GARY

GARY

Colocviu - I. C. Sârbu – Casa Paleologu – Liana Nicolae – Gabriela Tănase

Colocviile de Marți

24 aprilie 2018,  5 pm

Anul X nr. 4 (101)

Tema:                      AZI  CADE  TROIA

Viorica Vatamanu: recital de poezie românească

Intervenții:

Vasile  Menzel: Actor în Ardeal

Bianca Michi Nema: Azi cade Troia, 1184 BC

Gabriela Tănase: Cu Shakespeare

Liana Nicolae: Par le reve

Puși Dinulescu: Dramaturgie nonvarietur cu Shakespeare

George Lupașcu: Poveste nemuritoare în print

Viorel Speteanu: Alexandru Vaida Voevod 2018

George Anca: Nașterea lui Buddha

Prezentări de carte

Corneliu Zeana: Poante spumante, volum epigramatic

Cristian Radu Nema: Fondul Indianistic „George Anca”, album video

Coordonator: Dr. George Anca

LIANA  NICOLAE

Par la reve

„A fost odată... a fost FOCUL, APA şi ÎNCREDEREA... Împreună au intrat într-o pădure deasă şi acolo FOCUL zise: "De-ar fi să mă pierd, uitaţi-vă după fum, pentru că unde este fum este şi foc". APA zise şi ea: "De-o fi să mă pierd, căutaţi-mă după umiditate, unde este umed acolo este şi apă... ÎNCREDEREA privi în jos, apoi cu voce stinsă de deznădejde zise; "Eu dacă mă pierd, nu mai pot fi regăsită".

Şi aşa poate vom găsi un leac pentru a opri bătrâneţea, ea este o boală a spiritului şi trebuie tratată. Sunt persoane care înţeleg tăcerea ta înainte să-ţi audă vocea şi sunt singurele ce merită să audă cuvintele tale. Cine nu vede sufletul tău, nu are ce căuta în sufletul tău. Niciodată să nu cerşeşti dragostea, afecţiunea ori  prietenia, dacă nu le  primeşti gratuit, nu merită să le ai. Când eram copii ne prefăceam că plângeam iar acum ne prefacem că râdem... Pentru a fi special nu trebuie să fii perfect, ci unic. Nu trebuie să semeni cu cineva, ci trebuie să fii pur şi simplu tu însuţi! Iată trei lucruri pe care nu le mai putem întoarce: timpul, vorbele şi şansele; trei lucruri  pot distruge: minciuna, orgoliul şi invidia, trei lucruri pe care să nu le pierzi: speranţa, răbdarea şi ONESTITATEA şi trei lucruri pe care să le păstrezi: părinţii,  iubirea şi prietenia..Este foarte dificil să gândeşti, de aceea oamenii mai mult judecă... Nu există niciun lift pentru succes, trebuie s-o iei pe scări... iar în şcoală ţi se spune o lecţie şi dai un test, în viaţă ţi se dă un test din care să înveţi o lecţie.

Par le reve...

L'abeille du temps refleurit nos maquis sur mes cils gris tremblant sans peur

Le miel de la pensee inventa le delire, le clochet du glaive bronze sonnait

Sur le masque de la nuit figee, les nuages silencieux sur les etoiles ecrases

Les patures de bruit parmi les vaisseaux morts, une boule jaune de poussiere

Les chemins noyes dans les vagues d'or, comme emeurade-la mer-sans limite.la foret

Loin, l'automne des bonheurs sur le sable, des raisins petrifies saignaient derriere

Sur la memoire d'un rivage le sel nourissant comme des peirreries luisant, des mots

Pesant et fades nos grands amours chantaient dans les tombeaux, detruisez la legende

Les fragiles oiseaux de nos paroles, les feuilles blanches ont noirci les soirs, les reves

Le desert etendu dans la nuit enferme calcine par des soleils etranges, sur le champs

Le temps assieges par le reve, par le sommeil a place de plus la grande enigme de la vie

J'ai vecu un autre visage sur une autre planete, j'etais un autre homme, le cris immateriel

Je me disputais pour les fautes des autres, je me punissais pour ceux qui ne m'aimaient pas

Je m'ignorais pour l'existence des autres, je me sauvais pour leur menaces inconnues

Et le temps est venu quand j'ecrivais pour les automnes tues sur les poignets de la lune

Je decouvrais d'autres choses, mon coeur me haissait d'avoir demander de me sauver
De la passion ecrite de l'insomnie, dans les quatre contes du monde de l'ile des Celtes
Puis ma mere est venue criant dans la rue, c'etait une femme, ou peut-etre l'incarnation

Du reve, moi, j'etais empechee dans le manteau de l'enfance, derriere moi une plante tuee

M'entourait la taille et je n'avais pas peur, une vielle nostalgie se formait un choeur admiratif

De grandes tonnerres tombaient sur les champs, les peupliers m'entouraient  sans me tuer

La lune batissait le nid des yeux de l*Aveugle, mes mains saignants et les eclairs tremblaient
La croyance absolue m'egarait dans les spheres, pensees gratieuses m'illuminaient etrangeres

GABRIELA  TĂNASE

An de an

An de an, merii înfloresc şi se scutură
urmele trecerii voastre se fac tot mai mici
dacă aţi şti cât de greu mi-e aici, în livada tăcută
cum, mama, pe toate le uita dar pe voi nu
şi nici clipele dureroase...
dacă aţi vedea cum i se strânge pielea pe oase
şi plânge şi se roagă atât de mult
că s-a aplecat de loveşte cu fruntea-n pământ
v-aţi strădui şi i-aţi trimite un gând
sau poate i-aţi spune în vis
,,mamă, nu plânge, aici ne e bine
să ştii că şi noi ne rugăm pentru tine
aşteaptă, într-o zi ne vom întâlni în livadă
toţi îngerii se vor bucura şi vor veni să ne vadă
iar Domnul în inima-i bună
se va îndura şi ne va ţine împreună.”

CASA  PALEOLOGU

Selecții din calendarul cursurilor noastre din perioada următoare

Lucian de Samosata: prostia omenească are loc pe 2 şi 3 mai. Lectorul a căutat să regrupeze cîteva texte în jurul unui punct comun, anume prostia omenească sub formă de credulitate: ea permite să prospere tot felul de impostori, paraziți și lingușitori, falși profeți, falși filozofi, falși traineri și coachi. Vremurile noastre abundă în asemenea personaje, arhetipurile sînt însă aceleași: doar numele și etichetele s-au schimbat.

În weekendul 4, 5, 6 mai vom fi la Cincșor pentru un nou curs din seria Despre înțelepciune în viață care pornește chiar de la începutul istoriei omenirii: Gilgamesh and Co.: eroi în căutarea nemuririi. Tema aceasta va scoate în evidență asemănările cu mituri prezente în alte culturi, cu alte figuri de eroi și cu alte texte fundamentale precum Geneza, Iliada sau Odiseea.

Începem o serie despre oratori români. Primul curs, pe 8 și 10 mai, va fi dedicat momentului independenței: vom analiza cîteva dintre cele mai importante discursuri parlamentare care au marcat dezbaterile privind intrarea țării noastre în războiul ruso-turc și declarația de independență a României în mai 1877 -discursuri de-ale lui Mihail Kogălniceanu, Petre Carp, Ion și Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti, Vasile Boerescu și Nicolae Blaremberg. Stilurile oratorilor selectați sînt foarte diferite și permit astfel o discuție fructuoasă asupra tehnicilor retorice utilizate.

Retoricii imaginilor îi dedicăm o zi de sâmbătă, pe 26 mai. Cursul propune două tipuri de exerciții: unul prin care dăm glas unei imagini și altul prin care mobilizăm anumite tehnici stilistice. Vom studia, de asemenea, cîteva exemple de utilizare elocventă a imaginilor.

Pe 21 și 28 mai are loc cursul Ambiție și virtute la Platon: “Protagoras” și “Alcibiade”. Scenariul dialogului “Protagoras” e cu totul unic: acasă la Calias, cel mai bogat atenian, are loc întîlnirea fără precedent dintre “the hit parade of Greek sophists” și “the hit parade of young Athenian politicians”. Încă foarte tînăr, Alcibiade ia parte la discuția din “Protagoras” și intervine chiar hotărîtor pentru a relansa dialogul. În “Alcibiade” îl vedem în pragul intrării sale în politică, iar Socrate îi administrează o lecție de modestie pe care, din păcate, flamboaiantul politician nu a urmat-o, deși -aflăm din “Banchetul”- simpatia lui pentru Socrate a rămas neștirbită.

Vă aşteptăm să ne călcaţi pragul.
Ioana Prândurel, Ispravnic al Casei Paleologu
(+4) 0722277764

I.       D. SÂRBU

Adio, Europa !

Ion D. (Dezideriu) Sîrbu se naşte la 28 iunie 1919, în colonia minieră Petrila şi se stinge din viaţă la 17 septembrie 1989, la Craiova. Copil oarecum trilingv nativ, ca mai toţi fii Văii Jiului, urmează şcoala primară locală ca român, apoi cursul primar al liceului la Petroşani. După o întrerupere de un an, ca "ucenic salarizat", la Atelierele Centrale Petroşani, unde, peste 3-4 ani, avea să fie făurită coloana lui Brâncuşi. Ajutat de inimoşi profesori locali, se reînscrie în cursul superior al liceului, pe care îl absolvă în 1939, bacalaureat în matematică, apoi, din 1940, urmează filosofia şi literele, la Universitatea clujeană, refugiată la Sibiu, ca student preferat al lui Blaga. Mai mult de jumătate din anii universitari îi petrece pe front. Debutează între timp, literar şi publicistic, în 1941. Rămas, după 23 august 1944, la dispoziţia armatei, ca translator de rusă, termină facultatea cu calificativul magna cum laude. În 1947 revine în Cluj ca asistent şi doctorand al lui Blaga. Proiect nefinalizat, datorită dizgraţiei filosofului. În 1956 este redactor la revista Teatru şi debutează editorial, cu volumul de proză Concert. Urmează perioada concentraţionară (1957 - 1963) a zbuciumatei sale biografii, imposibil de redat într-o notiţă, în decursul căreia mor cei mai importanţi doi oameni din universul lui sufletesc: Blaga şi tatăl şi se produce divorţul de prima soţie. După un an ca vagonetar la mina Petrila şi altul ca şef de producţie la teatrul din Petroşani, este, până la pensionarea medicală din 1973, secretar literar al teatrului Naţional din Craiova şi, ulterior, în conducerea Asociaţiei scriitorilor din Craiova.

