SITA NAVAMI
Om
Gupta – Ioan Miclău Gepianul – Ioan Ciofu –
Drauzio Varella – Isabela Vasiliu-Scraba – George Anca
Vlad the Impaler
/ Țiganiada
OM GUPTA
Respected Dr. George Anca Ji,
जय सिया राम !
Today is Sita Navami (or Janaki Navami)! This is The Day when mother
Sita appeared from earth in human form. A lot has been written about
Prabhu Shri Ram, but not much about mother Sita. In fact, her birthday
(appearance day) is also not much known even among Ramayana lovers.
Prabhu Shri Ram is ist-dev of
many of us, but what would he have done without Sita- that is an important
question. Can we imagine Ram without Sita? With this thought, I write a few
lines below in Hindi.
You may or may not agree with
my views, but I thank you for reading it. If you like it, please feel free to
forward to others. You can post it on your Face book and other social media if
you so wish.
Wish you a very divine
Sita-navami. May She always keep you and your loved ones happy and spiritual!
विश्व
का करने भला, यातनाएं
तुम ने सही ।
रखने
पति की प्रतिष्ठा, वन को
स्वयं तुम गईं ॥
ह्यूस्टन
२४ अप्रैल २०१८ (सीता
नवमी)
IOAN MICLĂU
GEPIANUL
Durostor și Caliacra
Româncuță roșioară,
Pune-ți ie ta cu
flori,
Și condurii Consânzenii,
De la târgul cu miori!
Cel pieptar cu bumbi de aur,
Dalba-ți coroniță laur,
Să le-așezi ca o
podoabă,
Peste trupul virginal,
Ochi, al strugurelui boabă!”
“Frate Durostor, știi bine,
Cât de mult eu țin la tine,
Dar se-aude că în vară,
Targ de hoți se plănuiește,
Sa ne ia din mândra Țară!”
“Caliacra surioară,
Româncuță roșioară,
Eu ți-s frate, și în lume,
Nimeni nu-i să ne despartă,
De al mamei dulce nume!
Dar de-o fi să fii răpită,
Și-a ta viață risipită
La străini cu aspră casă,
Eu voi vrea să mor cu tine,
Dacă nimănui nu-i
pasă!”
Dar prin vară, prin August,
Când dau strugurii în must,
Se făcu mare hoție,
Durostor și Caliacra,
Pierdu mândra Românie!”
( Durostor si Caliacra, doua judete ale Cadrulaterului
Romanesc, din Bulgaria)
IOAN CIOFU
Avuţia
Port cu mine
însingurata zi
care ne momeşte
cu braşoave,
un sac
plin cu amintiri.
În răstimpuri
îl deschid la gură
şi, temător să nu-mi scape,
ascund câte una
proapăt botezată.
(Se mai întâmplă
şi de bine).
Intră – îi zic –
stai pe-aproape
şi nu uita să mă cauţi.
Bate-mi în poartă
sau, şi mai bine,
iată cheia!
Alteori,
pândit de ceasul rău
ascuns
printre minute,
un geamăt hâd
calea-mi aţine
adulmecându-mi sacul pe la dungi
cu roasă ţesătură
sau la vreun slobod petic.
Hei, tu – se zbate-n mine ciuda –
n-ai loc, eşti prea neşters
la gură!
Dar zbaterea
cu smalţ pe frunte
s-a şi dosit
în mintea-mi.
*
Aşa trec anii
strânşi
în pumnul şi el lovit de-angoase
când
degetele-i mute
se-ascund chircit
în palmă.
Azi
respirăm risipă-n noi
Şi ne-nnoim supliciul.
Azi
punem sacul pe genunchi
ne tot plivim
trecutul
cu lamentări rostite-n bărbi
şi-nţelenite-n zaţ
de melc:
plecaţi, voi,
brume din răzor,
lăsaţi-mi cald răsuflul
ca amintirile
să-ngâne-n piept
ecouri
strânse-n clipe.
(Simţiţi
cum spaima-n viitor
ne zgândăre trecutul,
cum patosul ascunde, strâmb,
porozităţi de stâncă?)
Tu, Gladys,
plod închis în curte
de te pândeam
prin garduri
când guvernanta-ţi controla
periplul
prin
grădină,
învie-acum, din leagăn,
opreşte-i lenea
din balans
şi-ndreaptă-te
spre poartă.
(Ce-aş fi putut
atunci
să-ţi spun
mai mult ca-ntr-o privire?)
Iar tu, prietene imberb
(atras
spre-un joc de pocher
cu boabe de porumb
în pot
şi scos brutal din şcoală...)
Stinge-ţi
acum
curajul plat,
întoarce-n drum trăgaciul
la arma
scoasă din rastel
ce bubui prin curte
şi amuţind soldatul
împiedicat
de-un corp,
cald încă.
(Pe cine-ncearcă-al meu blestem:
pe-un glonte
ca fals inocent
ce e absent atunci când intră
dar cinic la ieşire?!)
Când braţul introduc
în sacu-mi
refac uşor poteca
bătută-n lanţul
de celule
spre arătarea de pe punte.
Ea-şi mută lin privirea
de la delfinii
care-şi saltă spinările din apă
şi le-mbăiază iar
în mare,
spre-un nou sosit
pe navă
care-o contemplă.
Ea face pasul
ca zălog
şi-ntinde mână-ntreagă
spre-un cuib
zidit pe anemone...
Trecuta-au ani...
Dar, ploaia nu-l mai udă...
(Şi azi
prin nostalgii încerc
să-mbii
acei delfini
la joacă.
Poate-or schimba
secvenţa-n vis
şi-or înnoda alt capăt).
(Ştiaţi că viaţa
doarme-n vis
şi că imaginile-n joc
îi antrenează pasul?)
Mai scot
din straturi vechi
de-afund
un cap „chilug” purtând coroană.
Privirea-i prinsă-n obiectiv
pomeţii - albiţi de spaimă
dar braţul
premiul sufocând.
(Aş vrea
acum
să-adaug
un zâmbet pe figura-mi
să fi părut
- de-atunci -
că ştiu
cum cartea înspica
în noi
conglomerat de noime).
*
În seifuri banii când dosim
sau aurul,
şi el ascuns
în scarabei cu forme sacre,
de-i scoatem...
rămân muţi.
N-au miros, n-au surâs
(ei poartă mască)
emană
- totuşi –
forţa oarbă
de-a se lipi de palmă.
Dar amintirile (!)
dormind în noi devin surori,
au chip,
o chezăşie de chivot,
vorbesc,
ne ceartă sau ne plâng
iar când, pe numele cel mic
ne strigă
sau ne roagă,
ochii ne sfredelesc
străfundul cald
ni-l udă.
Şi câte alte
zac în sac,
poveşti urâte la miros
dar şi destine
pline-n sevă
ce nu se pierd în haos
şi nu ne sting izvoare.
*
Păşesc în rând cu noi
fiinţe dragi
pe care
ploaia
le scald-alăturea, la braţ,
şi pasul
ni-l măsoară-n viaţă.
Poate-nsorite, ne iubesc
atunci când nu ne mint
sau uită
şi când, scăldându-se-n plăceri
şi exaltându-le natura
şi preţul,
dezamăgesc o vreme.
„Nu am cer
nu am cuvinte
ochii mint şi gura minte
unde-s cântecul
şi harul
care îmi umpleau paharul”.
(aminte ia un cântec)
Dar cerul lumii
nu-l citim
cu-o singură privire.
Poate
optuzi,
chiar noi
prea rar iertăm
atunci când clipa nu cuvântă.
De-aceea eu,
însingurat,
când cei din jur nu-s bravi
să-mi umfle-aripa,
mă-aşed
pe-o piatră de altar
cu sacul pe genunchi
eliberându-i
gura,
chemând câte un nume
din corul
de-amintiri.
Pentru acestea
eu le sunt preţul
şi ele-mi sunt averea.
Căci nu mint
dezamăgesc
sau uită,
vorbim din ochi
şi ne-nţelegem gândul.
...................................
Înfiorarea suie-n aripi,
briza din nou le povesteşte
cum că
urcuşu-n circul lumii
se poate proslăvi
şi fără-a amaneta
iubirea.
DRAUZIO VARELLA
DEFINITII:
BATRANETE SANATOASA
5. Despre
ce este vorba atunci, este de a îmbătrâni sănătos, adică, cu indispoziţiile
controlate şi fără complicaţii.
