se spiritul intreprinzător) 4. Pentru amiciţia religioasă: cinci principii: a) Propagă religia ta, dar nu condamna pe alţii. b) Fii tolerant faţă de gândirea şi crezul altora. c) Nu nutri ură sau respingere faţă de alte secte sau adepţii lor. d) Cei ce-şi schimbă credinţa nu trebuie maltrataţi. e) Trebuie un effort combinat de a propaga elemente universale ale religiilor precum adevărul, ahimsa etc. 5. La nivel internaţional (familie, castă, societate, naţiune şi lume sunt organizaţii crescând gradual din nucleu).
Coexistenţă: Mahavir: “Când este coexistenţă şi sinteză în lumea lucrurilor, de ce n-ar fi aşa şi între oameni” “Fii prieten cu oricine”. Baza coexistenţei: unitatea ultimă a tuturor fiinţelor umane.
Experimente ale coexistenţei: a) În viaţa de familie : găsirea unor elemente comune care unesc familia. b) În viaţa comunităţii: Faţă de conflictul dialectic de pretutindeni, în lipsa cumpănirii, este nevoie a se ridica deasupra considerentelor mărunte şi a simţi unitatea şi asemănarea tuturor fiinţelor umane.
Pacea şi coexistenţa mondiale: În era atomică, violenţa şi-a asumat dimensiuni radicale. Avem două opţiuni - fie acceptăm ahimsa şi pacea, fie suntem gata pentru anihilarea totală. “Două perechi diametral opuse pot exista împreună deoarece nu sunt în totală opoziţie” (Mahavira).
Trei formule de coexistenţă: a) Asigurarea b) Încrederea c) Lipsa fricii. Nehru a inclus coexistenţa în doctrina Panchsheel.
Gândire pozitivă: Adevărul este de neatins fără gândire pozitivă. Un individ cu orientare negativă neagă orice adevăr, rezultând mâhnire, tristeţe, manifestări maniacale, părăsirea muncii şi violenţă. Un individ cu gândire pozitivă este capabil să atingă adevărul, al cărui rezultat este succesul şi pacea. Gândirea unui individ este de două feluri: sănătoasî şi disperată. Disperarea este rezultatul unilateralităţii. El se fixează în punctul său de vedere şi consideră punctul altora fals. În schimb, cel cu atitudinea anekant (relativistă) este în stare să înţeleagă adevărul din vederile altora. Gândirea pozitivă este nepasională. Este lipsită de îndoială. Găseşte acord în aparente contradicţii. Necesită liniştea minţii, cumpănire. Gândirea pozitivă este calea spre dezvoltare şi pace. Transformarea inimii este importantă. Neînfricarea, prietenia, mila, iertarea şi afecţiunea sunt simţăminte pozitive care ajută individul să depăşească simţămintele negative şi să devină nonviolent. Prin instruirea Anekanta (nonabsolut/relativitate) te eliberezi de percepţii negative, gândire unilaterală şi insitenţă. Pentru dezvoltarea unei atitudini sănătoase este necesară învăţarea şi practicarea următoarelor principii ale anekanta: 1. Opoziţie 2. Coexistenţă 3. Libertate 4. Relativism 5. Sinteză.
Anekanta şi construcţia unei societăţi noi. Omul este consumator, restul lucrurilor sunt consumaţia lui. Este controlor, făcător şi consumator. Se vorbeşte azi de un om nou, o societate nouă, o lume nouă. În filosofia anekanta, eternul este continuu prezent, dar nu exclude schimbarea. Principiile anekanta: relativitate, sinteză, coexistenţă.
Bazele individualităţii: şapte caracteristici înnăscute ale individului: 1. Constituirea trupului 2. Ereditate 3. Puterile gândirii 4. Simţăminte 5.Capacitatea de a simţi 6. Emoţii 7. Înţelegere. Baze pentru construcţia societăţii: (caracteristicile socializării sunt legate de caracteristicile individuale:) 1. Dependenţa mutuală 2. Empatia 3. Limitele drepturilor cuiva 4. Limitele libertăţii cuiva 5. Creşterea limbii, inteligenţei, gândirii, artelor şi meşteşugului.
Clasificarea indivizilor: 1. Ca mlaştina. 2. Ca apa noroioasă. 3. Ca apa în nisip. 4. Ca apa pe stâncă. Cu emoţiile din prima categorie nu se poate da sau urma un sistem bun; a doua categorie e a instinctelor animale, neajutând o societate sănătoasă, liberă de violenţă; a treia poate stabili sistemul; indivizii din categoria a patra pot genera valori în societate, credinţă în puritatea mijloacelor şi bunăstării altora. Indivizii din prima categorie cred în prevederile penale, cei din ultimele două categorii cred în puritatea mijloacelor şi transformarea inimii. Nici societatea nonviolentă (Gandhi), nici societatea fără clase (Marx) nu s-au realizat, datorită simţământului monistic sau atitudinii unilaterale.
Anekanta şi democraţia: unitate ăn diversitate, nu separatism pe baza diferenţelor – anekanta este dimensiunea filosofică a acestui proces al sintetizării unităţii şi diversităţii. Potrivit aceasteia, două lucruri nu sunt total similare sau total disimilare. Insistenţa pe generalitate pune capăt specialităţii. Insistenţa pe specialitate pune capăt originalităţii. Pe baza similiratăţii poate fi întărită unitatea; pe baza disimilarităţii pot fi întărite specialităţile individuale. Accentul pe similaritatea mecanică lipseşte naţiunea de indivizi merituoşi. Accentul pe disimilaritate duce la dezmembrarea unei naţiuni. Jayacharya a realizat o sinteză a similarului şi distinctului în Terapantha.
Anekanta şi economia politică: Un motiv al creşterii violenţei este pofta de câştig, noţiunea de a face bani printr-un împrumut, creditul devenind o matcă pentru creşterea economică. Potrivit anekanta, valorizarea unui obiect trebuie să fie relativă în termeni de materie, locaţie, timp şi emoţie. Favorizarea creşterii economice (omul consumă toxicitate) lasă de-o parte probleme vitale precum sănătatea păcii mentale, echilibrul emoţional, bunăstarea mediului. O dezvoltare socială echilibrată este posibilă prin modelarea economiei politice după problemele omului, nu pentru clădirea de imperii.
Sănătatea fizică. Sănătatea nu e numai lipsa durerii. Hiperaciditatea produce gânduri rele şi sentimente bolnave. Lipsa glucozei în sânge duce la sinucidere sau la comitere de crimă. Dacă sistemul nervos nu este echilibrat, violenţa va fi generată prin secreţiile interne. Yogasanas sunt utile pentru obţinerea unui echilibru între corp şi minte, înre fericire şi mizerie, astfel, după Patanjali, fiind imun la excesele de conflict. Asanas sunt interzise în mediul poluat. Este periculoasă performarea lor fără cunoaşterea sistemului, a procesului, sub ghidarea unui expert. Din cele optzeci şi patru de mii de asanas din vechime, s-a ajuns la optzeci şi patru sau chiar două: baddh padmasana şi kayotsarg or shavasasna.
Nonviolenţa şi dieta. Respiraţia şi dieta/hrana sunt cele două elemente de bază ale vieţii. Ce hrană este potrivită pentru a ţine simţurile cuiva într-o stare de puritate şi veracitate? Să nu ne lăsăm de falsa noţiune că scopul hranei este astâmpărarea foamei. Hrana se conectează cu fiecare aspect al vieţii, cu celibatul, controlul organelor de simţ, cu inteligenţa şi înţelegerea. În mliteratura Agama, dieta echilibrată a fost exprimată prin unodari – nevoia de hrană a unui om s-a determinat a fi de treizeci şi două de îmbucături, o cantitate mai mică este unodari. Azi, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cicizeci de grame de grăsime sunt suficiente unui individ. De câtă energie are nevoie trupul? În timpul migrării de la o naştere la alta, îngurgitarea continuă într-un fel sau altul. Naturopaţii consideră zahărul (alb) drept otravă dulce. Două grame de sare sunt suficiente pentru douăzeci şi patru de ore. Când mâncăm, să ne învăţăm să tăcem, să nu râdem, să nu conversăm. În Ayhurveda se spune că, mâncând, să ne gândim la ce mâncăm. Hrana poate duce la cinci feluri de beneficii: 1. Creşterea energiei 2. Recuperarea energiei pierdute 3. Expulzarea elementelor străine 4. Atingerea prospeţimii şi a greutăţii (mici) 5. Atingerea fericirii.
Principii ale construcţiei sociale nonviolente. Ahimsa este principiul universal al unităţii. Toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi rase umane. Acesta este principiul unităţii umane.Toate fiinţele vii sunt înrudite între ele. Acesta este principiul unităţii fiinţelor vii. Acest simţ al unităţii a dat naştere simţului empatiei. Tăind iarba, Kamal, fiul vestitului poet mistic Kabir, a simţit “Aceeaşi forţă a vieţii curge în viaţă cum curge şi în mine. Cum pot eu, atunci, să tai iarba?” Un grup de cinci mii de lucrători pentru ahimsa pot fi înaintşii unei reconstrucţii sociale mai largi. În viaţă au succes numai cei buni la management.
Venitul moderat şi instruirea pentru serviciu
Focus central: omul sau banul . Potrivit anekanta, ce e nou e şi vechi, în continuitate există şi schimbare. Nimic nu este cu totul nou.
Natura umană. Mahavira spune Kama Kame, omul e libidinos. Pasiunea este un element de bază al naturii umane. Al doile – pofta de avere, al treilea – credinţa religioasă, al patrulea – emoţia.
Acharya Mahapragya descifrează o teorie a perspectivei integrate la Chanakya, consilierul (mahamantri) regelui Chandragupta (acesta discipol al lui Bhagawan Mahavira):
Sukhsya mulam dharmah. Dharmasya mulam artha.
Arthamya mulam rajyah. Rajasya mulam indriya-jaya
Temeiul fericirii e religia. Temeiul religiei e avuţia.
Temeiul avuţiei e statul. Temeiul statului e controlul simţurilor
Dorinţa necontrolată – ducând la bunăstare şi dezvoltare, potrivit economiei moderne, dorinţele nelimitate, excesul de confort plasează omul la periferie, iar banul devine forţa centrală.. Mahavira spune:
Iccha hu agasasama anantaya
Dorinţa este nesfârşită precum cerul
Mahavir spune: pune capăt luxului. Cântecele care trezesc pasiune nu sunt cântece, sunt bocete; dansurile şi piesele care trezesc pasiunea sunt batjocură; podoabele şi decoraţiile care provoacă exhibiţionism sunt o povară; pasiunea neînfrânată creşte nefericirea. În economia modernă, a lui Keynes, omul trebuie să devină avut, în economia lui Mahavir, omul trebuie să-şi trăiască viaţa paşnic şi fericit.
Conceptul economic al dezvoltării. Aşadar nevoile primare ale fiecăruia trebuie satisfăcute şi fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa în fericire şi pace. Sărăcia nu e dezirabilă, săracul n-a fost vreodată plăcut cuiva. Kalidasa:
Arjuna a ars pădurea Khandava
Auritei Lanka i-a pus foc Hanuman
Kamadeva a fost ars de Shankara
Dar nimeni n-a ars sărăcia care arde pe toţi
Gândirea economică trebuie să ţină seamă, după Mahavir, următoarele puncte: 1. Ahimsa (nonviolenţa) şi puritatea mijloacelor 2. Ne-eroziunea valorilor morale 3. Limite interesului personal. Nici o religie nu pune piedică dezvoltării economice. Pe de altă parte, mecanizarea creează şomaj şi chiar meseria de preot ajunge să fie făcută de un robot. Mahavir a clasificat oamenii în trei categorii: cel ce are multe dorinţe (Mahechha), cel ce are puţine dorinţe (Alpechha), cel ce nu are dorinţe (Ichhajayi). Economia nonviolenţei, odată cu eradicarea sărăciei, aplică şi conceptul mahavirian de societate vrati (dedicată).
Economia nonviolenţei şi a păcii. Economia modernă nu e pentru nonviolenţă sau pace, ci pentru prosperitate. Gandhi s-a opus industrialismului şi concentrării capitalului, cerând descentralizarea industriei. Mahavir a dat trei direcţii în ce priveşte producţia: a nu se manufactura arme ale violenţei (ahimsappyane), a nu se asambla arme (asanjutahikarne), a nu se face instruire pentru muncă păcătoasă şi violenţă (apavkammovades).
Sărăcie şi şomaj. Omul are multe minţi şi abilităţi, nimeni nu e inferior, nici complet inutil (Mahavira). Sistemul economic modern are patru direcţii: eradicarea sărăciei, oprirea creşterii populaţiei, îmbunătăţirea mediului, eradicarea şomajului.Este o relaţie inversă între sărăcie şi creşterea populaţiei. Golirea satelor şi migrarea populaţiei în megaoraşe, ca şi filosofia deterministă cauzează şomaj. Urmând anekanta, filosofia lui Mahavir sintetizează soarta şi iniţiativa personală.
Ahimsa prakashan şi autoserviciul. Educaţia pentru serviciu s-a extins în diferite centre ale ahimsa prshikshan spre anul 2000, începând cu 250 meserii tehnice şi netehnice. Mica iniţiativă a rezultat în mii de oameni educaţi în autoserviciu în meserii precum cusut, lucru la calculator, beţe de tămâie, medicamente din produse de pădure, vopsitorie mehendi. Nu trebuie să devii ahimsak după găsirea unui serviciu. Un om flămând comite violenţă, dar nu este mai puţin violent un om bogat. Instruirea pentru purificarea emoţiilor este la fel de necesară ca instruirea pentru serviciu. Sunt organizate campusuri săptămânale şi lunare.
Glose asupra originii indiene a romilor
După cum se întreba Weber, profesorul de sanscrită al lui Eminescu, dacă Ramayana se inspiră din Iliada, de peste două sute de ani, după evidenţa lingvistică, şi, recent, potrivit asemănării genetice (e.g. cromozonul Y), romii sunt socotiţi “fraţii uitaţi ai indienilor”. Fără a fi demonstrativ, predând studenţilor din Delhi Alexandria sau Ţiganiada, am sesizat o primire în cel mai speculabil caz amuzată a revendicării lui Jundandel de către Parpanghel (altfel eufonizat de noi cu... Papagheno, evocându-l şi pe Mozart, îmbrăcat într-o seară, la un bal, în fachir indian). Oricum, nicăieri problema romilor nu mi s-a părut a se discuta mai relaxat în altă parte (Texas?) decât în India.
Participând la Conferinţa Internaţională Ramayana în India şi în diaspora indiană (SUA, Anglia, Republica Sud-Africană, Mauritius, Trinidad-Tobago), am observat cum, în mai puţin de 200 de ani, limba maternă face loc limbii engleze, identitatea indiană fiind menţinută pe temei religios, hindus. Dacă s-ar fi ţinut şi la noi, ţară nehindusă, o ediţie a acelei conferinţe anuale, logic ar fi fost să participe şi romi şi eventual să se recunoască în povestea divină a lui Rama şi Sita. Chiar şi întrucât Rama este comparabil cu Isus Hristos.