Bibliografie: Concert, Editura Tineretului, 1956. De ce plânge mama? Roman pentru copii şi părinţi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973 (157 pp.); ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994 (157 pp.). Povestiri petrilene, Editura Junimea, Iaşi, 1973 (275 pp.); ediţia a II-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova,1999 (275 pp.). Şoarecele B şi alte povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1983 (414 pp.); Editura Humanitas, 2006. Dansul ursului. Roman pentru copii şi bunici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988 (281 pp.). Teatru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976 ("Arca bunei speranţe", "Frunze care ard", "A doua faţă a medaliei", "Amurgul acela violet") (286 pp.). Arca bunei speranţe, Colecţia "Teatru comentat", Editura Eminescu, 1982 ("Arca bunei speranţe", "Iarna lupului cenuşiu", "La o piatră de hotar", "Frunze care ard", "Covor oltenesc", "Simion cel Drept", "Pragul albastru") (590 pp.). Bieţii comedianţi, Comedii-eseu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985. ("Sâmbăta amăgirilor", "Catrafusele", "Bieţii comedianţi", "Legenda naiului", "Dacia 1301", "Plautus şi fanfaronii") (304 pp.). Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, II - Exerciţii de luciditate. Roman politic. Postfaţă de Marin Sorescu. Ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993 (350 pp.); Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II (Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu. Prefaţă de Ovidiu Ghidirmic. Postfaţă de Marin Sorescu), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. (vol. I+II, 572 pp.), Ediţia a III-a, Editura ICR, 2005. Adio, Europa! Roman (I), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992 (437 pp.). Adio, Europa! Roman (II), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1993 (372 pp.) Ediţia a II-a, vol. I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997 (655 pp.), Ediţia a III-a, prima în format electronic, vol. I şi II, Editura LiterNet.ro, 2004. Lupul şi Catedrala. Roman. Ediţie îngrijită de Maria Graciov, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995 (399 pp.). Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994 (554 pp.) Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte. Dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca "Apostrof", 12, Cluj, 1996. (Include: din corespondenţa cu Eta şi Nicolae Boeriu, Elisabeta Pop, Liviu Rusu şi familia, Horia Stanca, Ion Vartic; din publicistică, Despre o dialectică a lucidităţii, Discuţii despre antidogmatism. Câteva concluzii..., Post Festum. Addenda, Să nu uit...) (196 pp.). Ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Ion Vartic, Colecţia Scrinul Negru, Biblioteca "Apostrof", Cluj, 1998 (240 pp.).Printr-un tunel. Corespondenţă Ion D. Sîrbu - Horia Stanca. Ediţie îngrijită şi Postfaţă de Dumitru Velea. Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1997 (148 pp.).Iarna bolnavă de cancer. Un "roman epistolar" gândit de Cornel Ungureanu. Scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ioan Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş. Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 1998, (150 pp.). Râs-cu-plânsul nostru valah. Ediţie îngrijită de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1999 (180 pp.). Include publicistică din tinereţe, eseuri, reflecţii.

Toma Velici
 

*****
I

Vasăzică, ploua straşnic. Bulevardele erau pustii, iar copacii din faţa bibliotecii universitare arătau ca nişte şomeri risipiţi de tulumbele cu apă ale poliţiei. Cred că nicăieri în lume - nici chiar în India sau Matto-Grosso - nu plouă mai categoric, mai cu tupeu, mai dogmatic aş zice, ca în frumosul nostru Genopolis. E asta în firea locului şi a oamenilor: tot ce se face la noi e cumva mai aspru, mai definitiv ca în altă parte. La noi şi predicile distinşilor prelaţi, discursurile electorale şi chiar declaraţiile de dragoste (dacă se mai fac; personal, mă îndoiesc) răsună energic şi clar ca un răpăit de tambururi, înainte de o dantelată bătălie. Iar ploaia asta de acum - simţeam - era o tipică ploaie genopolitană; venea vertical, cădea fără jenă, fără echivocuri şi, disciplinată, se scurgea în perfectă ordine spre canale. În alte părţi, în Franţa, de pildă, mai au loc ezitări: bate vântul, se schimbă norii, guvernul etc. La noi, nimic! Când plouă, plouă pur şi simplu; constatarea aceasta, pe mine, ca vechi şi - cum spune ramolitul meu coleg, sociologul Parnick -, ca vechi şi înrăit burghez al oraşului, mă umplea de delicii şi satisfacţie.

Stăteam la această oră în eleganta sală profesorală a bibliotecii şi... eram singur. De pe perete se uita cumplit de sever spre mine chipul vulnerabilului Napocos, autorul nemuritoarei Veritas sive Mendax (una din cărţile mele de căpătâi). Era cald aici, în sala de lectură, umbrele serii se aşterneau politicos peste tomurile aurite, pielea verde a fotoliilor strălucitoare reflectând ultimele dâre de lumină, şi, cum vă spuneam, afară ploua. Să stai singur într-o sală imensă, plină de cărţi, să fii din Genopolis, să ai în mână o splendidă ediţie a lui Rousseau şi, uşor obosit de lectură şi meditaţii, să te gândeşti că deseară menajera ta îţi va servi un caşcaval la capac, un ştrudel cu nuci (sau cu mac) şi o sticlă de cabernet spaniol "Pancho", ei bine, toate aceste mici bucurii nu le poate gusta şi înţelege decât un bătrân profesor de ontologie, ajuns, în toamna vieţii sale, la acea înţelepciune şi tihnă pe care o dau siguranţa catedrei, cerul înstelat şi salutul respectuos al studenţilor.

Întinsei mâna să aprind veioza, dar renunţai; afară, potopul şiroia ca într-o altă eră, burlanele, prea pline, cântau în felul lor gutural şi fornăit; Napocos se topi în clarobscurul înserării, cartea din mâna mea se închise şi ea, obosită...

Nu aş putea să afirm că mă dau în vânt după Rousseau. E prea franţuz, are şi un fel de a fi simplu şi direct. După a mea părere, cultura e o problemă a verticalei; francezii au ignorat, mereu şi mereu, această verticală, complăcându-se (dovadă, istoria lor de la revoluţie încoace) într-un fel de "concret" cotidian, pragmatic, aproape yankeu... Auzi, "concret"! Nu cunosc cuvântul, nu-mi place, impresia mea este că un popor căruia îi lipseşte o anume nuanţă absolută a termenului în sine este apriori incapabil de metafizică. Francezii importă de la noi fosfaţi şi lână, n-ar strica să ne comande şi puţină numenologie. Că nu le-ar strica, nu?!... Totuşi, suum cuique, dacă e vorba de Rousseau, prefer oricând acest modest op Despre inegalitate în locul răsuflatului său Contract social. Cartea asta are măcar darul de a mă amuza; cealaltă îmi provoacă insomnii, un fel de rău moral care îmi strică şi ziua, şi metabolismul, aducându-mi mereu aminte de ziare, politică şi toate mizeriile sociale ce derivă din însăşi structura noţiunii de "contract". Or fi mirosind ideile mele a naftalină, cum zice spiritualul meu coleg Lagrange din Geneva - or fi mirosind, mai ştii?! -, dar şi Rousseau miroase a praf de puşcă şi a ghilotină. Egalitatea nu e o lege, ci un simplu principiu social. Deziderat, premisă, utopie. Francezii, în general, nu înţeleg, nu vor să înţeleagă că orice principiu rămâne un banal artificiu al raţiunii practice; pe când legea, LEGEA e o gravă coordonată ontică. A le confunda înseamnă a amesteca esenţa cu speranţa, cerul cu pământul, zeii cu oamenii. Dacă, prin absurd, Rousseau ar învia, eu l-aş invita să vină la Genopolis. Pentru un semestru măcar. Fiindcă, în Franţa, precis ar ajunge iar ateu şi iar catolic, iar regalist şi iar republican, ca până la urmă să o termine (cum i se cuvine, de altfel) în faţa unui comitet al salvării publice: ca acuzat sau ca procuror, ceea ce, din punctul de vedere al absolutului, este absolut acelaşi lucru.

În sală se întunecase de-a binelea, doar afară mai întârzia o geană de lumină mată şi egală. Dinspre staţia Malthus veneau oameni mulţi, probabil că tramvaiele cartierului industrial sosiseră toate deodată. Nu-mi venea să mă mişc din fotoliu: oamenii aceia care alergau în ploaie, deşi îmi erau până la un punct concetăţeni, mă lăsau rece acum. Nu poţi medita despre OM decât dacă îl ţii la o respectuoasă distanţă: au spus-o şi Nietzsche, şi Schopenhauer, având perfectă dreptate. Nu pot filozofa fără a realiza, în prealabil, distanţa critică (Herbart), pragul axiologic (Cohen, Max Scheller), fiindcă numai aşa voi reuşi să depăşesc, să transcend, penibila etapă a fenomenalului... (Husserl).