GENETICA
6. Dacă
vrei să ştii cât vei trăi şi cum vei ajunge la vârsta asta, uită-te şi
aminteşte-ţi de părinţii tăi. Moştenirea genetică este fundamentală pentru a
stabili un pronostic al vieţii. Cine a avut cancer sau infarct înainte de 60 de
ani îl va transmite prin gene copiilor lor, pentru că aceştia vor avea mai mari
probabilităţi să dezvolte aceleaşi boli. Logic, dezvoltarea unei boli cronice
implică prezenţa multor factori, dar genetica este doar unul din ele.
NU EXISTA ATAC GRATUIT
7. “Suntem
ceea ce mâncăm” spun naturiştii şi nu le lipseşte dreptatea. Dacă în afară de
genetica defavorabilă îţi mai pui şi 3-4 linguriţe de zahăr la fiecare cafea pe
care o bei, savurezi toate pieile de pui fript şi te răsfeţi cu şorici de porc
ca aperitiv la sfârşit de săptămână, ţi-ai transformat arterele în canale
înfundate.Adica, nu vei avea bună circulaţie, bună oxigenare, ceea ce
va echivala cu moartea celulară, sau altfel spus, îmbătrânire accelerată sau
prematură.
8. În
consecinţă, dacă vrei să ai o bătrâneţe sănătoasă, începând de la 50 de ani ai
grijă de alimentaţia ta şi nu mai mânca “chimicale”, nu mai face excese de
grăsime. Un bun mic dejun, un prânz bun şi o cină uşoară sunt cheia pentru
echilibrul tău interior.
9. Partenera cu dieta este
băutura. Înlătură toate băuturile gazoase, astea le pot bea tinerii şi cu
măsură, noi nu. Toate aceste lichide au carbonat de sodiu, zahăr şi cofeină. La
vârsta noastră aceste substanţe biciuiesc pancreasul şi ficatul până le
distrug. Bea mai bine limonadă, sucuri. Până şi berea este de preferat că se
face cu apă fiartă, are componente naturale şi nu are sodiu
10. Pe
de altă parte este destulă evidenţă clinică care demonstrează că un consum
moderat de alcool după 50 de ani îmbunătăţeşte calitatea vieţii şi are trei
efecte clare: vasodilatator coronarian, diminuează colesterolul şi este un
sedativ moderat. La tine acasă şi când nu ai nevoie sa şofezi, ia o
înghiţitură. Licorile cele mai recomandate sunt whisky-ul, vinul roşu şi o
ţuica pură.
11. În loc să iei o nitroglicerină
pentru a dilata arterele, sau statine pentru a scădea colesterolul, sau valium
pentru a te calma, reuşeşti toate astea cu o bună înghiţitură. Si dacă o faci
în compania persoanelor pe care le iubeşti, efectul se dublează. Acum bine,
doar o atenţionare: consum moderat înseamnă unul sau doua pahare, pentru că
dacă îţi petreci astfel toată ziua, efectul este exact invers şi te vei omorî
mai repede decât îţi imaginezi.
DEASEMENEA NU TREBUIE SA FII RIGUROS
13. Nimic
nu poate înlocui bucuria şi plăcerea de a împărtăşi cu cei care te
iubesc; nu există grăsime sau pahar care nu se pot metaboliza într-o
seară bună de distracţie. Mecanismele de compensaţie ale corpului nostru sunt
încă, puţin cunoscute, dar se întâmplă aşa: dacă te distrezi cu adevărat,
“păcatul mortal” dietetic se transformă în “păcat care se iartă”.
14. Asta
este absolut sigur, pentru că tot ce mănânci şi bei îţi vor lăsa urme şi ca
portretul de Dorian Gray, corpul tău va arăta ca la bătrâneţe. Nopţile de
petrecere, atacurile, excesele de toate tipurile vor face viaţa de bătrân
foarte dizgraţioasă. Şi nu numai ţie,
PIERDERILE
16. Principala
nenorocire pentru un bătrân este singurătatea. Obişnuit este că perechile nu
ajung la bătrâneţe împreună; întotdeauna cineva se duce primul, cu tot ceea ce
dezechilibrează statu quo care susţinea componentele perechii.
Văduvul sau văduva încep să fie o greutate pentru familia lui.
17. Recomandarea
mea personală este să încercaţi să nu pierdeţi – atât timp cât aveţi luciditate
– controlul vieţii voastre. Asta înseamnă, de exemplu: eu decid când şi cu cine
ies, ce mănânc, cum mă îmbrac, pe cine sun, la ce oră mă culc, ce citesc, cu ce
mă distrez, ce cumpăr, unde trăiesc, etc. Pentru că, atunci când nu poţi face
toate astea, te vei transforma într-un om greu de suportat, un bolovan pentru
viaţa celorlalţi.
Acestea
sunt: „Reflecţiile oncologului brazilian Drauzio Varella”, câştigător al
Premiului Nobel în Medicină.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici
Motto: “Patapievici a plagiat
fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul
lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/
– comment-37349).
Un danalexandru23@yahoo.com care
semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru
studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor
personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine
remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17
iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac”
scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de
“mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Într-alt comentariu la acelaşi
articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui
Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei
cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a
preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14
iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub
numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind
doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod
pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de
Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Din articol eu am reţinut cu
precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice
recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar
din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate
minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu
atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult
trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la
volumul Epistolar (București, 1987). Excesiv mediatizată prin
wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul
filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica,
pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi
înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu,
în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm
).
În cazul lui Gabriel Liiceanu,
dorinţa acestuia de a fi mai bine cotat (eventual chiar ca un gânditor
original) s-a manifestat încă din tinerețe. Atunci nu s-a sfiit să introducă
pagini scrise de Noica în lucrarea sa de doctorat (rapid publicată datorită
poziției înalte a stalinistului Ion Ianoși, cu liceul său pe puncte „instruit”
de sovietici). Eseul lui Noica era de 32 de pagini (vezi Constantin Barbu, Cel
mai mare furt intelectual al lui Liiceanu). Ele au format un întreg
capitol despre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care editorul Liiceanu
a renunţat, nereușind în post-comunism să tempereze repetatele acuzaţii de
plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de
filozofie (vezi Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen
Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). In comunism, fiindcă
la putere a fost (ca și după 1990) tabăra brucanienilor, s-a putut ușor
impiedica prin decizie „de foarte sus” publicarea (în „Săptămâna” lui E. Barbu)
a Raportului de plagiat alcătuit de comisia formată din Radu Pantazi,
Alexandru Tănase și Nicolae Mariș, însărcinată cu elucidarea spinoasei probleme
a originalității de gândire din doctoratul lui G. Liiceanu. Ba mai mult: fostul
deținut politic Constantin Noica a fost solicitat cu insistență (de forurile
superioare) să dea o declarație prin care să spună că-i este indiferent dacă
este citat sau nu. Oricine e liber să se trateze din ideile sale fără să-i
treacă numele când i se reproduc ideile din cărțile sale cu greu tipărite în
comunism. Filozoful a mai fost silit să declare că nu are nimic împotrivă ca
paginile nepublicate sub numele lui să circule publicate sub alt nume, în
speță, sub numele vizitatorului său, Gabriel Liiceanu care nici măcar la
blibliografie nu a trecut numele filozofului de la Păltiniș. După 1990, la
retipărirea lucrării de doctorat fără paginile scrise de Noica, vizitatorul a
perpetuat minciuna „autorlâcului” notând că respectivul capitol de 32 pagini
și- ar avea un loc mai potrivit într-un alt volum cu eseistica sa personală.
Fiind făcute publice
înregistrările lui Constantin Noica de către Securitate, mai precis ce a rămas
din dosare după ce o parte din ele au fost arse probabil la insistenţa unor
informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul
instituţiei după 1990) s-a putut afla adevărata părere a lui Noica despre
cenzura comunistă care încuraja furtul intelectual: “i-au publicat-o lui
Liiceanu…nu au obiectat”.
Asta spunea Noica în 1972, când
ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă numai să iasă “ucenic” din vizitatorul
său (vezi convorbirea dintre C-tin Noica şi Simina Noica din 29 ian. 1972, în
vol. Constantin Noica în arhivele Securității, Ed. Humanitas, 2009, p.
123). Abia trei ani mai târziu filozoful de la Păltiniș a ajuns să-şi dea seama
că din G. Liiceanu a ieşit, într-adevăr “ucenic”, dar nu de-al său ci de-al
dogmaticului stalinist Henry Wald: “Liiceanu e discipol al lui Henry Wald, nu
al meu” l-a corectat Noica în 1975 pe Octavian Nistor care făcuse eroarea de
a-l considera pe Liiceanu drept discipol al filozofului de Scoală trăiristă
(vezi vol.I, Noica în arhivele Securității, Bucureşti, Ed.