Cât despre conferinţa lui Weber remorcând partizan Ramayana Iliadei, Agamemnon nu e Rama şi Rama nu e Achile. Dar vastitatea migrantă a legendarismului ţigănesc şi rom, obscurizând criminalitatea de etichetă violent discrimnatoare, la noi, “asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună cel de viţă bună” (Mihai Eminescu). Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada? Discuţiile conjuncturale de azi ţin cont mai degrabă de “crima” eliberării din robie a ţiganilor, fără a-i fi pregătit pentru aceasta, vezi Vasile Porojan din povestirea lui Vasile Alexandri, sau aventurează noi origini, precum cea evreiască pentru romi, într-o lectură anume a bibliei, sau în contextul holocaustului. "se vorbeşte tot timpul de Holocaustul evreilor şi rromii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu valorează mai mult decât un rrom şi invers. Toţi suntem oameni (...). Este o discriminare ca romii să nu fie incluşi în categoria victimelor Holocaustului. Atât evreii, cât şi rromii au suferit şi au murit în acele lagăre de exterminare". (Florin Cioabă)
With my gypsy ancestress and my weird luck
And my Taroc pack and my Taroc pack
I may be a bit of a Jew
(Daddy de Sylvia Plath)
Sakuntala
Piesa lui Kalidasa, dramatizând genial povestea de întemeiere a Indiei (Bharat) din Mahbharata, se regăseşte, după mii de ani, tradusă în Europa, precum şi rescrisă în Călin de Mihai Eminescu (inclusiv eufonia/dhvani Călin-Kali- Kalidasa). Vasile Voiculescu provoacă întreaga literatură universală plasând-o pe Sakuntala într-o şatră de ţigani din Carpaţi, cum în Kumarasambhava de acelaşi Kalidasa, însăşi Parvati (“Munteanca”) devine jumătatea lui Dumnezeu, Shiva (Ardhanariswara), în Himalaia (care-i este tată).
Laolaltă, indienii, romii, românii şi englezii (versiunea scriptorială culto-sakuntalică fiind snob, nemaicolonial englezească) se pot lepăda de farmecul şi fermecarea lui Dionis îndrăgostit fără leac de ţiganca Rada, alias Sakuntala, în donquijotismul lui. Ideea regală, cu rege ţigan ungur, încă suspicionează etnia jurnalieră. De la Dushyanta la Dionis (din Eminescu, Eliade, Voiculescu), ne trezim în mitul discret al călătoriei alexandrine a lui Dyonisos în India şi devenirea lui ca un quasi Shiva. Suntem însă în răpirea în care ne poartă Urwashi (Kalidasa), Dulcineea (Cervantes), Rusoaica (Gib Mihăescu), Ondine (Gireaudoux).
„... Şi, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile şi bungeturile Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu brahmanii, am plâns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din mâini până n-am cetit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. Îndeosebi reproducerea unei miniaturi înfăţişând o fată de o frumuseţe fericitoare, cu ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului ...
... câteva ceasloave cu sute de vederi de şatre şi împrejurimi, ţigani bătrâni cu lulele-n dinţi, ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare întinzând cărţile, fete cu laţele împănate de bănuţi, danci bătându-se în apă, puradei călări pe măgăruşi, tot pitorescul ieftin şi convenţional care sare în ochi amatorilor fotografi...
... Nu putea fi nici galeşa cu ochii genoşi şi pântecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul de violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii durdulii şi buturii coapselor neastâmpărate ca nişte şerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii bucălaţi, cu carnea patinată şi sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi lăfăia ţâţele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel ca buzele. Nici şopârla cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul până la noi, gătită în ilic roşu scurt, de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite, ca la o torsă antică, lunecau dârdăuş ameţitor spre rotunzimile bucilor. Nici molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii cărnoşi buluciţi sus spre gura polcuţei, strânsă pe mijloc în copci gata să plesnească şi care se marghiolea spre noi alintându-şi boiul pe şoldurile viclene...
... venea, călcând poiana, prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers modulat în cântec, aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mândră gingăşie, pletele cu cu reflexe albastre încadrând sumbrul oval al chipului covârşit de ochii magici, sânii înfloriţi pe negrul liman al pieptului, şi mai ales sub borangicul galben al veşmântului, coapsele străvăzute ca două zeiţe misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al pântecului.
- Sakuntala, strigai înspăimântat şi, fără să ştiu ce fac, îmi pipăii buzunarul.
- Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e depăşit...”. (Vasile Voiculescu, Sakuntala)
Originile devenirii mistice a lui Zahei, în romanul Zahei Orbul de Vasile Voiculescu, dospesc dintru început în spital şi şatră ţigănească / general-umană de mahala. Nomadismul său panromânesc, pe întoarceri tragic-polifemice, claustrarea în infern-ocnă, fără Ulise, Orfeu ori Dante, purtarea în spate a ologului văzător, curând deşamanizându-se spre moarte în altoi, poartă ecouri de altă ayana (călătorie) a lui Rama, fără Sita, spre un dumnezeu-vedere.
Postări de rasă
Rasismul colonial antiindian se răstoarnă, nu odată, în punerea Indiei de către sine înaintea lumii, nu militar, americăneşte, dar spiritual. Dacă Sir William Jones îi făcuse lui Kalidasa complimentul că ar fi un Shakespeare al Indiei, mai nou se propune ca Shakespeare să fie, eventual, văzut ca un Kalidasa al Angliei. Oricum, în grădina casei marelui Will din Stratford-upon-Avon a răsărit un bust al lui Tagore, cu pelerinaj de indieni pe acolo.
În diaspora nimănui, romantica boemienilor e demonizată dintre vrăji, darmite ocaziile, cât de dese, de reprimare parasocială, nemaisimbolică. Forumurile îngroaşă articolele antiţigăneşti încât, dacă n-ar proveni de la provocatori de sorgine „organe”, ne-am regăsi popor canibal. E.g.
mâncau carne de câine şi de mort de foame ce le era nici nu mai aveau cuvinte să vorbească român bengos şi sifilitic felicitări Mailat
problema ţiganilor începe cu intelectualii din România sunt atât de furioşi pe trecutul acestui neam o zi căluşarii o zi coci o zi ţurcă o zi spărgeam seminţe
atraşi ca un magnet de salba de lacuri a Dunării se poate locui pe malul bălţilor şi să mănânci peşte pe săturate comuniştii au desfiinţat salba de lacuri a Dunării
nu putem omorî puricii atunci omorâm pisica cu purici cu tot macabre expoziţii de membre disparate şi hârci în parii de la capetele podurilor
staborul nu condamnă furturile săvârşite de ţigani împotriva românilor ci numai pe acelea săvârşite împotriva ţiganilor la şcoală doar bărbaţii pentru carnet de conducere
oare de ce suntem cei mai nefericiţi din Europa ce facem cu ţiganul de Cărtărescu că ăsta sigur n-o să vrea să plece în India priviţi domnilor pe steagul croaţilor
mai comod să bântuie eşti tu bănăţean cât este Mailat italian nonviolenţi care fac cea mai bună pastramă din lume albii vor deveni minoritari în propriile ţări
ce s-ar întâmpla dacă li s-ar da o ţară a lor nonsens păi în Mangladesh cum e sau prin India ţigani avem şi la juifi singura deosebire e că au altă religie
cultivarea limbii prin vorbire glasul versus cuvântul scris poate şi cunoscuţii au un rol de conştiinţă pentru unii fiecare dintre noi a păstrat nomadismul şi ţigănismul
libelulo tu nu te ţigănizezi că n-ai cum să te mătăseşti sau flutureşti iaca m-am gândit şi eu că altfel amorţeşte toiagul în Bărăgan şi nu în nu ştiu care pământ arab
viaţa ţiganilor ne mai aduce aminte din când în când că există natura libertatea fără pâine e o teroare mai mare decât privarea de libertate
hai să fim serioşi şi să nu ne mai autoflagelăm pe această problemă în drumurile lor din India au fost alungaţi cam de peste tot nişte paria veniţi pe dulcele plai mioritic
forţa imunitară a ţiganilor poate fi folosită ţiganul a fost adus cu forţa pe corăbii româneşti din India transformaţi în sclavi de cuceritorii musulmani ai Indiei
cuvântul rom adus din India ţigan exonim atziganoi care nu se ating rom endonim munca nu le e în sânge îşi bagă caii în apartament sau îşi fac nevoile pe fereastră
vorbind în limbi în somn penticostal pastişa forumurilor frustărilor securismelor cu amintirea scrisă pe rezistenţa limbii voastre vedice harţei hârtia nevoia roboamică
Înapoi la sacru
Sacralitate ţigănească (roboamică, nu indiană, potrivit unei ipoteze a pastorului Florin Cioabă enunţată în intervenţia la simpozionul dedicat originii indiene a romilor, la Biblioteca „Astra”, în 27 octombrie 2007), se poate antologa – am făcut-o şi eu în Roboam, microroman rom -, peste potopul incriminator la adresa unei etnii atât de faimoase, şi nu numai citând din Charles Baudelaire sau Vasile Voiculescu, dar din autori romi de la noi, nici egipteni, nici indieni, nici evrei, ei înşişi, câte ceva din toţi, pe teren românesc, păstrându-şi, nu neapărat cu cuţitul, renumele.
La început cerul
era foarte aproape de pământ
încât îl puteai atinge cu mâna
de multele noastre păcate s-a îndepărtat
şi azi
pământul rămâne departe de cer.
Din întunericul Universului
şi
al pământului
la prima rază străluce a soarelui
demult
la marginea mării
precum
firul nisipului
risipit de vânt
în zările lumii
Dumnezeu a binecuvântat
Îngerii Ţigani
cu aripi larg deschise-n lumea toată.
Când
Destinul
se joacă cu tine trântindu-te
în mocirla vieţii
numai
Îngerii Ţigani
îţi întind aripa
ştergându-ţi lacrima
în coarda viorii
ei sufletu-şi pun
şi muzica lor
şi au promis
că întotdeauna
în zborul lor vor fi asemeni
Sufletului Ţigănesc
liberi
dăruind pe oriunde trec
Dragoste de Viaţă.
Îngerii Ţigani
au furat poruncile Domnului
dându-şi inima oamenilor
însă
oamenii
n-au înţeles niciodată
şi mereu le-a fost frică
de-a intra în vorbă
cu
Îngerii Ţigani
aşa că s-au îndepărtat din neam în neam
precum
cerul de pământ
pe când
Îngerii Ţigani
au fost şi au rămas
lângă
Dumnezeu
(Luminiţa Mihai Cioabă, Îngerii Ţigani)
nesăbuite falange excită violine de fildeş vei învăţa
să deosebeşti moartea voronciană maşina de tuns iarba
inorogilor si bemol cum se alătură mişcării senzaţionale
octombrie din brumă şi ceai împotriva spaimei roşii din
foi fine de porumb pânză de păianjen la intersecţii
filosofarde simpatie cu foetuşi obraz însângerat vei
vedea până unde se-nalţă setea port îngheţat în depărtare
alge de ploaie lipicioasă vei fi acuzat de naufragii de călători
predestinaţi şi-atât tristeţea modelează TOTUL după concentration
după sferă după cilindru după cezane după acea indicibilă
tandreţe cu sprâncenele smulse cu umeri de ceaţă ah,
dispersie civilizaţie cu poeme prea încărcate
de dreieri silabe de cretă în vase corint sanguinice
precum se-ntinde înserarea zălog ferestrelor suvenir
catedrale pleacă sosesc
(Gelu Măgureanu, Fereastra de dincolo)
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
- Nici că vi-s fraţi,
- Şi nici că toţi sunt sfinţi.
...Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile 'nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot...
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
...Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam...
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă...
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi... păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Dar voi, voi care ne-mpilaţi,
Voi ce ne asupriţi
De ani atâţi…
45 plus, încă câţi?
Voi care, după ce aţi spus
Că sunteţi comunişti,
Sunteţi azi liberali capitalişti?
Voi, şi ai voştri crainici,
voi, numai voi, voi sunteţi:
ŢIGANII ÎMPUŢIŢI !
precum au fost mereu...
(atât la revoluţie
şi-n anii comuniştilor,
şi-n timpul lui Antonescu,
sau al legionarilor…
Cât şi pe vremea boierilor)
Ţiganii mei au fost
Ţiganii mei vor fi:
Extratereştri? Asiatici prinţi?
(ciudaţi, cuminţi)
CURAŢI
ŞI
SFINŢI
(Florin Bologa, Ţiganii sunt sfinţi)
Adam şi Eva după 60 de ani
Au trecut 60 de ani de la publicarea romanului Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Cine şi cum îl mai citeşte astăzi? Sociologii lecturii ar înregistra, probabil, alte categorii de lectori decât unii regretatori moralişti, la apariţie. Va fi contând, mai degrabă, destinul creaţiei, în cheie comparatistă, dacă nu al creatorului, la trecerea timpului.
S-a decernat, de altminteri, o copioasă catalogare a romanului drept un eşec – relativ, de la un critic la altul. O reacţie de azi la paralelul roman – „referinţe critice” (Liviu Rebreanu, Opere 6 – Adam şi Eva, ediţie critică de Niculae Gheran, Bucureşti, 1974, Minerva) n-ar mai substanţia o jenă ierarhizantă contextual, invitând, în schimb poate aventuros, o înţelegere a spiritului lui Rebreanu pornind chiar de la Adam şi Eva. Ca şi cum autorul ar fi făcut abstracţie de primirea criticii şi, cât despre cititori, ar fi scris cartea, în primul rând, pentru sine. Or după, decenii, cine citeşte Adam şi Eva are a se simţi, cumva dinăuntru, nesuperstiţios, aproape de Rebreanu, până la o parţială subtituire recreativă. Aşa încât, dacă Ion, de exemplu, tradus în multe limbi, vorbeşte lumii despre sine, cu Adam şi Eva lumea, mileniile ei se rostesc, aparent estetic şi senzaţional, încă şi încă în româneşte.
După cum tăietura directă a lui Brâncuşi convieţuise cu interesul său pentru spectacolele parodic oculte pariziene de început de secol şi, după război, cu lecturi din Milarepa, după cum Pârvan recitase din Eminescu în timpul săpăturilor sale arheologice, fără a-l fi comentat vreodată, ultima moarte a lui Adam-Eva-Mahavira – Navamalika-Unamonu-Isit cu Gungunum-Hamma cu Axius–Servila-Adeodatus–Maria-Gaston cu Yvonne-Toma–Ileana se petrece asemenea celei a lui Ion al Glanetaşului. Pe de o parte. Pe de altă parte, ceea ce a emoţionat însăşi critica luată prin surprindere, mai pregnant ca oricând o temă ce s-ar putea enunţa ca lumea în literatura română se învederează ca lume într-un autor, şapte lumi într-o iubire asumată quasibiografic. Cu alte cuvinte, imaginarul românesc altoit pe realismul ancestral al lui Rebreanu se extinde în timp şi spaţiu probându-şi propria universalitate, în care frumosul răspunde eresului înglobându-l ca eros. Arheologia romanului este însuşi romanul. Actuala vogă non-fiction n-are decât să avantajeze implanturile de cultură „învăţate”, permanenţă intelectuală, de punte, a culturii române în genere.
Cea mai pertinentă comparaţie critică a naraţiunii, aceea cu Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, se face chiar în text, într-o procedare de roman al romanului.
Superfluu a se mai evoca (vezi, totuşi, Keith), credinţa geto-dacilor în nemurire asociată celei hinduse, câtă vreme rămânem pe tărâmul literaturii peste orice canava religioasă topindu-şi simbolurile în plasticităţi epice de personaje şi eseuri poematice. Fără a fi vorba de reductibilitatea filosofiei şi credinţei la literatură, în accepţia iubirii, acestea se transformă în atmosferă–personaj, printr-o ipostaziere de care autorul, oricât de somat post-factum, n-are de ce da seama. Între fondul obiectiv şi textul ficţiunii, asimilat ştiinţei, printr-un iconoclast cult vitalist se redefineşte cultura ca iubire, moarte, avatar. Este încă o dovadă a universalităţii interioare a literaturii noastre o abordare directă, prin Eminescu, prin Rebreanu a lumii.