Ah, fenomenalul? Tresării. Auzii la uşă paşi grăbiţi şi o tuse tabagică prevestitoare de rele. O tuse cunoscută. Îmi părea rău că voi fi deranjat, că trebuia să renunţ la această sublimă lene contemplativă. Uşa se deschise, nu m-am întors. Aprinsei indiferent lampa şi mă prefăcui că-mi aranjez hârtiile. "E Fronius", mi-am zis, şi într-o clipă îmi trecu tot cheful.

O mână grea mă bătu pe umăr.
- Servus, colega, auzii şi, volens-nolens, trebui să-i fac faţă, întorcându-mă.

El era. Fronius. Nebărbierit, fără cravată, cu cămaşa necălcată. Şi brutal, ca de obicei. Avea un fel neacademic de a se comporta (fusese, până mai alaltăieri, un behaviorist convins), vorbind în stil cazon (deşi nu făcuse armata) şi râzând ca o bucătăreasă vieneză. Bătutul ăsta soldăţesc pe umeri îl adusese dintr-o călătorie în Finlanda. Se spune, eu nu cred. După mine, era un necioplit din născare şi nimic mai mult: altfel, trebuie să recunosc, un talentat şi încăpăţânat profesor de psihologie experimentală.
- Servus, amice! i-am răspuns. Mă simţeam prost fiindcă avea mâna udă şi, hic et nunc, nu puteam să-mi scot batista ca să... Ar fi fost o gafă. Detest gafele, aşa că, zâmbindu-i distant, îl întrebai (aşa, într-o doară): De unde-mi vii?

Se trânti zgomotos în fotoliu, descheindu-şi nasturii de la vestă. Aşa ceva numai el îşi permitea într-o veche sală profesorală. Nu e de mirare că două soţii l-au părăsit (până acum!) şi că anul trecut, era cât pe-aci să i se refuze numirea în Consiliul docenţilor. Din cauza acestor apucături...
- Vin din laborator, îmi declară solemn şi mă privi drept în albul ochilor.
- Cum aşa, tresării mirat, ţi-ai reînceput experienţele?
- Închipuieşte-ţi, da!
- Tot cu albine?

Simţii de îndată că făcusem o penibilă greşeală amintindu-i de albine. Dar ce vină am eu? L-am avertizat anul trecut, când, tulburat de nu mai ştiu ce hiperzel mutaţionist, se apucase de experienţa aceea nenorocită. Ca profesor de ontologie, ştiam, eram sigur că nu va reuşi. El, nu şi nu; se încăpăţână să dovedească fiziologic şi sociologic (hm!) cum reginele, la mare nevoie şi în condiţii speciale, pot ajunge simple lucrătoare, adunătoare de miere. Chiar îşi strânsese vreo cincizeci de mătci (o adevărată performanţă, spun apicultorii). A făcut ce a făcut până într-o zi, când l-am găsit în spital, umflat ca un butoi de bere. "Ce e?" l-am întrebat compătimitor, deşi ştiam ce păţise. "Ce să fie? mi-a spus oftând. Se mai întâmplă... Când le-am dat drumul, în loc să meargă cuminte după miere (doar le flămânzisem destul, făcusem tot ce s-a putut ca să le creez reflexele necesare), au atras toţi trântorii din cartier... Şi au făcut o nuntă!... Colega, am avut intenţia să creez o uzină biomeliurgică lucrativă. Şi a ieşit, fir-ar a dracului, a ieşit un bordel anarhic..." "Vai!" exclamasem eu atunci. Cuvântul "bordel" mă intriga, deşi, trebuie s-o mărturisesc, consecvenţa aristocratică a reginelor mă bucura. Cu atât mai mult cu cât aduceau apa la moara propriilor mele convingeri. Psihologia, domnilor, trebuie să rămână, după a noastră modestă părere, o simplă anatomie neuropsihică; să se mulţumească cu ceea ce este şi aşa cum este: să nu umble pe drumuri periculoase, după ceea ce ar trebui să fie. Unde vor ajunge morala, estetica şi metafizica, dacă ştiinţele experimentale, supuse inexorabil legii "minimei libertăţi, maximei necesităţi", vor veni într-o zi şi vor disloca, pur şi simplu, toate Valorile, Principiile şi Legile de pe soclul lor veşnic?...

Asta s-a întâmplat acum un an şi mai bine. Ştiam că Fronius se lăsase între timp de experienţe. Acum stătea în faţa mea, clipea distrat din ochii lui mici, negri, îşi freca bărbia şi mă privea zâmbind. Eram convins că nu mă vedea.
- Vasăzică, încercai să repar gafa de mai înainte, ai reînceput experienţele!
- Da, închipuieşte-ţi, repetă el.
- Unde? La institut?
- Desigur. În laboratorul meu.
- Cu ce, de astă dată?... insinuai timid, totuşi nu fără oarecare inocentă perfidie de subsol.
- Cu şoareci, declară el victorios, bătându-mă iar pe umeri, ca şi când prin acest ultim argument dorea să-mi spulbere întregul meu scepticism teoretic.
- Cu şoareci? mă mirai. De ce tocmai cu şoareci?... Parcă Watson, mi se pare, a cam epuizat...

Nu mă lăsă să termin:
- La dracu' cu Watson, cu Köhler şi cu toţi configuraţioniştii! Nu au făcut decât să creeze confuzii. Experienţa cu animalele trebuie să depăşească condiţia propriu-zis animalică. Dacă mă cobor la reflexe simple, la adaptare elementară, cobor automat şi experimentul sub inteligenţa, destul de complexă, a animalului. Eu consider orice experienţă cu animalele o experienţă cu omul. M-ai înţeles? Cu omul, într-o anume ipostază, într-o anume corelaţie. Decât să fac direct experienţe cu semenii mei (nici nu e posibil, legea nu permite), coborându-i la geometria simplă a condiţiei animalice, prefer să fac experienţe cu animale, cărora le supun - spre primitivă, spre elementară rezolvare - probleme ce sunt de fapt ale omului evoluat, ale societăţii moderne de astăzi.
- O-la-la! izbucnii, nu crezi că pretinzi cam mult de la şoarecii tăi?!

("E nebun, zisei în gândul meu; omul acesta are un doctorat în filozofie, e şef de catedră, docent, şi nu a înţeles nici până acum că între om şi toate celelalte animale există un prag existenţial, o transcendentală diferenţă specifică.")

Zâmbii îngăduitor şi, scoţându-mi ochelarii, îl întrebai:
- De ce tocmai cu şoareci?
- Pentru o mie şi unul de motive. Întâi, pentru că sunt cele mai inteligente animale: mai inteligente decât elefanţii, crede-mă, mai inteligente chiar decât maimuţele. Nu dau creierul unui şoarece de cămară nici pentru genialitatea antropoidală a lui Sultan*. Modul lor de viaţă le-a diferenţiat reflexele de adaptare printr-o lungă, foarte lungă evoluţie filogenetică. Şi-apoi - ca să vezi, ai să râzi! - am asistat într-o zi la o scenă ce mi-a dat mult de gândit...
- Ce scenă?
- Obişnuiesc să beau, în fiecare zi, câte un litru de lapte. Hermann, omul meu de serviciu, mi-l aduce şi-l aşază pe raftul de sus al bibliotecii, lângă geam. În săptămâna trecută observ că staniolul capacului de la sticlă e găurit şi că smântâna e binişor deranjată. Am zis: un şoarece. Pe urmă, cum era şi normal, mi-am pus imediat problema: înţeleg că a ros capacul, este posibil; dar cum a ajuns la smântână? Gura sticlei e destul de largă, dar de la buza de sus până la nivelul unde e laptele e o distanţă prea mare pentru ca un şoarece să se poată aventura fără să rişte să cadă înăuntru. Şi-apoi, fii atent, staniolul era ros pe o rază prea mică spre a putea permite trecerea unui trup de şoarece, oricât de mic ar fi fost acesta.
- Perfect logic, precizai eu. Începe ca un roman poliţist.
- Exact. Ce-am făcut? Ne-am pus la pândă şi eu, şi Hermann. Trei zile la rând, câte trei ore în şir, în cea mai perfectă tăcere.
- Şi?
- Abia a treia zi a venit din nou. Eram înarmat cu o lunetă. Din fotoliul meu îi puteam urmări orice mişcare fără să fiu văzut sau simţit.
- Şi?
- Cum spun, şoarecele apăru. Singur. Ştii, un şoricel din ăsta de bibliotecă, timid şi inteligent. Se căţără pe capac, roase frumos staniolul, pe urmă, ca o cloşcă, se aşeză deasupra găurii făcute.
- Şi?
- Aici apare genialitatea. La smântână nu putea ajunge nicicum. Ce-a făcut? Domnule, îşi vâra frumos coada prin gaură, o înmuia bine în smântâna vâscoasă, o scotea cu grijă şi o lingea. Îşi folosea coada ca un excavator. Pricepi?

Râsei cu poftă:
- Cum să nu! Foarte mulţi oameni politici ar putea învăţa de la şoarecele tău modul în care se ajunge la buget.
- Asta m-a decis. I-am dat ordin lui Hermann să-mi procure nişte şoareci. Mi i-a procurat. De o săptămână sunt în plină experienţă...
- Nu înţeleg! spusei mirat. Ce urmăreşti? Nu cumva vrei să generalizezi ştiinţific relaţia dintre coadă şi smântână?
- Să nu râzi: urmăresc o problemă foarte, foarte serioasă. Poate cea mai serioasă problemă a zilelor noastre. Dacă reuşesc, dacă şoarecii mei reuşesc, răstorn teoretic şi pe materialiştii înrăiţi, şi pe idealiştii de tipul tău. Răstorn definitiv dogma secolului, eroarea şi oroarea fundamentală a societăţii noastre.