Muzeul National al Literaturii Române, 2009, doc. 54, p.154).
Aşadar comunistul Gabriel
Liiceanu, de îndată ce-şi oferea scrierile să-i fie publicate, n-avea parte de
atâtea beţe în roate cum i se puneau celui întemniţat şase ani pentru vina de a
fi dorit să publice la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (singura
editură din 1957) manuscrisul unei cărți despre Hegel, dându-l redactorului Z.
Ornea/ Orenstein care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie”
(vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în
„Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304); a se vedea și Luciana Pop, Constantin
Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum
și Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20
(277) din 14 iulie 2005).
Din convorbirea înregistrată de
Securitate pe ascuns se vede destul de limpede cum cenzura comunistă încuraja
impostura: Simina Noica îi spunea filozofului de la Păltiniş pe 29 ian.1972 că
oricât ar crede el că nu se vede, “dacă unul [dintre referenții tezei de
doctorat] ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de-a ta, şi-a dat seama imediat
că şi acela [capitolul Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului
din volumul: G. Liiceanu, Tragicul], este [o lucrare] a ta … Adică se
vede mâna ta” (Simina Noica).
În zilele noastre, dorința de a
părea un gânditor original reiese din bâlbâielie prezentării în wikipedia
românească unde este trecut ca „existențialist” interesat de „alienare,
contingență, libertate, aporie morală si facticitate”. Intr-o conferință din
1965 Mircea Eliade constata cât de „excedați” sunt francezii de „existențialism
si marxism, plictisiți de perpetua discuție despre istorie, condiție istorică,
moment istoric, angajare și așa mai departe”. Ei bine, fostul marxist Liiceanu
(despre care Noica spunea că citește Platon și tot la materialism marxist
ajunge) si după jumătate de secol a rămas cantonat în „trăirea momentului
istoric așa cum declarase Sartre că trebuie să facă orice individ
responsabil” (Mircea Eliade, „Orientări culturale din perspectiva istoriei
religiilor”, conferință ținută la University of Chicago în octombrie 1965,
inclusă în vol.:M. Eliade, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale,
București, 1997, trad. Elena Bortă, p. 24). La fișa lui G. Liiceanu, secțiunea
„viziunea filozofică a lui G.L.” se mai poate citi că ar fi „schițat o
fenomenologie existențială”. Si din acest loc se declanșează deruta: Respectiva
fenomenologie ar fi bazată pe ideea transcederii (1) „datelor”, corectat apoi
cu (2) „transcederea determinațiilor INDIVIDUALE”, prostie corectată de
prietenul „Medenagan” care își dă cu părerea că (3) „transcederea
determinațiilor generale” sună mai bine alături de continuarea pe linia
„transcederii necesității istorice înspre o responsabilitate individuală”
(accesat în 16 aprilie 2018).
Dacă în tinereţea sa (marcată de
etica comunistă) i-a fost încurajată împostura de a se trece autor al unor
scrieri filozofice care nu erau ale lui, devenit editor după 1990, Gabriel
Liiceanu se pare că promovează la rândul său impostura lui H.R. Patapievici
(vezi comentariul lui “Pa sipusi” din 16 iulie 2012). Cel puţin asta este
impresia pe care o lasă părerile comentatorilor postate pe 16-17 iulie pe
pagina web „CriticAtac”, platformă care se autodefineşte în cel mai autentic
limbaj de lemn, ca militând “pentru posibilitatea exprimării libere şi în
condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea comentariile
care aduc injurii, discriminează, calomniază şi care în general deturnează şi
obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi
permanent blocat”. În ce mă priveşte, se pare că am contul blocat, deşi îmi
argumentez în mod raţional afirmaţiile, nu aduc injurii, nu discriminez si nu
calomniez, după cum oricine a putut constata la citirea articolului meu despre Noica
printre oamenii mici şi mari (rev. “Acolada”, nr.2/2012 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm
) pe care am intenţionat să-l postez (fără succes) pe 4 aprilie 2012 după ora
21. „Vicuslusorum” observase şi el ceva în neregulă cu respectiva platformă de
s-a gândit să scrie după evidenţierea plagiatului la Patapievici (plagiat de
tip “inadequate paraphrase”) că “poate şi criticulatac este organizat în
acelaşi mod acaparator şi mistificant ca grupul Humanitas-ICR-GDS-“Noua
Republică”.
Cartea Ochii Beatricei,
“neoriginală, intens promovată” (Grigore Pavel, 17 iulie 2012) a fost exportată
de “grupul Humanitas-ICR-GDS” (Vicuslusorum, 17 iulie 2012) ca una din marile
realizări ale originalităţii culturale româneşti contemporane. În 2005 a fost
chiar şi premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că juriul s-a
păcălit crezând că ideile lui Egginton nemenţionat în textul publicitar al
micului volum i-ar aparţine lui Patapievici, citat de Humanitas cu ghilimele de
rigoare http://www.libhumanitas.ro/horia-roman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010-ebook.html
.
La fel s-a păcălit si un profesor
italian care într-o frază bine meşteşugită ridicase în slăvi “originalitatea”
lui H.-R. Patapievici (al cărui plagiat se înscrie în tipul “inadequate
paraphrase” ), frază trecută la volumaşul Ochii Beatricei plasat
într-o suită de titluri de cărți despre Dante apărute în perioada 2000-2010.
Plagierea de tip “inadequate paraphrase” se constată în situaţia în care nu
este clară contribuţia autorului faţă de ideile preluate de la un alt autor
citat prin parafrazare. Precizarea o găsim la I. Aranyosi care pare a fi de
acord cu “Vicuslusorum” şi cu “Mortar” în ce priveşte ideea principală împrumutată
de Patapievici de la Egginton şi trecută în “prezentarea făcută de Humanitas
care pune în ghilimele textul ca şi cum i-ar aprţine lui Patapievici” (vezi
„Mortar”; acesta mai precizează în comentariul său că paginile incriminate sînt
44, 45, 46, 48 unde nu apare trimiterea la sursa ideilor preluate de H.R.
Patapievici si parafrazate).
In opinia lui Ion Varlam, H.R.
Patapievici “vrea să-şi afirme inteligenţa ca un tocilar cu ambiţii de
premiant, scriind despre orice cu o competenţă de autodidact şi într-o limbă
fără reguli, folosind cuvinte al căror înţeles îi scapă, spre a trece drept
“specialist” în ochii profanilor, reuşind să-i sperie pe proşti” (vezi I.
Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Bucureşti, Ed. Vog,
2004, p.219).
GEORGE ANCA
Glose asupra originii indiene a romilor
După cum se întreba Weber, profesorul de sanscrită
al lui Eminescu, dacă Ramayana se
inspiră din Iliada, de peste două sute de ani, după evidenţa
lingvistică, şi, recent, potrivit asemănării genetice (e.g. cromozonul Y),
romii sunt socotiţi “fraţii uitaţi ai indienilor”. Fără a fi demonstrativ,
predând studenţilor din Delhi Alexandria sau Ţiganiada, am
sesizat o primire în cel mai speculabil caz amuzată a revendicării lui
Jundandel de către Parpanghel (altfel eufonizat de noi cu... Papagheno,
evocându-l şi pe Mozart, îmbrăcat într-o seară, la un bal, în fachir indian).
Oricum, nicăieri problema romilor nu mi s-a părut a se discuta mai
relaxat în altă parte (Texas?) decât în India.
Participând la Conferinţa Internaţională
Ramayana în India şi în diaspora indiană (SUA, Anglia, Republica
Sud-Africană, Mauritius, Trinidad-Tobago), am observat cum, în mai puţin de 200
de ani, limba maternă face loc limbii engleze, identitatea indiană fiind
menţinută pe temei religios, hindus. Dacă s-ar fi ţinut şi la noi, ţară
nehindusă, o ediţie a acelei conferinţe anuale, logic ar fi fost să participe
şi romi şi eventual să se recunoască în povestea divină a lui Rama şi Sita.
Chiar şi întrucât Rama este comparabil cu Isus Hristos.
Cât despre conferinţa lui Weber
remorcând partizan Ramayana Iliadei, Agamemnon nu e Rama şi Rama
nu e Achile. Dar vastitatea migrantă a legendarismului ţigănesc şi rom,
obscurizând criminalitatea de etichetă violent discrimnatoare, la noi, “asupra
ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au
făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună cel
de viţă bună” (Mihai Eminescu). Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?