Desigur, Rebreanu nu şi-a scris Ion şi Pădurea spânzuraţilor ca pentru a-şi legitima Adam şi Eva în pofida pletoriei dedublante a aserţiunilor despre roman. Faţă de firul împământenit, ni se pare azi, propria întoarcerea ca şi îndărătnică la autor şi operă, cu ori fără expectative de cinematograf, deşi lectura unui regizor cu greu s-ar concepe altfel decât acaparatoare.
Comparaţiile prilejuite la apariţie rămân incitante. Pelerinul Kamanita de Gjellerup a fost, între timp, comentat în publicaţii indiene de Nicolae Sberea. Thomas Mann a reapărut, scenic, în versiune kannada şi marathi cu Hayawadana (în această operaţie de returnare a culturilor, nu numai capetele celor doi protagonişti sunt schimbate, dar şi centaurul se reîntoarce în Ganesh, zeul cu cap de elefant). Jack London este încorporat propriei serii în româneşte (Rătăcitor printre stele). Capitolul Yvonne din Adam şi Eva trimite, avant-la-lettre, la George Orwell, iar avatarul Navamalika, cel mai adesea aceptat, reînseamnă coborâre, ca în „Cobori în jos Luceafăr blând”, tradus cu „avatara dyviagraha” (în versiunea sanscrită a poemului eminescian, Cătălin e, mai evident, un avatar al lui Hyperion).
Până la sfârşit, acelaşi cu începutul, jocul din Adam şi Eva cuprinde timpul – amintire şi prezent. O lectură în continuare ar putea fi Jocul mărgelelor de sticlă de Hermann Hesse. Iar din parcurgerea variantelor, aici istorie la o temperamentală persoană întâi, nemaidublată de eros, aici citate împărtăşite, prin empatie, cu Joyce (melodia „Malbrough s’en va-t-en guerre/ He is a jolly good fellow”) ori cu sanscritul Banna („Vikram”), o absenţă, în fond, a tehnicii literare asimilate metempsihozei, o deschidere de frământare eminesciană. Avatarii faraonului Tla s-a tipărit după Adam şi Eva. Să bănuim că se vor mai descoperi şi de aici înainte scrieri integrând timpul cel mare asemenea miezului de noapte, pentru noi tot eminescian (temă a numeroase romane de ultimă oră sub impulsul, posibil, al cărţii lui Salman Rushdie, The Midnight’s children).
După şaizeci de ani, Adam şi Eva se oferă, aşadar, redescoperirii şi lecturii, la un nou avatar, până la a ne îmbia iluzia neperimării în veac a scrisului fie şi prin această categorie nespusă a avatarului literar, făcând din soarta postumă a unei opere corecţiunea recitirii ei ca o retrăire prin scriere. Convenţia început-sfârşit abia-l face pe cititor părtaş la recunoaşterea de sine, ca un Katharsis. Dar opera este o Katha, o poveste, ce se putuse numi cândva Katha upanishad.
Mircea Eliade profanat
(Barbizon Hotel, sala „Corrot”). Îmi închei intervenţia cu o poezie dedicată lui Mircea Eliade de Anta Raluca Buzinschi. La ultimul lunch, întrebat dacă sunt transilvănean. (Harvard). Imprimantă biblio. Discuţie indirectă la Faculty Club cu Nicolae Iliescu. (Dorset Hotel, recepţie). Scrisoare din Ann Arbor de la Peter Hook: „Am fost foarte fericit să primesc scrisoarea ta şi să aflu că vizitezi această ţară. E aşa de rău că la New York a trebuit să vii. Fii foarte grijuliu în New York; e plin de lume stranie şi dementizată care e departe dincolo de raţiune, chiar dincolo de raţiunea organizată a fascismului / comunismului / democraţiei etc. Da, sunt mulţi poeţi ai haosului şi violenţei jucându-şi fanteziile în New York. Khabardar! / .../ Cu aceasta îţi trimit o recenzie la o carte a unei prietene românce a mea care trăieşte în New York şi poate va participa la conferinţă. Ea a scris o carte urmărind cariera lui Mircea Eliade ca fascist şi membru al Gărzii de Fier şi urmaş al lui Nae Ionescu. Are probleme în publicarea cărţii aici. (Ar avea piaţă în România?) Recenzia pe care ţi-o trimit are în ea o parte din materialul cărţii. / Conferinţa ta sper să fie un mare succes şi că rămâi safe în New York”.
(Columbia) Barbara Strosser Miller: Ce părere aveţi de Eliade? – Dar dv. de Heidegger? – Chiar, mereu discut cu prietena mea Stela Karmrish. – Tocmai ea i-a fost prietenă şi lui Eliade. (Butler Library) Imprimante – mai multe titluri de Eliade şi eliadologie ca la Harvard. Modă, doctorate (plătite), politică à rebours Hinduism, Fascism and Gandhism: a guide to every intelligent Indian de V.T. Rajshekar, 1985. Fascinationformer aestetik og medier under fascismen og i socialstaten de bent Fausing, 1977; Yeats, Ireland, and Fascism de Elizabeth Cullingford, 1981; Borgese e il fascismo de Fernando Mezzeti, 1978; L’Italia di Ezra Pound de Niccolo Zapponi, 1976; The genealogy of demons: anti-Semitism, fascism and the myths of Ezra Pound de Robert Casilo, 1988; Faust und Faschismus: Th. Manns Doktor Faustus und A. Doblins November 1918 als erillitererisel Auseinandersetzung mit Deutschland de Arnold Busch, 1984; Montale’s anti-fascist poetry from Ossi di seppia to the postwar years de Jarel M. Becker, 1982 etc.
(O.N.U. / res. pe 5th Ave.) Dr. Titus Podea: unii văd în Eliade pe filosoful filosofilor, ceea ce deranjează pe alţii. Se speculează „perioada neagră” din viaţa sa despre care însuşi a vorbit în treacăt. În afara contextului propriu-zis, i se impută a fi sancţionat religios, prin mistica indiană, ritualul cuiburilor. Am văzut scrisoarea lui Cezar Petrescu adresată regelui de a-l elibera pe Eliade care fusese internat la prima presiune asupra Gărzii de Fier. Nu cred că Eliade a fost fascist, nici contaminat profund.
(Restaurant italian în New York). Adriana Berger:
I-am fost asistentă lui Eliade. Iar după moarte îl declaraţi fascist, sunteţi împotriva lui. Da.
(Middmanhattan Library). Dr. Vladimir Vertsman (în engleză, după conversaţia în română): în orice bun e şi rău, în orice rău e şi bun. (Româneşte): o fi fost şi ea, nu ştiu, oricum patru persoane au susţinut ca oasele lui Mircea Eliade să fie trimise în România.
(Bucureşti, Aula ASE, conferinţa ABIR). Cred că Eliade s-a incinerat nu din vreo afinitate hindusă, ci pentru a nu-i fi profanate oasele postum.
Mircea Eliade profanat (2)
Flash back. (Delhi, 1979, ianuarie). Bursierul îmi arată recomandarea, în ce-l privea, către Sorbona din partea lui Mircea Eliade. În 1983, savantul ne-a scris la amândoi în acelaşi plic – avea să-i trimită vizitatorului bilet de avion „Air France” (nu zburase niciodată, venise în India cu autobuzul – de la Paris – de-a lungul mai multor săptămâni, spunea). De la venire la plecare, recomandatul îşi negase epistolar recomandatorul – nu-mi dădeam seama a fi având de a face cu un sindrom la el acasă pe trei continente – ceva pe-o temă inventată în genul cine ştie mai multă Indie (de la Tucci la Huxley, recunoaşterea i se părea în plus). O anume „supărare” indiană pe Eliade, la replica Iubirea nu moare semnată de Maitreyi Devi, relativizată şi-ntr-un program al Academiei „Eminescu” – de faţă cu „observatori” din mai multe ţări pe care acum aproape că-i suspectez – în special prin comentariile profesorului „Tagore” Sisir Kumar Das. Recomandarea aceea manuscrisă văzută în căldura iernii indiene, pe un drum de la Atlantic la Gange, ţinea încă, în ochii mei, de sacru, în ai primitorului, poate, de profan.
(Lisabona, septembrie 1990). Epuizat? Şi din expoziţia inter-congresului de antropologie lipseşte. Cumva compensatoriu, cataloagele bibliotecii naţionale au multe titluri, în portugheză, de Eliade, inclusiv studiul despre Camoens şi Eminescu (amărăciune că la secţiunea traducerilor din poetul naţional lusitan lipseşte orice menţiune a versiunilor româneşti – de câte ori n-auzisem în India glorificate limbile în care, de exemplu, Prem Chand fusese tradus, neştiindu-se de transpunerile în limba română). Portughezii, îmi spune Daniel Perdigao, n-ar şti că Eliade e român. Lui Salazar nu i-ar fi plăcut cartea scrisă despre el – şi românistul se lansează în amănunte despre dictator (ţinea pe biroul său două fotografii: a lui Mussolini şi a lui Codreanu). A venit vorba atât de puţin despre Eliade, dar o tăcere dedicată – au intervenit destui vorbitori la masa rotundă asupra antropologiei revoluţiei române, printre care şi dr. Catherine Lutard, care-i citise toate romanele (primise şi notă mică la un examen pentru că le preferase tratatelor prescrise în programa universităţii din Bordeaux).
(New York, octombrie 1990). Discutăm, deci, despre Eliade. Nu despre savant, nu despre scriitor, aparent despre român, adică, doamnă Berger, despre „legionar”. Nu mai discutăm. Zucchini calabrezi, bravo, Peter, alegi la fel, îţi dai seama că ne-ai mixat cam nepotrivit, filosoful Zisk n-a scos mai nici un cuvânt, i-am dat poeme indiene, iar doamnei o groază de tăieturi din ziare – averea mea documentară – , primiţi de toate, de rău şi iar de rău despre România, din România, nimic despre Eliade, nici de rău, nici de bine. Cam asta mi-era psihologia, pe necitite. Nu din comoditate ignorantă. Doar „Literary Times” se deschisese, ultimul număr, cu un comentariu la memoriile lui Eliade. Anume perplexitate şi a naivei mândrii româneşti.
(Bucureşti, noiembrie 1990). Societatea de etnologie din România programase o comunicare despre tipologia aşezării vlahilor balcanici, după care preşedintele Romulus Vulcănescu a anunţat un subiect care „ne interesează pe toţi”. Nu-i spusesem despre ce aveam de gând să vorbesc. În America simţisem ceva ca o frică. Am enunţat lucrurile fără comentarii proprii, obsedat de o obiectivitate afişată de partea cealaltă, probabil a unei mode. Citisem datele diferitelor servicii secrete, mai ales engleze, antologate de doamna Berger în textul ei (mi-a spus că nu e de acord cu publicarea în România; de altfel, ani de zile a circulat un asemenea dosar în România).
Eclipsa fără Augustin
Câţi dintre miile de studenţi ai lui Augustin Petre n-ar fi semnat necroloage elogioase, la brusca lui moarte, în 1998, iarna de sărbători? Tot anul se lăsase fascinat de cum va putea eclipsa din 1999 schimba istoria ştiinţei, prin filtrarea neutrinilor şi, astfel, posibilitatea precizării termenului de sfârşire a universului, peste milioane sau miliarde de ani. Aproape că nu-l mai interesa cariera sa copleşitoare, îşi abstrăsese kantian biografia: 100 cărţi şi studii, 1000 expertize în legătură cu accidente aeronautice. A fost primit cetăţean de onoare al oraşului Târgu-Mureş ca „una dintre cele mai proeminente personalităţi din lume în ceea ce priveşte problemele legate de industria aeronautică, de calculul structurilor de rezistenţă a aeronavelor şi de fiabilitate a acestora”.
Studenţii n-au gândit la moarte, ci îşi vor fi amintit din învăţăturile profesorului lor, presărate cu glume ardeleano-americăneşti, cu amintiri de la lansarea lui Apollo, cu aprofundări colocviale ale destinului nostru în univers. Ceea ce-l ţinea clipă de clipă în comunicare cu universalul mărturisea, nu o dată, a fi moştenirea de idei a mentorului său filosofic Vladimir Ghika, Monseniorul.
Biografia lui Aurel Cosmovici şi cartea de aforisme traduse de Doina Cornea îl fermecaseră ca pe un copil. A conferenţiat despre Monsenior în Biblioteca Pedagogică, unde i-a apărut, după 50 de ani, şi teza de licenţă: Compusul uman în concepţia realistă moderată. Scria în introducere: „În urmă cu 50 de ani, am avut şansa deosebită – şi pot să vă spun că şi fericită – de a cunoaşte pe unul din cei mai mari filozofi şi moralişti pe care i-a produs naţiunea noastră, Monseniorul Vladimir Ghika, de la care am învăţat filozofia şi matematica. Am aflat cu această ocazie că filozofia, astfel cum aceasta era cunoscută în urmă cu câteva veacuri, era predată şi studiată în limba latină pentru a nu fi alterat sensul cuvintelor, fapt posibil în limbile vii. Această filozofie extrem de precisă şi riguros fondată reprezintă originea ştiinţelor şi nu originea tuturor aberaţiilor filozofice apărute mai târziu. După cum se ştie, evoluţia tehnologică din ultimele secole a dezvoltat vanitatea umană şi a înăbuşit dezvoltarea sau cel puţin continuarea cunoştinţelor aprofundate de filozofie existente înaintea respectivei dezvoltări tehnologice. La data respectivă, deci în urmă cu 50 de ani, nu se ştia că universul a avut un început şi va avea un sfârşit verificabil şi verificat experimental, şi că atât timpul material, cât şi spaţiul – respectiv întinderea – au aceeaşi evoluţie. Întrebarea „ce este dincolo de frontiera universului material” şi „ce va fi după dispariţia acestui univers” sunt deci fără sens, la data actuală. Recita adesea din sfântul Augustin: Verisima quippe ratio est, et uerissime dicitur, cum uerba proferuntur, aut scire, nos quid significent, aut nescire: si scimus, commemorari potius quam discere: si autem nescimus, ne commemorari quidem, sed fortasse ad quaerendum admoneri. Pe drept se raţionează şi se spune că, în clipa când se rostesc cuvinte, noi sau ştim ce înseamnă ele, sau nu ştim; dacă ştim, ne-o reamintim mai curând decât o învăţăm; îndemnaţi s-o căutăm. (Traducere de Mihai Rădulescu şi Constantin Noica).
Să citim din „Appels du Dieu” ale Monseniorului cu bucuria lui Augustin:
Ne sait mourir que celui qui aime.
L’absence dans l’avenir plus terrible que l’absence actuelle.
Regarde bien en face comme les anges.
La beauté, une forme secrète de la lumière.
Le ciel est vie.
Il y a un secret de Satan que Dieu seul est à connaître.
Et c’est le plus terrible.
La Grâce du Dernier-Regard.
Bibliothèque de la Tour Babel.
La joie est liberté.
Paradisul Pierdut
În filmul îngheţului apocaliptic, cu personaje arzând, holocaustic, tot ce lua foc, pe o copertă ca de Biblie, acum combustibilă, era scris Paradise lost. Citisem undeva despre Cain că nu ar fi fost de ajuns fratricidul pentru ca el să fie consemnat în cartea sfântă, dar va fi fost conducătorul unui trib însemnat cu urmaşi pe măsură. În Anatolida lui I.H. Rădulescu, Abel încercase să-şi scoale din tulburatu-i somn fratele, crima lui Cain e involuntară, fantasmagorică:
„Te scoală, frăţioare, te scoală, preadilecte”.