Vorbea exaltat, ochii-i străluceau, dădea din mâini, îşi sufla nervos nasul. "E posedat, mi-am zis, e un nebun."
- Iartă-mă, i-am replicat, mi se pare că exagerezi. De la şoarecii tăi până la valori, legi şi categorii e o distanţă mai mare ca de la noi la soare. Nu văd, nu văd cum vei reuşi...

Nu mă lăsă să termin. Mă apucă de umeri şi mă privi drept în ochi.
- Vino mâine după-masă la laborator. Îţi voi prezenta datele experienţei. Ai să te convingi singur.

Îi promisei. Închizându-mi apoi, cu oarecare regret, volumul Rousseau, îmi consultai ceasul şi mă ridicai să plec.
- Vii spre oraş? îl întrebai.

Fără să se întoarcă, îmi făcu semn că rămâne. Îmi luai umbrela din cuier şi dădui să ies. Din uşă, mă întorsei să-l privesc: Fronius stătea la geam cu mâinile în buzunare şi privea pierdut spre pomii din grădină. Îmi venea să râd, să râd, dar, stăpânindu-mă cu greu, plecai fără să-i mai spun ceva. Mă simţeam bine, mi se întărise certitudinea că undeva, în ordinea ierarhică a Universului, eu sunt, incontestabil, mult mai sus, mai limpede, mai lucid decât bietul meu coleg, atât de penibil obsedat de coada unui şoricel inteligent.

Afară, ploaia stătuse, felinarele străluceau. Doi studenţi mă salutară. Le-am răspuns. Pe urmă, gândindu-mă la caşcavalul şi cabernetul ce mă aşteptau, o pornii, în pas profesoral, spre vila liniştită a burlăciei mele intelectuale.

II

A doua zi, la ora 4, coborâi până la catedrală. Închiriai un taxi, dându-i şoferului adresa Institutului de psihologie experimentală. Vremea era admirabilă, toamna îşi scălda frunzele în toate culorile soarelui. Nu bătea vânt de nicăieri. Pe alei, perechi-perechi, studenţii evoluau tăcuţi sub arborii solemni ai parcului. În aer zburau porumbei, undeva bătea rar un clopot, dinspre cazărmi se auzea nostalgic ţipătul prelung al unei goarne. Maşinile alunecau fără să claxoneze, într-o perfectă şi antebelică disciplină.

Mă simţeam bine. Terminasem de câteva zile studiul despre categoria unicului în epistemologie şi eram mulţumit. Nu mă decisesem încă asupra titlului: să-i spun, pur şi simplu, Despre unic? Ar suna prea literar, prea pretenţios. Să-l definesc pedant: Introducere în problema generală a unicului, ca esenţă? Hm!... Până la urmă, optai pentru formula, mai simbolică şi mai sugestivă: Întregul şi Unicul. Această titrare mi se părea precisă, destul de modernă ca să atragă şi din punct de vedere comercial (putând fi tradusă uşor în englezeşte), având şi o rezonanţă pentru unii religioasă, pentru alţii politică, fără să se excludă nici implicaţiile extremist-anarhice, la modă în ultima vreme.

Deşi drumul spre laboratorul lui Fronius urca (Institutul de psihologie experimentală fiind sus pe deal, pe strada Bastiliei), eu totuşi, filozofic vorbind, mă gândeam că, acum, va trebui să cobor; să cobor mult, ca să pot ajunge la şoarecii colegului meu. Problema Unicului este problema fundamentală a transcendenţei: din cerul acesta, coborând mereu, trecând prin tărâmul categoriilor veşnice, prin numen, apoi prin fenomenele aparenţelor, să ajung în ontologie; de aici, restrângând sfera, nu la fiinţă în general, ci la Om; şi nu la raţiunea măcar practică a acestuia, ci mult mai jos, la fiziologia şi psihologia reflexelor sale necondiţionate. Absurd, cumplit. Să dai la o parte liberul arbitru al conştiinţei, preferând să te afunzi în pivniţele imunde ale instinctelor, şi nu ale instinctelor semenilor tăi, nici ale unor maimuţe cât de cât similia, ci ale unor... şoareci. De cămară, probabil. Mus musculus. În sfârşit: am iubit întotdeauna aventura în idei, presimţeam şi de astă dată că mă apropii de o anecdotă, că, în curând, cu academic umor şi schepsis, voi putea să-i relatez prietenului meu Lagrange, sau mucalitului O'Clean de la "Harvard", ultima şi cea mai picantă istorioară filozofică: care nu va începe, ca odinioară, cu nişte afurisit de conservatoare regine de stup, ci cu coada efracţionară a unui şoarece de bibliotecă. Colosal!

Îmi deschise, bineînţeles, Hermann: Hermann cel tăcut, Hermann cel acru. Avea dreptate Fronius să spună că nu există, în tot Occidentul civilizat, o figură mai amară decât omul său de serviciu.
- Domnul profesor e aici? întrebai, în timp ce mă dezbrăcăm.
- Vă aşteaptă, mormăi Hermann, şi mă privi lung, cu ochii lui de peşte, victimă a poluării. Parcă voia să-mi spună: "Numai tu mai lipseşti!"

Intrai. Niciodată nu m-am simţit bine în laboratoare. Nu sunt un duşman al experimentului, fiind conştient că, pentru cercetarea materiei, subliniez, a materiei, e nevoie de aparate, de laboratoare. Dar, ca specialist în problemele spiritului, dincolo de cărţi, nu simt nevoia nici unui obiect concret. Intuiţia şi revelaţia nu se consumă pe fire electrice, nu au nevoie de retorte şi flacără. În lumea mea, în lumea spiritului pur, laboratorul este însuşi obiectul cercetat. Mă interesează absolutul - şi de absolut mă apropii prin absolut; valoarea - şi de valoare mă apropii prin valoare; conştiinţa - şi pe ea o consum tot prin conştiinţă. Când mă uit în jur şi văd toată harababura asta psihotehnică - aparate electrice lângă cuşti cu cobai, retorte de sticlă alături de acvarii complicate - am impresia că am fost mutat într-o lume în care, ca la teatru, se joacă, în mod infantil cu mijloace infantile, o absurdă comedie metafizică. Comedia cunoaşterii de jos în sus. Tragicomedia paralogică a darwinismului vulgar. Antievoluţia şi contrarevoluţia omului, considerat un simplu antropoid biped, presapiens.

În cabinetul lui Fronius mirosea ciudat a şoareci, a brânză, a mucegai. Cărţi, în dezordine, peste tot: un bust al lui Wundt, într-o firidă, părea că râde în lumina destul de zgârcită a camerei. Fronius, nebărbierit, îmbrăcat într-un halat de o îndoielnică albeaţă, făcea impresia că e obosit şi distrat. Îmi arătă un fotoliu. Mă aşezai.
- Începem? întrebă, trecându-şi mâna prin părul său de poet romantic, neînţeles. Neînţeles şi nespălat.
- Îţi stau la dispoziţie, colega, îi răspunsei.

Şi, ca la teatru, când se ridică cortina, îmi trecui un picior peste celălalt. Eram pregătit sufleteşte pentru orişice.
- Hermann, strigă Fronius, adu aparatul!

Hermann bombăni ceva, apoi dispăru în camera cealaltă. Peste puţin timp apăru din nou. Căra în braţe o cutie lată, destul de grea şi de mare. Părea să fie trupul mort al unui vechi ţambal. O puse cu grijă pe masa din faţa noastră.

Mă ridicai în picioare.

Fronius manevră rapid câteva fire electrice, vârî un ştecher undeva, apoi apăsă energic pe un buton roşu-aprins.

În faţa mea se găsea o ladă lungă de aproximativ un metru, având forma unei lire. Înaltă de circa 20 de centimetri: fundul ei era capitonat cu o pânză verde, bine întinsă.
- Ce-i asta? întrebai mirat.

Nu înţelegeam absolut nimic. Colegul meu zâmbea, Hermann îşi scărpina părul foarte alb.
- Fii atent, îmi spuse, şi cu un beţişor începu să-mi indice elementele aparatului: ai în faţa ta un câmp psihologic. Poate chiar unul sociologic. Dar asta se va vedea mai târziu. În acest câmp, dragă colega, se va petrece experienţa cu şoarecii mei. Să ţi-i prezint...

Cu o cârpă de tifon şterse sticla ce acoperea întreaga cutie. În fund, la mijloc, în peretele mai lat al arenei, zării sub sticlă o firidă destul de mică. În firidă erau doi rozători mărunţi, două ghemotoace gri, cu ochi mici ca nişte mărgele negre. Stăteau nemişcaţi. Numai mustăţile parcă le tremurau.
- Poftim, colega, eroii mei: şoarecele A şi şoarecele B. Sunt de acelaşi sex, născuţi în aceeaşi zi, din aceeaşi mumă. Au vârsta de două luni, deci vârsta perfectei maturităţi. Nu cunosc, nici unul din ei, viaţa: s-au născut în cuşcă şi au trăit fiind hrăniţi. Deci nu au nici un fel de experienţă aperceptivă. Ereditate - fără mediu natural.
- Perfect, am zis. Ce vrei să faci cu ei?
- Stai o clipă, imediat vei înţelege. Aceşti doi subiecţi sunt de aceeaşi greutate, de aceeaşi mărime. Au aceeaşi poftă de mâncare. La ora aceasta, să ştii, sunt flămânzi amândoi.
- Continuă!
- Eu vin şi le dau drumul în arenă. În arena unde trebuie să-şi câştige hrana. Experienţa se numeşte "colaborare forţată de mediu". Ai să înţelegi mai târziu ce înseamnă asta. Uite, vezi? Aprind un bec verde: asta înseamnă: "Atenţie, uşa cuştii se ridică. Sunteţi liberi."