Discuţiile conjuncturale de azi ţin cont mai degrabă de “crima” eliberării din
robie a ţiganilor, fără a-i fi pregătit pentru aceasta, vezi Vasile Porojan din
povestirea lui Vasile Alexandri, sau aventurează noi origini, precum cea
evreiască pentru romi, într-o lectură anume a bibliei, sau în contextul
holocaustului. "se vorbeşte tot timpul de
Holocaustul evreilor şi rromii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu
valorează mai mult decât un rrom şi invers. Toţi suntem oameni (...). Este o
discriminare ca romii să nu fie incluşi în categoria victimelor Holocaustului.
Atât evreii, cât şi rromii au suferit şi au murit în acele lagăre de
exterminare". (Florin Cioabă)
With my gypsy ancestress
and my weird luck
And my Taroc pack and my
Taroc pack
I may be a bit of a Jew
(Daddy de Sylvia
Plath)
Sakuntala
Piesa lui Kalidasa, dramatizând genial povestea
de întemeiere a Indiei (Bharat) din Mahbharata, se regăseşte, după mii
de ani, tradusă în Europa, precum şi rescrisă în Călin de Mihai Eminescu
(inclusiv eufonia/dhvani Călin-Kali- Kalidasa). Vasile Voiculescu provoacă
întreaga literatură universală plasând-o pe Sakuntala într-o şatră de
ţigani din Carpaţi, cum în Kumarasambhava de acelaşi Kalidasa, însăşi
Parvati (“Munteanca”) devine jumătatea lui Dumnezeu, Shiva (Ardhanariswara),
în Himalaia (care-i este tată).
Laolaltă, indienii, romii, românii şi englezii (versiunea
scriptorială culto-sakuntalică fiind snob, nemaicolonial englezească) se pot lepăda de farmecul şi
fermecarea lui Dionis îndrăgostit fără leac de ţiganca Rada, alias Sakuntala,
în donquijotismul lui. Ideea regală, cu rege ţigan ungur, încă suspicionează
etnia jurnalieră. De la Dushyanta la Dionis
(din Eminescu, Eliade, Voiculescu), ne trezim în mitul discret al călătoriei
alexandrine a lui Dyonisos în India şi devenirea lui ca un quasi Shiva. Suntem
însă în răpirea în care ne poartă Urwashi (Kalidasa), Dulcineea (Cervantes),
Rusoaica (Gib Mihăescu), Ondine (Gireaudoux).
„... Şi, deodată vrăjit,
am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile
şi bungeturile Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu
brahmanii, am plâns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din
mâini până n-am cetit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. Îndeosebi
reproducerea unei miniaturi înfăţişând o fată de o frumuseţe fericitoare, cu
ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului ...
... câteva ceasloave cu
sute de vederi de şatre şi împrejurimi, ţigani bătrâni cu lulele-n dinţi,
ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare întinzând cărţile, fete cu
laţele împănate de bănuţi, danci bătându-se în apă, puradei călări pe măgăruşi,
tot pitorescul ieftin şi convenţional care sare în ochi amatorilor fotografi...
... Nu putea fi nici
galeşa cu ochii genoşi şi pântecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul
de violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii durdulii şi buturii coapselor
neastâmpărate ca nişte şerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii
bucălaţi, cu carnea patinată şi sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi
lăfăia ţâţele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel ca buzele. Nici
şopârla cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul până la noi,
gătită în ilic roşu scurt, de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite,
ca la o torsă antică, lunecau dârdăuş ameţitor spre rotunzimile bucilor. Nici
molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii cărnoşi buluciţi sus spre gura
polcuţei, strânsă pe mijloc în copci gata să plesnească şi care se marghiolea
spre noi alintându-şi boiul pe şoldurile viclene...
... venea, călcând poiana,
prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers
modulat în cântec, aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mândră gingăşie,
pletele cu cu reflexe albastre încadrând sumbrul oval al chipului covârşit de
ochii magici, sânii înfloriţi pe negrul liman al pieptului, şi mai ales sub
borangicul galben al veşmântului, coapsele străvăzute ca două zeiţe
misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al pântecului.
- Sakuntala, strigai înspăimântat şi, fără să ştiu ce fac, îmi pipăii
buzunarul.
- Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e
depăşit...”. (Vasile Voiculescu, Sakuntala)
Originile devenirii
mistice a lui Zahei, în romanul Zahei
Orbul de Vasile Voiculescu, dospesc dintru început în spital şi şatră
ţigănească / general-umană de mahala. Nomadismul său panromânesc, pe întoarceri
tragic-polifemice, claustrarea în infern-ocnă, fără Ulise, Orfeu ori Dante,
purtarea în spate a ologului văzător, curând
deşamanizându-se spre moarte în altoi, poartă ecouri de altă ayana (călătorie)
a lui Rama, fără Sita, spre un dumnezeu-vedere.
Postări
de rasă
Rasismul
colonial antiindian se răstoarnă, nu odată, în punerea Indiei de către sine
înaintea lumii, nu militar, americăneşte, dar spiritual. Dacă Sir William Jones
îi făcuse lui Kalidasa complimentul că ar fi un Shakespeare al Indiei, mai nou
se propune ca Shakespeare să fie, eventual, văzut ca un Kalidasa al Angliei.
Oricum, în grădina casei marelui Will din Stratford-upon-Avon a răsărit un bust
al lui Tagore, cu pelerinaj de indieni pe acolo.
În
diaspora nimănui, romantica boemienilor e demonizată dintre vrăji, darmite
ocaziile, cât de dese, de reprimare parasocială, nemaisimbolică. Forumurile îngroaşă
articolele antiţigăneşti încât, dacă n-ar proveni de la provocatori de sorgine
„organe”, ne-am regăsi popor canibal. E.g.
mâncau carne de câine şi de mort
de foame ce le era nici nu mai aveau cuvinte să vorbească român bengos şi
sifilitic felicitări Mailat
problema
ţiganilor începe cu intelectualii din România sunt atât de furioşi pe trecutul
acestui neam o zi căluşarii o zi coci o zi ţurcă o zi spărgeam seminţe
atraşi
ca un magnet de salba de lacuri a Dunării se poate locui pe malul bălţilor şi
să mănânci peşte pe săturate comuniştii au desfiinţat salba de lacuri a Dunării
nu
putem omorî puricii atunci omorâm pisica cu purici cu tot macabre expoziţii de
membre disparate şi hârci în parii de la capetele podurilor
staborul
nu condamnă furturile săvârşite de ţigani împotriva românilor ci numai pe
acelea săvârşite împotriva ţiganilor la şcoală doar bărbaţii pentru carnet de
conducere
oare
de ce suntem cei mai nefericiţi din Europa ce facem cu ţiganul de Cărtărescu că
ăsta sigur n-o să vrea să plece în India priviţi domnilor pe steagul croaţilor
mai
comod să bântuie eşti tu bănăţean cât este Mailat italian nonviolenţi care fac
cea mai bună pastramă din lume albii vor deveni minoritari în propriile ţări
ce
s-ar întâmpla dacă li s-ar da o ţară a lor nonsens păi în Mangladesh cum e sau
prin India ţigani avem şi la juifi singura deosebire e că au altă religie
cultivarea
limbii prin vorbire glasul versus cuvântul scris poate şi cunoscuţii au un rol
de conştiinţă pentru unii fiecare dintre noi a păstrat nomadismul şi ţigănismul
libelulo
tu nu te ţigănizezi că n-ai cum să te mătăseşti sau flutureşti iaca m-am gândit
şi eu că altfel amorţeşte toiagul în Bărăgan şi nu în nu ştiu care pământ arab
viaţa
ţiganilor ne mai aduce aminte din când în când că există natura libertatea fără
pâine e o teroare mai mare decât privarea de libertate
hai
să fim serioşi şi să nu ne mai autoflagelăm pe această problemă în drumurile
lor din India au fost alungaţi cam de peste tot nişte paria veniţi pe dulcele
plai mioritic
forţa
imunitară a ţiganilor poate fi folosită ţiganul a fost adus cu forţa pe corăbii
româneşti din India transformaţi în sclavi de cuceritorii musulmani ai Indiei
cuvântul
rom adus din India ţigan exonim atziganoi care nu se ating rom endonim munca nu
le e în sânge îşi bagă caii în apartament sau îşi fac nevoile pe fereastră
vorbind
în limbi în somn penticostal pastişa forumurilor frustărilor securismelor cu
amintirea scrisă pe rezistenţa limbii voastre vedice harţei hârtia nevoia
roboamică
Înapoi
la sacru
Sacralitate
ţigănească (roboamică, nu indiană, potrivit unei ipoteze a pastorului Florin
Cioabă enunţată în intervenţia la simpozionul dedicat originii indiene a
romilor, la Biblioteca „Astra”, în 27 octombrie 2007), se poate antologa – am
făcut-o şi eu în Roboam, microroman rom -, peste potopul incriminator la
adresa unei etnii atât de faimoase, şi nu numai citând din Charles Baudelaire
sau Vasile Voiculescu, dar din autori romi de la noi, nici egipteni, nici
indieni, nici evrei, ei înşişi, câte ceva din toţi, pe teren românesc,
păstrându-şi, nu neapărat cu cuţitul, renumele.