Ca-mpuns, speriat Cain răsare şi se scoală
Feroce, spăimântabil ca unul ce e-n luptă
C-un inemic de moarte; i se zbârlise părul,
I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări
Şi cu furoarea-n faţă: „Ce! Fiii mei sclavi vouă?
În servitute fiii, a mea posteritate?
Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină
Să moară tirania!” răcneşte, se răpede,
Ia furios măciuca şi capul drept în două
Lui Abel îl despică.
Centrul mistic, labirintul ştiinţei, grădina cu dragoni ai înţelepciunii, străbătută de Oxus, Ind, Gange şi Nil, paradisul se pierde nu numai la evrei şi creştini, ci oriunde în tradiţiile simbolice ale lumii. Ziua săptămânală de odihnă este imaginea temporală a Paradisului, comparabilă cu insulele Fericiţilor şi El Dorado în simbolismul geografic (J.E. Cirlot, A Dictionary of Symbols, London, 1995).
Căderea a fost recunoscută de existenţialismul modern ca o esenţă a umanului.
Tot din Heliade, un elogiu pierdut mai apoi în recepţia românească:
În horul astor angeli, o, bard, al Albionei,
O, Milton, treci la rându-ţi! De ai pierdut vederea,
Ţi-e inima-n lumină şi geniul în ceruri;
Cu arpa ta de aur celebră imeneul,
Salută ca un vate amorul conjugal
Cu care numai omul a fost din ceruri parcă.
Se redescifrează preferinţa tânărului Eminescu pentru „biblice”:
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumei o enigmă nesplicată
Şi vegheaz o stâncă arsă dintre nouri de eres.
(faţa lumei, emendare în: Eminescu Poezii I. Antume, ediţie de Gh. Bulgăr, Editura Saeculum, I.O., 1998).
John Milton (1608-1674), scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Decasilabul „eroic”, în ton cu Homer şi Virgiliu, taie diamantin miile de versuri albe – imaculare imnică lui Satan, Evei ori Adam – după ce, în tinereţe, anunţa în Christ’s Triumphant Nativity muzicalităţile lui Edgar Allan Poe:
Peor and Baälim
Forsake their temples dim,
with that twice-battered God of Palestine;
And mooned Asht rath,
Heaven’s queen and mother both,
Now sits not girt with tapers’holy shine:
The Libyc Hammon shrinks his horn;
In vain the Tyrian maids their wounded Thammuz mourn.
Să fie pierdut, de secole, Paradise Lost pentru români? S-a tradus slavizant, la comandă proletcultistă, şi recent, în proză, într-o editură din Iaşi. Câte revoluţii şi apocalipse şi-l vor mai asuma, ispăşire placidă a păcatului originar?
De omul nesupus întâi şi fructul
Acelui pom oprit, al cărui gust
Aduse moartea în lume, numai vai,
Din Rai pierduţi, pân’om mai ortoman
Ne-ntoarce-n locul binecuvântat,
Cerească muză, cântă.
N-avem decât să-l regăsim chiar împreună cu Paradise Regained:
I who ere while the happy Garden sung,
By one Man’s disobedience lost, now sing
Recover’d Paradise to all mankind.
Între Harap Alb şi Negresa Blondă –
Metafore ale spiritualităţii africane în arta românească
În antichitate, Herodot a călătorit şi a consemnat în istoriile sale atât pământuri ale Africii, cât şi spaţiile locuite de geto-daci, strămoşii românilor. Zeul acestora din urmă, Zalmoxis, discipol al lui Pitagora, se spune că ar fi călătorit în Egipt. Vâna arhaică a culturii române, universalizată în epoca romantică şi modernă de Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Constantin Brâncuşi, include simboluri şi metafore misterioase care, urmărite până la izvoare, pot conduce surprinzător cel mai aproape la „valurile blonde” ale Nilului, din Egipetul lui Eminescu (în Poveste Indică poetul vorbeşte şi despre o prinţesă indiană bălaie, blondă), dar şi la reprezentări paradigmatice ale spiritualităţii africane. Două dintre acestea sunt Harap Alb, basmul lui Ion Creangă, şi Negresa albă ori Negresa blondă, sculptura lui Brâncuşi.
Harap Alb este Făt-Frumos al basmelor româneşti, fiu de împărat (fără culoare), nepot de crai, Verde-împărat. Odată intrat în sclavie, el primeşte aparent ca pe un stigmat un nume: „De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap Alb; aista ţi-i numele şi altul nu”. Dacă alb poate fi văzut ca un sinonim al lui frumos, ne vine mai greu să facem legătura între harap (negru) şi făt. Şi totuşi avem de a face, în spiritul naraţiunii structurale, la fel de bine cu un harap-frumos ca şi cu un făt-alb.
Fără a fi vorba de negritudine, contrastul mortal între eroul bun, întărit de vitalitatea forţelor naturii, şi spânul satanic uzurpator al identităţii solare conferă unicităţii personajului, intensităţii şi fascinaţiei basmului lui Creangă ponderea unei referinţe în corespondenţă cu spiritul Africii primordiale înnăscut în firea umanităţii.
De altfel, atunci când încă nu primise acest nume, întâlnind-o pe Sfânta Duminică, între cei doi are loc un dialog de prevestire iniţiatică în limbajul prelogic al vorbitului în dodii:
„- Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.
- Ce vorbeşti în dodii, mătuşă?”
Asemeni moldoveanului din Humuleşti, Ion Creangă, olteanul din Hobiţa Gorjului – Constantin Brâncuşi – s-a hrănit cu logosul poveştilor româneşti, dând expresie genială unui morphos care l-a consacrat ca părinte al sculpturii moderne. Sunt brâncuşologi, ca Sidney Geist, care găsesc drept definitorie influenţa africană şi care, la cei mai mulţi interpreţi, este însăşi rădăcina românească pusă şi astfel în orizont cu lemnul sculptat african.
Catalogul sculpturilor lui Brâncuşi din cartea lui Geist (1967) include: Negresa albă (37,75 cm: marmură cu nervuri; 1923; colecţia Arensberg), Negresa blondă (38,4 cm, bronz polisat; 1926; a) doamna Adele Maremont Horner, Scottsdale, Arizona; b) San Francisco Museum of Art; c) Wilhelm Lehmbruck Museum Duisburg), Negresa albă II (40,6 cm; marmură; 1928), Negresa blondă II (40,3 cm bronz polisat; 1993; a) Moma New York; b) doamna Barnett Malbin Michigan).
Eileen Lane i-a spus lui Geist că ea şi cu Brâncuşi
s-au întâlnit la o primire oficială la Paris cu o doamnă care i-a inspirat acestuia Negresa albă. Margit Pogany, invitată în atelierul lui Brâncuşi, a văzut un „cap de marmură albă care m-a fascinat. Cu toate că nu avea nici una din trăsăturile mele, simţeam că pe mine mă înfăţişa”. Tocmai terminase Sărutul – „o sculptură vădind influenţa artei negre, lucru cu totul nou pe vremea aceea”. Or, acelaşi Geist descifrează o semnificaţie biografică în tunsoarea părului bărbatului: „când Brâncuşi a sosit la Paris, în anul 1904, el purta părul tăiat astfel, aceasta fiind moda de pe atunci”.
„Spre deosebire de Domnişoara Pogany, unde ochii şi tăietura gurii conferă sens unui conţinut lăuntric, la Negresa albă nu poate fi vorba de nici o iluzie. Brâncuşi încearcă să înfăptuiască unitatea şi adâncimea folosind o constelaţie simplă de elemente” (Sidney Geist, Brâncuşi, Meridiane, 1973, tr. Andrei Brezianu, p.90).
Pornind de la prinţesa blondă indiană a lui Eminescu şi întorcându-ne la Krişna („negru”) şi iubita sa pământeană Radha, am speculat cândva posibilitatea de a vorbi despre o theoantropoetică feminină, în care locul alb-negrului era luat de omenesc – divin, feminin / masculin etc. „La negritude”, adusă în conştiinţa lumii moderne prin poezia lui Leopold Sedar Senghor sau Aimé Césaire, se întâlneşte în sculptura lui Brâncuşi cu o cunoştinţă pariziană „albă”, pe care, totuşi, Ion Vlasiu o numeşte „simplificat” doar „Negresa”: „Cele în metal sau marmură, albe şi aurii, Păsările, Peştii, Miracolul, Leda, Negresa, Domnişoara Pogany, Facerea lumii, se impun în lumea obiectelor cu virtuozităţi tactile, hotărâtoare pentru unii în definirea perfecţiunii” (în Colocviul Brâncuşi, Meridiane, 1968, p.135).
O surpriză în materie de... „alb-negritudine” poetică ne vine din partea lui Vasile Voiculescu, prin poemul Cântec pentru negresa Nilunga – Lula – Landa, publicat în România Literară”, nr. 16, 21-27 aprilie 1999.
„Poemul s-a păstrat în două variante, scrise în aceeaşi zi, 20 februarie 1958. Amândouă textele sunt transcrise clar, cu cerneală, aşa cum proceda poetul când intenţiona să dăruiască o poezie. Tipărim una dintre variante şi o reproducem în fascimil pe cea de a doua, uşor lizibilă, cu modificări neesenţiale. Faptul că V.V. a lucrat asupta textului este dovada că îl socotea demn de a fi perfecţionat. Orice mistic are o Răsturnică a lui.
Există în biografia lui V.V. „coincidenţe” semnificative ale cifrelor. Iată datele: la 20 februarie 1910 (aceasta este data reală), V.V. se căsătorise cu Maria Niţescu (Lica). La 20 februarie 1958 se împlineau 4 x 12 ani de la nunta sa. De 12 ani era singur. Lica murise în noiembrie 1946, după 3 x 12 ani de căsnicie. Dăm la lumină acest poem al nunţii extatice cu neagra doamnă, the black lady din Sonete, în 1999, când, la 26 aprilie, se împlinesc 3 x 12 ani de la moartea lui V.V.” (Roxana Sorescu, Andrei Voiculescu).
Reproducem în întregime poemul lui Vasile Voiculescu – Cântec pentru negresa Nilunga-Lula-Landa:
Când vii lângă mine furiş din zăvoi
Nilunga-Lula-Landa
Mă faci, Lula-Landa, să jur că la voi
În tropice îngerii sunt negri şi goi
Nilunga-Lula-Landa...
Alături de tine ai noştri-s de scamă
Nilunga-Lula-Landa,
Năluci boreale: le-atingi, se destramă...
Nilunga-Lula-Landa[1]
[1] Refrenul se repetă din vers în vers.
Bălana Yolanda cu ochi în migdale
N-ajunge la glesna frumseţilor tale,
Miss Mary, o mâţă cu viţii minore,
Umblând după şoareci râvneşte-aurore.
Devizia Brigittei e-nscrisă în pat:
Amorul e-o rufă, se cere schimbat,
Vestita vestală Katrina Flamanda
E-o perlă fragilă din seu de Olanda.
Superb dos întoarce milady Sibyll:
Din faţă i-e teamă că prinde copil.
Cer toate iubire pe veci, ideală,
Şi-s pline de suflet ca de o grea boală...
Tu dai numai carnea, o carne cu şoapte,
Nilunga-Lula-Landa,
O carne de-adâncă şi virgină noapte,
Nilunga-Lula-Landa
Tu, neagra mea dragă, cea făr’ de ispită,
Pitonii coapselor desfaci să mă-nghită;
De spasmul iubirii tot magicu-ţi pântec
Dansând, jubilează al sexului cântec.
Tu nu ştii plăcerea s-o tai jumătăţi
Întreagă arzi, torţă-n lumini-voluptăţi....
Să cerc altă cale, piezişă,-i inept:
Cu tine păcatul e alb, pur, de-a drept.
Culcat peste sânu-ţi fierbinte ca para
Îmi caut o oază şi intru ca fiara
În strâmpta pădure ascunsă-n Sahara...
...Şi intru în tine ca-n marile glorii,
Nilunga-Lula-Landa,
De-ai fi canibală să nu mai văd zorii!
Oh, Nilunga-Lula-Landa.
Joi, 20 febr.1958.
Ion Creangă a fost contemporan cu Arabi-Paşa. Harap Alb ca şi Negresa albă – cf. Mithiopes „obraze arse” – pot trece drept totem sau dodie (sonor, în familie cu ...Harappa). Personajele antropomorfe de care se ajută Harap Alb – Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Crăiasa albinelor sau a furnicilor – alcătuiesc o galerie reprezentabilă şi pe filiera artei africane până-n reflexele acesteia în fovism, cubism, expresionism etc., numărând şi formele – ancestrale şi ele – ale lui Brâncuşi: „Dar te mai duce capul, ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă...nu greşeşti; să-i zici Lăţilă ... nici atâta; să-i zici Lungilă...asemenea; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap Alb, înduioşat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, brâul pământului şi scara ceriului, ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi, cum să mai zici”. (Ion Creangă, Harap Alb).
Antipodul lui Harap Alb, Spânul, este şi Căpcăunul lui Brâncuşi: „Căpcăunul se găseşte pretutindeni în cătun, în sate şi oraşe. Teme-te de căpcăunul ca prieten sau ca tovarăş de muncă ori de acţiune!
Cu căpcăunul te porţi cum te porţi cu şarpele veninos: îl eviţi sau îi zdrobeşti capul cu bâzdoaga, înainte de a te muşca.
Societăţile nu mai ştiu să se ferească de căpcăunii talentaţi şi plătesc bănuţul învăţăturii prea scump.
Prin ce se caracterizează căpcăunul? Prin moral insanity şi lipsa de scrupule”. (În Petre Pandrea, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Meridiane, 1976, p.267).
Tot Petre Pandrea vede în personajul Elaine Feyre din romanul Sfântul din Montparnasse al lui Peter Neagoe „o condensare şi o „contaminare” între mai multe figuri reale feminine, care au trecut ca prietene sau ca amante prin viaţa lui Brâncuşi:
- Domnişoara Pogany, ibovnică nemuritoare,
- Peggy Guggenheim, amitié amoureuse,
- Domnişoara Lane, ibovnică oficială şi prietenă,
- Principesa X, clientă, amică şi amantă,
- Nouche de Gramont, amantă refuzată şi subreta marii sale iubiri nerealizate în căsătorie după idealurile şi gusturile sale rurale”. (Pandrea, op.cit. p.58).
Muza neagră a lui Voiculescu reangelizează contrastiv, întru o mistică sexuală, negritudinea feminină pură, muzicală.
Creaţie şi frumos în rostirea românească
Sunt cărţi, în istoria unei culturi, al căror destin este de a incita şi a încânta, împreunând gândirea ştiinţifică şi meditaţia cu poezia şi deschizând câmpuri nebănuite încă de reflexie şi tulburătoare desfătare a spiritului. O astfel de carte ne oferă Constantin Noica prin a sa Creaţie şi frumos în rostirea românească (Editura Eminescu, 1973).
E greu de încadrat această scriere într-un gen sau altul al creaţiei. Şi nici nu cred că e necesar. Intenţia autorului a fost de a oferi contemporanilor un scurt discurs despre cuvinte, despre ascunsele şi minunatele comori ale rostirii noastre româneşti. O carte, deci, de popularizare. Realizarea, însă, a depăşit cu mult intenţia, fiindcă avem surpriza să citim un veritabil imn adus geniului creator al poporului şi limbii noastre, insuficient cercetată de oamenii de ştiinţă, dar şi de umanişti. E o invitaţie la cugetare asupra înţelesurilor şi ispitelor pe care le oferă graiul nostru. Un studiu ştiinţific, un eseu, dar şi un minunat poem despre cuvinte.