Într-adevăr, se aprinse un beculeţ verde şi, îndată după aceea, o uşiţă abia vizibilă se deschise: drumul spre arenă era liber.
- Uite, acum, aici, îmi arată Fronius cealaltă parte a cutiei. Vezi, în firida asta pun caşcaval. Caşcaval de cea mai bună calitate, şi-mi trecu pe la nas o bucată de parmezan.

(Mă simţii dintr-odată extrem de jenat: mirosea exact ca Ementhal-ul din care mă înfruptasem aseară.)
- Vasăzică, vâr excitantul. Îi vezi? Năvălesc ca nebunii! Degeaba. Becul acesta roşu le indică interdicţia. Dacă îşi lipesc botul de clanţa firidei unde e mâncarea, se electrocutează. Un curent slab, bineînţeles: nu le face nici un rău. Îi sperie doar.

Dădui nedumerit din umeri.
- Nu înţeleg nimic, am zis.

Oarecum intrigat, îmi scosei din buzunar pince-nez-ul.
- Ascultă şi notează-ţi: şoarecii mei sunt flămânzi. Mirosul de caşcaval îi înnebuneşte. Eu le ofer mâncare! Cu o condiţie!
- Ce condiţie?
- Cu condiţia să colaboreze. Să co-la-bo-re-ze.
- Dar e absurd...
- Nu te pripi. Uite, aici am un fel de pârghie. Seamănă cu scândurile pe care copiii se dau huţa-huţa. O vezi? Ei bine, clapa care păzeşte caşcavalul, poarta spre excitant, nu se ridică decât dacă unul din şoareci se urcă pe acest taler al balanţei, al pârghiei. Abia atunci, al doilea poate mânca. Greutatea confratelui său saltă clapa despărţitoare.
- Şi vrei ca...
- Da, vreau ca... şi ochii lui tulburi mă fixară de aproape într-o crispare aproape hipnotizantă. Fronius, în clipa aceasta, mi se păru a fi un exaltat, un dement. Vreau, strigă el, trecându-şi mâna de măcelar prin părul zburlit, mai bine zis, doresc să realizez... colaborarea. La nivelul şoarecilor, deocamdată. Vreau ca aceste animale, aceste elementare monade, să împlinească ceea ce oamenii nu vor, nu pot şi nici nu încearcă serios să realizeze. Vreau ca unul din şoareci să renunţe la foame, la instinct, să stea calm pe talgerul balanţei, până când celălalt mănâncă liniştit. Pe urmă, vreau ca celălalt, nesilit, de bunăvoie, să urce pe talger ca să poată mânca şi primul. Ai priceput?
- Dar e absurd!... E absurd!...
- Ştiu, tocmai de aceea încerc. Ador absurdul.
- Nu înţeleg, ce urmăreşti? Vorbesc din punct de vedere filozofic...
- Ce urmăresc? Nu bănuieşti, dragă colega?
- Habar nu am.
- Dacă voi reuşi, dacă şoarecii mei vor colabora în mod ritmic, fără erori, fără nici o intervenţie coercitivă din partea mea, atunci voi putea afirma că principiul instinctualităţii nu este - mă auzi? - nu este o consecinţă a naturii veşnice, ci pur şi simplu o caracteristică, aş zice, o eroare momentană a ei.
- Dar asta se ştie...
- Se ştie că este, dar nu se ştie că se poate corecta. Şi încă foarte uşor. Şi pe cu totul alte căi decât vreţi voi, moraliştii. Eu pregătesc o lovitură, indirectă, dar periculoasă, dată ideii de imutabilitate. Nu există diferenţieri fatale între indivizi, există numai forme de foame diferite; nu există diferenţieri funciare ineluctabile nici în societate, există numai dezorganizare, lipsă de organizare. Inegalitatea, această hibridă formă de contradicţie dialectică, sursa atâtor rele, probabil sursa răului în sine, este numai şi numai o consecinţă a mizeriei sociale, a sistemului care ne ţine flămânzi. Refuz să cred în predestinare pentru sclavaj, refuz să-mi imaginez nişte gene în care să fie înscrise ereditar poziţiile diferenţiate ale apartenenţelor şi satisfacţiilor instinctuale. Şoarecii mei, după cum ţi-am spus, sunt fraţi de sânge: egali în faţa Naturii, egali în faţa lui Dumnezeu, bineînţeles, egali în faţa măriei sale Foamea. Flămânzi, e normal, se bat în faţa firidei cu caşcaval; dar învăţaţi, organizaţi, alternaţi, ritmic, te asigur, îşi vor vedea fiecare de treabă, puţin păsându-i unuia cu ce şi cu cât s-a săturat celălalt.
- Încep să înţeleg... Dar...
- Stai, încă nu am terminat. Deci: smulg şoarecii mei din starea virginală, din graţia crudă a instinctului de conservare. Îi smulg şi-i oblig să încheie un contract. Un contract de colaborare. Astfel, A plus B devin o societate anonimă de tip cu totul nou. Devin celulă socială, cooperativă de ajutor mutual. Vor colabora, vor mânca, se vor veseli. Împreună. În pace şi adevărată frăţietate.
- Ei, am zis, aici lucrurile se complică.
- Deloc. Poate se va complica forma colaborării, dar lupta pentru existenţă, mă înţelegi, cruzimea, rapacitatea, dreptul celui mai puternic, nu vor mai apărea. Voi dovedi astfel că pofta pentru mai mult poate să dispară: fără popi, fără jurişti, fără morală, prin simplă asociere inteligentă şi reciproc avantajoasă. Şoarecii mei vor dovedi asta...

Rămăsei pe gânduri. Trebuia să recunosc, aserţiunile lui mă nelinişteau. În fiecare trestie ce gândeşte doarme şi visează un ideal utopic. Nu mă interesa, să fim înţeleşi, partea pur psihologică a experimentului: de ani de zile pot să mă felicit că am reuşit să izolez, din spirala speculaţiilor mele, orice ispită socializantă, orice finalitate practică. Ceea ce mă tulbura acum mi se părea a fi un anume atac, un atentat chiar, îndreptat - sau pe care-l presimţeam a se porni - împotriva anumitor categorii ontice la care ţineam.
- Fals! exclamai. Total fals. Fals psihologic, fals filozofic, fals moral...
- De ce?
- Primo, începui, după câte ştiu, orice instinct este un vector de forţă. Un vector finalist: între excitant, adică mâncare, şi între excitat, adică subiectul flămând. O linie fatal şi obligatoriu dreaptă. Tu vrei să-ţi frângi acest vector...
- Exact! Îl voi frânge...
- Absurd! Înseamnă să introduci în ecuaţia instinctului o necunoscută: morala. Şoarecele care va sta pe balanţă îşi va sacrifica benevol iminenţa poftei de mâncare.
- Perfect. Ai ghicit.
- Acest lucru e imposibil. Morală în junglă, morală între şobolani, morală între hiene?
- Aceasta e eroarea naturii. Eroare pe care eu o voi corecta. Dacă voi reuşi - şi trebuie să reuşesc - voi dovedi că lupta pentru existenţă e o simplă barbarie animalică (nici măcar exclusiv animalică) şi că foamea e numai un fel de sindrom al lipsei de colaborare, al lipsei posibilităţii de a mânca alternativ. Un parafenomen. O pseudolege. Un sofism al existenţei şi al vieţii.
- Nu cred, nu cred, nu cred! Şi sunt convins că...
- Dar e absurd să discutăm. Problema nu a putut fi elucidată până acum pentru că a fost - mereu şi mereu - discutată numai. Sunt om de ştiinţă, iar punctul meu de plecare e experimentul. Poftim, eu am tăcut. De-acum vor vorbi şoarecii mei.
- Ah, exclamai jignit, c'est déjà trop*!...

În clipa aceasta, zării aproape de mine figura palidă, crispată şi amară a lui Hermann, servitorul. Rânjea sau se strâmba, nu ştiu, în orice caz îi juca în privire o luminiţă de răutate şi batjocură.
- Ce-o să râdem, ce-o să râdem... murmura, în timp ce, cu mâini abile, pregătea startul experimental al şoarecilor.
- Bine, Hermann, poţi să stingi lampa, zise profesorul şi trecu la butoanele de comandă.

Lampa fu stinsă, arena rămase o clipă în întuneric.

Se aprinseră apoi două becuri mici. Totul se ilumină. Magic. Noi stăteam în umbră, doar reflexul slab al sticlei ne atingea pe rând feţele. Fronius era transpirat, obosit; Hermann, somnolent şi pasiv. Eu, nervos: îmi ştergeam ochelarii.

În cuşca lor pătrată, şoarecii se aliniară. Nu mai mişcau. Numai privindu-i foarte atent puteai observa că respiră. Nările lor, roz, umede, tremurau. Arena - ca un lan de grâu abia încolţit - părea imensă. Şi la capăt aştepta pârghia. Datoria.

Becul verde se aprinse brusc. Şoarecii năvăliră. Acelaşi joc ca înainte. Goană directă, cursă rapidă spre scopul cu parmezan. Acolo: izbituri, retragere, învălmăşeală. O nouă încercare... Haos. Izbucnii în râs:
- Quod erat demonstrandum!

Fronius mă privi furios.
- Asta e prima fază. Faza ta. Faza instinctului stupid, faza vectorului direct. A apetenţei oarbe.
- Bine, dar...
- Acum intervin eu. Cu răbdare şi tact. Să vezi...