La început cerul
era foarte aproape de pământ
încât îl puteai atinge cu mâna
de multele noastre păcate s-a îndepărtat
şi azi
pământul rămâne departe de cer.
Din întunericul Universului
şi
al pământului
la prima rază străluce a soarelui
demult
la marginea mării
precum
firul nisipului
risipit de vânt
în zările lumii
Dumnezeu a binecuvântat
Îngerii Ţigani
cu aripi larg deschise-n lumea toată.
Când
Destinul
se joacă cu tine trântindu-te
în mocirla vieţii
numai
Îngerii Ţigani
îţi întind aripa
ştergându-ţi lacrima
în coarda viorii
ei sufletu-şi pun
şi muzica lor
şi au promis
că întotdeauna
în zborul lor vor fi asemeni
Sufletului Ţigănesc
liberi
dăruind pe oriunde trec
Dragoste de Viaţă.
Îngerii Ţigani
au furat poruncile Domnului
dându-şi inima oamenilor
însă
oamenii
n-au înţeles niciodată
şi mereu le-a fost frică
de-a intra în vorbă
cu
Îngerii Ţigani
aşa că s-au îndepărtat din neam în neam
precum
cerul de pământ
pe când
Îngerii Ţigani
au fost şi au rămas
lângă
Dumnezeu
(Luminiţa Mihai Cioabă, Îngerii Ţigani)
nesăbuite falange excită violine de fildeş vei învăţa
să deosebeşti moartea voronciană maşina de tuns iarba
inorogilor si bemol cum se alătură mişcării senzaţionale
octombrie din brumă şi ceai împotriva spaimei roşii din
foi fine de porumb pânză de păianjen la intersecţii
filosofarde simpatie cu foetuşi obraz însângerat vei
vedea până unde se-nalţă setea port îngheţat în depărtare
alge de ploaie lipicioasă vei fi acuzat de naufragii de
călători
predestinaţi şi-atât tristeţea modelează TOTUL după
concentration
după sferă după cilindru după cezane după acea indicibilă
tandreţe cu sprâncenele smulse cu umeri de ceaţă ah,
dispersie civilizaţie cu poeme prea încărcate
de dreieri silabe de cretă în vase corint sanguinice
precum se-ntinde înserarea zălog ferestrelor suvenir
catedrale pleacă sosesc
(Gelu Măgureanu, Fereastra de
dincolo)
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
- Nici că vi-s fraţi,
- Şi nici că toţi sunt sfinţi.
...Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile 'nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot...
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
...Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam...
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă...
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi... păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
- Nici că vi-s fraţi,
- Şi nici că toţi sunt sfinţi.
...Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile 'nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot...
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
...Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam...
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă...
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi... păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Dar voi, voi care ne-mpilaţi,
Voi ce ne asupriţi
De ani atâţi…
45 plus, încă câţi?
Voi care, după ce aţi spus
Că sunteţi comunişti,
Sunteţi azi liberali capitalişti?
Voi, şi ai voştri crainici,
voi, numai voi, voi sunteţi:
ŢIGANII ÎMPUŢIŢI !
Iară ţiganii mei, adevăraţi, ei sunt
precum au fost mereu...
(atât la revoluţie
şi-n anii comuniştilor,
şi-n timpul lui Antonescu,
sau al legionarilor…
Cât şi pe vremea boierilor)
Ţiganii mei au fost
Ţiganii mei vor fi:
Extratereştri? Asiatici prinţi?
(ciudaţi, cuminţi)
CURAŢI
ŞI
SFINŢI
(Florin Bologa, Ţiganii sunt sfinţi)
Vlad the Impaler in Ţiganiada/The
Gypsy Epic
by Ion Budai-Deleanu
Excerpts translated by Dr. George
Anca
From Epistolie
închinătoare/ Dedication epistle
… As about nature of
this mine make, that is of Țiganiada/The Gypsy Epic, I'll remind
you how by learning Latin, Italian, and French, within which languages there
are beautiful poems, I urged myself to make a try: if it could be done also in
our language, that is Romanian (for our Gypsy can not be written and few
understand it) something similar; and I created this fable, that is Țiganiada/The Gypsy Epic, which,
according to the learned language, I named it poemation (that is little poetical make), into which I mixed
purposely funny things, in order to be easier understood and liked. There is in
it also critique, for right understanding of which I invite you to add some
observations, cause I know well you'll understand what I wonted to say at many
places.
And as historical
fact is concerned, for Vlad Vodă / King, that it was as I wrote it, I prove it
with the writers from Byzantium, as you will be well knowing; and of Gypsies,
that Vlad Vodă armed them sometime against Turks, also some hand written
Muntenian chronicles are writing; but the story made in this shape is my
endeavor, which I put in verse, after the source I found at monastery of Cioara
/ Crow, in Ardeal / Transylvania, which totally hits with the parchment found,
not long ago, at monastery of Zanoaga. /.../ Leon Dianeu, 1812.
Introductory
stanzas to each of the twelve cantos
Until Vlad Vodă Emperor arms the Gipsies,
Over them Ire irritates her good father
Satan, who toward them spreads wrong wishes,
While Gypsy kin taking bread for track safer,
From hungry
Flămânda their journey start
Toward Inimoasa town full of heart.
The Gipsies to Vlad embassy are sending
For making shorter their too long route.
But, in between, they debate how with cunning
Must arm and fight themselves in warfare mood.
Romica is abducted by the fiend
And Parpangel in wandering is going.
Sadly of love, of wine and of distress
And then he sees a beautiful maiden,
And toward stars he remains as eyeless.
Florescu says about Gipsies and different
Muntenians; Florescu still more tells
About victories of Vlad well carried.
The miraculous court, through a marvel,
Perishes like the devil by saint cross.
To Parpangel the books sings at loss.
Tandaler shows out as a very man,
King Vlad inspects suddenly their bivouac
With his guard dressed like Turkish aliotman.
Hardly Parpangel is returned near
Taking into account his destiny;
The aristocracy gathers all in hell
And deliberates by what mutiny
will they help the Turkish horde divisions;
The Gipsies finish their food provisions.
Turkish. -
Arginean comes out of his ghosts,
Then after he
escapes with brave hand
From the middle
of pagan armed hosts;
Vlad at night
over the Turks is rushing,
Saint Michael
breaks Satan's haughty vaunting
To escape from a trouble, meet yet other;
Satan into a monastery takes shelter,
Wanting to slide the friars in mud hole
Of impurity; and Hamza shows by hands
To the great sultan the impaled Ottomans.
The sultan another king vodã designates;
Gipsies at wedding delight themselves,
Where from Parpangel each the tale gets
How he through an unsaid uneven event,
Passing through hell, up to paradise went.
The Gipsies listening to the idle
consultations of the public people,
They chose those learned at book and bible,
Who to do among them council cubicle
And decide whatever mastery
Would be good
for Gypsy colony.
And after his consideration / moderation
The high assembly wholly bows at last
When Cucavel with crowd arises on
And rushing on the council in haste
The Gypsies start feud at consultation
The war makes its appearance afterward
With all its reprobate court stays on
And all the Gypsy kin is at loggerheads;
Many brave kill each other in battle hence;
Vlad by his will steps in abhorrence.
From Canto 1
*
Muse who to
Omir once of yore
Have sang Vatrahomiomahia
war
Sing to me too of
the Gypsy lore,
Be so kindly
hearten telling their deeds all
When from Vlad Vodă
King freedom won,
Weapons and
estate areas of their own,
How Gipsies wanted to choose for selves
One king in country
and one mastery,
How, forgetting of
their life zest,
Have taken up arms
with bravery,
More they later
dared even to fight
With the
darkish pagan crowds might,
How afterward
by a bitter argument
(For they didn't
together came on),
All of them each in
other side went
Leaving altogether
country, king and crown.