Ideea majoră a cărţii, pe care autorul o împrumută de la Eminescu („Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi strămoşi, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere” – Eminescu, mss. 2257, fila 242), porneşte de la faptul că fiecare limbă, deci şi a noastră, are un număr de cuvinte cu o mare bogăţie de sensuri, greu traductibile: „În realitate, toate cuvintele din fondul principal al unei limbi sunt „vechi”, adică sunt de la origine; numai că unele se păstrează în uz, altele nu. Pe cele care s-au învechit, putem oare cere să le reluăm în uz? Dar dacă arborele s-a uscat, atunci s-a uscat. Nu cuvintele vechi interesează, ci înţelesurile lor; nu ele ca atare, ci lecţia lor. Pentru această lecţie au fost scrise paginile de faţă, ca şi altele, nicidecum pentru o întoarcere înapoi a vorbirii”. Unele cuvinte sau unele înţelesuri ale cuvintelor sunt moarte. Au fost refuzate de istorie. Dar lecţia lor, spune autorul, lecţia lor e vie şi pilduitoare, sporind „veghea, cunoaşterea şi luciditatea omului”. Asupra unor înţelesuri ale cuvintelor noastre, uitate azi, stăruia gânditorul, încercând să le scoată la lumină strălucirea, spre a dovedi că „există popoare ca acesta de pe arcul Carpaţilor, care n-au grăit pentru ele însele, ci pentru cinstita iscusire a omului”.
Aproape în toate cuvintele „de preţ” întâlnite în limbă există o zonă, pe care Constantin Noica o numeşte „de dor”, cuprinzând întreaga complexitate a înţelesurilor pe care acestea le pot avea, un „câmp al cuvântului” în sensul „orizontului pe care-l deschid unele cuvinte”. E dificil de ales, din noianul de vocabule cărora autorul le tâlcuieşte „zona de dor”, una anume, fiindcă toate capitolele ce discută despre aceste vocabule sunt la fel de atrăgătoare şi pline de miez. Să ne oprim totuşi asupra verbului „a făptui”, pe care gânditorul îl socoteşte cel mai frumos şi mai adevărat cuvânt exprimând creaţia. Unele dintre aceste verbe, zice el, „spun prea mult, ca a face, altele spun prea puţin, ca a săvârşi; unele ca a făuri vorbesc prea frumos, altele ca a plodi ori odrăsli, prea pe viu, şi de altfel sunt învechite, în timp ce a zidi şi a dura, învechite şi ele, vorbesc prea mult despre creaţia moartă; a zămisli ar putea fi grăitor, dar se trage înspre întunericul creaţiei, în timp ce a întruchipa se trage prea mult spre lumina ei. Se mai spunea pentru a a crea, în limba veche, a încheia, după cum pentru a construi se putea spune şi a trage (...) Pe toate le-am putea face mai bune şi mai vii, dacă ne-am apleca asupră-le cu grijă, dar nici unul n-are mai multă nevoie de răs-bunare decât a făptui. Şi el e poate cel mai bun”. Verbul a făptui este deci cel mai apt a exprima creaţia, faptul conţinând în sine actul creaţiei. Dicţionarele mai vechi şi mai noi, până la cel al Academiei, care vine „să răzbune lucrurile”, fac o mare nedreptate verbului, alăturându-l mai degrabă sensurilor ce însoţesc o netrebnicie (a comite, a face o faptă rea). Dar a făptui e un cuvânt propriu creaţiei, adică omului: „Făptuirea presupune un subiect, care, în primul rând, este cel uman. Animalul nu făptuieşte. Zeii antici nu făptuiau nici ei, căci nu erau subiecte”. Comparat cu a face, a făptui este superior, el reprezintă „partea cea mai bună din a face”. A face „şi-a trădat rostul lui originar”, s-a înstrăinat, şi-a întins prea mult sfera, nemaiputând exprima creaţia ca atare. El s-a degradat prin libera lui folosinţă, dând o atât de largă gamă de sensuri încât „nu mai poate fi partener onorabil pentru compuneri lexicale noi”. Când un prefix ca în „vrea să se împlânte într-o plasmă creatoare, el se cunună foarte bine cu făptuire şi dă înfăptuire, pe când cu a face nu dă decât (după franceză) infect.”
Interesante disocieri găsim şi în alte capitole, cum ar fi „Bădişor, depărtişor” unde citim frumoase rânduri despre funcţia diminutivului în limba română („Noi creem prin diminutive, nu numai că înfrumuseţăm lucrurile”). În timp ce sufixele augmentative exprimă dispreţ şi peioraţie, cele diminutive exprimă admiraţie, dragoste, simpatie. Dar „diminutivul” nu micşorează întotdeauna; într-un sens sporeşte, căci înfiinţează. Şi, de altfel, dacă te gândeşti mai bine, nu reprezintă, oare, orice creaţie un fel de micşorare, de restrângere şi delimitare?” Analiza sensurilor şi trimiterilor pe care diminutivul „depărtişor” le poate include în fiinţa sa reprezintă pagini de adevărată antologie eseistică: „Departele omului nu era doar omul, erau şi regnul animal, sau cel vegetal. Ele erau chiar prea departele nostru. Au devenit depărtişorul. În acest sens, lumea contemporană ar avea nevoie de cuvântul nostru. Într-o lume a extraordinarului şi a colosalului, funcţia românească în genere ar putea fi de-a aduce diminutivul. Lumea contemporană trebuie diminutivată; iar aceasta nu înseamnă: redusă la altă scară, nu micşorată, nici măcar apropiată, ci trecută din abstract în concret, atâta tot.”
Sunt şi alte cuvinte asupra cărora Constantin Noica stăruie cu remarcabile consecinţe asupra gândirii literare şi poetice, cum ar fi ispită şi ispitire, iscusire, lamură şi lămurire, răs-bunare, făptură, lucru şi lucrare, adjectivul lucrător, a săvârşi şi desăvârşi etc. Un dicţionar internaţional de termeni literari, ce urmează a fi alcătuit din cuvinte aparţinând diferitelor limbi ale lumii şi pregătit sub egida UNESCO, a acceptat şi trei cuvinte româneşti: dor, doină, colindă. Lăsând la o parte faptul că „participăm cu nespus mai puţine cuvinte decât s-ar fi căzut democratic”, autorul e mâhnit de faptul „că sunt acestea trei”. Termenii româneşti selecţionaţi, deşi „admirabili”, iar cel de dor „purtând în el şi înţelesuri adânci”, rămân numai pe linia „pitorescului, păstorescului, folclorului, a culturii moştenite”, asemeni ansamblului Ciocârlia sau Muzeului Satului. Avem însă vocabule cu care „putem spune ceva nou lumii, dinăuntrul ei”, ba, cu câteva cuvinte numai „am putea descrie întreg sistemul de valori pe care l-a pus în joc cultura noastră, redefinind şi adâncind valorile. Asemenea cuvinte ar trebui să figureze într-un dicţionar al culturii europene”. Printre ele, autorul propune cuvintele lămurire, sine, prepoziţia întru (căreia i se rezervă, de altfel, un excelent capitol), împieliţat, se cade-nu se cade şi, în sfârşit, rostire, acest singur cuvânt putând să le însumeze pe toate la un loc, „viaţă, civilizaţie materială, cultură, sensuri umane, şi să exprime limbajul, codul, discursul care leagă toate, văzute şi nevăzute” punându-ne în contact, rost către rost, cu făpturile din altă lume, spre a ne învăţa ceva despre rostul lor, despre rostul nostru.
Raţionalism românesc
(D.D. Roşca: Studii şi eseuri filosofice, Ed. Ştiinţifică, 1970)
Printre lecturile filosofice menite „cu deosebire cititorilor tineri, retipărirea antologică a acestor pagini – s-o spunem de la început, rare – publicate între 1923 şi 1944 se cer salutate fie şi cu oarecare surprindere; după relativ recenta versiune românească a L’influence de Hegel sur Taine, Paris, 1928, după şi mai recenta reeditare a Existenţei tragice, noua carte de studii şi eseuri mai vechi ale lui D.D. Roşca, „răsfoită” azi, îl implică, ai crede, în totalitate pe filosof. Chiar de n-ar fi aşa, suma lor îţi provoacă aproape o temere critică în faţa autocuprinderii de care fac dovadă. Poate ţi s-a înfăţişat o lectură, nu o carte. Iar lectura aceasta e sinonimă, până la urmă, cu desprinderea dintr-o operă secretă a unui fragment după altul ce se autocuprind, insinuând întregul bănuit la tot pasul. Cu alte cuvinte, mai mult decât o invitaţie la filosofie şi, spre norocul grăbitului om tânăr modern, mai puţin decât filosofia însăşi transformă cartea într-o lectură roditoare. Dacă ne-ar place să vorbim despre diferenţiale şi integrale filosofice, motivul îl dă recunoaşterea filosofiei înseşi, mijlocită de pomenita lectură. Exprimându-ne astfel, nutrim poate iluzia nemărturisită de a nu dezintegra întru nimic drumul mai larg sau mai adânc spre integralitate umană propus de un filozof:
Unsprezece studii şi eseuri, opt grupate sub titlul: Filosofie generală: „Minune” greacă. Pascal. Taine. Faguet. Unamuno, Neotomism şi neotomişti. Raţional şi iraţional. Câteva consideraţii de etică a inteligenţei – şi încă trei eseuri, cu titlul generic Filosofie politică, Valori veşnice, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale. Ideal de viaţă. „Varietatea problemelor abordate în cele unsprezece studii şi eseuri nu exclude, ci concretizează o anumită unitate de atitudine filosofică în faţa vieţii, unitate sprijinită pe o concepţie generală despre lume”. (Cuvânt înainte, p.8). Lucru dovedit, ne-ar mai rămâne de adăugat după lectură.
D.D. Roşca ne apare ca un dialectician cumva nostalgic privind întru început lumina eleată a vechii Elade („Minune” greacă), pentru a încheia cu reflexii de filosofie politică asupra împrejurărilor clipei prezente (Ideal de viaţă). Despre filosofii antici: „visurile pe care au îndrăznit să le viseze aceşti gânditori cu inteligenţă disciplinată şi imaginaţie radiatoare sunt cele mai strălucite din câte au trecut vreodată prin mintea omului (p.10). Despre cuvântul „filosofie”, inventat de ei: „indică tocmai acea curajoasă conformitate între gândire şi viaţă către care trebuie să tindă cel ce vrea să fie numit pe bună dreptate filosof, adică „iubitor de înţelepciune” (p.25).
Pascal, Taine, Faguet, Unamuno sunt filosofii ştiinţei – sau neştiinţei ca filosofi – dar, la D.D. Roşca, sunt şi capitole de filosofie, după cum studiile Neotomism şi neotomişti şi Raţional şi iraţional nu sunt decât pretexte ale altor capitole evoluate filosofic, ocupându-se, în fapt, de critica lui Kant, care a înlăturat problemele-strigoi, de logica lui Hegel – aceasta „lichefiază oarecum conceptele de cristal ale logicii aristotelice”... Spune, apoi, D.D. Roşca în mijlocul polemicii cu neotomiştii: „Dacă Luther a descoperit persoana omenească, iar Rousseau natura şi libertatea, meritul lui Descartes în istoria gândirii omeneşti este acela de a fi descoperit cugetarea liberă” (p.114). Citim comentarii eseistice în jurul categoriei devenirii şi a revenirii, în jurul machiavellicului „întoarcere la principiu”, în jurul unei sociologii literare pe care nu o avem încă, în jurul blagienelor „iraţionale definitive”, mai ales în jurul culturii inteligenţei etc. etc.
Urmărind procesul cunoaşterii şi echivalându-l progresului raţiunii înseşi, autorul Studiilor şi eseurilor îşi propune o teză înaltă, hrănită, cred, între altele de două componente ale personalităţii sale: eticismul şi un raţionalism anume românesc. Teza este formulată mereu altfel acoperind cu nuanţe extrase din istoria gândirii acelaşi înţeles. Să cităm o astfel de formulare: „dacă în structura ei fundamentală inteligenţa europeană a rămas aceeaşi de la Thales până azi, în unele din demersurile ei importante ea nu mai seamănă cu cea din vremea marelui ionian” (p.132). Acest „nu mai seamănă” numeşte, în definitiv, obiectul istoriei gândirii. Credinţa în raţiune, în ascensiunea raţiunii prin timp, în încercările istorice de lărgire a noţiunii de „raţional”, deşi aparent tolerantă, îl conduce pe autorul Studiilor şi eseurilor... la îndoieli în faţa fie şi a strălucirii unor afirmaţii nedemonstrabile, dincolo de raţional şi de logic, precum unele din Eonul dogmatic de Lucian Blaga. Aşa încât magistralul, tocmai prin comprehensivitate, studiu dedicat Eonului dogmatic (Raţional şi iraţional) se încheie astfel: „Iată o serie de îndoieli ce pot fi ridicate contra unei teze care îşi scoate avântul şi seva-i substanţială din rădăcini înfipte adânc în alte meleaguri” (p.158).
Să remarcăm că eseurile lui D.D. Roşca sub titlul Filosofie politică au ca izvor un virtual fundament filosofic al meleagurilor spirituale româneşti. Să mai desprindem, pentru a-i aproxima oarecum conjunctural personalitatea, şi definirea de către autor a uneia dintre „minunatele funcţii ale filosofiei”; „gândire disciplinată care luptă să introducă probitate şi măsură în spiritul nostru” (p.173). Şi să nu uităm: nu se pierde nici un moment din vedere, la lectura Studiilor şi eseurilor..., că, după D.D. Roşca, elementele afective ale spiritului şi eticul dau şi ele rădăcinile unei acţiuni.
Trei motive la Andrei Mureşanu: pelerinul imaginar, cnuta şi icoana creşterii rele
Pelerinul Mureşanu se imaginează astfel, nu pentru a evada din propria condiţie, ci pentru a şi-o pune în lumină sau a şi-o denunţa. Pelerin înseamnă un creştin tânjind să vadă locurile sfinte („Cuvântul unui pelerin”), un poet atras de locuri clasice (Scrisoare către S. Bărnuţiu), evrei împinşi a „pelerina” din Palestina (articole despre educaţie).
L. Blaga, peste mode şi timp, extinde şi-n spaţiul religios indian noţiunea: „Pelerini prin Indii sunt” (Pelerinii). În ce-l priveşte pe Andrei Mureşanu, locurile sale – Bistriţa, Blaj, Braşov, Sibiu – poartă într-un pelerinaj dimpreună. În acest sens am spus şi la Cluj, la sărbătorirea Bibliotecii Centrale Universitare, că ne aflăm în pelerinaj. Pelerinajul este pelerinul însuşi.
Un Resunet:
„N-ajunse iataganul barbarei Semi-Lune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim:
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e domnul, că vii nu o primim”.
În transcrierea acestei strofe din imnul naţional pe zidul dinspre Teatrul Naţional al Universităţii bucureştene, în loc de „cnuta” se pune forma curentă, masculină, oarecum gorbacioviană: „cnutul”. În poezia lui Mureşanu, „cnuta” mai apare în ultimul titlu Ducesa Paluchin din secţiunea care încheie ediţia princeps (1862) Versiuni şi imitări de fabule şi istorioare în metru: „Olga generoasă suferi-n tăcere/ Fioroasă cnută, până la finit”.
