marți, 28 ianuarie 2014

Colocviile de Marţi cu tema - Cultură, cunoaștere, societate




La Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon”,  marți, 28 ianuarie 2014, orele 17.00, în cadrul cenaclului literar ”Colocviile de Marţi” a fost dezbătută tema ”Cultură, cunoaștere, societate”.

Presonalității din diaspora, profesori și teologi din țară au trimis intervenții scrise  asupra creației eminesciene, ca vârf al culturii și cunoșterii românești.
Au prezentat alocuțiuni tematice:

- George Anca: Deconstrucție-pedagogie
- Mihai Teodorescu: Filosofia limbajului
- Viorel Speteanu: Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

De asemenea, au fost expuse cărți de eminescologie și volume publicate de Biblioteca Pedagogică Națională.

















































miercuri, 22 ianuarie 2014

SARODA INDORE

George Anca

     1977




jhinjhoti – shahna – bhairavi-kajri


încetul binevoitor în plâns o zi
țara veche de tristeți bătute ci
pe o cale aurie lunii cerului și morții
noi ne trecem la o parte chemător la valea sorții
îți voi aminti o lacrimă de nu mă vei ucide
în glumă într-o doară cu aspide

mai bine fericiți o mie de fluturi
în gheenă de ți s-o încânta sufletul
din templu vom cânta o dimineață cerul
neștiut în inima ta voi fi tăcere
de demult domolită mă vei recunoaște

și pornește suflete nu sta
o să te aștepte muzica în loc
la răscruci ne-o aminti de viață
ce-am uitat ne va petrece-n seară
cu o melodie deasă rară
pe de ritmuri niciodată prinse
de curând mereu iubite-așa
admirai un foc de corzi sub iarnă
nici ninsori nu cad atunci pe lume
doar ființa cântului poemă
sau melancolia zariștii de-a pururi

mama era vie inimă aveam
ne știam pe cale ziua în amiază
ce departe zare niciodată plânsă
mâine e viață inimă aveam
ce tristeți pe cale poate de apus
ascultăm saroda întârziaseră
fata știe mama noi la miezul nopții
unul după altul dorurile sub
soare pe ghirlandă aur dăruind
îi râdeam la ureche ca un împărat
acum neodihnit dar mâine cine știe

el sufletește noi îl ascultam
pe după două vieți într-una
bat inimile table dacă mor
și reînvie pe o melodie
așa din lume parcă trecătoare
dar sufletește noi îl ascultăm


decembrie torid

decembrie torid Bharata Natyam
din dans ne vom întoarce 96 rotiri
pe viață și pe moarte ideii întrupate
cu balade din paradisul Ganesh
și vom însemna într-un poem duminica
de dragul amintirilor din cer
în jocul de cuvinte vom și plânge
în apele musonice vom fi din nou
astfel destinul ne recompensează
o zi pierdută în durerea serii
poate demult a fost târziu a-mi naște
în lumea asta întunericul

Din așteptări la amiază
printre adormiții din iarbă
și din unghiuri moderne filmați
ne adunăm my Jack și tu
dragostea mea iubire va să încep
alt dans pe o muzică familiară
până în adâncul inimii
de pământ roșu întrupat
zaruri de elefanți pe tobele
urcioarelor din părinți mezi
într-o limbă indoeuropeană
roșie de pan plescăind cancerul astm
astfel se amestecă visul
hermafrovisul versul
tradus a nu se recunoaște

între ceapă și ceapati mâna fecioarei
întoarce timpul mesei în reverie
unde e conversația în draci de ieri
s-o audă îngerii și să ne lase
apoi de unii singuri vom visa
instrumente inspirând dansul
și până la căderea în noapte ne
va fi în gând pururea
fecioară
căci ea va naște peste o săptămână
un copil adorat de păstori
din junglă gemetele tigrilor în somn
ne vor trezi să dansăm
la lumina pruncului sfânt

s-au plecat sălciile băute
amețind cu îmbrățișările aripi
se îndesesc bananierii grei în decembrie
să ne țină calea neînvățată
iar mințile vântură țărână la pas
nici inima nu-și îngână trecutul
tot cântecul dus se traduce
urechile șuieră singure de șerpi
vii în aurora nedezmințită
o vechiu-mi eu entuziast
în adierea vântului de-o seamă
și dragostele violente
sau marile melancolii
rămână-mi

străin mirosind a ceapă divină
din spectrul incinerărilor
aștept cu ochii și glia ceasul
dansului dezbălsămat
mă tem de poeții infernului
și-i amăgesc în uitare
cred în încruntate inscripții
ce nu-mi vor șopti veacul lor
astfel usturați și liberi globii
roșii precipitați spre homeopatie
se vor închide în neodihna
de mai apoi când zadarnic
fumul parfumurilor va dărui
viață sufletului singur pe lume

acum te cânt inimii ancoră
luciditate smoală în dorință
îți petrec inteligența în market
culegem plopilor perele
răchitelor micșunelele
bumbăcim anteporțile
și ne binecuvântăm ghirlănzile
când să-ți mai șoptesc o iubire
se face cald cald cald
la vară va lua foc dumnezeu
ne vom face umbră umbrei
dar vom nimeri frânți în brațe
trupuri de ceară înamorată

tăcerea dintre muzică și dans
dintre viață și moarte
dureri de sunet pași de pașă
întru o amintire musulmană
înfrântă de o fată
de zei sedusă veșnic
la glasul harului
de poezie vizitat
în serile apuse
doar aparent ne
cuprind și azi și mâine
ca dorul de totdeauna
și trist și marmoreic
mântuitor o viață


am pornit

am pornit odinioară
pe un drum lăsat în seară
nu tu bani nu tu vioară
doar un dor și într-o doară
aveam dodii ca și minte
fie-mi țărâna cuminte

ce ți-e inima unde te afli
mergi prin văile dorite vine
cine te caută poate în
eternitate să te știe
viu odinioară la pornire
într-o zi de primăvară
dintr-o slăvită copilărie de țară

colindă-ne și pe noi duh vechi
de copii perechi lăsați
cu tălpile în zăpezi mici
de Carpați bătrâni sufletului
apoi ne vom aduce aminte
un cântec sitari de la sfârșitul
anilor lui Cristos