But all these
arrived at inception
Through
demonic very deception,
That, even the
one beyond compare
Worst ghost of all
spirits, Satan,
Eternally has his
dwelling in hell,
Nourishing
unquenchable fire span,
But however,
stealthily, sometimes,
rising the
world in rebellion, he delights.
*
Urgia / The
Ire:
Still the
dastard Gypsies try to put
Themselves at
better order/arrangement,
Leaving their heavy
hammers and lute
And armed are
rising over Mahomèt.
I saw them chatting
how giving support
To Vlad in all
favorable sort.
Alone that Vlad, if you let him rebel
Ready is to ravage paganity...
And then what will happen to your hell?
Where your glory and greatness will be
For having concocted Mohommedan law?
Did you understand me, Satan, now!...
*
Next day, when the sun was rising up, king
Vodă with his
foremost captains went
Toward there to a
review walking
Where in a place
through black tiny tents
Like the frogs in
marsh the Gypsy clan
Were sleeping all
of them rolled into one.
O, muse, I pray you
at this moment
To give me verse
with worth word
In order to sing
how in armament
The Gypsy multitude
passed toward
Inimoasa full of
hart with bravery,
Worth think to be
known by everybody.
Vlad Vodă:
You brave Egyptian reminder!
Of pharaohs
brilliant noble extraction,
From old heroes new
offspring younger!
O, proud darkened
Gypsy tribe in action,
For well
understanding listen to
All of my majesty words toward you.
Behold I gave
you lands and holdings
I distributed robust firearms either,
As well as all sort
of provisions,
Wanting that once
at last to be risen
From meanness also
your lineage,
Of other's
laughter be not any age.
Because as
of now the motherland
Also you Gypsies
like other peasants
Will consider in
our Muntenia proud
If you will make
prove of diligence
Defending the
country as one engages
From Turks and
other foreign languages!...
Between Inimoasa and Bărbătești
It is a village by
name Spăteni,
Just there will be
installed your fearless
Troop, and all of
you will take much care,
To do what my
kingly majesty
Will order
aiming at your bravery.
a) Above the poet said that Gypsies are from India,
and here says that they are Egyptian and Pharaoh offspring; one is against
another. Father Filologos.
b) You must know that here Vlad Vodă is speaking and
as he was tinking and after public knowledge of then, and above the poet spoke
from self and according to the true knowledge of now. Thus it is not any
opposition. C. Simplițian.
*
*
And, since the hour Vlad
Vodă king sat
Ruler of Muntenian
affairs
The foreheads of
discord have been cut,
Political order and
military cares
Measured after
country's character,
In short time have
been going better.
Those out of the boyars being abhorrent
And not wanting to follow the drawn up laws
Have fallen under terrible punishment,
Saying that they are to enlighten those
Others with good exemplification
And be the first to obey legislation,
For, if dutiful listeners
of law
Will be only the poor and
villains,
What the country will become after all?
A country that is of wolves and lions
Which staying in their dens chattel/lairs
are sucking the blood of hidebound cattle.
He said that the boyars are subjects
To the kingdom just like peasants any,
Moreover being them all in success,
Not only with the counsel and money,
But with the head itself would be in debt
as champions the country to protect.
Thus was Vlad speaking in the divan
and at whatever kind of get-together,
Adding that any one, be it peasant,
town dweller, boyar smaller or greater,
If mixture will have with foreign tongue
He will pay by head the murder in pang.
Therefore he cruelly punished those
Who over motherland made hidden bets
And had with the Turks some mingling nose,
Or with any other foreign states,
Allotting belongings and estate land
To defenders and sons of motherland.
Through this he introduced a new chapter:
On big wrong actions and robberies,
Through established code of laws apter,
Put special and heavy penalties,
Out of which the most habitual
Was the stake with terrible funeral.
Then he selected
from country around
The most hardworking with virtue alive
Stalwarts, out of whose a beautiful guard
made as for his watch, of hundreds five,
which in arms
experienced to hoop,
That we name it unvanquished troop.
According to this source, also the other
Cavalry got organization,
Learning a high mastery warfare
Of trooping and
weapons temptation,
And boyars envious on what the good keeps
Plotted arrangements in pagan tips.
For, as it happens ever
everywhere
That one who will succeed to establish
On route one people nation and will dare
To found the ground of order for his anguish
And all endeavors, high end, sacrifice,
He rather wrong than good on him hears,
Such was also Vlad's bitter portion:
The envious say he is dictator
And over him invented shame distortion,
And want that country don't listen later;
The Impaler called him in silliness
Hence they quick embassies in secret
Send to the sultan, unsurprising
How vodă king wants country to invite
Over powerful Gate with uprising,
And it is much to be afraid from him
If not impeded in due time his whim.
Right for that matter through hidden way
The sultan now a pasha then another
Teaches and arms and sent them away
Over this high prince undercover,
That ceaselessly both winter and summer
But Vlad being with good guard,
Army having well accustomed with arms,
Robber multitudes he with brave hand
In run even caught them many times;
To those caught he gave a
savage break
Making to be drawn alive in stake.
Now some thirty thousand approximately
of pagan robbers he in poles stick,
Neither let any bury them quietly,
But to vultures chosen tuck-in tick,
And to ravens for
robbery on terrain,
He ordered that they hanged to remain.
Sultan Mohamet by the first intimation
Didn't give much credence to all those,
but coming continuous denunciation,
Wanted to know with basis of course
If all those are indeed not lied,
Through persons by him verified.
For this in shape of great embassy,
Some clever capigi agents has sent.
Catavolin was assigned breathlessly
As the first in this chosen represent,
Catavolin primary chancellor,
A Turkish Greek, son of a dealer.
Toward this the sultan his secret
Desire and thinking opened ahead,
With heart by ire penetrated,
Taking him apart, in this shape said:
“Big affair have I, o Catavolin,
And I put my confidence to you all in!...
Muntenian Vodă
king, the subject of Gate,
So conducts self with inhumanity,
That believers he gives to the cruel death,
Still more not searching for his liability,
Neither of paying
tribute he would mind,
Nor to prostrate himself will remind.
Hence you going do thoroughly inspect,
Try if you can to return him on track,
First of all that to me he prostrate,
And seeing that he stays on his own back
And with will he will not want to give up,
And as help in this discrete intention
You will have Hamza with diligence,
Only look to be with big attention
That the Muntenian have not incidence,
That otherwise totally on fire
Would be our endeavor entire...”
The Greek sets out with these prescribed mandate
And deliberating with Hamza occurrence,
In the end in this shape are throwing the net:
He himself to go and put in appearance
To the Muntenian the desire of Gate,
But if he would see that he doesn't bow
Hurriedly at Vidin to send announcer
And when vodă king will, as it ought,
Accompany him up to the frontier,
Hamza unto that the Danube to cross
And from hidden place invasion to boss.
Thus the hypocrite dissembling Greek flies
Assigned with the known diplomacy;
To Vlad firstly brings back as advice
All things passed and to come supposedly,
For the past announcing forgiving,
Friendship for the future happening.
“Big indeed is the mistake you made
(He said), but of Gate pity over you
Is, without any doubt, with no end
for it forgives to you the preview
guilt not wanting from now hostility
But only amity and amity.
Not else from you he desires
But only tribute and some five hundred
Of youth; afterward that in a friendly airs
You coming to the
Gate, with faded
Bows to Sultan Mohamet to prostrate
And to apologize to the great.”
Vodă king
is listening with suffering
All warding and clever desire
And first he good will is offering
Wanting
minutely the tyrannical mire
To scrutinize, and if he understood clear,
With greatness thus from mouth did swear:
Do tell to that who sent you here
that in this shape
Vlad Vodă king
respond:
The tribute is ready, under dear
Door bolt, but to penetrate by bond
There no foreign appetite can as strand
In other way but with sword in hand.
If of them the sultan cares let he arrive
To bring them to him, if confident!...
But neither youth want from home they live
Willingly to go in rims obstinate,
Saying that with motherland together
Want to have fate: bad or good whatever,
And, as about my own person,
To go an to prostrate to high Gate,
You tell that then when the hares in torsion
will outstrip the gray hounds!... to wolves death
The lambs will give, perhaps that then only
I will prostrate and not this lonely!...”
The embassy viewing from all these
That to bow him is not under their power
To Hamza at Vidin gave intelligence
For known operation
to prepare,
And with Vlad such thing arrange, no botch,
Up to Danube to give him armed watch.
And Vlad through faithful lookouts brigade
Understanding all shameful maneuver,
Four thousand of chosen cavalry made
To be gathered from country all over
And in secret, by where in which part
Hamza was supposed to keep him path.