În prefaţa necrolog a ediţiei a doua a Poesiilor (1863) se consemnează: „Încă pe la anul 1852 a dat la lumină unul dintre cele mai necesare opuri pentru buna crescere în cercul familiei sub titlul: „Icoana crescerei” din care a împărţit gratis la ambele regimente de români câte o sută exemplare”. Această carte, Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, Braşov, 1848, parte pierdută, parte distrusă, nevânzându-se, spre înnebunirea traducătorului editor, citată fără a fi fost citită, poate candida printre marile şanse risipite ale educaţiei familiale în ţara noastră. Ce business va trece peste deprimarea lui Andrei Mureşanu şi va produce un tiraj astăzi?
Ora de religie
Unul dintre coautorii Pedagogiei vidului, Hervé Boillot, semnează şi 25 mots-clés de la philosophie, ed. Marabout, 378 p. Credinţă, natură, metafizică, drept, raţionalism, îndoială, toleranţă, existenţă...Credinţa, cap filosofic în ţara lui Descartes (la al 4-lea centenar al naşterii acestuia în 1996), în Estul european post-comunist intră într-o oarecare simetrie verticală nerezonantă cu vremea frustrant schismatică a primului Dominus Independent (1359) Nicolae Alexandru. Faţă de aproape eludatele secole ortodox-bizantino-valahe-slave, cât va fi putând măsura o oră de religie?
Ora pro...
„Privelişti mari din istoria civilizaţiilor”, „Instrucţia civică”, „Morala creştină”, istorie, muzică, drept bisericesc se înşiră manual lângă manual în expoziţii de bibliotecă, din jumătatea secolului al XIX-lea în crescendo interbelic până în anii ’30, acum abia privite la concurenţă cu ecologia sau educaţia sexuală. Şi totuşi, cum s-a întâmplat, în pripă, încă din 1990, cu opţiunea retro pentru istoria de I.I. Panaitescu, parcă e păcat că opere de educaţie religioasă datorate unor iconomi, preoţi, arhierei, presbiteri, învăţători, profesori, academicieni, rămân în invizibil oricât destule voci – peste toate a lui Ioan Alexandru – au clamat dreptul la credinţă. Printre semnatarii vechilor manuale de religie: I. Lupaş, N.V. Hodoroabă, D.G. Boroianu, Callist Botoşăneanu, Dimitrie Petrescu.
I. Nisipeanu este autorul unui încă actual „studiu metodologic teoretic şi practic în spiritul şcoalei active” intitulat Religia pentru copii. Învăţământul religiei în şcoala primară. Partea teoretică are trei capitole: „1. Caracterele fireşti copilăreşti, în general, şi ale sentimentului şi reprezentărilor ei religioase, în special. II. Practica actuală a învăţământului religios în şcoala primară. Drumuri nouă impuse de psichologia reală a copilului. III. Formarea darului de a povesti”. Partea practică, mult mai amplă, se compune din povestiri religioase: a) sub formă de lecţii (1-4), b) sub formă numai de poveşti (5-39), favorizarea spiritului narativ – şi al învăţătorului, şi al elevului – sunt citate probe din istorisirile orale ale elevilor – împrospătează preponderenţa dialogică a şcolii active: „Nu e un paradox, ci un adevăr bazat pe legile psichologiei copilului, că o lecţie poate toată să fie comunicată de învăţător prin explicare sau naraţie continuă, şi să fie totuşi o lecţie foarte activă pentru copii, nicidecum pasivă, dacă ea a reuşit să trezească în copii cel mai viu şi mai înlănţuitor interes, cea mai mare poftă de a asculta; şi poate să se desfăşoare toată de la început până la sfârşit, numai sub forma dialogică – a lanţului de întrebări şi răspunsuri – şi, cu toată forma aparent activă, fiindcă provoacă mereu pe copii să vorbească, ea să fie foarte pasivă dacă, în loc de a deştepta acel interes viu, a deşteptat dimpotrivă silă, plictiseală şi, deci, oboseală, a lăsat rece inima copiilor”. (p.8).
Cu ora de religie luată odinioară drept argument împotriva superstiţiilor didactice şi pusă de stat şi de şcoală într-o situaţie de întâietate triadică, religios-moral-naţională, în ziua de azi, după curiozitatea părelnic entuziastă din 1990, cu jumătăţile de măsură ale aprobărilor guvernamentale, ora de religie dă bătaie de cap mai tuturor şi nimănui. O cercetare sociologică, a Institutului de sociologie al Academiei, Religie şi tranziţie în România, Bucureşti, 1995, condusă de Constantin Cuciuc, ajunge, totuşi, la concluzii încurajatoare: „O explozie a religiozităţii este constatată în rândul copiilor (95% dintre copiii în vârstă de 10-11 ani arată că religiozitatea lor a sporit în ultimul timp). Contribuie la aceasta şi introducerea orelor de religie în şcoli. Acolo unde se fac aceste ore şi, mai ales, unde sunt predate cu har didactic, au sporit preocupările religioase nu numai ale copiilor, ci şi în familia acestora”.
Şcolile confesionale, nou apărute, mai mult sau mai puţin promovate, n-ar fi competitive, din punctul de vedere al culturii generale, faţă de cele de stat, iar cele ortodoxe sunt sărace faţă de ale altor culte. Elevii ortodocşi sărac dotaţi intelectual pot fi îndoctrinaţi de cei bogaţi.
Pentru sau contra obligativităţii orei de religie, elevii au fost „testaţi” şi au devenit optanţi, pe clase, cicluri sau întreaga şcoală (1-2 ore la 2 săptămâni sau săptămânal). Cei care au copilărit în Bucureşti nu le vor, cei originari din sate ori alte oraşe le sunt favorabile. Părinţii înclină spre predarea obligatorie în clasele I-IV şi facultativă de la a V-a în sus, iar predarea să fie făcută de teologi. Copiii între 7 şi 11 ani vor ore obligatorii, cei după 16 ani, facultative. Tinerii vor laicizarea orelor de religie, bătrânii – teologizarea lor. În şcoli şi grădiniţe se văd iarăşi icoanele. Copiii se roagă cu predilecţie înaintea tezelor. Părinţii sunt indiferenţi în majoritate. Copiii nu frecventează orele de religie, pentru că nu sunt îndrumaţi de familie şi pentru că nu sunt credincioşi. Nu au încredere în preoţi şi în biserică. „Profesorii îi obligă pe elevi să fie credincioşi” spune un părinte. „E oribil să obligi pe copii să meargă dimineaţa la biserică”, zice altul.
A lăsat o bună amintire un preot trecut de 90 de ani care a predat la clasele I-IV. Alţi preoţi trimit suplinitori – cântăreţi, clopotari, bătrâni mai credincioşi. S-a întâmplat ca neoprotestanţii să fie obligaţi a săruta icoana, duşi în biserici ortodoxe. Între preoţi şi profesori de biologie, chimie, astronomie s-au resuscitat altercaţiile clasice asupra originii omului, universului, sistemului determinist şi cauzal. Restricţiile, constrângerea în ore facultative artificializează până la laicizare credinţa.
Măcar în familie, copiii văd că bunicii sunt mai credincioşi decât părinţii, mama mai credincioasă decât tatăl. Băieţii consideră, totuşi, şi pe taţi credincioşi (după 11 ani, se prăbuşeşte aprecierea religiozităţii tatălui). Dar taţii necredincioşi ar avea influenţă mai puternică decât mamele şi bunicii necredincioşi.Estetica antropologică şi frumuseţea aromânilor
La Congresul mondial de Antropologie şi Etnologie ţinut în 1998 în Statele Unite, două comunicări în sesiunea „Estetică antropologică şi frumuseţea popoarelor” s-au referit la aromâni – una pornind de la literatura şi destinul lui Teohar Mihadaş, alta, destul de protocronistă, însoţindu-l pe apostolul Pavel printre macedonii lui Alexandru cel Mare. Două milenii bune de viaţă şi frumuseţe creştină ale idealurilor perpetuate aromâneşte. Cum la „perenitatea vlahilor”, în Constanţa-Tomis, a fost loc şi de susţineri de medeologie, în aceeaşi sesiune ne-am putut surprinde purtaţi în mileniile mai vechi ale Medeei, împărţite până azi nu numai de greci, dar şi de caucazieni şi valahi. Frumuseţea aromânilor a putut fi ovaţionată mai ales în dans şi port pe scena festivalului constănţean, mai mult decât o invitaţie, o probă uneori înverşunată a păstrării identităţii etnologice, religioase, culturale, naţionale.
Poate că, la congresul amintit, aromânii se întâlneau cu indienii americani, mai mult subiect ştiinţific decât social, sau cu istrienii italienizaţi într-o comunicare franţuzească. Aromânii puteau veni în minte şi vizavi de ţepenele teorii postmoderne, poststructurale, postnaţionale care, cu autorizaţia unor nume forte, făceau aproape superfluă discuţia despre identitatea românească a aromânilor, chiar despre identitatea lor grecească, americană, albaneză etc. Faţă de pulverizarea atâtor realităţi şi iluzii, ni s-a părut o consolare – şi nici n-o fi trecut în ochii altora drept o diversiune – izolarea momentană în frumos şi frumuseţe, fie şi, în cheia antropologiei de urgenţă, rafinata artă a distrugerii frumuseţii.
Distrugerea Coloanei nesfârşite de la Târgu Jiu – cu participarea extraordinară a ambasadorilor Alfred Mozes şi Charles Boyer – trebuie să se fi petrecut sau în acelaşi timp cu amplificarea spaţiilor Brâncuşi şi plasarea Măiestrei în holul etajului întâi al Muzeului de Artă Modernă, MOMA, şi degeaba şi-ar fi exhibat românii paşaportul, Brâncuşi era francez. Dacă actul de deces al Coloanei, totuşi postasasinat, este aprobat, la propunerea lui Andrei Pippidi, de ministrul aromân Ion Caramitru, să observăm că şi interzis, ca în 1948, în original, Eminescu încă va fi citit, în aromâneşte, în versiunea lui Ionel Zeana. Antropologia eclipsei totale din 1999 ce ne-ar mai libera de prejudecăţi şi prejudicii.
Antropologia de urgenţă se referă la popoare şi culturi ameninţate cu o schimbare bruscă, dezintegrare, dislocare, represiune sau chiar extincţie. Schimbarea culturală forţată este legată de enorme pierderi în toate domeniile vieţii. S-a recurs la un principiu strategic, „cu oameni pentru oameni”. Au fost organizate centre regionale în Africa, Asia şi America, cu şefi nativi care ştiau cel mai bine care părţi ale culturii erau cele mai ameninţate. Sar în ajutor cercetători în etnosociologie, etnomedicină, etno-lingvistică, etnobotanică, etno-muzicologie, literatură orală, istorie orală, etno-religie.
O atenţie specială cunoaşte conceptul de sănătate şi responsabilitate socială ca parametru de măsurare a gradului de dezvoltare a societăţii. La englezi, health is wealth. (Ne) sănătatea nu mai este numai o problemă de medicină, dar poate avea motive economice, psihologice şi chiar sociale sau spirituale – poluarea, sărăcia, dimensiunea populaţiei, stigmatul social, rolul şi statutul femeii, îmbătrânirea, conflictul şi tensiunile sociale, discriminarea după sex, familia destrămată, stresul emoţional, lipsa de credinţă ori de credinţă adâncă. Şi multe alte probleme care nu-şi au răspunsul în cărţile medicale. Sănătatea devine subiect al ştiinţelor sociale preocupând pe fiecare şi pe toţi laolaltă, atât într-o ţară dezvoltată (cu tensiuni mentale, familie destrămată, vacuum spiritual), cât şi într-una slab dezvoltată, săracă şi ignorantă.
Până la estetica antropologică (a. An aesthetical anthropology), chiar prima la catalog, se tratează o listă nesfârşită de priorităţi precum schimbarea globală a mediului, conflictul violent, identitatea etnică şi politică (a fost rândul Mexicului – stigmatul tradiţionalismului din ultimii 80 de ani, inclusiv comunist, în România, a fost statuat de organizatorii americani ai simpozionului identitar din Bucureşti, în 1998), sida, separatism etnic, rasă şi etnicitate (una pentru alta, una contra alteia, după politică), dreptul folcloric, pluralismul legal, ecologia umană, cultura ca nişă umană, paradigme alternative (la cele eurocentrice cartesian-newtoniene sau euro-americane), antropologie genetică, populaţii mutate cu forţa, managementul dezastrelor, schimbări ale trăsăturilor antropometrice la populaţiile est şi central-europene după „liberalizarea politică şi economică” (formulare mai degrabă central europeană decât est-europeană), viitorul oraşelor, comunicarea de-a lungul culturilor, închisoarea politică (post)comunistă, strategii de rezistenţă a popoarelor indigene, organizarea şi livrarea ajutorului străin în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică, cultura comportamentului reproductiv, dezvoltarea sustenabilă, ecosisteme umane, omul de ştiinţă implicat în treburile comunităţii cercetate, pluralitatea etnică şi viitorul statului, gender, indigenizarea antropologiei, informalitate, magie şi vindecare, cerinţe „postnaţionale” (mişcări sociale, naţionaliste şi autonomiste, migraţie internaţională, comunităţi transnaţionale pun în chestiune limitele cetăţeniei la nivel supra ca şi intra naţionale), rase şi drepturi, refugiaţi şi imigranţi, repatrierea proprietăţii culturale şi protecţia siturilor sacre (în Hawaii), antropologie bioculturală, naţiuni „mari” şi mici, starea dermatoglifelor, munca (copilului) celui mic nu este frumoasă.
Am enumerat titlurile unora din sesiunile congresului mondial de antropologie, ultimul din acest mileniu, şi pentru că simpozionul aromânesc prezent este conectat cu o universitate, „Andrei Şaguna”. Ne mai fascinează regăsirea favorizată, parcă, a fiinţei româneşti şi, implicit, aromâneşti, în trăirea globală, nu neapărat mai fericită. Într-adevăr, noutatea ieşirii din comunism, de exemplu, se asociază cu tranziţii fără număr în neamurile pământului. Moda globalismului, a rasei unice, a antropologiei înseşi nu pare a influenţa omogen statele. România se afirmă sub tirul unor influenţe cu aparenţă integristă, ale căror efecte în ceea ce priveşte comunităţile de români din afara României, de exemplu, par uneori catastrofale, vezi mai ales tratatul cu Ucraina. Mesajul aromânilor este, în istorie, distinct şi dinamic, cum se prezintă în momentul de faţă şi în perspectivă, cineva îşi poate face o idee şi din seria simpozioanelor de la Constanţa, la care participă nu numai aromâni (care se întâlnesc într-o sărbătoare aproape rituală, ea însăşi de studiat în trend-urile inclusiv estetice), nici numai cercetători consacraţi ai domeniului. Ne aflăm şi români pur şi simplu cărora ni se întâmplă să ne vedem stimulaţi în şansele existenţial-antropologice ale neamului prin exemplul aromânesc. Poate la fel de dureros, tragic, ca în compania românilor din satele regiunii Cernăuţi ori sudul Basarabiei, împărtăşirea frumuseţii aromânilor este una cu bucuria vieţii nepieritoare.