Dând cu grijă la o parte sticla ce acoperea arena, prinse delicat, cu un cleşte, pe unul din şoareci şi-l aşeză pe balanţa care se înclină sub greutatea lui. Clapa se deschise. Celălalt se repezi la mâncare.
- Stai, strigai, ce înseamnă asta? Ce rost are cleştele?
- Cum, ce rost are? Rost educativ. Îi arăt calea, îi lămuresc clauzele contractului de colaborare.
- Dar asta nu e educaţie... E dresaj!
- Crezi că se poate face o deosebire categorică între dresaj şi educaţie?
- De ce nu foloseşti bătaia?
- Am s-o folosesc.
- Unde e atunci morala experimentului?
- În rezultat. Se va uita cleştele, se va uita beţişorul cu care îi bat. Din clipa în care vor lucra singuri, fără mine, ceea ce a fost forţă şi puniţie la început va deveni lege şi principiu... Şi normă de drept...
- Începi prin teroare? Nu ţi se pare că procedezi un pic prea... prea fascist?
- Poate. Dar eu nu fac decât să rezum o anume experienţă filogenetică. Dacă în această arenă, în aceste condiţii, ar trăi timp de sute şi mii de ani o rasă de şoareci, nu crezi că, în mod inevitabil, ar ajunge să-şi dividă munca? Intervenţia mea suplineşte timpul de adaptare naturală. Rezultatul contează.
- Ei, şi până acum ai ajuns la vreun rezultat?
- Vagi. Abia am schiţat premisele experimentului. Sunt la început. Te-am chemat numai ca să-ţi expun teza. Rezultatele ţi le voi putea prezenta abia peste câteva luni.
- Dacă vei reuşi, bineînţeles, adăugai, bătându-l, de astă dată eu, protector, pe umăr.

Ne certarăm până noaptea târziu. Încercai să-l conving că ceea ce îşi propune e absurd; că şoarecii, niciodată, nu vor ajunge să colaboreze singuri. Că fără el - el fiind conştiinţa lor - chiar dacă această colaborare se va efectua, va înceta în clipa în care va dispărea frica de bătaie. Că... în sfârşit, filozofic totul e o anomalie. Natura nu face salturi, adaptarea nu e un proces rapid, contractul nu e posibil acolo unde foamea e motivul dinamic.

Degeaba. Fronius părea, de neclintit. Mă combătu feroce, pasionat. Până la urmă, aproape mânioşi, ne despărţirăm.
- N-are rost să ne certăm, i-am spus din uşă, în timp ce Hermann mă ajuta să-mi îmbrac pardesiul. Şoarecii tăi au cuvântul. Dacă vor reuşi... "colaborarea"..., dar să fie colaborare liberă, nu colaborare de circ sau de cazarmă, ei bine, mă voi închina. Până atunci însă rămân în rezervă...

Şi plecai, nelăsându-l să mă conducă.

Noaptea era rece, de pe deal oraşul se vedea splendid, ca o panoramă de lumini şi turnuri. Ceasul catedralei arăta miezul nopţii. Mă gândeam la prefaţa cărţii mele despre categoria Unicului, regretând că am pierdut câteva ore preţioase din seara aceasta, ore pe care ar fi trebuit să i le dedic. Dar pe urmă, aducându-mi aminte ochii negri ai lui Fronius, de ochii mărgelaţi ai şoarecilor lui, îmi veni să râd. Şi, foarte bine dispus, coborâi fluierând vesel în oraş şi mă îndreptai spre casă. (Dar de luat, tot luai o hotărâre: nu voi mai mânca parmezan. Niciodată. Din decenţă, din estetism. Să fim serioşi: un profesor universitar de dialectică nu are voie să se "excite" la fel ca nişte bieţi şoareci care abia îşi încep cariera academică...)

ION DEZIDERIU SÂRBU (GARY)

 http://m.romanialibera.ro/spec ial/documentare/ion-d--sirbu--
disidentul-care-l-a-inspirat-p e-preda-pentru--cel-mai-iubit-
dintre-pamanteni----dosar-rom% C3%82nia-libera--473782
>
>
> Urmărit de Securitate 32 de ani neîntrerupt, anchetat, torturat, trimis
în lagăre de muncă forțată, apoi, în domiciliu obligatoriu, supravegheat,
interzis, persecutat, marginalizat și, în cele din urmă, izolat, rămas
singur. Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele calvarului trăit de un
intelectual și un scriitor de excepție: Ion D. Sîrbu, omul a cărui viață a
inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“
de Marin Preda.
Și totuși, acest „atlet al mizeriei“, cum i-a spus mentorul s

​a​

u,
filosoful și poetul Lucian Blaga, a răzbit. Și nu oricum. Cel mai dureros
lucru pe care îl poți spune despre o societate trecută prin dictatură este
că nu a opus rezistență, că nu a avut caractere. Sunt mulți care cred că
România nu are astfel de pilde. Are, doar că cei care i-au creat, urmașii
lor și urmașii urmașilor lor au și astăzi grjă să nu aflăm prea multe
despre ei. Ion D. Sîrbu este unul dintre exemplele grăitoare: incomod, dar
prea puțin cunoscut azi, un caracter cu putere de model care „a murit cu
sistemul de gât“.
Nomen est omen: „Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost

​ ​

un
doritor. Nu de puţine ori numele acesta – în cazărmi sau puşcării – se
scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu“. [2]
> Ion Dezideriu Sîrbu sau Gary, cum îi spuneau prietenii, s-a născut la
Petrila, în Valea Jiului, pe 28 iunie 1919, în familia Ecaterinei Glaster
și a minerului Ion Sîrbu, cândva, acum aproape o sută de ani, sindicalist.
„Am avut cea mai «sănătoasă» origine socială, am fost cumplit de pedepsit
pentru această origine“, scria I.D. Sîrbu, în ultimul său manuscris, un
interviu acordat publicistului Ion Jianu de la revista Ramuri. [1] Când a
luat-o spre viață, tatăl său l-a dojenit cu o atenționare: „Te las să te
faci profesor, dar dacă aud că te-ai făcut intelectual, îţi rup gâtul!“.
Școala primară o face la Petrila. Primii patru ani de liceu, la Petroșani
(1930-1934). Din lipsă de bani, însă, tatăl său îl scoate de la liceu și
intră, pentru un an, ucenic la Atelierele Centrale Petroșani (A.C.P.). E
prima ciocnire frontală cu realitatea. Necopt, nepriceput, ajuns într-un
mediu în care nu se regăsea defel, devine subiect al hazului fără umor.
Peste ani, rememorează experiența:
>
>   „Într-o vară, 1937 sau 1938, nu mai țin minte, m-a chemat unul din
foștii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plătește bine, o muncă
socială. [...] Ne soseau de la turnătoria de fontă niște forme trapezoidale
(nu se mai terminau, mereu mai mari și mai grele), de trebuiau să fie
curățite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. [...] Nu era
voie să rămână niciun fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea.
[...] Directorul A.C.P. venea însoțit de un popă mic și al dracului,
controlau, amenințau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un șopron.
Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul
rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit și la perii, și la cele trei calități
de șmirghel.
>
>
> Degetele îmi erau zdrelite, aș fi plecat, dar nu puteam; nu se mai
terminau trapezele acelea, popa cel mic venea și ne înjura mărunt într-o
oltenească repezită, de neînțeles; eu și noaptea (mulți ani după aceea, mai
ales când făceam febră) nu visam decât acele suprafețe aspre pe care
trebuia să le curățăm, să le facem lună. Nimeni nu știa la ce servesc, nici
nu se interesa.
>
>
> Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăși din teatrele
est-germane la Târgu Jiu, arătându-le și explicându-le cam ce este și ce
vrea să fie Coloana Infinitului – deodată auzii bubuind în subconștientul
meu: astea sunt trapezele mele, astea mi-au mâncat tinerețea, de ce nu
ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Și popa ăla de ne înjura gorjenește
era Brâncuși“. [3]
>
>
> Scapă de formele geometrice: din milă și dragoste, directorul liceului al
cărui elev a fost patru ani, doctor Enea Giurchescu, împreună cu alți
profesori îl scot pe tânărul I.D. Sîrbu de la Ateliere, îl pun să dea
admitere și este primit la internat, cu bursă. Își completa bugetul lucrând
în vacanțe și dând meditații colegilor corigenți, mulți dintre ei ajunși
mai târziu directori, doctori și chiar miniștri. Este și perioada în care
se apucă de sport: „Eram campion la pentatlon, extremă dreaptă în echipa de
fotbal Jiul (B), înotam brasse și crawl, călăream, am brevetul de pilot
pentru zborul fără motor. [...] Spun aceste lucruri fiindcă am nepoți care
termină licee de fizică și matematică, dar sunt incapabili să fugă 500 de
metri sau să sară un gard de un metru. Sportul și munca fizică în vacanțe
mi-au dat doza de încredere, cinste și umor autoironic fără de care nu m-aș
fi putut descurca“. [1]
>
>
> Viața sportivă și munca pe brânci l-au ajutat pe I.D. Sîrbu să absolve,
cu notă maximă, după cum el însuși spunea, „examenele de foame, frig și
bătaie în timpul anilor lungi de pension și reeducare“. [3]
>
>
> Aproape de eșafod
>
> În 1939, își dă bacalaureatul la Deva. Urmează stagiul militar, așa că
între 1939 și 1940 este elev sergent, absolvent al Școlii de Ofițeri de
Rezervă de Artilerie din Craiova. După absolvire, este repartizat la un
regiment în Sibiu. Pentru a-și continua studiile, optează pentru
Universitatea din Cluj, care, din cauza războiului, fusese mutată la Sibiu.
Vrea să se înscrie la Drept, dar o întâlnire întâmplătoare cu Lucian Blaga
îl determină să aleagă Literele și Filosofia.
>
>
> Între 1941 și 1944 este concentrat, cu intermitențe, pe front. În 1941 ia
parte la cucerirea Odessei, iar anul următor este detașat înspre Crimeea.
În mai 1942, întors acasă cu o permisie, joacă în piesa Heidelbergul de
altădată, variantă a Scrisorii pierdute, în regia profesorului său Liviu
Rusu. Este momentul în care viitorul dramaturg e iremediabil cucerit de
teatru. Remobilizat în toamna lui 1942, participă la dramaticele lupte de
la Stalingrad.
>
>
> În primăvara lui 1943, I.D. Sîrbu cade prizonier, dar îl salvează
condiția fizică: evadează și parcurge două mii de kilometri pentru a ieși
din încercuirea armatei sovietice. Momentul are tragicomicul său: „În 1942,
am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au
organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni
am apărut la Sibiu, viu, rănit și cu un tifos exantematic bine înfipt în
ficații mei. Dar vesel și... optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au
zărit în carne și oase, au exclamat dezamăgiți: «Vai, trăiești? Te-am
sărbătorit atât de frumos...»“. [1]
>
>
> Din septembrie până în noiembrie 1943, îl găsim pe eroul nostru în zona
Huedinului, iar în primăvara lui 1944 pleacă să apere Iașiul. Pentru că
știa rusa, după 23 august este trimis la Gura-Răului, ca interpret pe lângă
generalul sovietic Iliuștin.
>
> În permisii, concedii medicale sau când pur și simplu fuge din armată,
vine la Sibiu ca să își dea examenele. Cu fiecare prilej, Blaga îl chema la
el, îi punea în față o tavă cu biscuiți și mere, se culca cu ochii închiși
pe un divan și îi spunea ucenicului său: „Acum povestește, Gary, tot, tot,
tot...“. [1]  Așa a început povestea unei mari prietenii, bătută în cuie
spre sfârșitul războiului, într-o zi în care I.D. Sîrbu...: „Fiindcă mă
apărasem de bătaia cu cravașa unui plutonier (pe nume Pisică), «pentru
lovirea superiorului în timp de război», mi s-au întocmit acte spre a fi
judecat și împușcat. Și aș fi fost împușcat dacă nu aș fi reușit să o sun
pe frumoasa mea colegă Măriuca Țenghea-Enescu. [...] I-am explicat în ce
pericol sunt și am rugat-o să anunțe imediat pe Blaga și pe rectorul
Hațeganu... I-a anunțat. Blaga era în relații excelente cu Comandantul
Pieței din Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant [...]. Acesta a făcut
pierdut dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a
trebuit să îmi dea drumul din carceră, nu înainte, totuși, de a-mi aplica
cele 25 de «trăgători» la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce
o primeam. Dar nu și ultima...“. [1]
>
>
> Rebelul ostaș nu a rămas dator. În toamna anului 1944, cu acte false, în
uniformă de sergent, I.D. Sîrbu pleacă într-o misiune temerară la Lugoj.
„Frontul era în mișcare, norocul meu era că știam bine rusește, altfel nu
aș fi scăpat să fiu prins și împușcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl
refuz. Ca într-un roman de detectivi, la Lugoj, am reușit să dau de urma
unui administrator (cam hoț) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un
pic, l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care
era tot ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reușit să duc lăzile
la gară și, călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece, am adus cu
bine lăzile la Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la
cămin.“ [1]
>
>
> Blaga îl răsplătește pe I.D. Sîrbu cu 40.000 de lei, o sumă importantă
încă în acei ani, din care Sîrbu își reface garderoba și îi mai rămân
arginți ca să se și mute în chirie, la oraș, împreună cu colegul și
prietenul său, poetul Ștefan Augustin Doinaș. Era iarna anului 1944-‘45.
>
>
> Oxigen, azot și frică
>
> În martie 1945, I.D. Sîrbu este licențiat magna cum laudae în Filosofia
Culturii, cu teza De la arhetipurile lui C.G. Jung, la categoriile abisale
ale lui Lucian Blaga. Ca detaliu: a fost printre primii români care au
folosit termenul de „arhetip“. După război, în vara lui 1945, fiul
risipitor se întoarce acasă, la Petrila, ca să studieze, să recupereze
timpul pierdut și să-i ajungă din urmă pe mai norocoșii săi colegi, care,
cu toții, scăpaseră și de război, și de armată.
>
>
> „Fiind disperat că mereu și mereu trebuie să mă întorc pe front, că pierd
anii mei de studiu, m-am plâns profesorilor care țineau mai mult la mine:
Blaga, Liviu Rusu și Onisifor Ghibu.“ Blaga i-a spus așa: „Gary, uite, dacă
înveți nemțește bine, să poți citi fără dicționar filosofie, noi te trecem
la examene!“. [1] Zis și făcut: „Citeam 18 ore pe zi. Într-o cameră
izolată, pe care mi-a găsit-o tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar
duminicile mergeam la masă, acasă, la mama, în rest mi se aducea mâncarea
cu sufertașul. În această cameră am învățat ce înseamnă Sitzfleischul
pentru un cărturar, ce înseamnă să nu-ți fie frică nici de imensitatea
fluviului și nici de înălțimea muntelui“. [1]
>
>
> În 1946, Universitatea „Regele Ferdinand“ revine la Cluj, odată cu ea și
I.D. Sîrbu. Au fost ani, notează acesta, în care „aerul era compus din
oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică.
[...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!) [...], după acel
aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut
găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că
fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de
Istorie [...] și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă
introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo,
într-o cameră ascunsă din fundul secției de balneologie, l-am zărit pe
Blaga.
>
>
> Era palid, nebărberit (niciodată nu l-am surprins într-o postură
neglijentă, era un Herr Profesor și un diplomat [...]). Tremura de frică.
Garry, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de
uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu
președintele unui nou partid politic: PNP (Partidul Național Popular). Eu
toată viața am refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu ce nu pot. [...]
L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am
refuzat și pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala
sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar
rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să
nu fiu ucis“. [1]
>
>
> Ne prăbușim sub povara atâtor libertăți
>
> Prezența în tranșee și prizonieratul l-au maturizat mai devreme pe I.D.
Sîrbu decât pe restul colegilor săi de generație. Pe lângă studii, face și
gazetărie. E incisiv, combatant și își antrenează ironia inconfundabilă de
mai târziu: „De la terminarea războiului suntem copleșiți de libertăți: am
putea spune chiar că ne prăbușim sub povara atâtor libertăți. Libertatea de
a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice
discurs ținut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice
sindicat, [...] libertatea de a nu muri de foame, [...] libertatea de a
răguși la oricare din meetingurile groziste, [...] libertatea de a uita că
ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură...“. [1]
>
>
> Intuiția e și ea de bună calitate: „Vom avea, nu peste mult, o generație
de intelectuali cu mentalitate de plutonieri și cu rafinament de frizeri“.
[1]
>
>
> Publică în Națiunea Română (PNL) și Patria (PNȚ), dar sub pseudonim:
Stentor și N. Paloș. Alegerea celui de-al doilea nume fictiv va avea, însă,
urmări dramatice. Aflat pe patul morții, I.D. Sîrbu o roagă pe Maria
Granciov, redactorul ultimului său roman autumn, să ajungă la familia
adevăratului N. Paloș, care fusese torturat pentru a admite că articolele
publicate de Sîrbu sub acest pseudonim îi aparțin, de fapt, lui. Durerea
implicării unui nevinovat în anchete brutale, responsabilitatea față de
destinul unui necunoscut l-au apăsat pe Sîrbu întreaga viață, scrie Clara
Mareș, în Zidul de sticlă, volumul dedicat prezenței petrileanului în
Arhivele Securității.
>
>
> Lunga călătorie în noapte
>
> În 1947, I.D. Sîrbu absolvă, cu media 9,95, Seminarul Pedagogic
Universitar și devine, la 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar al
României: e angajat la Conservatorul din Cluj. Ca dascăl, e cuceritor,
iubit de studenți, Profesorul prin excelență. Cu o biografie perfectă
pentru epoca ce se năștea (fiu de miner, simpatizant de stânga, luptător în
prima linie a frontului, vorbitor de rusă și interpret al unui general
sovietic), Sîrbu primește și un post de asistent la Facultatea de Filosofie
din Cluj. În același an, Blaga depune un raport prin care Sîrbu, absolvent
al anului II de Doctorat, să fie admis ca doctor, cu teza Funcția