în templu fumegă durere sfântă
un cântăreț își uită viața
în trecutul sunetelor
sosite la cină
și picură aisberguri de
junglă cerească
frică mi-e de alți ani
plânși în liane cântărețe
ce-l strâng pe omul
domnului Raga Ras

ce numai atâta tot sitari sau
altă asemănare cântam auzind
mie îmi cântă inima fumului
ție timpul tras în corzi aurii
pe două vieți murind în ascultări
de aceea ți-ai părăsit zeii
în zei și ei te-au urmat
pe sine se audiază sunetele
acestei lumi născute în auz
spre a nu mai fi decât uneori
numai ce numai atâta tot
liniștea jos scară urcă ape
de minune tristă hai mai departe
pe o moarte două neîncepută

așez un poem la poartă să se spulbere
la mai tari povârnișuri de lin
înlăcrimând anotimpul meu amintit
ce vere familial lasă-mi-l
pe calea robilor neschimbată
te inspiră știe cine o bucurie
de sculptor al păsărilor
să filmăm într-o zi creația
pe muzică mică tot divină
urcându-ne în atmosfera unică
se ceartă astfel diavolii învinși
de a mai suferi în viitor
fiți fericiți sosit-am din infern
mai înainte de toți vecii
creștinii nu ne mai cunosc
nici noi seducători de râpi

s-a rupt o coastă
nici tăcere nici iad
o muzică diluviană
da de unde o fiică
a aceluiași tată al nostru
cu zile lungi și gene asemeni
s-o iubească împărații
mai mult decât puterea
până se află cine-i muzica
tot ea sau alta
s-a mai rupe coasta

ai plâns în triumf pe degeaba
ar fi sărit stropi de inimă în cer
când altă raaga și astăseară
și-a răsunat ființa în artă
pururi sfârtecând mintea de pe urmă
a eroilor dintre sunete

muzicianul nu seamănă sculptorului
nici eu mie nici sunetului
nimeni nu seamănă voi
lasă-mi timpul nu-l bate să ritmeze
știm o limbă de mamă moartă
iubim sfânt și-n tăcere
o știm de-acum mai apoi
semănându-și cu noi o leacă

în locul fericirii adăpostite de vânt
din zori alegem căderi muzicale
neliniștile și tragice adesea
romantic pătrunzându-se de sentimente
ne privim parcă parcă
vântul dimineților peste vie
demult ne-am dezlipit de aerul tare
ne rărim de moarte respirații(le)
cu exaltări în loc și fericire
neverosimilă ca lutul
din unul doi pentru (nimic) niciunul
ierte-ne sărbătoarea copii
întru nonrafinamentul dumnezeirii

suntem și noi aici
să ne auziți în muzici
ofurile reținute
de la rădăcina tulpinii
admirativi și mai mult
suprapământești de-o fi
ne-om fi înecat de plâns
pentru nevedere
de acum într-o viață
cu inimă bună
de scris sânge
pe unul de lume
în joc de mai

ascunsă în multele sfere clipa
maestră se așteaptă cu sonuri
învinse între ele de vreme
ne pomenim în altă muzică
înviați după trei zile
fără acest cânt
unde ne ascultăm în zadar
de ne-ar trăi părinții aproape
îndurerându-ne cu lună
la ei cântând ca la nebune instrumente
în sitari și table
aiurea să ne ierte
în lucii sori înlăcrimați

cu gândul încep continuitatea
din ea mă întorc sitari
să delirez pe tăcerea mea
de nu m-aș visa sunet
înconjurat de muți judecători
sau ahuri veștede-n durere
mistificată de părere
să fiu drac să mă cunosc
și lucrul bun doar visul dăruit
o suprarațiune mă doboară
în copilăria aurului
zdruncinată de neasemănare
pe sorții corzilor mânuite
de inima Indore

cântecul cine se continuă în vis
răsturnat vasul ființei în vieți
fără vedere la mări auzite
râu de râu zaruri pleznite
de cozile peștilor pe raze
cu norocul din tăierea pierdută
cu pluta odată viața durează
o durere de mii dimii cusute cu sute

de muzică sau copilărie
de două ori copilărie
de niciodată sau târzie
nu-i liber duhul în vecie
topită-ne aurărie
fiu vrednic inimii din lume
și noi ne vom iubi mai iute
pricepuți în vreme rost
cât am înțeles o jale
și ne-am prefăcut în ea
zboară-ne vulcanii altfel
ca la pasărea măiastră
în cărarea paradisă nu
ne îndrăgim de floare
într-o lavă adormită
că bătrână ne mai plânge

lasă orele în sine timpul serii
preumblat în templu os crescut
păduri să ne împletească
vino raaga neadăpostită
de a ei întruchipare-n fulger
doar visat ca de zăpadă
peste morții fără vină
întru gânduri de durere
suferite în părere

fie a doua zi sitari
acum de ieri iubesc un arc
rugăciune ca acasă
de moarte să intre-n traistă
e viu să asculți
săgeată cântecul
din zbor de aur pasăre
nemaimințindu-l cu sabia

știam că voi înțelege plânsul și am plâns
ascultam cântecul și am plâns
am plâns și am plâns până într-o melodie
adusă de inimă pe nevăzute
cu o poveste adeverită străină
și încă o dată Indore
pasărea de aur odihnei
între mările fumului meu
o ador pe maica domnului
în mintea clară pe maica mea
la adormire mi-e frică și plâng
de bocetul neamului mamei
ascultați o femeie cântând
aceasta va naște pe lume
cu plânsul vocii lăsat

pe lângă artă să aștepți o viață
uitată în tânguitorul melos
dintre ocean și munții munților
zilnic e noapte veacul se sfârșește
în casa pietrei steaua săgetează
întru nașterea lui Mesia
ce fericiri de iarnă zvântate în soare
din nou întrupându-ne pe pământ

spune mori mai așteaptă așa
o zi pentru viață să fi visat
în altfel aveai scăpare atunci
acum niciodată nimic
doar gândurile nebune
de la ascultări

așa se ruga ne păruse tragic
pe încetul așa neștiutori
nu mai eram niciunul
plângându-ne-n absență
și fără lacrimi de jale
vara viței de decembre
sufletul femeilor nevinovate
în timpul rugăciunii
spre o filosofie salvată
în nașterea pruncului veșnic
mai în Indore

George ANCA


marți, 21 ianuarie 2014

Piesențe poezise



George Anca



PIESENȚE POEZISE



Haecceitate, ens inquantum ens. Lampedusa nu are suficiente sicrie. Cei din părinți divorțați nu râd de Mișu. Estoril. Mo. No, divorțată la 40 de ani, abstinentă până la 80. N-o interesează viețile altora. Argile gazeifere, Deus Sive Natura, comuniști, cocoane lisboete. A doua Ană, după cea de la botez. Becul explodează până la Târgoviște. Reutilisation. Atman toamna. Sorokin îl pune alături de Durkheim.
În alb, de la radio, ca Jinlong în cais cu două, audiții, înregistrări, iar prin studiouri pustii, lipire cu înfigere discretă, și mai la strâmt, intră Angi, nu eu, nu e, tace sumbră, eu din sorg, parcă înțelege, dar ăsta din academie suna să debiteze inepții, să-l înregistrez, s-ar fi prins, i-auzi porcul, a divorțat Moianu.