Rostirea lui Onisifor Ghibu
Note pe marginea unor adnotări inedite
Scrisul de tumultuoasă limpezime al lui Onisifor Ghibu, ca în tăietura directă brâncuşiană, oricum expresia unei gândiri directe concurând natura, scapă clasificărilor stilistice obişnuite. De la Lazăr şi Eminescu, la Pârvan şi Goga, analogiile posibile ţin de tonalitate, patetic gravă şi lucid virulentă, însă cineva ar putea deduce o retorică originală, o revelatoare panoplie a formelor genului didactic, sau, cu un termen pe cât de vechi pe atât de nou – o kaironomie proprie, ale cărei ethos, logos şi pathos se îngemănează într-o rostire unică. Preluăm conceptul de rostire în accepţia lui Constantin Noica nu atât pentru o parafrază de genul „rostirea pedagogică românească”, dar şi amintindu-ne că filosoful se stabilise, înainte de Păltiniş, la Avrig. Or, un editor s-ar vedea în faţa unei vaste păduri de simboluri şi numai antologând scrierile despre Gheorghe Lazăr ale lui Onisifor Ghibu, inclusiv postume, din care reţinem un portret contrastiv, de amurg (1963), ca un autoportret răsturnat: „Graţie caracterului său, pe cât de complex şi de vulcanic, pe atât de dezordonat, el n-a reuşit să realizeze, în întreaga sa carieră, nimic concret, în sensul propriu al cuvântului, sesizabil material. Astfel: la Viena el nu şi-a terminat studiile în regulă; multele lui lucrări originale, compilate sau traduse când din nemţeşte, când din ungureşte, n-au ajuns să vadă lumina tiparului, excepţie făcând doar unele lucrări tipărite sub diferite pseudonime şi făcute probabil şi cu colaborarea altora pentru a putea fi tipărite în tipografia Universităţii ungureşti din Buda; activitatea lui profesorală de la Sibiu a trecut dintr-o criză într-alta, ca şi avânturile sale în domeniul politicii; la Bucureşti, şcoala lui, nimbată după el de o aureolă legendară, n-a reuşit să se „organizeze” ca o instituţie bine închegată, capabilă să înfrunte obstacolele ce era firesc să i se pună în cale; din multele manuale de şcoală, toate de o stringentă necesitate, nici unul n-a ajuns să se tipărească, nici în cursul vieţii lui, nici curând după moartea lui. Dacă ar fi să judecăm deci activitatea lui Lazăr în lumina unor criterii strâns „realiste”, ea ar putea fi considerată că a reprezentat ceva aproape insignifiant.
Dar valoarea lui Lazăr nu trebuie privită sub un asemenea unghi. El n-a fost un simplu organizator după planuri rigide, dinainte stabilite până în amănunte, el a fost un Prometeu, care a coborât focul din cer, el a fost un arhanghel care a despicat zările, un prooroc care a aprins în suflete credinţele cele mari, atotbiruitoare, în legătură cu ideile de dreptate, adevăr, drept, lumină, idei care nu e permis să rămână simple abstracţiuni sau privilegii ale anumitor favoriţi ai sorţii, ci trebuie să devină bunuri obşteşti, ale tuturor. El a fost un apostol al acestor credinţe şi idei, care nu s-a mărginit numai la enunţarea şi la propovăduirea lor, ci s-a aruncat cu întreaga sa fiinţă în lupta pentru înfăptuirea lor, jertfind totul pentru ducerea lor la izbândă – în măsura în care o asemenea dăruire îşi putea găsi corespondentul în forţele sale fizice destul de măcinate şi în fiinţa sa morală, biciuită de multele înfrângeri pe care a fost nevoit să le încresteze pe răbojul permanentului său martiriu”. Portretul de mai sus face parte dintr-un eseu aproape nuvelistic, nu lipsit de mister şi suspans, început în Avrig (în 1943) printr-un foc aprins în sobă cu cărţi din biblioteca lui Lazăr: 13 sunt salvate de norocosul vizitator. Printre acestea, una intitulată Praelectionum in Jus ecclesiasticum universum de Ioan Nepomuc Pehemm partea I, Viena, 1791 (760 p.), are următorul autograf pe coperta a doua: „Die 22 Febr. 1821 visus est cometa magnus valde versus Crajovam, cum essemus Bukurestinni, cum esset revolutio Thodoriana, ante adventum principis Calimachi. Lazăr”. Semnătura în alfabet chirilic („în ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, când eram la Bucureşti, când era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi. Lazăr”). Pe o altă carte din biblioteca lui Lazăr - Der Römisch-Orientalisch-Teutschen Kayser merkwürdiges Leben und Thaten... (Viaţa şi faptele remarcabile ale împăraţilor români-orientali-germani..., Lipsca, 1716, 1415 p.) – la pagina 65 se află următoarea inscripţie autografă a lui Lazăr, în limba germană: „Der 22-ten Februar 1821 etv Bukarest gegen Crajova ist ein Komet gesehen worden” (la 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucureşti spre Craiova). Un astrofizician amator ar observa că e vorba despre cometa Halley. Ghibu investighează, însă, într-un strălucit scenariu sensurile conspirative ale celor două inscripţii, întoarcerea de către Lazăr – Ghibu a înţelesului de nenorocire al cometei într-unul de izbândă şi fericire; sensul ascuns al manuscriselor de aritmetică şi de trigonometrie (redactarea amândurora „încheiată” în aceeaşi zi, la patru zile după inscripţiile în latină şi germană, de fapt, încă un alibi asupra ocupaţiilor sale reale): descrierea steagului lui Tudor, o capodoperă de heraldică, unde sfinţii Teodor Tiron şi Gheorghe se dovedesc Vladimirescu şi Lazăr.
Concluzia parţială, obiectivând rece cvasificţiunea critic-heraldică: „Documentele” care ne vorbesc despre această strânsă colaborare sunt până în momentul acesta încă puţine: informaţiile cu caracter general ale lui Heliade, Poenaru şi ale altor apropiaţi sau contemporani ai lui Lazăr, care prin însăşi natura lucrurilor nu puteau cunoaşte mai îndeaproape activitatea secretă a acestuia – apoi însemnările de pe cele două cărţi, cele de pe manuscrisele manualelor de matematică şi simbolurile de pe steagul lui Tudor, se însumează concluziei generale a savantului istoric: „Sunt pe deplin încredinţat că cercetările istorice viitoare vor aduce şi mai multe lumini cu privire la acest capitol atât de important, care până acum a inspirat atât de puţin şi în mod atât de unilateral pe istoricii noştri. Ele vor aduce, nu ne îndoim de acest lucru, o serioasă corectură în istoria noastră modernă, aşezându-l pe Gheorghe Lazăr pe un alt piedestal decât acela al unui dascăl entuziast, şi anume pe piedestalul unui erou naţional de cea mai pură speţă, luptător pentru dreptate şi libertate, dublat în acelaşi timp de aureola unui neobosit luptător pentru umanitate şi pentru „pacea eternă” între oameni.
Biblioteca lui Lazăr a ars, în parte, salvată fiind de Ghibu, care avea să-şi sprijine viziunea, în continuitatea gândirii lui Lazăr, pe o altă bibliotecă, extensibilă asemeni flăcărilor. Propria-i bibliotecă, deci, i-a fost confiscată în timpul primului război mondial de statul maghiar (Curtea marţială maghiară îl condamnase la moarte); în 1919, în trenul de Bucureşti-Sibiu, i s-a furat o ladă cuprinzând cărţi achiziţionate în timpul „neutralităţii” României din anii 1914-1916; o ladă mare cu cărţi şi manuscrise i s-a pierdut în 1940, în urma „Arbitrajului de la Viena”, în drum spre Sibiu, ca refugiat; alte trei lăzi de cărţi şi documente i-au fost confiscate în 1949.
Şi totuşi, cu învederare la senectute, gândul întru Lazăr îi rodeşte în universul bibliotecii, precum Archaeus al lui Eminescu. De altfel, una dintre ultimele opere postume însemnate, apărută la Sibiu în 1944, Dictatură şi anarhie – fragmentar republicată în Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri pedagogic”, E.D.P.,1977 – se află sub semnul lui Eminescu (Mottoul): „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră... Când suntem aspri, nu vorbele, ci adevărul ce vroim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismele. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cel figurat”.
„Cu aceste cuvinte ale lui M. Eminescu dau drumul în largul lumii româneşti paginilor ce urmează” (VI).
Un alt gând al lui Eminescu – „Cărţile de citire ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională, ca şi textul Bibliei” – îl citase, nedecorativ, de două ori, în articolele Scrisori din Ardeal („Viaţa românească”, 1910) şi Spre o literatură didactică bună („Tribuna”, 1911), incluse în antologia Nu din partea aceea. Studii şi articole 1904-1914, Editura Eminescu, 1985, 424 p. Să nu uităm, apoi, că, în iunie 1902, elevul Ghibu îşi susţinuse lucrarea de bacalaureat la limba română cu titlul Trecutul şi prezentul în poezia lui M. Eminescu, asupra căreia Virgil Oniţiu – cel din viitoarele Portrete pedagogice ale viitorului Ghibu – referise: „Candidatul este stăpân pe materie. Cunoaşte bine toată poezia lui Eminescu şi o judecă cuminte şi adânc. Stilul clar, uşor şi sigur. Foarte bine”.
În Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1914, şi în marea-i sumă Prolegomena la o educaţie românească, Cluj, 1940, drept o altă dublă cheie, Ghibu reţinuse acelaşi motto, din Carlyle: „Omul să nu se plângă în contra vremii în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem bune”.
Bibliografiindu-şi cele peste 1000 de cărţi cuprinzând dedicaţii autografe de la autorii lor, adresate lui, între anii 1903-1966, Onisifor Ghibu nota, ca în treacăt: „Adeseori, dedicaţiile prezintă un interes ce trece dincolo de barierele unor simple gesturi convenţionale sau de politeţă. Ele sunt veritabile documente de importanţă culturală, socială, uneori chiar politică, care îşi păstrează şi pentru mai târziu valoarea lor, chiar şi dacă ea ar fi mai mult de natură muzeală sau de arhivă”. Este, mai degrabă, o introducere în autografologie cu chei ce rămân de găsit, după propria-i metodă. La 105 ani de la naşterea lui este viu încă marele ecou al dialogului dintre el, contemporani şi poporul său, câteva aproximări-semnal de encomion fulgurant de prietenie, colegialitate, devotament, admiraţie, veneraţie, stimă (a lui Blaga), omagiu, dragoste (a lui Goga), recunoştinţă, simpatie, amintire, donum auctoris, sentimente mărgineneşti, atâtea sentinţe evocatoare pe o bibliografie dublu personalizată:
- Multă stimă şi afecţiune sinceră (Gr. Antipa)
- Răscolitorul bunurilor culturale etnice şi fondator al unei pedagogii româneşti (Petru Gherman)
- Marele campion al reintrării românilor în drepturile lor (C. Kiriţescu)
- Veteranul luptător pe câmpul istoriografiei naţional-bisericeşti (Gh. Liţiu)
- Eminentului pedagog, românului integru şi luptătorului înţelept al idealului naţional (Constantin Lucaciu)
- Cu ocazia zilei de 31 mai 1943, românului adevărat activ, neobosit şi cu deosebire învăţat (Nicolae Lupu)
- Luptătorul neobosit pentru cultură, naţionalism şi religie românească (I. Manolescu).
- Valorosului educator al generaţiei tinere (Grigore Marcu),
- Opera sa de om de cultură, de român, de ortodoxie (Mihail Manoilescu)
- Harnicului publicist naţional şi creştin (I. Merlos)
- Cel dintâi cercetător al literaturii didactice la români (Constantin Moscu)
- Inimosului luptător pentru cauzele româneşti (Marţian Negrea)
- Vechiului luptător ardelean, cărturarului şi animatorului (Vasile Netea)
- Prof. al Univ. Cluj, vajnic apărător al intereselor naţionale româneşti (Necodem Băcăoanul)
- Admiraţie pentru puternica sa personalitate (C.Narly)
- Descălecatului său pedagogic în zilele marelui război (I.Nisipeanu)
- Harnicului îndrumător cultural al fraţilor de peste munţi (Ioan Nistor)
- Marele luptător antirevizionist (Stela Noaghea)
- Propovăduitorul aprig al unităţii neamului nostru (Emil Panaitescu)
- Iubitor de versuri sfinte din satul nostru (D.St. Pătruţ)
- Deschizător de drumuri în cultura românească şi cel mai bun tălmaci al comorilor spirituale ale neamului nostru (Atanasie Popa)
- Om de inimă şi mare curaj (Grigore Popa)
- Pentru lupta românească şi eroică (Grigore Popa)
- Negoiul pedagogiei româneşti (Grigore Popa)
- Îndrumătorul meu în problemele culturale ale Transilvaniei (Gh. Popovici)
- Român neaoş, mare patriot, care pe unde a trecut a lăsat urme de neşters (M. Racoviţă)
-Pentru opera pedagogică şi naţională a D-sale (Simion Radu)
- Apostol al şcolii şi al neamului românesc (Simion Radu)
-Frumoasa activitate culturală de bun român (Mariana Rarincescu)
- Cercetătorul atât de adânc şi de entuziast al întregului nostru trecut (Petre Sergescu)
- Admiraţie pentru opera D-sale de pedagog şi de neîntrecut animator al educaţiei naţionale (Ilie Sulea-Firu)
- Prof. Univ. organizatorul şi îndrumătorul învăţământului ardelean în epoca de după Unire (Gheorghe Tulbure).
Biblioteca Pedagogică Naţională deţine în fondurile sale o parte a bibliotecii lui Onisifor Ghibu (1481 titluri). Cercetătorul ce se va dedica mai bunei cunoaşteri a acestui tezaur pătrunzând, încet-încet, în intimitatea vulcanică, niciodată stinsă a cărturarului, se va rătăci, nu o dată, dinaintea tumulturilor clare, fascinat de undele secrete, ca şi kierkegaardiene, conţinute în chiar vadurile definitorii ale gândirii şi luptei lui Ghibu. În cele ce urmează, semnalăm câteva adnotări inedite ale pedagogului pe unele din cărţile sale, de obicei scrise în cerneală pe o foaie separată şi ataşată paginii de titlu sau primei coperţi. La prima vedere, acestea apar – şi sunt – ca explicitări ale volumelor respective, uneori anecdotice, nu străine nici de „însemnările de demult” – mereu actualizate – din tradiţia pusă-n lumină, de la Ioan Bianu şi Vasile Pârvan, la Gabriel Strempel şi Ilie Confus. Privite mai îndeaproape, în contextul bibliotecii şi al scrierilor lui Ghibu, astfel de frontispicii îşi dezvăluie semnificaţii de cifru ce se poate dezlega prin cheile adnotatorului însuşi.
Cu o caligrafie dreaptă, cumva coşbuciană, însemnările pe cărţi ale lui Ghibu parcă răsună în auzul cititorului ca din propria conştiinţă trezită la sine. Când nu şi le datează, avem a ne întreba dacă n-a făcut-o dinadins, în semn de refuz al timpului respectiv, de topire a sentimentelor sale în data şi soarta cărţii adnotate, chiar dacă acesteia îi era autor. Îmblânzitoarea familiaritate cu biblioteca transfigurată obiectual şi criptic îndulceşte tragismul trăirii celui ce supusese la rechizitorii ciceroniene vremea propriilor, inconfundabilelor înfăptuiri.
Ne mărginim, pentru moment, la câteva din adnotările-cheie ale lui Ghibu risipite în labirintul cărţilor păstrate sau pierdute.
O temă surprinzătoare este aceea a „pasagiilor” – lipsă ori adăugate. O exemplificăm prin două volume cu ajutorul adnotărilor sale, esenţiale pentru înţelegerea conţinutului, substratului şi destinului lor aproape „conspirativ”, în fapt de o eroică probitate şi militantism naţional.
Volumul Psihologie pedagogică pentru şcoalele normale (preparandii). Traducere. Ediţia a II-a prelucrată şi întregită (adăugat în cerneală de Ghibu: de Dr. Onisifor Ghibu şi Dr. Pavel Roşca”; încă o semnătură a sa, mai sus şi, deasupra, ştampila exlibris-ului) are ataşată următoarea însemnare manuscrisă:
„Psihologia pedagogică a lui Em Martig a fost tradusă în româneşte, din iniţiativa Casei Şcoalelor din Bucureşti, de George Coşbuc, şi a apărut, la 1909, în Biblioteca Pedagogică a Casei Şcoalelor.
La 1911 fiind eu însărcinat de arhidiecezan să supli-nesc catedra de ştiinţele pedagogice de la seminarul Andreian din Sibiu, pe urma morţii profesorului Dr.Petru Span, am introdus ca manual de psihologie cartea lui Martig.
Pentru a eluda vigilenţa Ministerului de instrucţie ungar, care n-ar fi tolerat întrebuinţarea în şcolile noastre a manualelor tipărite în România, cu asentimentul administratorului Casei Şcoalelor, Mihail Popescu, am schimbat foaia anteth şi coperta ediţiei de la Bucureşti, înlocuindu-le cu altele, pe care le-am tipărit la Sibiu căutând că manualul e tipărit în „Tipografia Arhidiecezană” din Nagyszeben.
Neputând continua prea multă vreme această experienţă, care ne-ar fi putut deveni fatală, dat fiind că în ediţia aceasta se găseau mai multe exemple din istoria românilor, am hotărât să scot o ediţie nouă a cărţii înlocuind exemplele care ar fi putut să ne expună faţă de Ministerul din Budapesta cu altele mai inofensive din punct de vedere politic.
Această nouă ediţie, dată ca „a doua”, a fost prelucrată şi îngrijită de mine şi de succesorul meu la catedră, Dr. Pavel Roşca, care a întregit-o şi cu paginile 263-290. În forma aceasta nouă, în care i-am corectat o mulţime de greşeli de ale ediţiei de la Bucureşti, cartea s-a întrebuinţat în toate seminariile din Transilvania, până la 1918.
Onisifor Ghibu”
Iată câteva din adnotările şi sublinierile făcute de Ghibu în interiorul cărţii:
p.48: „Insula S-ta Elena ne reaminteşte pe Napoleon, muntele Măslinilor pe Hristos, Sarmiseghetuza pe Decebal” (marginal, în creion: „Pus de noi”; adaosul, subliniat în creion); „Apostolul Pavel ne reaminteşte pe apostolul Petru şi pe ceilalţi apostoli, fiindcă au trăit într-acelaşi timp: Traian ne aduce aminte de Decebal” (marginal, în creion: „Lăsat de noi”).
p.51 „un Sas” (marginal, Bulgar)
Numai sublinieri (cu acelaşi înţeles, de adaos)
p.52 Arad: Zala
p.53 „Scrisoarea de la Muselim-Selo” a lui Coşbuc.
p.91 Şcoala normală din Arad
p.93: „Tot aşa, nu putem împărţi pe Români d.e. în ortodocşi, greco-catolici, agricultori, meseriaşi etc.”
p.121: „Pe copii trebuie să-i îndrumăm mai întâiu a formula concluziuni în mod inductiv, de la fapte şi lucruri singuratice (marginal, în creion „particulare”) întinzând raţionamentul la generalităţi, şi numai după aceea, prin deducţie, să-i deprindem a aplica adevărurile generale la cazuri singuratice”.
p.173. subliniat (adaos):
„Admirăm moartea celor doi Grachi pentru drepturile şi bunăstarea poporului, admirăm pe Socrate că, putând fugi din închisoare, a preferat să moară spre a fi consecvent cu învăţăturile sale, aprobăm pe Constantin Brâncoveanu că mai bine moare batjocorit decât să-şi schimbe legea strămoşilor”.
p.182: 3. „Participarea copiilor la practicile religioase” (8 rânduri) – marginal, în creion „Redactat de mine (213)”.
p.183: poezia „Grozea” a lui Alecsandri
p.238: Principii sau norme sunt d.e. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” a lui Socrate, „Statul sunt eu” a lui Ludovic al XIV, „Dreptatea este temelia împăraţilor” a Habsburgilor, „Nihil sine Deo” a Hohenzollernilor etc.” (subliniat cu creion roşu).
O ilustrare a „absenţelor”. Ataşată publicaţiei „Doisprezece ani de pedagogie românească 1919-1930”, Bucureşti, f.a. („Dintr-o conferinţă ţinută la Sibiu, în ziua de 1 Februarie 1931”), citim următoarea însemnare:
„Lucrarea aceasta s’a tipărit în revista generală a învăţământului cu mari tăieturi de către Censura liberală. Redactorul revistei a reuşit totuşi să facă vreo câteva extrase peste precauţiile Censurei.
Acesta este unul din cele 2 exemplare pe care le posed eu. Celălalt exemplar subliniază pasagiile tăiate de Censură. Ele sunt extrem de elocvente pentru politica şcolară a guvernelor burghese.
O. Ghibu”
„Pasagiile tăiate” – absente din „Revista generală a învăţământului” martie-aprilie 1938 – sunt următoarele:
p.9 „Această legislaţie a făcut din „susţinătorii de şcoală” din vremurile antebelice, „îndrumători de şcoală”, cari se îndreptează în mod conştient împotriva Statului”.
p.10 „Concluzia generală, care se desface din cele spuse până aici, este limpede: pedagogia oficială a României întregite este o pedagogie a renunţării la prestigiul şi la interesele Statului.
De sigur, că o astfel de pedagogie nu poate creşte nici apostoli, nici eroi, nici patrioţi, nici cetăţeni; în schimb, ea poate contribui la înmulţirea din zi în zi a duşmanilor Neamului şi ai Patriei”.
p.11 „De sigur că nu, mai ales dat fiind şi faptul că, din cauza lipsei de înţelegere a oficialităţii pentru marele rol, pe care ar trebui să-l aibă şcoala în vieaţa de Stat, corpul didactic de toate gradele a fost osândit să-şi irosească partea cea mai mare a timpului şi a energiei, într’o enervantă luptă de organizare profesională proprie şi de apărare împotriva vitregiei oficialităţii, în loc ca împreună cu aceasta să fi luptat, umăr la umăr, pentru aşezarea temeinică a Statului”.
p.14 „Salvând prin aceasta Statul nostru profund primejduit de mulţimea duşmanilor lui externi şi interni”.
Nu numai cititorul obişnuit al cărţilor din anii patruzeci ale lui Ghibu, dar istoricul însuşi, mai ales el, îşi va face o idee mai clară asupra nuanţelor atitudinii scriitorului faţă de puterea politică a vremii, la parcurgerea celor trei autografe de pe volumul său Prolegomena la o educaţie românească, vol.I, Cluj, 1940:
„Domnului General Ion Antonescu, conducătorul Statului român, care simte, în aceste vremuri apocaliptice, că problema de căpetenie a României se reduce la o nouă educaţie, românească în toate încheieturile ei.
16.IX.1940, O. Ghibu”
„Acest exemplar fusese destinat pentru conducătorul statului, căruia vroiam să i-l înmânez personal. Dar tot timpul cât am stat la Bucureşti, între 6-18 septemvrie, mi-a fost imposibil să obţin o audienţă. Celelalte două exemplare le-am dat Ministerului Educaţiei naţionale, şi anume d-lui Alexandru Marcu, pe atunci secretar general.
Sibiu, 9 VII 1944 O. Ghibu”
„Se anexează exemplarul unic din Prolegomena, destinat Generalului – Conducător. Document f. important şi – impotent. Am vrut să-l ajut pe acest om, dar el era, din nenorocire, prea plin de sine, încât să-şi mai ataşeze şi oameni incomozi ca mine”.
Dintre însemnările pe abecedare, cea de pe „Abecedarul pentru clasa I primară”, Iaşi 1917, pe care o transcriem, cuprinde, de asemenea, precizări de istorie pedagogică, dar şi politică:
„Am făcut şi eu odată – la 1917 – un abecedar oarecare, pe care l-a semnat, ca autor, Arhimandritul Gurie, la Chişinău.
Ce e drept, originalul fusese făcut de acesta, dar ce-a rămas din el, după ce l-am „revăzut” eu?
Doar un schelet, pe care eu l-am îmbrăcat în viaţă, în duh, „moldovenesc”, românesc şi omenesc.
Arhimandritul elaborase cărticica în duhul „Rusiei – patria noastră”. Eu, spre uimirea lui, am tras dungă cu cerneală roşie peste poesia intitulată: „Rusia, patria noastră” şi am potrivit lucrarea pe calapodul neamului românesc din acele vremuri de mari suferinţi şi de mari avânturi.
Ce-a scris despre acest abecedar profesorul universitar I. Simionescu, în Calindarul
Regina Maria, Iaşi, 1918.
Ministrul instrucţiei dela Iaşi, I.G. Duca, mi-a cerut să tipăresc şi pentru Moldova o sută de mii de exemplare. N-am putut.”
Nesemnat
O „Colecţiune de legi, regulamente...”, Bucureşti, 1916, pierdută şi regăsită, are următoarea „poveste”:
„Habent sua fata libelli – zice o veche vorbă latinească.
Şi cartea aceasta şi-a avut soarta sa de care abia astăzi îmi dau seama.
Ea mi-a fost dată, în ziua de 11/12 decemvrie 1918, la Ministerul de Instrucţie din Bucureşti, de către secretarul general al acestuia Iuliu Valaori, în chiar momentul când, deţinător al demnităţii de secretar general al Ministerului instrucţiunii Publice din Transilvania – unită, la 1 decemvrie 1918, cu Regatul român – mă întorceam după o pribegie de aproape 4,5 ani, la Sibiu românesc, apt a-mi începe activitatea în cadrul „României Mari”.
Nu ştiu cum, cartea a ajuns, la un moment dat, în mâinile profesorului Ilie Beleuţă, care, după 34 de ani, mi-a înapoiat-o astăzi, 12 decemvrie 1953.
Onisifor Ghibu”.
Omagiul nepereche pe care Ghibu îl aduce cărţii ca întruchipare a jertfirii întru durerile ţării se citeşte şi pe nişte nemaianonime „Jocuri de băieţi”, publicate de O. Ghibu în 1914 şi adnotate, fără dată:
„Jocurile acestea au fost adunate de învăţătorul Ionescu Miclăuş din Sălişte, în anul 1913.
Autorul a murit pe câmpul de luptă în primul război mondial”.
MONAHUL ACTOR VALERIAN DRAGOŞ PÂSLARU
Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.
Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.
Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului - savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.
Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.
Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.
A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.
Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr - să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.
Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).
Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.
Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:
“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).
În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur, şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:
“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).
Condacul al 13-lea:
“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).
Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:
“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)
Lanţ nesfârşit de “Bucură-te”... “copilă a unor Drept Credincioşi Creştini alexandrini”... “Strălucire fără umbră sau schimbare”... “Ţară în care îşi află scăparea cei urmăriţi de patimile trupeşti”... “Iubire ce ai biruit Patima”... Tinereţe fără urâciuni şi Viaţă fără de moarte”... “că în două ai suferit a te tăia desfrânatul, pentru a putea uni cu HRISTOS pe cei despicaţi de desfrânare”... “Înţelegerea ce copleşeşte firea”... “întocmai ca Maria Egipteanca, Sf. Ioan Valahul, Moise Ungurul sau Xenia cea înţeleaptă”... “Chipul de Rai al Evei”... “Jertfă de sânge a Coastei lui Adam”... “că Iudita a ucis pe Olofern desfrânatul, dar a murit”... “că tu, Tomaido, te-ai lăsat ucisă de cel defrânat şi trăieşti veşnic”... “Minune pe care n-o înţelegem, dar la care ne Rugăm”... “că picăturile sângelui tău umplu de viaţă deşertul păcatelor noastre”... “că te-ai făcut Maică tuturor părăsiţilor de Virtuţi”... “că trupul tău tăiat taie dorinţele blestemate”... “Fiica Lumii şi Dar al Fiului Tatălui Ceresc”... “Copilă-Nevastă-Monahie, Maica neputincioşilor”...
Condacul al 7-lea:
“Te cinstim după cuviinţă cu lacrimi şi bucurie, dar înţelegerea vieţii tale ne este peste putinţă. Căci frământarea aşternutului pierde strălucirea Întregii Înţelepciuni, dar tu cele contrare le-ai unit prin Adumbrirea Harului şi Mirul sângelui tău, arătând lumii că cine în HRISTOS se-mbracă poate să împace sfâşierile prăbuşirii din Rai: ALILUIA!” (p.17)
Rugăciunea către Tomaida, “luminătoarea celor din întunericul îndreptăţirilor de sine”, se face dintre fărădelegi şi păcate înnăscute, “în vârtejul apocaliptic fiind crescut, cu tristeţea fiind înfăşat, cu laptele satanic al urâciunilor televizorului alăptat, înţărcat cu mânie şi ură, lipsit cu totul fiind de Întreaga Înţelepciune Creştinească” (p.24).
Cunoştinţa imnică şi rugăciunea autoflagelantă se obiectivează teologic printr-o concordanţă biblică, o sinecdocă ce ne poate menţine într-un univers creştin de clasic iudaism românizat, dacă nu românism creştin pur şi simplu (p. 27-60), citat plus surse (aici, câteva extrase, fără trimiterile din carte, altfel simfonice): În cer nu va fi căsătorie. Fericirea credincioşilor e lepădarea fricii de moarte. Fericirea păcătoşilor e împreunată cu întristare . Obiectele de idolatrie trebuie nimicite. Credinţa cea deşartă se minunează de martiriul sfinţilor. Vai celor mândri! Minciuna adeseori e însoţită de crime mari. Vorbirea de rău nimiceşte prietenia. Prudenţa este ştiinţa sfinţilor. Hristos eliberează de robia spirituală. Uciderea poate fi şi spirituală. Dumnezeu respinge rugăciunea ucigaşului. Iudeii vor trebui să caute pe Domnul. Viaţa veşnică e dată acelora care cred în Hristos. Credincioşii vor fi pururea cu Dumnezeu în viaţa veşnică.
Crucea văzută de Dragoş Pâslaru, întors la viaţă, parcă transmutându-l în monahul Valerian, îl transfigurase, ceva mai devreme, pe Avva Ghelasie în compunător al Acatistului Sfintei Cruci, având ca refren: “DOAMNE, CRUCII Tale ne ÎNCHINĂM, Întâlnirea dintre Tine şi Lume, HOTARUL VEŞNICIEI!” I-am spus monahului Valerian că voi scrie despre Acatist, mai bine nu, mi-a replicat, cred că mai bine da.
Şi pentru că, poate, alde Acharya Mahapragya, patriarhul jainilor, ar vedea în Tomaida o întruchipare ahimsa/nonviolenţă şi întru Hristos şi întru Mahavira. Iar isihia sună aproximativ ca “isai”, numele creştinilor la indieni.
*
Continuare in postarea urmatoare.
We need to convert Greek churches to Latin speaking because all the Yuvrey who were born in Greece and pretended to convert under Mussolini come to practice their Greek and all the Slavs come trying to make us Tsarvrey. Why do you think the Russian letters for Tz and Sh are identical with the Hebrew? If the Greeks were such nationalists, why do they allow Southern Italy to call itself Magna Grece (http://magnagrece.blogspot.com/)? Because the Greeks know the Slavs are all coming from being Yuvrey with all their crazy bubble studies and fasting and stuff. We all want to be diverse, parochial, feudal and belong to the land and no Tsarvrey universalist globalizations. That is why we all marry Catholic Italian and stay away from Slav churches.
RăspundețiȘtergere