epistemologică a metaforei. Cererea se aprobă, dar, din mândrie, I.D Sîrbu
nu s-a dus să finalizeze formele de doctorat: „Eram stupid de mândru pe
atunci, nu voiam un titlu «pe puncte»“.
>
>
> Odă lăptarului meu
>
> Teroarea sovietică începe să se aștearnă peste țară. În ianuarie 1946,
Viața Românească îl atacă dur pe Lucian Blaga, iar mercenarii sistemului se
dezlănțuie împotriva filosofului clujean. I.D. Sîrbu, împreună cu alți
colegi, este convocat în Aula facultății, la o ședință solemnă a tuturor
cadrelor universitare, chipurile, pentru a trasa sarcini în vederea
aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848. Directorul politic de
atunci al Universității, Pavel Apostol, după ce a obținut angajamentele
profesorilor care erau adunați într-o altă sală, se adresează celor circa
40 de asistenți, conferențiari și șefi de lucrări.
>
>
> Scena e redată de I.D. Sîrbu în interviul acordat lui Ion Jianu: „Și
începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drîmba i-a trasat sarcina să
scrie un articol contra profesorului Speranția. Mitul Speranția. Drimba a
aceptat și a și scris acest aricol. [...] După Drimba a urmat
conferențiarul Dumitru Isaac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca
l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria Filosofiei.
Lui Isaac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roșca.
Isaac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât
că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs
de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai
întindă mâna.
>
>
> Am urmat eu. «Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui
Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător...» Am încercat să scap prin
tangentă. «Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui
Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar…» Iar el mi-a replicat:
«Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol
prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean…»
«Cum?», am întrebat eu fierbând. «De pildă, poți să afirmi că face baie
gol, împreună cu fiica sa nubilă…» Mă apropiam de explozie și el vedea
asta. Mă bâlbâiam: «Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a
ajutat, îi datorez enorm…». Îmi sări în ajutor: «Te înțeleg. Dacă nu vrei
să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are
fete».
> După aceste cuvinte, am țipat: «Refuz! Refuz categoric!» și am ieșit din
bancă. «Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!», strigă
bietul inchizitor. «Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este
în orice caz morală!» Și am ieșit trântind foarte tare ușa“. [1]
>
> Cum a reacționat Blaga? În acei ani, filosoful avea obiceiul de a pleca
spre casă, de la Bibliotecă, împreună cu I.D. Sîrbu, care povestește despre
aceste plimbări: „Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, ca un
înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită (acesta a fost
singurul «viciu» pe care i l-am descoperit). Pe parcursul acestui drum,
prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri,
criticii tineri (și mai vârstnici), care, văzându-l de departe, treceau
discret pe celălalt trotuar. [Din frică, din jenă, din minus respect – nu
are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel. «Toți acești începători, îmi
spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost
contemporani.» «Nu cred, îi răspundeam, există pete de conștiință ce nu se
pot șterge!» «Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are
dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir»...]” [1]
>
>
> De ce le-a fost teamă... n-au scăpat: pe 28 decembrie 1949, la avizierul
Facultății de Filosofie a apărut o notă că următorii sunt destituiți din
posturile lor: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia,
Ion D. Sîrbu. După trei luni de șomaj, Sîrbu a găsit un post de profesor la
Baia de Arieș. A stat acolo până în septembrie 1950. Se întoarce la Cluj și
este numit profesor de psihologie, istorie, română la diferite licee din
afara orașului.
>
>
> Despre cum o ducea atunci, I.D. Sîrbu scria: „Eu îmi vindeam la talcioc
cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare
rusești din care să-mi pot face un palton. [...] Aveam, ca profesor, 500 de
lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul
acestei perioade cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam
pentru 200 de grame de sânge 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru
un singur poem (Despre chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu), încasa între
3.000 și 5.000 de lei“. [1]
>
>
> Vornicu și vor, nu vor, Nicu
>
> După moartea lui Stalin (martie 1953), Blaga își îndeamnă discipolii să
plece din Cluj, atmosfera în oraș devenind irespirabilă. Sîrbu îi ascultă
din nou sfatul și în 1955 primește un post de secretar de redacție
la Revista de pedagogie. Anul următor apare revista Teatrul. Doinaș e
redactor. Sîrbu e invitat să colaboreze. Scrie cronică dramatică, este
apreciat și în toamnă este numit și el redactor.
>
>
> În numărul din septembrie al revistei, publică un articol care dezlănțuie
un atac de presă împotriva sa. Devine „dușman al poporului“ și începe ceea
ce scriitorul numea „războiul de uzură“ cu ființa sa. „Era o revanșă
stalinistă față de libertățile de dinainte de evenimentele din Ungaria.
Doinaș e arestat în primăvară, eu îl apăr în proces. În toamnă, 17
septembrie 1957, sunt și eu arestat.“ [2]
>
>
> Doinaș este arestat pentru o discuție purtată cu colegul său de redacție
Marcel Petrișor despre evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956.
Doinaș mărturisise organelor de anchetă că de faţă la acea discuţie fusese
şi I.D. Sîrbu. Acesta, fiind chemat ca martor la proces, în loc să-şi
incrimineze prietenul, cum ar fi dorit anchetatorii, i-a luat apărarea lui
Doinaş.
>
> În urma refuzului de a colabora cu organele Securității, a fost
condamnat, printr-o sentință din 14 februarie 1958, la un an de închisoare
corecțională pentru „omisiune de denunţ“. „Apoi mi s-au mai dat trei, apoi
mi s-au mai dat șapte. Am făcut șase“, scrie Sîrbu într-o scrisoare
adresată lui Ion Vartic, în martie 1985. [2]
>
>
> În cei șase ani de detenție politică, I.D. Sîrbu a trecut prin
închisorile de la București, Jilava și Gherla și prin lagărele de muncă
forțată Salcia, Giurgeni și Periprava.
>
> Din această lungă călătorie în noapte, cum o numea Sîrbu, aș alege o
singură întâmplare, edificatoare, despre un anume Tudor Vornicu, apreciat
realizator în cei mai negri ani din istoria TVR. „Tov. Căpitan Enoiu –
şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi
înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau
decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: «Uite, noi nu am reuşit
să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte
informat. El îţi va explica situaţia». Am fost astfel condus (cu ochelarii
negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care
cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-şi
hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la
încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi «rupă şira spinării». Iar
dacă refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Tot ce a spus el
s-a îndeplinit întocmai. Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul
Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a TV). El
m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum – s-a
mirat el – trăieşti?» Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor“. [4]
>
>
> Cel mai hulit dintre pământeni
>
> Când iese din închisoare, în 1963, are 44 de ani și 48 de kg. Se întoarce
la Petrila. În 1961, muriseră cele două persoane dragi lui, din „conul
sacru“ al inimii sale: tatăl, respectiv Lucian Blaga. Moartea tatălui său a
mai adăugat un moment de negru în dosarul relației sale cu regimul: „Tatăl
meu a fost președinte de sindicat social-democrat din 1922 până în 1938.
Era miner. Pe tata l-a ținut Securitatea lipit de closet cu mâinile
ridicate ca să caute cartea Frunze care ard, în care acțiunea se petrecea
în 1951, și au tăiat cu cuțitul strujacul... ca să caute manuscrisul. Tata
a fost un om foarte naiv și a murit în doi ani de supărare, după ce am fost
arestat. În ziua înmormântării, în 6 august... 3.000 de oameni pe străzi și
doi popi, și cel catolic, și cel ortodox, se îndreptau spre el când era pe
catafalc și cineva a dat foc casei și tata a ars. Casa a ars. Cineva a dat
foc ca să desființeze manifestația, căci tata a fost un om iubit acolo.
Cinci mineri foști subalterni de-ai lui au intrat, au scos sicriul, care
era negru, și cu arsuri grave au fost internați. [...] După chestia asta,
sora mea a primit o amendă de 28.000 de lei ca neglijență la incendii. Și
Securitatea a dat foc casei ca să spargă o înmormântare care devenea o
demonstrație. Abia acum cinci luni (în aprilie 1976 - n.n. RL) am lichidat
cu sora mea această datorie“. [1]
>
>
> Studiile, limbile pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza,
italiana, franceza și rusa) nu i-au fost de folos: s-a angajat vagonetar la
mina strămoșilor săi din Petrila. Probabil că era decanul de vârstă al
vagonetarilor patriei. În februarie 1964, însă, este numit secretar literar
(titulatura oficială fiind cea de „șef de producție“) la Teatrul din
Petroşani. Apoi, peste o jumătate de an, este transferat ca secretar
literar la Teatrul din Craiova, unde va sta, cu domiciliu obligatoriu, până
la sfârșitul vieții. De ce la Craiova? Nimeni nu știa, nu înțelegea
motivul, doar Securitatea. „Acolo, vrei, nu vrei, va trebui să fii
cuminte“, i s-a spus cu cinismul din dotare.
>
>
> Ajuns în Bănie, I.D. Sîrbu se simțea „ca un Robinson nătâng, multilateral
traumatizat“, având impresia că a fost „mutat într-o altă țară, în mijlocul
altui popor“. La Craiova, vorba lui nenea Iancu, nu se vine, de acolo se
fuge. Din toamna lui 1957, când a fost arestat, până în cea a lui 1989,
când a murit, Securitatea l-a urmărit fără întrerupere. 32 de ani.
>
> Acest „atlet al mizeriei“, cum îi spunea Blaga, a trecut prin anchete,
torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să
ajungă, în cele din urmă, conform planului Securității, marginalizat și
izolat. „Pentru că pe uşa mea scrie lepros“, obișnuia să spună fostul
vagonetar. „Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi
cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la
pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni
nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur.“
[...] „Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.“
[4]
>
>
> În felul său, Ion Dezideriu Sîrbu a fost unic, nepereche. Viața sa a
inspirat și personajul Victor Petrini din ”Cel mai iubit dintre pământeni”,
celebrul roman al lui Marin Preda, care n-a scăpat ușor:
>
> „Eu de aceea nu pot înghite romanul lui Preda «Cel mai iubit...», nu
pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele,
ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al
lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu
mă iubeşte Matilda? Jalnic! [...] Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor,
ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e
arestat, soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi
vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale
vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea:
Preda pune pe Petrini să filozofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie, şi
nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre al său
roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «Este istoria văzută
prin nişte testicule triste». Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi
filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura
cheii“.
>
>
> Povestea vieții lui I.D. Sîrbu se încheie trist, cu doar trei luni
înainte de protestele de la Timișoara. Atmosfera orwelliană de la sfârșitul
lungului și tot mai întunecatului său surghiun o redă, în stilu-i ucigător,
într-o scrisoare trimisă confratelui său Horia Stanca:
>
>
> „Frate Horia,
>
> Am trecut pe lângă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de
marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului;
aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte
limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen
şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură
că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 «care cred
sincer şi în Dumnezeu». La redacţia Ramuri când intru (la solstiţii), toţi
tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei – nu se ştie care – a fost
de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se
vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în
semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.
>
> Servus, Gary.“