*

Stând în gară, a apărut o. Lui Ham i-a apărut ta-su. I-a zis lui Fau, bă nenică, nu vrei să întinerești, îmi dai sufletul, dă-l în p. mea de suflet. Mama, fata, șamanul. Dionis, Maria, Ruben. Ți se potrivește ceva. Ai prins personajul, ai piesa în buzunar. Fiecăruia îi faci povestea. A trecut din ideal în ideal, din curvă în curvă, nu s-a însurat. La divorț, citește Helvetius, ba Rousseau. Cine e personajul principal? O zi. Nu e roman. 4 acte, câte 12 scene, caroiere, ce se întâmplă în fiecare, nu în dialoguri deocamdată, alea vin de la sine.
O piesă înseamnă două fraze, nu basm de Petre Ispirescu. A fost odată un om care căuta o stea și-i căuta un nume. Într-o seară coboară din tren chiar steaua, pe care o f..., dar îl părăsește, pentru că stelele nu se opresc niciodată din drumul lor.
A fost odată un prinț care nu se împăca cu moartea tatălui, fostul rege. Și într-o noapte, pe terasa castelului îi întâlnește fantoma, de la care află secretul morții lui și jură să îl răzbune. Dar în demersul lui, în mod stupid și neintenționat, ucide în locul vinovatului tocmai pe tatăl iubitei sale.
Un tânăr politician își caută cu disperare afirmarea. Când, într-o seară, sub un felinar, vede pe un dobitoc citind tocmai scrisoarea care poate face să-și atingă scopul. Interceptează scrisoarea, șantajează cu ea și cade la pace cu adversarul. În mod stupid și întâmplător, cineva de acolo departe, din capitală, folosind același mijloc, îi taie greața (ce frumoasă expresie românească).
Cunoscându-i pe toți veniții, și pictorul, și doctorița, și americanul (ce caută), aromânul, brâncușa, acada, dum-dum, nepotul, dia, lupa, pena, roina, ulia, lia, eria, asha, mai numărând câți nesosiți data viitoare, Claudia remaniindu-ne depresia, fata primise și salvarea, vizitase și doctorul, că să ia pe viață, înțeleseși, contra tensiunii, nu cred. Istoricul plecase, dacă nu făcuse și scandal, cu Ismay, Russians out, Americans in, Germans down. Rogozea, actualități în epilepsie. (2013)

*

Suită pe coline limpezi, te bocește zidul din var. Să mori stam să mă nasc în așteptare, mi-e viața sora morții tale. În vis îmi curge sângele ca în trup. Marea avea-o-vei, Prutului, Prahovei.
Leise. Soc, mac. Lilieci, corbi, șobolani, sturz. .Amurg, clopote, descompunere de cristal.
Preludiul mării, ambarcații. Teii înfloresc, valurile le risipesc mireasma. Muzica lacului caută strada mozartă.
Semiinel. Ramele se opresc în brădiș. Cu coasa, de ochii sportivilor. Sălbtăticia secretă se preface în umbră. Umbra lui Azrael (Trakl)
Alunecă bobul de sudoare în dosul urechii cu pocnetul coacăzei ce crește.
Pustietățile de trestii încărunțesc.
Infnitatea vizibilă a vieții.
Bem apele albe ale lacului... Zei blânzi, și voi îndoliați... Păsări albe își iau zborul la marginea nopții... (Georg Trakl)
Apele inelului. Nordul. Lacuri asanate, pereate – traversări, plimbări în genere – Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei. Sezon 1965 – iunie defavorabil, iulie promițător, august defavorabil. Snagov, apă de izvor, limpiditate aproape de a mării.
Rame pline de brădiș. Reclamații. Furcile băieților în bleu. Rățărie – palat – ocol – filmări – stăvilar – stuf. Malul Roșu, Balta Neagră, Valea Pasărea-Șindrilița.(1965)

*

Fibrilitate atrială. Luna So Wol, Mo Yan șolohovist, Druță sadovenist. Egerton R. Young, My Dogs in the Northland, (1902) vs. Jack London, The Call for the Wild (1903). Hay Festival Cartagena (Llosa-Herta), LITRA (Literature and Trauma), Negociating Aesthetic Hierarchies, Numeracy, Domestic Imaginaries.
N-a fost legionar, a fost comunist. Era cu evreii și i-a zis careva să se ascundă, că va fi omorât. Jenica le cosea costume pentru piese și și juca. Poezisele, clasic în dialect. În viața de zi cu zi, vreau să apropii lumea, domnule. Sunt foarte apolitic. Sprinter. Mulți români și-au păstrat decența și în România.
Spire ne respire. Același laleliu masonizat. Am scos ceasul din priză. Se apropie 5. De la Carrefour, unde mă dusese, am luat tv-81, dânsul și-a luat șosete de alergat. Namo Amitabha. Sprintaseși în rămășița pranei verbale materne. La nouvelle cite du Dieu. The being the limit of whose development is divinity.Omul lui D. Draghicesco. Poezii după catalog, excepție la operă. Poezie intuitivă de cotidian mistic din plictis chirurgical. Nu e depresiv, râde mult – poate, subconștient, lumi de tristețe.
Cum m-ar omorâ ăia-ăștia pentru dodii-sistem-anti-nominus, cel mai antirealist. Începusem lecția în românește, tonal sanscrit. O siluetă. Am întrerupt. Ați întrerupt lecția. N-aveam studenți. Aveați. Zid înalt placat cu table negre scrise de mine cu cretă. Ar fi trebuit probabil să-le corectez. Zeci de dosare la ministerul finanțelor cu plata lecțiilor, ce de valoare tablele cărților mele, retabelizate, veniseră și la Găești de la ministerul indian.
Citise Transilvania în loc de Transnistria și așa ajunsese Gh. Alexianu guvernator al Transilvaniei. Cu o seară înainte, premiera Sanvici cu infinit de Puși Dinulescu, la I.C.R. La subiectul Antonescu, neidentificatul îl făcuse trădător pe Mihai, o dată, a doua oară, da tu cine ești, mă, ești securist, se vede după cum vorbești. Puși l-a apărat pe rege, cerând scuze, a plecat, mai bine.
Dânsa dansa fraților, Carpaților, Hegel tradus cu dodii. Pe ușa altuia, raven. Ziua națională îmi fu ștergerea mea-holocaust de pe wikipedia, by Stroe Sanda. Sovrom-Chevron. Suflu în piept. Art. 13. Studenții lăsau loc trupelor. Conchistadorul Val. Acasă la Bulbul vărsaserăți apă să mergeți cu barca. Secret Santa. Dura mater craniana. Copii polonezi refugiați în Jamnagar, ca-n Râmnic. The sons grew up to be fighters.
Jogging, nu sprint. Ți-ai găsit foaia matricolă de la Shiv-Niketan. Poet mare, nu-l cunoașteți. În costume negre, pe întuneric. Noi, legionarii. Romb mafiot. Trăiești pe altă lume, zdreanță. Bustul mamei Maria Tănase. Nu Titania. Warfarină. Apărați-vă suflarea. 36 situații dramatice. Ion, fost cântăreț de strană, în divorț; Elisaveta, soția lui Ion, în divorț; Emil, băiatul lui Ion, student la politehnică; Emilia, amanta lui Ion, divorțată; Angelica, fata Emiliei, studentă la biologie. Gherghina, mama lui Ion, martoră la divorț.
Declarativi neduși la balamuc, nesinuciși. Cine să vadă nescrisului corlan.Tot ce-ți vine-n minte, fabulație, iei din ele pe urmă sujet, în ordine, le amesteci. Nicolae Piți din Lăpușu Românesc l-a învățat pe Leșe să cânte cu noduri. Poate fi numai titlul Divorțul Șamanului, fără să apară în text, ca Orfeu undeva. Pe vaporul de gheață paznicul muribund veghează pe a șamanului în divorț, vor-divor, vorț-divorț, outdoor, da sau nu, alternativă șamanică/anestezică.
În presă, ca la Pașcani. Trecem. Brâncoveanu – Cantemir – Magheru – Victoriei. Scăpăm de an. Heteroagresivitate, pe ucis nevasta. Tot mai resemnat, s-a redus la călugărie. Prima din 12 perechi de panotfi turcești își fărâmă tocurile de cauciuc împrăștiind bucăți negre pe drum. Artaxerxe de Leonardo da Vinci. Justiția militară: regele Josef al României. Pețirea prințesei Cantemir în: Testamentul lui Petru cel Mare (Look tv). Vandame joacă președintele Moldovi în Garda de corp.

*

În Ferihaz te fulguie a treia zi a babelor, muiere. Încetez să fiu fiară. Devin cumsecade și speriat. Urc într-o cursă de Căpățâneni. Trebuia să cobor. O opri mai încolo, pe-aproape. Mă văd răpit. Cobor într-un câmp de nămol. Mă simt domn în vestă. Mă așteaptă studenții mei, atâta lume. Ce vor zice?
Primesc însărcinarea să transmit un mesaj într-un topos ce mă depărtează de adevărata mea destinație. V-am spus că sunt așteptat. Dar, bine... Ce să fac? O să merg cu biletul, Bine, bine. Adresa... Mă las iar condus de un individ îndatoritor.
De unde m-ar necăji accesele? Că plec din Sighișoara poimâine? Răceala vânzătoarei de porțelanuri? Zâmbetul tutungiului? Mirosul gazului metan lunea? Sărutările de orice mâini? Vine primăvara? Poliglotismul? Viața scurtă? Aluziile la Maria Tereza? Micul fanatism? Noroiul și praful? Efortul infinității? Dorința de orgă? Mărfare cu vagoane goale? Bolile și elevii? Șnapanismul sau civilizația? Totul în cerc? Ore inegale? Larghețea fonetică? Strictul tragic? Magia pe frig? Absolutul la tot pasul? Dacă sunt bolnav? Bibelouri până la cer?
Calculul dintr-un stal de cinema cum că românii, pe căi nerăzboinice, din munții lor, ar fi bine să aibă acces unanim și la mări și oceane, pe schimb cu alții de pe acolo, și-n fond să nu fie decât ceva cerut românilor de mine, să mă trimită sau să mă păstreze ca și trimis, să creadă sau să se bucure de ce nu pot exprima, fie că aș muri pentru ei, chiar dacă gestul nu se mai cere, nu se mai gustă, renegarea a ceea ce nu mi-a fost gând, doar împrumut egoist al senzațiilor obiective datorate tehnicilor artei pentru mase?
Că n-o să-mi mai dau seama de netemeinicia a ceea ce îmi voi fi impus spontan și voi simți mulțumire din nemulțumiri, calm din omorârea nervilor, dragoste din întâlnirea pentru masă? Că nefinalizând și neavând ce finaliza voi atribui o finalitate naturală oricărei persoane și aparențe? Că voiajez prin confuzii mai mari decât iluzoriile fantoșe în care prefac om de om pregătit să-i dau întâietate oricând nu mi-o cere, să mă umilesc în fața lui, să-i fac mii de complimente, așa multinațional, multiprof și avuți cum se arată?
Ce multă vreme îmi va lua reforma pe care am s-o formulez, ori, neformulată, voi impune-o totuși. Chiar mi se pare, nesperat de obicei, că îmi va fi mai ușor s-o impun decât s-o desăvârșesc. Am de mărturisit, deocamdată, că, netrăind o formă anume de unitate spirituală, omul de acum, obligat de nu va ști ce, o să se creadă salvat și se va uni în sine într-o nouă religie (folosesc termenul pentru a-mi explica analogic intențiile, dar punctul lor de plecare este, accentuez, tocmai golul spiritual religios prezent, neșansa oricărei religii în înțelesul vechilor dogme și reformări de a mai fi în viață).
Nu exclud suferința. O păstrez doar în maifestările inexistente, ca principii în învățăturile trecute.
Autoconsacrarea virtuților fiecărui suflet luat în parte, practicată ca exercițiu de bunăvoință față de această cerșire a buneiprimiri, îmi va fi de mare ajutor, iar de nu se va face simțită nu mă va dezarma. Voi încerca, hiperbolic, să atrag alți indivizi la îmbrățișarea actelor spirituale prin excelarea eventuală a mea în multiplele paragrafe – dacă vă imaginați scrisă și publicitară opera noului bine -, ale reformei.
Mai bine să ascund încă puterea ori, mai exact, semnele puterii din ceea ce voi dovedi, semne existente, de altfel, în cei mai mulți oameni, dacă nu în toți. Cine și-a recunoscut geniu în accepția propriei interiorizări sau succes, asigur, nu va fi nici cuvios, nici nerăbdător să ia seama la adevăruri mai potolite, valabile și pentru mine și pentru el, cât, mai ales, pentru cei ce nu și le pun, nu și le mărturisesc.
Voi începe, îmi pare, chiar prin căutarea cursei extreme în artificializarea fericirii lumești și crearea ei spiritual desăvârșită. Și dacă am zis că nu-și mărturisesc, cei mai mulți, fie din neputință, dezinteres, mizerie, fie din înțelegeri prea sceptice ori prea optimiste ale bucuriilor și necazurilor lor de succes, aproape nimic nu-și mărturisesc loruși, până la urmă nimic, socotind moartea una cu sfârșitul, atunci hai să mă atrag singur în cursa prereformei mele și să spun:
Reforma va exista, fie și-n tristețea nereușitei, a sărăciei și sărăciei timpurilor (o distrugere a unui bin câștigat după alt bun câștigat ar echivla și cu distrugerea oamenilor care chiar dacă nu creează pentru sine creează pentru a nu fi distrus dinadins, așa că, după cum se vede, nu dezvălui încă nimic, nici nu anunț măcar, așa cum trebuie, cuprinsul tezelor ce vor veni - „teze”, mizerabil, da, încă n-am început ceea ce intenționez).
Deocamdată, înainte de mai puțin, mult mai puțin de-o zi să mai treacă și să-mi schimb poziția treisteții de a mai fi despărțit un timp de R., să mă grăbesc la memoriul de lucru, ciudat, cu omisiuni obligatorii. N-o să mă apuc precum ieri să-mi las gândurile să se răzbune pe ele însele pentru că există și să le ocolesc, dezordonate, prin cuvinte monotone de dureri improvizate după ce au terecut, revenite minor a doua oară.
M-am apucat să scriu aici, azi – i-am și spus soției, pentru a nota: 1) că în două săptămâni, în satul ardelenesc de aici am ascultat, în limba română, doar postiuri străine, fiindcă pe celelalte nu le prinde Grand Prix-ul nostru, chiar de ea-l cumpărase pentru ... a mă asculta pe mine. N-aș comenta, aș zice doar că i-am prins pe toți și că m-am săturat de toți; 2) că, la o oră după ce am terminat de citit Orlando al fericitei Virginia Woolf, simt dorința să memorez impresia.Acum mă văd abandonând.
Am discutat despre carte. O fi o mare ori micuță capodoperă, bine că am terminat-o, că-mi regretam poemul, ba m-am plâns și gazdei, că romanul meu (Capul călare) îmi plăcuse, dar citind alte cărți, încep să mă îndoiesc, stau noaptea și mă îndoiesc rău de tot. Gazda a găsit soluția: nu mai citi. După cum ieri, răspuns la cuvinte de-ale mele comentase: orice om are un simț al lui în el. Îi mărturisisem că și eu cred la fel, dar merg mai departe și socotesc a exista și un simț al tuturor în același timp, simț ce trebuie precizat spre binele fiecăruia, dar că toate astea se știu de când lumea și că înseamnă că degeaba mai gândesc.
N-aș mai memora despre Orlando nimic. La urma urmei, se discută acolo tot ce s-ar cuveni să-ți spui tu, cititnd. Rareori mai mult, rareori mai puțin. Poate voi regreta că m-am lăsat impresionat, dar cine știe dacă eu am fost acolo?
Hai, fără să schimb vorba, chiar să mă lamentez că n-am mai scris versuri ieri, azi (sentiment necunoscut personajului englez, care scrie, la intervale, parcă fără să-și pună problema că n-a mai scris, ci că n-o să mai scrie).
Și de ce n-am mai scris? De ce să mă fi împiedicat sinceritatea că s-ar putea să nu meargă? Adevărul e că problema asta nu mi-o pun eu și – ce bine îmi pare în astfel de situații – nu putrezesc de cultură și nici de nimic.
Nu ascund că, acu-acu, mă voi resemna în scriere versificată, mereu instinctivă, în credulitatea mea, dictaformă în idee și în aparență, bine simțită în ritm. Mai ales muzicalul m-a părăsit, nescriind, după cum, scriind, l-am, îl și îl voi părăsi și eu.
 

Iată. Ce iată?
Mamă și tată,
Trageți de găleată
Să golim fântâna toată.
Binișor, vinișor
nu se-acrește sub ogor,
în nisip izvorâtor,
lăsăm apa, bem urcior.

După o întrerupere – joc de cărți, invitație la aniversare, refuz, iar invitație, n-avem încotro, un fel de durere de stomac, ascultare de tocmai de unde până unde Koln, vorbire groaznică în cea mai mare șoaptă de s-a scandalizat nevasta ceea ce a dus la reflecția tristă despre rezistența femeii la încercări raționale, durere de inimă și în partea simetrică a feței pieptului, frig și răceală, observații, aparat foto stricat, nebun, minciunile obiectelor și de-aia neluate în seamă, stare generală înfundată, metrologie necunoacută – dorire-aș să mai scriu, scriu ici și versuri.

În Albești mă doare-n piept
Tot în piept în Ferihaz
La o noapte mai am drept
Și tot drept mi-a fost și azi  (1969)



George Anca
 

luni, 20 ianuarie 2014

Colocviile de Marți 28 ianuarie 2014, 5 pm, Calderon 39






Ne vom conecta, lunar, și în 2014, la câte un congres/atelier creativ/festival din diferite părți ale lumii, pe temele: Cultură, cunoaștere, societate (ian); Lingvitică, literatură, arte (feb); Literatură și cultură fizică (mart); Reflecții globale asupra narării (apr); Marginile modernității (mai); Simboluri în istoria culturii (iun); Negocierea ierarhiilor estetice (iul); Literatură și traumă (aug); Festivalul fânului Cartagena (sep); Traducerea culturilor(oct); Frontiere arctice (noe); Culturi literare (LitCult).(dec). Aniversări în ianuarie:Roger Bacon 800, Victor Eftimiu 125 (11), Artur Gorovei 150 (19), J.G. Fichte 200 (28).

Invitați:
Ion Andreiță, Vasile Andru, Livia Ante, Mircea Barsila, Surender Bhutani, Vasile Boji, Doina Boriceanu, Adrian Botez, Rodica Burdușel, Petru Costinescu, Nicholas Dima, Pusi Dinulescu, Angela-Spica Djigola-Popescu, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Silvian Floarea, Petru Frangopol, Neculai Hilohi, Horace Gange, Mihaela Georgescu-Delafras, Dimitrie Grama, Natalia Grosu, Sorana Gorjan, Om Gupta, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, K. Gajendra Singh, Vasile Menzel, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiță, Claudia Negroiu, Gheorghe Constantin Nistotoiu, Romulus Iulian Olaru, Consantin Poenaru , Andrei Radu, Cornelia Rotaru, Adrian Sahlean, Florentin Smarandache, Ion Soare, Mihai Stan, Dan Stănescu, Marius Stănescu, Nicolae Stelea, Lăcrămioara Stoenescu, Aurel Ștefanachi, Mihai Teodorescu, Ben Todică Nicolae Tomoniu, Daniel Vorona, Paul Wood, Eugen Zainea, Corneliu Zeana
Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenții:
Lucia Negoiță: Iartă-mă, Îți mulțumesc!
George Anca: Deconstrucție-pedagogie
Puși Dinulescu: Lungul drum al prozei scurte
Gheorghe Constantin Nistoroiu: Profetismul lui Eminescu
Horace Gange: Memorie sanscrită Eminescu
Bianca Beatrice Michi: Fichte 200
Paul Wood: 25 reasons why I love living in Romania, in no particular order / 25 de motive pentru care îmi place să trăiesc în România
Ben Todică: Când departe e sinonim cu aproape
Dimitrie Grama: Iovul Iminovici
Dan Stănescu: Neamul și numele lui Eminescu
Romulus Iulian Olaru: Limba originară și cuvântul pierdut
Adrian Botez:Geografie eminesciană. Arcade alchimice. Trei lacrimi
Adrian Sahlean: Eminescu în traducere la New York
Mihaela Georgescu-Delafras: Tumbalalaika – Eminescu, Saramago, Spinoza
Petre T. Frangopol: Scientometrie
Mihai Teodorescu: Filosofia limbajului
Corneliu Zeana: In memoriam Hristu Cândroveanu
Petru Costinescu: Vânzarea prin decret regal (1882) a unui loc de arătură din Hobița

Teatru de poezie:
Recital Claudia Negroiu

Lansări:
Mihai Eminescu: Opere/Poezii, Ediția Perpessicius, Academia Română, 2013
George Anca: Indoeminescology, International Academy „Mihai Eminescu”, Central Educational Library „I.C. Petrescu”, Bucharest 1994
Nicholas Dima: A Brief Sudy of Globalization, Exlibris, New York, USA, 2013
Sergiu Al-George: Corespondență (1952-1981), Biblioteca Pedagogică Națională „I.C. Petrescu”, București
Augustin Iuliu Petre: Compusul uman în concepția realistă moderată, Biblioteca Pedagogică Națională „I.C. Petrescu”, București
Marian Popa: Anca, Bibliotheca, Târgoviște; TipoMoldova, Iași, 2013
Florentin Smarandache: Frate cu meridianele și paralelele, Vol. VII, Duran's, Oradea, 2014
Aurel Iordache: Accidentul, Teatru (1944-1972), Bibliotheca, 2013
Alexandru Melian:Semnele apocalipsului, Semănătorul, Tismana, 2013
Rodica Anca: Donosteea, TipoMoldova, 2013
George Anca: Dodii pe viață, Poezie, TipoMoldova, 2013
George Anca: Barba lui Hegel, Proză, TipoMoldova, 2013

Portrete: Cristian Radu Nema

Excerpte

Rugăciuni:

"Iarta-ma, Doamne:
-pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!
-pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit! 
-pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!
-pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!
-pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!
-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
-pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit!
-pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc! 
-pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!
-pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, si a Imparatiei Tale Divine!

 Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea infinita, Te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!

Iti multumesc, Doamne:
-pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine !
-pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!
-pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea! 
-pentru tot ce prin harul Tau am inteles!
-pentru lumina pe care am sorbit-o in adancul meu!
-pentru iertarea pe care daruind-o, am dobandit pace! 
-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!
-pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
-pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei! 
-pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!
-pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-Te!
-pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa! 
-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale divine!
Dumnezeu, Tatãl nostru, plimbandu-se prin casa mea imi va lua toate grijile si  va vindeca toate bolile mele si ale familiei mele în Numele lui Iisus, Amin!"

George Anca:
Arundhati
Cătălina-Kate-Christina iubesc până la identificare avatarică luceafărul blând şi atotputernic în dedublarea sa cosmic-erotică. Prin 1980, când Eliade a salutat (într-o scrisoare către noi) versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, Dyviagraha, de Urmila Rani Trikha, va fi avut în minte personajul său Domnişoara Christina, - ...avatara divyagraha ... - dar poate şi pe divina Arundhati, întruchipare a luceafărului vedic şi a şarpelui spiral kundalini, soţie ideală - a lui Vashista - invocată de Sita în Ramayana lui Valmiki.
La D.H. Lawrence, Kate se abandonează luceafărului dincolo de lumea tauromahic-militară, dincolo de bine şi de rău, în rol de Malintzi:
„So, when she thought of him and his soldiers, tales of swift cruelty she had heard of him: when she remembered his stabbing the three helpless peons, she thought: Why should I judge him? He is of the gods. And when he comes to me he lays his pure, quick flame to mine, and every time I am a young girl again, and every time he takes the flower of my virginity, and I his. It leaves me insouciante like a young girl. What do I care if he kills people? His flame is young and clean. He is Huitzilopochtli, and I am Malintzi. What do I care, what Cipriano Viedma does or doesn’t do? Or even what Kate Leslie does or doesn’t do!” (The Plumed Serpent, XXV)
Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. După cum indienii Pawnee se ştiu născuţi de fiica luceafărului de dimineaţă masculin (Marte) şi a luceafărului de seară (Venus).
Plecarea în lume, cu iubita, are, pentru Cătălin, un tâlc momentan antipărintesc şi anti-luceafăr:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Gheorghe Constantin Nistoroiu:
În această lume, care i-a curmat viaţa la nici jumătatea ei, prin uneltele iudelor şi caiafelor nimicitoare puse în pofta răului, a distrugerii Adevărului şi Iubirii, Eminescu s-a dăruit pătimirii Crucii lui Iisus Hristos, Golgotei Neamului, martiriului mărturisirilor sale. Asemeni tuturor Eroilor-Martiri, a Sfinţilor, a Marilor Mărturisitori, Cuvioşilor, Pedagogilor şi Duhovnicilor, Poetul era conştient că drumul mântuirii personale, împletit cu cel al mântuirii colective a Naţiei, va trece implicit prin Urcuşul martiriului, care se configurează în martiriul conştiinţei sacre şi cel al jertfei sfinte, a sângelui.
Paul Wood:
Românii. Sigur că oamenii reprezintă motivul principal pentru care îți place orice țară, dar peisajele de la țară și centrul istoric cam dărâmat al Bucureștiului sunt imediat pe listă. Românii sunt latini, înconjuraţi de maghiari şi slavi, uitați în partea greşită a Europei unde, surprinzător, îndură an de an ierni nemiloase. Deşi sunt săraci comparativ cu alţii, oamenii par mai fericiţi decât în cele mai multe ţări. Sunt deschişi, prietenoşi, calzi, întotdeauna omenoşi, de obicei la nivel emoţional.
Orice îi priveşte pe români pare a fi un paradox. Sunt foarte umani şi înţeleg tot ce este omenesc, nu în termeni abstracţi, dar când scriu despre asta întotdeauna pornesc de la abstract şi uneori de la principii de bază cam neclare. Sunt foarte afectuoşi, cei mai generoși şi buni oameni, dar pot fi surprinzător de cruzi şi răi. Când am venit în România, cineva mi-a spus “românii nu sunt recunoscători şi nu au milă” ceea ce este foarte adevărat, chiar dacă nu este valabil pentru toţi. Sunt foarte mistici, dar cu picioarele pe pământ. Sunt foarte “de pe altă lume”, dar și materialişti deseori.
Sunt foarte romantici şi totuși brutal neromantici. Încearcă din greu să fie cinici. Sunt foarte suspicioşi şi trăiesc într-o atmosferă de teamă. Sunt cu mult mai prietenoşi decât englezii, dar mult, mult mai rezervați. Respectul este extrem de important, pentru că puterea este extrem de importantă. Acesta este Orientul Mijlociu care se visează Franţa.
Romanians. Clearly the people are the main reason for liking any country, though the countryside and the crumbling inner city of Bucharest come close behind.
Romanians are Latins surrounded by Hungarians and Slavs, marooned in the wrong part of Europe where they endure with surprise each year the bitterly cold winters. Though theirs is a comparatively poor country the people seem happier than in most countries. They are open, friendly, warm, always human, usually emotional.
Everything about Romanians seems to be paradoxical. Romanians are very human and see everything in human, not in abstract terms, but when they write about ideas they always start from abstract and sometimes cloudy first principles. They are the very warm, the most generous and kind of people, but can be astonishingly cruel and malicious. Someone told me when I came here that ‘Romanians have no gratitude and no mercy’ and that is certainly true of many, though by no means all. They are very mystical yet have their feet on the ground. They are very other-worldly but are often materialistic.
They are very romantic yet brutally unromantic. They try very hard to be cynical. They are very suspicious and live in an atmosphere of fear. Romanians are very much friendlier than the English but much, much more formal. Respect is terribly important – because power is terribly important. This is the Middle East, dreaming that it is France.
Ben Todică:
... Desigur că tuturor ne este dor de România pe care am lăsat-o în urmă și acest dor va muri odată cu noi. Că unii vom reuși mai bine sau mai puțin bine să le-o transmitem urmașilor noștri rămâne de văzut, însă atâta timp cât ei continuă să învețe limba română și să cunoască istoria noastră, desigur că vor trăi și ei cu acest dor plantat în sufletul lor. Am întâlnit mulți tineri români născuți aici în Australia care și-au exprimat dorința de a merge în țară ca să vadă locurile părinților lor. Ei învață aici în Australia să scrie și să citească în limba română tocmai pentru acest scop. Australia e și ea o țară frumoasă însă nu se compară cu România, al cărui teritoriu este binecuvântat cu toate formele de relief, cu floră și faună specifică și deosebit de bogată și frumoasă. Munții înalți spre slava lui Dumnezeu, dealurile și podișurile pictare în toate culorile pământului, câmpiile și văile însorite și înflorite. Toate acestea brăzdate și scăldate de ape cugătoare, ori pigmentate cu lacuri și iazuri de o frumusețe aparte. Completează decorul de poveste al țării marea cea mare a lui Ovidiu și fascinanta Deltă a Dunării. Doamne, câtă frumusețe ne-ai dat! Și, vă rog credeți-mă: toate acestea nu le vom uita niciodată pentru că noi, exilații am învățat realmente ce-i dorul, dor despre care Arhiepiscopul Iustinian Chira spunea că: „Acela nu e om dacă nu-i este dor de alt om... Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul: fiecare iși traiește propria catastrofă și nenorocire...” (un fel de democrație a iadului zic eu) „tuturor ne e dor de toți. Astfel viața nu inseamnă nimic.”
...Mulțumesc, dragă Mihai pentru cadoul pe care mi l-ai făcut mie și întregii națiuni. Ne-ai arătat cât de prețioasă e limba română, cât de eficientă și fără de margini este capacitatea și puterea ei de exprimare. Prin opera ta ai ridicat limba română la rang de regină, caldă și generoasă în a exprima lirismul specific românului, dar și dârză și hotărâtă atunci când exprimă revolta împotriva răufăcătorilor neamului. Dându-ne posibilitatea de a ne exprima o gamă diversă de sentimente și trăiri, o îmbrățișăm și o iubim cu toții, asemenea ție. În scrierile tale ai sângerat pentru sfârtecarea trupului țării, pentru lupta bietului popor român greu încercat de vremuri și ai lovit cu puterea cuvântului în dușmani, în cozile de topor trădătoare, ai persiflat infamia, lenea și reaua credință. Mulțumesc pentru că ne-ai învățat să observăm și să iubim, ne-ai învățat să fim înțelegători și generoși cu cei de lângă noi și să-i dojenim prin lecții de încântare și cântec. Ne-ai învățat să suferim și să iertăm cu noblețe. Mulțumesc pentru că ne-ai arătat cine suntem, mai mult decât atât, ne-ai dat în scris cine suntem cu adevărat ca document de identitate și ne-ai făcut să fim mândri. Ai stat drept și ne-ai apărat, ți-ai dat viața pentru această limbă și neam românesc. Tu nu ai ezitat să mori pentru credința ta, Mihai! Dă-mi voie să te declar sfânt. Amin!

Dan Stănescu:
În concluzie:

Pe la 1675 într-o familie românească înstărită din Banatul ocupat de turci încă de la 1552, s-a născut un copil care, ca adult a fost supranumit Iminu, fie pentru că a îndeplinit funcţia de emin în administraţia paşalâcului, fie penru că a fost poreclit Iminu datorită „aerelor de emin”, sau – zic eu – portului de iminei (papuci orientali).
Fiul acestuia, Iovul (al) lui Iminu, născut pe la 1705, a trăit evenimentele alungării turcilor şi anexării Banatului la Austria, cu punerea Banatului sub jurisdicţia ecleziastică a Bisericii sărbe unite, de rit grec, astfel că, la hirotonisirea sa ca preot, pe la 1730, i s-a sârbizat numele Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone la cancelaria mitropoliei de la Carlovăţ.
În legătură cu râzboiul ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul şi alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, şi pe baza apelului adresat de episcopul unit Ioan Inochentie Micu către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, devenit scaun episcopal în 1738, preotul Iovul Iminovici băjeneşte din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, unde se stabileşte imediat după această dată, beneficiind de libertăţi cetăţeneşti, lot agricol contra unei taxe, învăţământ gratuit în limba română pentru copii, condiţionat fiind însă de a se mărturisi „unit” (greco-catolic), lucru destul de obişnuit pe atunci, din motive de oportunitate.
În curând, preotul Iovul Iminovici îşi aduce la Blaj fraţi – probabil 2 - şi rude, acestea fiind luate în evidenţă oficială sub numele de afmilie al celui ce le-a adus, Iminovici.
Se cunoaşte unul dintre fiii lui Iovul – Iosif, elev de 10 ani la 1755, iar un Petrea Iminovici (cu an de naştere aproximat 1735) ar fi tot fiul preotului Iovul, deşi, la fel de bine, ar putea fi fiul oricăruia dintre ceilalţi 2 probabili fraţi ai preotului.
Din căsătoria lui Petrea Iminovici cu Agafia Şerbu au apărut mai mulţi urmaşi, cunoscută cu certitudine fiind doar existenţa mezinului Vasile Iminovici, născut la 1778, care face şcoala normală din Blaj, formatoare de dascăli de biserică, şi se însoaă cu Ioana Sărghei. După un timp, soţii Petrea şi Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoţind familia fiului Vasile în Bucovina şi stingându-se la Călineştii Cuparencu în anul 1818 la venerabila vărstă de 83 de ani.
Atras de condiţiile economice şi sociale oferite de Austria imigranţilor stabiliţi în Bucovina recent răpită Moldovei la 1775, Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, se mută cu familia la Călineştii Cuparencu în 1804, unde primeşte post de dascăl de biserică şi lot agricol din rezerva religionară. Dintre copiii lui Vasile Iminovici - 4 băieţi şi 4 fete - Gheorghe Iminovici (1812 - 1884) şi Ştefan Iminovici (1819-1848) trec graniţa vremelnică în Moldova. Gheorghe se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu la 29 ianuarie 1840, în acelaşi an primind rang boieresc de căminar (colector de dări de la crâşme)
Între cei 10 copii ai familiei lui Gheorghe Iminovici, re-numit Gheorghe Eminovici în 1849, tu, Mihai, eşti al şaptelea născut şi de-aici încolo cunoşti urmarea.
Recapitulez:

min(u) Iminovici Eminovici Eminescu
Banat Blaj Călineştii Cuparencu Botoşani Ipoteşti
Te-ai înălţat la cer la nici 40 de ani – 15 iunie 1889 - şi acolo probabil că tu deja-ţi cunoşti cu certitudine originile pe care cercetătorii nu le-au aflat cu certitudine nici în 120 de ani. Din înaltul spaţiului astral, inspiră-le şi lor câteva direcţii de cercetat.
Închei cu cuvintele – parcă definitorii şi lămuritoare – ale căpitanului Matei Eminescu: Mihai grozav iubea pe ţărani, mare simpatie avea pe Ardeleni.
Oare ştiai ceva din familie despre originea ta ardeleană sau era o amintire a subonştientului ancestral?

Adrian Botez:
Eminescu este obligat, prin misiunea sa de Spiritus Rector al NEAMULUI ROMÂNESC, să întindă, periodic, capcane iniţiatice, pentru a verifica gradul de virilitate spirituală al Neamului pe care-l ocroteşte. Cea mai cunoscută capcană a poetului Eminescu se numeşte MEMENTO MORI - panorama deşertăciunilor.
Una dintre cele mai puţin cunoscute capcane iniţiatice eminesciene este poemul MITOLOGICALE. Însuşi titlul, prin sufixarea cuvântului „mitologic”, avertizând asupra unei funcţii de împlinit în plan sacral – cu sufixul „-ale” – trimite la semnificaţia derizoriului, ilariantului (de tip zaharicale – sau, la Creangă: puricale...).
Numai în două cazuri, omenirea reacţionează astfel, faţă de sacru:
1- când mitul a fost uitat şi s-a degradat, formal, până la forma-funcţie de divertisment (dar orice mit poate reînvia oricând, autoenergetizându-se – pentru că el pre-există, din vecie spre vecie, în GRĂDINA ARHEILOR...);
2- când mitul trebuie protejat, cu orice preţ (chiar cu preţul aparenţei derizorii), de către iniţiaţi, în faţa valului agresiv-profan ( a se vedea măştile de tot felul – cele mai cunoscute fiind cele de carnaval... - dar semnificaţia esoterică a acestor măşti s-a pierdut, uneori aproape total... - puţini ştiu, de exemplu, că Arlechino are funcţie funebru-infernală...).
Textul eminescian oferă un traseu iniţiatic dintre cele mai interesante.
Aparent, pentru un lector plictisit şi neavizat – poemul este o parodie autohton-românească, de gust îndoielnic, a scenelor mitice olimpiene – având drept protagonişti, solitari şi bufoni, perechea mitică URAGAN-SOARE. Aparent fără rost, nejustificabil în economia unei scenete mitice riguroase, capătă relevanţă, spre final, o pereche uman-alchimică, împinsă de poet spre forma derizorie: MARGARETA nu e MARGARETA lui Goethe – ci o proastă frumoasă, care-şi aşteaptă un amant extrem de terestru(în aparenţă) – nu FAUST-întineritul prin magie mefistofelică – ci „scriitor la subprefectură”. Scriitor-Creator – trecut sub „zodia” derizoriului administraţiei pur terestre.


Mihaela Georgescu-Delafras:

Am petrecut cateva ore in muzeul dedicat lui José Saramago inaintea evenimentului care sarbatorea Ziua culturii romane la ICR Lisabona. In drum catre Lisabona, le-am citit prietenilor mei din poezia lui Eminescu in traducerea excelenta a lui Corneliu M. Popescu, le-am explicat de ce Eminescu inseamna atat de mult pentru mine personal si sper, pentru intregul meu popor. iar la Muzeul Saramago, le-am facut o sumedenie de comparatii intre cele doua personalitati culturale ale patrimoniilor nationale si universal: "I think", spunea Saramago, "it's time that we writers went out into the world again and occupied the place we once heldnd which is now filled by the radiothe press and by television. We must encourage hmanitarianism and spread the knowledge that thousands and thousands of people are still living in abject poverty"
Sunt coplesita de darurile tale! Mai intai biblioteca electronica in care intru nesatioasa si nerabdatoare sa trec prin toate minunile continute in ea, ca apoi sa ma opresc la Saramago, "Memorialul Manastirii" (tocmai va pomenisem de Saramago, constiinta poporului portughez la fel cum Eminescu e constiinta neamului meu) si acum splendoarea asta de melodie din Sinagoga portugheza din Amsterdam care ma duce cu gandul la Spinoza, evreu portughez a carui familie a fost alungata din Portugalia, ca apoi sa fie excomunicat si el din Sinagoga precum Saramago din Biserica, pentru acelasi motiv: constiinta si ética deranjanta.
Admiratorilor civilizatiei occidentale care bifeaza neobosit palate dupa palate in vizitele lor prin strainatate,  le sugerez macar cateva pagini, daca de intregul roman nu au rabdare, din "Memorialul Manastirii", desi sunt convinsa ca, macar pentru umorul genial al autorului, curiozitatea nu le va fi potolita doar de paginile de mai jos. Sugerez, de asemenea, vizionarea youtubului cu acest palat de la Mafra, pentru a-l visualiza in timp ce-l cititi pe Saramago.