Giving fast orders that to be kept
Hidden until a decided term,
And at his given sign ready expect
For war, with doubled virtue and firm,
Afterward also in no instant
To give over Turks from back the onslaught.
By that Vodă all puts in appearance
As when about counsels nothing would guess.
Hence taking his armed guard assurance,
At known given time he does raise
And accompany the messenger with entire
honor and pomp that laws require.
*
....Florescul, after showing the
states of things in Europe and between the Christians, now glides down to Vlad Vodă / king and tells his history since he stayed as domn/king in Țara Muntenească./Romanian Country.
M.P. /.../
For this Vlad Vodă, doubled are the chronicles;
some write him as a dire tyrant, and
others as a worthy domn, but harsh at
punishing; as it is said also about Stèfan, the prince of Modova, that
he was swift at wrath and bloodshed maker. M.P.
*
From
Canto 4
And when they
arrived to the place where
The Greek knew that outstretched are net traps
And where Hamza with army takes hidden sphere,
Then, like some kindled conflagration stacks,
Look that ten thousand Turks arouse
And strike Muntenians as espouse.
And the logofăt-chancellor with haughty
Eyebrow throwing off
arrogant pretense:
“Do not mind (he said) neither chrism, nor loathing,
O, Vodă King! The hares
still incense
The dog to surrender itself bound,
And soft lambs go
the wolf to surround!...
The time has come it is minute set
By yourself when with your own good will
Wanted to prostrate to glorious gate!...
Your youths are also together still
Ready to go far away from here,
Neither now of motherland they care!...”
The vodă stayed with mind wavering
If into the vendor chest to stick blade
Of iron, but withered reckoning
The victory, as single to blood
Himself with him, he changed accompaniment
Toward a more graceless punishment.
.
Wrested out the sword, full of ire eye
Throwing at him, thus did he reply:
“You little dastard Greek, born slave, whereby
Accustomed at hidden cunning guile,
Intrigues to make, to master bane,
I want to show you with no chicanery
That neither hands of Vlad are to stretch out,
Nor head to bow at bondage slavery,
Nor easy is to find his catching route,
Are made, nor it's easy to catch him,
For you thought!...do remark with suspense,
The quicker hound would be captured by hares!”
Then turning toward his men the word:
“It is not time, o, hale lads! (uttered) to say
With long discourse, here, about the fraud
With which it tried to bring our decay
the enemy and where are we this once
For you yourself are seeing!... For that thus,
I believe, o brave ones! that it's not need
To demonstrate to you with more proves
That only victory to saving us lead.
To this only we can to trust, stout youths!
Hence now, or death with laurels death,
Or triumph, there is not other bet!...
At arms, then!... Virtue strong to evince,
To stay
indomitable, with brave heart.
Not many thousand and hundred vanquish
But those who dare for triumph on their part.
Run, race, rush and take your victory
Your glory let be their valedictory.”
Says he, and giving the attack sign
To the troops prepared in hidden thicket,
He with his guard arising combine
And well set to rights like in picket
Stroke the Turks
with such quickness upright,
As thunderbolt falls down from the height.
And like the torrent on the backed soil
Falling with violence in
minute
Spoils the right honest plowman's labor toil,
And look how it lies down flooded permute
All the tilled land, and instead of grains
Only mud and moor swamp remains.
Thus attack giving that
brave tiny troop
In Turkish lot, bodies
ground overhead,
Entire rows bowl over and swoop,
Cut, crumble, and more crush,pommel, tread
And one nothing sees but cut bodies down
Reclined in plash
puddle by blood drown.
Vlad like a lion irritated most,
Which, by hunters being chased in run up,
If it sees self with dogs on one coast
And by other with crafty net trap
Encircled, then he
leaps over just
Where crowd of dogs is biggest nonplussed
And desiring to make bitter cause,
Anybody comes in front of his booth
He breaks, fractures, splits, corners and claws,
Now with terrible hands then with tooth
Self-defending, it strangles and kills
And among them opens its way, drills,
Thus Vlad having seen
that from all track
He is invaded by numberless Turks,
Where he observes that are more compact
The crowds, toward there he so attacks,
Rotating the weapon far and near
Large path between pagans to self clear.
In vain Hamza the army of sorts
Tries to gather, war to supplement,
In vain he worries about to urge force
With strong imperial commandment,
That troop by now started to squander
Walking on itself
not more stopping yonder.
And Hamza by Muntenian groups
Surrounded, falls in the trap
With many from Mohammedan troops.
The Greek seeing not yet escape,
To vodă king with obeisance bow
Falls in front of him pronouncing vow.
Then vodă king
bitterly smiling told in face:
“How seems it to you, Catavolin, now yet
Plotter of closed treacherous purchases,
Hypocrite messenger of pagan Gate,
Who don't feel ashamed with robbery
To sell the Christian kingdom mastery?”
So saying with abominable death
Ordered that all to be put in stake,
Who at the robbery did participate,
In the forest which was nearby back.
Hamza was staked
according to law
On the thickest lofty tree, the Greek below.
Cruel command, horrifying
death!
But to the innocent it seems ever
That the sale is
more inhuman yet.
Vile man, are you not scared however
From bad deed sometime sooner or later
The penalty, with any death, finds traitor!
If these in Țarigrad were soon thunder,
To the Sultan nobody had nerve
To tell, even he started
to wonder
Where his chancellor delays in reserve,
Until the vizir
some moment dares
And stories to him all affairs.
And the tyrant inflamed with wrath misshapen
That he dared to utter of
such awful
Tales and which couldn't even have happen,
Things of shame and dastard unlawful,
Ordered that him
be slapped in his face
For wrong and daring word not at all dace.
And if from quick embassies made it sure,
He was almost in self to fly in a rage
Of grudge and ire as under insult impure
Seeing his commandments, neither wage
His temper could get with habitual late
Victory, but sooner yet be let it.
Iar' deacă din
solii repezite
Hence to pashas from close by, from distance,
He ordered quickly to arm their soldiers
And in such shape to behave insistence
That to bring the bravest of theirs
With themselves, and until coming spring
To be ready to present upswing.
Hardly on field it was risen the grass,
And the forest new leaf had achieve;
From all parts multitudes of Turks thus
Gather: one part in ships the sea cleave
Running toward Romanian Country,
This time to
plunder it entirely,
And other part carries as thundered
The pagan sultan, trumping victory,
With whom were of thousands two hundred
of barbarous crowd contradictory.
And now at Vidin had arrived along
The most chosen troops,flights,throng.
It was just in the middle of spring then
When zephyrs with flowers play pressed,
Merry birdies are flying again,
And the beasts even the poorest
Joyously hops and enjoy themselves
Into innocent voluptuousness,
When you see the News in trumpet sound
That Turks are coming as many as leaves and grass,
That to slavery the country to bound.
All prepare themselves to take blind race.
The big boyars and those with wisdom more
Had taken the run some time before,
And the poor peasants in a hurry
Like a flock of sheep with no custody
Which anywhere starts in squandering blurry;
Full of fear and comprised by fright gluttony
Whole they leave their possession and sweat,
Putting hope only in feet cabriolet.
Running are children and young maidens,
Running are women with babes in arms,
And those more charged with days reawaken
Are caressing them
as guides in alarms.
Of bitter lamentation, gloom yells
Full are the forests and fields and dales.
Here one caries one's babies on back,
Other near his poor parent,
Who would run, poor him, but is stuck
And stays as zany of mind hare-brained,
Knowing not to whom give assistance
To babes or to fallen women at once.
Grandson leads
the greyhead by hand, up, low,
Midwife the
nephews boys and girls tiny,
And the
daughter her old mother-in-law;
Each one from
peril takes out not slimy
The most
loved, the closer one as shape,
Hoping toward
mountains to escape.
Only Vlad, with indomitable heart
And armed, for the pagan enemy waits.
Nothing from his intent does deviate,
All things arranges, everything directs
Toward the perishing of pagan crowd,
Just in order to be numbered bowed.
With his brave regiment of horses
Through cash places, to him acquainted,
To Turkish troops from near he follows.
From hiding with quick attack submitted
Jumping over secluded alignments,
Unexpectedly surrounds and torments.
Like the famished wolf which, under compact
Bush pricking its ears, on the belly laid,
When it sees passing a bulky flock packed
Of lambs or other weak animals herd,
And seeing some of them left alone
Jumps, rapes it and immediately is gone,
Thus Vlad following to the Turkish
Big army, to separated hoards
Unexpectedly before them furbish
Assault from hidden places, towards,
And so well he upsets with insistence,
That at least one has no more existence.
*
From Canto 5
Almost all had
forgotten of selves
Only Neicul keeps
temper immobile
Even at most
sorrowful shelves
Examining himself
in a while,
A good thought in
his mind overworks,
To come out in
front of the Turks,
That barely will
can do something
Through
supplication and obeisance,
For that poor Gypsy
community.
Thus taking also
other old faces
He went just before
the highest one
And kneeling
uttered crying complain:
“Mister Turks!
listen, have commiseration
Of our poor Gypsy tribe with horse!
For really not by
will but coercion,
In order that not
happen the worse,
They had to dress
in arms themselves
Having not what to
do more or less!
Same Vlad Vodă for
these is of guilt,
Only God Almighty
may to him pay ,
That in this mud he
has pushed us and built,
But our Gypsy
extract race array
With all people
leaves in peace, no prattle,
And truly that
doesn't like the battle.
Hence with
greed do not so much covet
To dastard Gypsy
inspiration soul.
Take from us all
possessions and bread,
Undress us up to
the skin, not ghoul,
But only leave to
us, high Ottoman,
For caressing,
life, children and woman.
You know well that
also at you the poor
Gypsies live merely
of alms commonly,
Making work and
paying tribute as boor,
Neither to war go
but forced only.
Hence do forgive us
now for once,
And Holy Virgin
give you forgiveness !...
O! forgive us, the
moon give you help!
Be that Mahomet
many years to live!
Forgotten be those
deeds passed with yelp!...
Almighty to thunder
us fugitive
If we are guilty
into this aster,
And from there what
is for you the gain
If you take out our
liveliness/ sweet life/existence
And our wives will
alone remain
With tiny kids in
their arms fatherless?
We will perish,
indeed! but in turning
They will deport
after us long mourning.”
Here Neicul was
about to say more,
When Răzvan keeping the eyes at chief,
With cheerfulness
rises his voice: Io!
Behold! His majesty
the domn, belief!...”
For he new Vlad all
the empire,
Although he was in
foreign attire.
And
real/actual/true with chosen cavalry
Vlad was, and in
order not to rankle
For doing research, had dressed soldiery
Turkish from head
up to the ankle,
Purposely deciding
to drop in
To our armed group
of Gypsy kin.
Therefore with
forced wrath Vodă king Vlad,
For hardly could
abstain from laughter,
„O! (he cried)
bastard offspring gone mad!
Is this your
bravery thereafter?
For this did I give
you arms and property
And I feed you,
cursed crows, in poverty!...
For, instead of
defending your country
And to fight
against pagan Ottomans,
Over me to speak
outrageously?
After that to give
you in their hands
At enemies, only
few hundreds,
You, so many
thousands of privates?
Behold, you know
that since now dishes
I'll not give you
without endeavor
Against Turks at
least one fight, who misses,
Making over them
triumph whichever,
And if will
prostrate to Turks like to us
“Do forgive, Your
Majesty (Neicu said),
We are here without
any fault,
That who would have
believe such misread
To happen and to
come in assault
On us dressed as
Turks the Muntenians?
Do consider justly,
your highness!...
But however
counting with justice right,
By God! It wasn't
for your Greatness
To stick in our
back so much fright
With those ugly
cursed cealma-turbans!...
This (God Almighty
let keep you in life long),
By Heaven that
wasn't a Gypsy joke!”
Upon that it is
coming in a hurry
A horseman giving
to Vodă news event
How that a swarm of
pagan army
Not far away, near
by a convent
Resting would be,
as it seems on ground,
Waiting for another
bigger band.
As the prince this
understood clearly,
Without a word
immediately went
With Muntenian
chosen cavalry,
And our Gypsy
diligent regiment:
Like from dream now
they arise upright
Very content that
escaped of fright.
*
From Canto
7
The sultan with spread bands of pillages
Now had arrived up
to the mountains
Enslaving towns, boroughs and villages,
and the more selected elite lines
Sending especially to research
Where are the troops of Vlad brave at lurch.
So doing it was understood afterward
That vodă with war doesn't self draft,
But from hidings coming out, a crowd
after another he loses
with craft.
Hence he decided, avoiding tight
Places, from now not go ahead with blight,
But to make encampment in the same place,
Until the Muntenians forced by require,
Either would want war dare to face,
Or coming themselves from own desire
And asking forgiving for their mistake,
Himself and the country will forsake.
Arranging his own big encampment,
He drew all divisions toward self,
And at Bucharest an advertisement
With messengers consignment has sent
How he wants the country to forgive
And only the bad domn prince to sieve.
Vlad understanding
this intelligence
From spies and lookouts, all considers,
Being corroded by many cares
And, even he has no fear of bidders,
However much self-advises within
How better arranged the things have been.
A daring thought he planted in his mind:
Alone with his head to know by research
The state of Turkish camp beforehand.
Worth thought
to his brave heart as church,
But dangerous,
and yet what can not
A soul uplifted over all lot!
Changing his face shape with mastery
And dressing as merchant his image,
Who from Vidin is bringing grocery
At the encampment, speaking Greek language.
And about this at nobody he told,
And from his comrades in hidden rolled.
In that manner spying/prying into all seat
The bivouac how it stays, from which part
Easier would be attack to beat,
Unexpectedly he saw not far
The people running with astonishment
And exultant shout of great merriment:
„Vlad Vodă!
Vlad Vodă! they bring him, see!”
And Vlad being near is searches loud,
Gets troubled, stays and what is the key
Doesn't know, that in middle of crowd
He stayed. He was forcing at large outside then,
But the crowd cries again and again.
Now he was about
to take out from cloths
The hidden iron self death to provoke,
When he sees how a horsing group shows
Carrying a slave. The shouts louder poke
Anew, as before, and the armed band
Innumerable gathers around.
Then Vlad knew the shortcoming madness
And mixing himself into assemblyman,
Advantage taking of the
slackness,
From there unperceived by anyone
He came out to the fixed landmarks guide,
Where his three hundred waited for him hide.
*
From Canto
8
*
Barely he had reposed half an hour,
When his gentle rest is broken off
By a man's voice roaming his heart bower:
A shadow in the air, blubbers, sobs doff.
The sultan just then his head rises
And watches, but being seized with anguish,
The face with horrified repugnance
Returned from the bitter sight comer,
For in the thin air made his appearance
Hamza, whom in the former summer
Vlad has punished with a savage death
Making to be drawn alive in stake.
With dreadful unfeeling blurred visage,
With sunk eyes, with disheveled stubble,
That one in the air now shows self image;
He invites Mahomet by
finger bubble
And to accompany him he calls;
The sultan is
following on purpose.
It didn't go but steps three hundred
That shadow, and stretching hand shows him
A place, then perishes like plundered.
O! sorrowful
shuddering eye scene!
Here the sultan innumerable
Turkish populace beholds impaled!...
There was a clearing around only
Some three or four miles outdistance brakes,
With a rare grove surrounded lonely,
And inside with thousands and thousands stakes,
Densely together there were aligned,
With Muslim bodies
loaded behind.
*
From Canto 9
*
“The sultan through me is sending forward,
O, honest boyars, peace, forgiveness!
You will find these ascertained by word
What I say by mouth, in written stiffness
(If by chance to my word you would not trust),
In this firman edict”, and he gave it just.
There the emperor to the country peace,
And to those who toward Mohamet
Will return, leaving Vlad in release,
Forgiveness of slavery and of death
Was promising and wanting to deign
This deputation was entertained
To all boyars council, and immediate
In all country parts it was explained,
With orders that people to deviate
From Vlad not any more disenchantment
Receiving as reigning commandment.
And then to the sultan with bowing
They sent an
embassy of elite
To prostrate and forgiveness begging,
And asking that at reign from its height
The Gate justly to let benefit
Who will be taken as worth of it.
*
From Canto XII
*
“O, Vlad! (the heavenly messenger cries)
Thus speaks the Maker of all envision:
'Unavailing is your mastery devise!...
Eternal not removed decision
Intends that your people still to be
Long time under pagan slavery!' “
These saying the angel left for good
Finding in a thin cloud dissolution;
The sovereign prince, if well understood
The message and sacrosanct resolution,
Falling on face instantly crosses
To commandment he subdues upright.
His most trustful ones he calls up then
And as it happens to all he speaks bright,
With caressing words to be well again;
And defaming the Turkish thraldom,
He chose to go in exile at random.
You go in good health, heroic heart,
For people and heaven have been against
You! Perhaps it will glisten some light
Also to your country, but equal sensed
As it sparkled under you, let them not expect,
If it doesn't want to get awake.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu