IBSEN FĂRĂ NOBEL

IBSEN  FĂRĂ  NOBEL

Nichifor Crainic – N. Porsena – Sorin Stratilat – Ibsen 100 - „Democrația” - Ioan Ciofu

NICHIFOR  CRAINIC

Domnule Redactor,

Vă trimit cinci poezii.

 L’a voia Dv. Care merge la Almanah şi care la foaea Credinţa.

Fraţii mei din America mă interesează încă înainte de a începe să public şi pentru ei aş face tot ce pot.

Pentru Credinţa, pe care aş vrea s-o urmăresc – cum urmăream toate publicaţiile româno-americane când eram în redacţia „Glasului Patriei”, - adresa mea este: Bulevardul Dinicu Golescu 43, A.I. 6. Bucureşti.

Cu românească-mbrăţişare,

Nichifor Crainic

30 august 1970

Bucureşti

Notă :

La solicitarea domnului George Alexe, redactor al revistei „Credinţa”, am abordat personalităţi literare pentru a colabora la această publicaţie. După o discuţie cu Nichifor Crainic la reşedinţa sa de lângă gara Basarab, maestrul mi-a încredinţat, în manuscris, cinci poeme cu prezenta scrisoare acoperitoare. (George Anca)

Cântecul norilor

Voi, norilor, norilor,

Umbrarele zilelor

Pe zarea cocorilor

Fântânile milelor

Deasupra savanelor

Şi vis al oceanelor,

Plecaţi-vă poalele

Şi-atingeţi livezile

Luaţi-mă-n moalele

Culcuş ca zăpezile

Şi-ntindeţi vântrelele

Pe marea cu stelele.

Tu, vânt al tăriilor

Ridică-ne-n margine

Prin bezna pustiilor

O pârtie sparge-ne

Şi dornic sileşte-te

Spre naltele creştete.

Auzu-mi să caute

În inima cerului

Soborul de laude

Din jurul misterului

Ce-aprinde minunile

Şi umple genunile.

                       

Când mugurii surâd a floare

Jucaţi-vă cât sunteţi mici

Şi mugurii surâd a floare;

Atâta ni s-a dat sub soare

Doar un acum, doar un aici

Când mugurii surâd a floare.

A fi, a fi şi-a chiui –

Trezire-n somnul megrei humei

Lumină dacă e pe lume

E bucurie de-a trăi

Când mugurii surâd a floare.

Ce n-aş da eu să mă despoi

De-această mască ruinată,

În frăgezimea de-altă dată

Copilărându-mă cu voi

Când mugurii surâd a floare.

Dar voi veţi fi ca mine-acum

Când eu din lume mă voi şterge.

E scrisă celui ce premerge

Să cadă cel dintâi pe drum

Când mugurii surâd a floare.

Cu zilele făcute sul

Ca nişte antice volume

Veţi plânge c-aţi trecut prin lume

Dar nimeni n-a trăi destui

Când mugurii surâd a floare.

Celei fără nume

Cu cântecul odată şi inima ţi-am dat-o,

Rapsod al tău prin veacuri în togă, în talar,

Iar astăzi doar ruine unui târziu cobzar,

Tot mai aştept pe ţărmuri sosirea ta, Visato.

Cu nave spulberate în aburi de nălucă

De tunete spumoase se sparg în uragan;

Eu zdrangăn cobza veche şi zgribur pe liman

Din golul utopiei galera să te-aducă.

O, pentru tine-atâtea corăbii se-avântară

Jertfind încumentării atâţia mateloţi,

Odor atins de nimeni, dar năzuit de toţi

Ai tu aievea nume sau umbră în vreo ţară?

Deşi neamurgită lumină eşti în minte,

Nu ştiu să fii din neamul pământului trăit,

Dar de-ai sosi vreodată, aş vrea nemărginit

În cinstea ta, Visato, cântând să ies înainte.

Cântec strămoşesc

Pe drumul de codru şuvoaele gem

Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem,

Pe drumul de munte se sparge furtună

Şi fulgeră semne că nu-mi e de-a bună,

Pe drumul spre zarea lui Moş-Nicăieri

Trec gloate surpate din slava de ieri.

Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă

Şi Maica-şi zoreşte odraslele-n poarnă,

Călare-n furtună se-ncruntă-napoi

Şi zdrenţuie cerul cu părul vâlvoi

Că fiara flămândă pământul ni-l calcă

Cu falca-n ţărână şi-n ceruri c-o falcă.

Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,

Aşterne-te zării şi vântului rău.

Cum nu mi-e de stare şi nu mi-e de ducă,

Ia-mi inima frântă şi fă-te nălucă.

Aş vrea tot ce-i munte şi boabă de mei

Să-ncapă de-a-ntregul în tainiţa ei,

Iar dacă nu-ncape, cu genele moină

Iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină.

Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,

Aşterne-te zării şi vântului rău.

                                               

Ucenicul

Tu, meştere bijutier

Al diademelor cereşti,

Tu care veşnic sfătuieşti

În cosmicul atelier,

Primeşte-mă ca ucenic,

În nopţile de taină să mă-nveţi

Canonu-naltei frumuseţi

Spre care vreau să mă ridic.

Şi-aşa trudind la cizelat,

În zori să cad în aşternut

Ca un întors cosmonaut

Cu praf de stele pe halat.

Tu, care dăscăleşti artişti

Şi-ţi iei la glorie părtaşi

Vizionarii uriaşi

În geniul cărora te mişti,

Cuvinte dă-mi să le-mpreun

Fierbinţi

De-ntâiul suflu viu,

Dă-mi să le văd cât nu se scriu

Şi să le-aud cât nu de spun.

Din matca lumii să le chem

Şi-n duhul ei să le trimit

În constelaţii de sonet

Şi-n căi lactee de poem.

N. PORSENA  

       

 Cartea „REGENERAREA NEAMULUI ROMÂNESC” (prigonită, interzisă, distrusă etc.), publicată la Editura Cugetarea în 1937 de genialul analist Nicu Porsenna, ne demonstrează că germenii dezastrului comunist şi postcomunist se dezvoltau în voie, chiar în epoca interbelică.

    - Observaţiile psiho-sociologice şi analizele istorico-politice şi juridice ale genialului gânditor în domeniul dificil al filosofiei sociale, Nicu Porsenna, formulate în 1937 şi spicuite, în stil jurnalistic, în acest documentar „Conştiinţa”, ne vor ajuta acum, în 2018, să înţelegem dezastrul naţional în care ne zbatem.

    - Lucrarea fostului deţinut politic Nicu Porsenna (1948-1964) ne va face să acceptăm realitatea dureroasă că dictatura comunistă de ieri şi regimul postcomunist de azi sunt consecinţele (logice şi biologice!) ale pasivităţii, iresponsabilităţilor şi laşităţilor de tot felul, manifestate de o aşa-zisă elită interbelică.

    - Ne referim la acea „elită” combătută de savantul Mircea Eliade în profeticul său articol din 1935, intitulat „Piloţii orbi”. O „elită” incapabilă să dea conţinut statal (biologic, moral, politic) acelui conţinător statal numit „România Întregită” (în formularea Părintelui Patriei Ionel I.C. Brătianu) sau „România Unită” (în formularea Părintelui Patriei Iuliu Maniu).

    - Întrebări, chinuitoare azi, pentru teologii, istoricii, politicienii şi jurnaliştii români : DE CE intelectualitatea zis „creştină” a epocii interbelice a uitat de făuritorii României Unite (Regele Ferdinand I, Regina Maria, Ionel I.C.Brătianu şi Iuliu Maniu)?

    - DE CE elita intelectuală zis creştină a „României Întregite” a uitat că Rusia este duşmanul ereditar al Neamului Românesc, aşa cum ne-au prevenit Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi, mai târziu, vârful de lance al gândirii politice româneşti Mihail Eminescu?

Iată degenerarea neamului nostru! „Corupţia-sistem”

„Pe ruinele interesului obştesc creşte tare, ca mărăcinele, interesul personal, egoismul omului întors la natura primitivă. E dispariţia dezinteresării eroice, e imoralitatea şi corupţia publică devenită sistem [...]. Am impresia că românii şi-au împlinit rolul istoric: după ce au apărat Europa de huni, de tătari şi de turci, de bolşevismul rusesc şi de megalomania maghiară, se retrag de pe scena lumii, nemaiputând crea oameni. Scriu aceste rânduri şi-mi pare că aştern rămasul bun al unui român de la poporul său, care nu va mai fi”.

N.B. Nicu Porsenna, în 1937, semnala „corupţia publică devenită sistem”! Din 2010 încoace, toţi românii se plâng la unison că... „sistemul e de vină”.

„Slăbiciunea morală”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Lipsa de energie şi de perseverenţă”): „Regula în viaţa publică e resemnarea, slăbiciunea morală. Din această pasivitate, din iertarea pe toată linia, a rămas în psihologia românească pomana şi gratuitatea. [...] Iertarea de datorii şi nicio răspundere [...]. De aceea, spre deosebire de morala aspră şi neîndurătoare a Occidentului, mentalitatea românului este Protecţia şi Norocul; iar nu efortul, nu iniţiativa. «Românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar» (cf. P.P.Carp)”. [...] Idealul rasei noastre a devenit câştigul fără muncă (M. Eminescu), superficialitatea, spoiala. Într-un cuvânt, lipsa de efort. Nu e de mirare că dacă îţi trebuie un lucrător care să-ţi strice intalaţiile, un secretar care să-ţi încurce treburile, un avocat care să-ţi piardă termenele proceselor, se impune să-l alegi român. Îl vrei serios şi capabil? E nevoie să-l iei străin [...]. În neamul nostru, în orice ramură de muncă, omul stăruitor, corect, înzestrat cu conştiinţă profesională – este excepţia; leneşul înfumurat, deşteptul superficial – este regula”.

N.B. Se mai poate adăuga/comenta ceva după 81 de ani, in caracterizarea mentalului romanesc?

„Schimbare sau pieire”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Lipsa concepţiei morale”): „Românul este complet lipsit de mândrie omenească, cetăţenească şi naţională. Polonezul şi maghiarul împing orgoliul până la trufie; bulgarul, sârbul şi grecul duc mâna la cuţit, fac revoluţii. Singur românul rabdă, rabdă ca o piatră să fie călcat în picioare, pălmuit, scuipat, jefuit de oamenii politici, strivit de impozite, insultat în gândul şi simţirea lui. Şi toate acestea fără nicio tresărire de mânie mântuitoare. [...] Nu. Românul rămâne pururi cu fruntea în ţărână, el nu are îndrăzneala să ţină pieptul înainte şi capul sus. E un sclav! [...] În prima ţară din Europa, noi suntem ultimul popor din Europa! Concluzia se impune de la sine: dacă nu ne schimbăm, vom pieri!”

N.B. Şi după 81 de ani, românii comentează între ei faptul că „am ajuns un popor de sclavi”, că „suntem un popor de laşi” şi fac comparaţii cu popoarele din jur şi din Occident unde migraţia definitiva a forţei de muncă din România a atins locul unu în Europa!

„Reforma caracterului”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Reforma caracterului”): „Este prea cunoscută lamentabila lipsă de pregătire intelectuală şi morală a tineretului de azi. Majoritatea acestor tineri nu ştiu, în afară de regulile teoretice ale sportului, NIMIC. Dezastrul examenelor de bacalaureat e elocvent: 60% din candidaţi – cad! Rămâne întrebarea: cum li s-a îngăduit să ajungă până la bacalaureat? ... Licenţiaţi universitari scriu „v-ă ve-ţi duce”, „lam zărit” etc. ... Şi pe deasupra acestei absenţe uluitoare de efort cerebral, o feroce sete de bani. Panem et circenses, ca în epoca lui Nero”.

N.B. Dacă mai adăugăm zeul INTERNET, telefonul mobil „i-phone” şi manelele de factură țigănească avem tabloul aproape apocaliptic al degenerării tinerilor. Tineri a-culturali, a-religioși, gratulaţi cu un examen de BAC formal (dar şi acela picat în procente similare celor din 1936-1937) şi cu admiteri la Universităţi de stat fără examen/ concurs!!!

„Ineficacitatea pedagogică”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Ineficacitatea pedagogică”): „În România, tineretul de după Război n-a fost lipsit numai de o educaţie specială de energie, ci lăsat să decadă şi din bruma de educaţie ce o primeau generaţiile înaintate [...]. Copiii de azi, şi oamenii care ies din ei, sunt o grozăvie. Desigur, nu din vina lor, ci din a acelora care i-au crescut. Părinţii au lăsat şi lasă libertate absolută ambelor sexe. Spectacolul corupţiei politice dezvoltă în sufletul copiilor o adevărată floră putrescentă de idei şi moravuri. La şcoală, profesori ignoranţi şi lipsiţi de interes îşi bat joc de cursuri; cărţile de şcoală ieşite din oficinele «democratice» sunt o ruşine şi un pericol; notele se dau pe hatâr şi nepăsare. Astfel, ajung la bacalaureat elevi agramaţi, necunoscând nici ortografia română[...].Tineretul nostru decade «în progresie geometrică», alunecând accelerat spre o nulitate absolută, spre descompunere şi pierzare!”

N.B. Constatări faptice, fenomene sociale consemnate în 1937, dar parcă citite în presa anilor 2017-2018! Poate vreun dascăl sau părinte să mai comenteze ceva?

„Tembelism oriental”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Bazele materiale ale reformei”): „O vorbă veche românească, ce-şi păstrează şi azi tot tâlcul, zice despre ţara noastră «Bună ţară, rea tocmeală». TOCMEALA avea atunci înţelesul de administraţie, întocmire, organizare. Nu se putea spune mai bine despre ţara aceasta binecuvântată de natură, oropsită de oameni”.

„Cu scopul de a găsi o soluţie acestei crize de oameni, acestei slăbiciuni, acestui tembelism oriental şi corupţiei omului românesc, am gândit ani şi ani, am studiat, am cules datele Ştiinţei, am aşternut rândurile cărţii de faţă. Scopul nostru este să vedem cum se poate schimba TOCMEALA ţării, îndreptarea omului”.

„Pentru aceasta am propus un sistem de educaţie, care nu ţinteşte numai la difuzarea de cunoştinţe; acestea singure creează, ca astăzi, un proletariat pseudo-intelectual care, pe temeiul diplomelor obţinute, solicită slujbe, de preferat la Stat. Noi ţintim mai ales să formăm caractere, cu scopul de a reconstrui rasa românească şi a ne înainta civilizaţia. Trebuie să înlocuim plebea diplomată sau nediplomată, de azi – cu OAMENI.”

N.B. Armata de tineri absolvenţi de licee şi de universităţi, care invadează societatea noastră anual cu sute de mii de pretenţii de job-uri bine plătite este o realitate zguduitoare şi în 2018. Deşi comunismul a căzut, proletariatul pseudo-intelectual se înmulţeşte aberant în detrimentul clasei de mijloc, al antreprenorilor /întreprinzătorilor, al meseriaşilor şi muncitorilor calificaţi. Totul seamănă cu o... demenţă socială veche de 81 de ani?

„Un român moale, superficial, uşuratic”

REMEMBER N. PORSENNA – 1937 (Capitolul „Rasa reeducată, regenerată”): „Astăzi avem un român moale, tembel, superficial, uşuratic, indiferent la progres, egoist, incorect: un semi-barbar, numai cu aparenţele civilizaţiei. Acest om locuieşte şi conduce o ţară cu aspect general primitiv (de «ŢIGĂNIE»), o patrie ale cărei bogăţii nu ştie a le pune în valoare. Iar puţinele bogăţii valorificate îngraşă o oligarhie de conducători hrăpăreţi [...], care duc o existenţă de lux în mizeria generală”. „Lux şi mizerie: iată aspectul civilizaţiei româneşti. În ţara cea mai bogată din Europa, noi suntem cel mai înapoiat popor, din pricina lipsei de adevăraţi oameni[...]”.

„REGENERAREA noastră nu e un lux, nici o ambiţie, cu atât mai puţin un capriciu. Este o necesitate de neînlăturat, în mijlocul unor PRIMEJDII DE MOARTE [...]”. „Povaţa de căpetenie a Regelui Carol I către sfetnicii săi era: FORMAŢI CARACTERE. Personal, acest suveran a dat cel dintâi pilda caracterului, împingând virtutea până la ascetism [...]”.

„Pentru ca somnul de azi să nu devină în adevăr somnul morţii, e poruncitor să luăm hotărârea de a scutura negurile vieţii primitive, a ne freca pleoapele de amorţeala orientului, a ne încorda pentru marele efort al Civilizaţiei, al Puterii!"

SORIN STRATILAT

Valoare şi întâmplare…  la Nobel

            Timpul nu consacră, ci validează. În drumul cifrelor spre infinit, în filosofia numerelor lui Pitagora, ultimul număr îl cuprinde pe primul, deci tinde spre ceva – spre împlinire, pe când primul îşi pierde nădejdea în …  infinit.

            În cazul premiului Nobel din 1901, când au început nominalizările, trei generaţii de nume au trecut prin criteriile clipei.

            Fie că au fost cititorii - Măria Sa publicul – sau critica literară sau Academia franceză, Premiul Nobel şi-a asumat în acest lanţ al consacrării răspunderea, în timp, de instanţă efemeră.

            Pentru că un cititor are criteriile lui de consacrare sau plăcere literară, critica literară – după părerea mea este la fel de subiectivă în contemporaneitatea epocii creatoare, iar Academia franceză a rămas în ţara ei.

            Subsemnatul nu crede în premii, mai ales când sunt pe bani; sigur că un premiu significă o apreciere, chiar o preţuire, dar când te-apuci să faci cultură, nu te gândeşti să câştigi bani sau recunoştinţă.

            Dacă faci din creaţia ta o marfă, nici nu te aştepta să te îmbogăţeşti de pe urma artei, oricât de talentat ai fi! Şi nu rămâne supărat pe artă, dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.

            Meseria o înveţi, arta nu!

            Oricum, cultura îşi are rădăcina în – cult - unde profanul devine sacru şi nu mai poţi face negustorie cu talentul tău, devenind negustor, deci profan.

            Într-o religie străveche oamenii se închină şi la un fir de iarbă, meditând la o fiinţă, pentru a întregi echilibrul cosmic.

            Aşadar, cei care au scris şi nu s-au gândit la succes, au rămas, unii s-au născut mari, alţii dobândesc mărirea!

            Depinde cât dăruieşti în timp! Iar când a fost vorba de premii, câştigătorii, de fapt, n-au luat nimic; consacrarea s-a topit în timp, valoarea a rămas… tot în timp. Dacă rămâne? Sau ceea ce rămâne? Sunt unii care au scris o singură carte – nepremiată, dar iubită de toţi (Lampedusa, Constant, Rostand), nu?

            Unii confundă popularitatea cu valoarea!

            Chiar din primul an al înfiinţării Premiului Nobel în 1901, scriitorul francez Sully Prudhomme (1839-1907) înşfăca Nobel-ul din faţa lui Lev Tolstoi (1826-1910); atunci cred că Pierre Bezuhov sau Anna Karenina au lăcrimat puţin.

            De-atunci încoace, unii nici măcar n-au fost nominalizaţi, ca un: Lampedusa - ghepardul cu blazon, Maiakovski - victima propriului său crez ideologic, Mihail Sadoveanu – purcede pe apa Siretului ca un basm molcom şi sfătos, Iannis Ritsos – cu eposul poeziei, Emil Cioran – gânditorul care la patruzeci şi şase de ani mai mânca la cantina studenţilor francezi pentru a-şi păstra "puterea de-a fi"; menseir Giraudoux – care aduce dragostea "Ondinei" printre oameni, Paul Claudel – lovit de revelaţia mistică sub Casca de aur, un Cocteau – cu Maşina de scris, Truman Capote – care Cu sânge rece intră în sufletul criminalului, intelectualul Camil Petrescu cântând absolutul în piesele sale, Haşek – un Şveik cu zâmbetul amar, Peter Weiss, Italo Calvino – cu obârşia sa cubaneză şi fantezia italiană, Asimov – fantasticul biochimist sau biochimistul fantastic; cel care se zbate în nuvelele sale ca un intelectual din societatea contemporană se cheamă Alberto Morovia;  Nathalie Sarrante cu trofismele sale anunţând un stil nou al romanului… şi încă o sută de nume n-ar epuiza lista talentelor.

            Te întristează ideea că în 1912 Jack London a pierdut în faţa mai puţin cunoscutului belgian Maurice Malterlinck sau James Joyce – irlandezul care scria fără punct şi virgulă, aducând ceva nou în construcţia romanului, nu se ridică la valoarea lui Jacinto Benovereste din Spania.

            Un Khalil Gibran, excelentul moralist libanez, nu cred că auzise de Sigrid Undset din Norvegia, care lua premiul în dauna lui 1929.

            Brecht rămâne nepremiat cu O operă de trei parale, dar făcea toţi banii, în faţa lui Halldor Laxness din Islanda, în 1956, care nu ştim câte "parale" făcea.

            Eugen Ionesco se consolează cu scaunul din aula Academiei Franceze, lăsând premiul în mâinile spaniolului Vicente Aleixandre.

            Cred că alegerea frizează absurdul, nu?

            Ca să nu mai vorbim de un Harold Pinter, Dürrenmat sau Evtuşenko.

            Alfred Nobel nu s-a gândit că nu i se va respecta doleanţa testamentară în care valoarea literară şi valoarea morală să concorde. Apoi au apărut criteriile politice, geopolitice, etnice şi pur şi simplu prin simpatie. Aşa cred?

            În timpurile noastre prin viscerele lăcaşelor ce dăruiesc premii se mai fac şi donaţii sau contribuţii afectuoase.

            În 1911 Caragiale nu putea să-l depăşească pe germanul Paul von Heyse scriitorul pe care eu nu l-am găsit în niciun dicţionar. Deşi în 1941 nu se acordă Premiul Nobel pentru literatură, romancierului român Liviu Rebreanu – nominalizat, nu i se decernează. În schimb, în 1951 Tudor Arghezi, care pentru români a rămas un simbol al poeziei nu-l poate depăşi pe galezul din Welsh, Bertrand Russel – filosof  şi logician cu o singură lucrare Principia matematica.

            Ce să mai vorbim de filosoful şi poetul Lucian Blaga, cu un sistem filosofic al "Spaţiului Mioritic", recunoscut de Academia franceză n-a avut – poate – accentul "francez" în faţa lui Saint John Perse, care primea Nobel-ul pentru Franţa.

            Nichita Stănescu, cu volumul Poezia captivă în 1981, pierdea în faţa lui Czeslaw Milosz din Statele Unite; şi nu mai departe de anul 2000, când iarăşi nu se acorda premiul pentru literatură, deşi poetul şi dramaturgul Marin Sorescu era nominalizat. Eh! Asta e!?

            Când valoarea morală nu se afirmă în valoarea literară, apar uzurpatorii, care nu-şi pot salva sinele şi vor bântui, suflete călătoare, până se vor pierd. Ce păcat că în loc să-şi caute mântuirea s-au sfârşit din viaţă – şi atât; fără să-şi afle săvârşirea.

            Când te gândeşti că un băiat din Oran nu accepta Marele Premiu şi, în refuzul lui, se sinucidea. Gestul e dur şi necreştinesc, deşi cred că nu era o frondă, ci atunci devenea el însuşi şi pentru sine, eternitatea; se chema Camus.

            Ironia sorţii se arată mai tare decât ironia juriilor când, mari scriitori cu o viaţă relativ scurtă, mulţi descoperiţi postum, n-au fost nici măcar nominalizaţi: un Kafka, Apollinaire, Esenin, Bulgakov.

            La drept vorbind, toţi aceşti minunaţi absenţi din statisticile cu lauri dovedesc că literatura de calitate nu încape pe listele de apreciere şi rămâne mult mai bogată decât poate cuprinde un premiu.

            Substanţa virtuţii şi a talentului uman cred că se măsoară în timp, nu în premii.

            Sunt însă oameni care au îngheţat timpul şi au făcut îngerii să plângă când se aplecau peste grijile lumii, prin scrisul lor.

            Dintre ei s-au chemat şi românii: Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu.

            Dar aceşti minunaţi ai pământului au primit şi ei un Dar, un singur Dar, un premiu unicat în viaţa lor, şi acesta este de la Dumnezeu – Harul?

*

            Într-o noapte înstelată, licuricii din iarbă au strigat către stele: "Se spune că noi suntem reflecţia voastră pe Pământ". Stelele n-au răspuns!

                    

Book-launch in Bucharest presents a preview of the 2006 Ibsen anniversary celebrations

The book "Ibsenienii" by George Anca was officially launched in Biblioteca Pedagogica Nationala "I.C. Petrescu" in Bucharest on Tuesday 29 November. The event gave a taste of a series of events planned for next year to commemorate the 100th anniversary of the death of the Norwegian dramatist Henrik Ibsen. 02/12/2005 :: "Ibsenians" is a book about Norway’s most famous writer and his legacy, and the interface between Romanians and Norwegians and between Norwegian and Romanian literature and literary figures. Norway’s ambassador to Romania, Leif Arne Ulland, spoke at the event of what is to come next year when Norway celebrates its greatest dramatist, who will be commemorated all over the world. In Romania a major event will be an Ibsen theatre festival organised by the National Theatre in Iasi from 7–14 May 2006. During this festival the plan is to have performances of seven Ibsen plays from theatres in Romania, Norway and other European countries with one performance each night. This will be combined with workshops and more academic discussions. The book-launch was also honoured by the presence of Prof. Dr. Sanda Tomescu-Baciu, one of the foremost experts on Henrik Ibsen in the world. She is also the leader of the Department for Scandinavian Languages, which currently has around 120 Romanian students involved in the Norwegian language- and literature program at the University of Cluj. Two actors read parts of Ibsen’s "When the Dead Awaken" at the book launch, and several other Ibsen experts and enthusiasts held interventions. Please also note that the Ibsen worldwide is now launched. This is the most comprehensive Ibsen presentation on the internet so far. The Ibsen site will contain information on the different events in relation to the Ibsen year in Romania. The site will present comprehensive information on Henrik Ibsen as a writer. The site will also contain references to additional information on Ibsen. Ibsen worldwide has been established in 91 countries and in 18 languages, and is part of "Norway - the official site". Ibsen worldwide is a collaboration between the National Ibsen Committee and the Norwegian Ministry of Foreign Affairs.

                   CUM S-A NASCUT „DEMOCRATIA”

Sclavii mergeau unul după altul și fiecare căra câte o piatră șlefuită. Patru rânduri de peste un kilometru în lungime, de la cariera de piatră până la locul unde a început construcția orașului-cetate nou, erau vegheate de către străjeri. Fiecare străjer controla câte 10 sclavi.

Pe o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în inălțime construită manual din pietre șlefuite, sta Cratius – unul dintre preoții supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a 4 luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditații. Sclavii și străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a landșaftului. Iar omul care, ba ședea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.

Cratius și-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoților- ( Saducheii- azi, masoneria evreiasca) pentru mii de ani înainte supunând toți oamenii lumii, să-i transforme pe toți, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.

Odată, Cratius a coborât jos, lăsând pe tron un geamăn de-al său. „Preotul ” și-a schimbat hainele, și-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătușeze, ca pe sclavi, și s-a pus în rând cu un rob tânăr și voinic pe nume Nardus.

Privind fețele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă și înviorată, și nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrată și gânditoare, apoi emoționată. „El pune ceva la cale” – a înțeles preotul, însă a vrut să se încredințeze în presupunerea sa.

Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus, cărând pietre, a șezut lângă el în timpul mesei și a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr și, cu amărăciune și disperare, a întrebat în șoaptă pe nimeni anume:

– Oare așa vom trăi tot restul vieții?

Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit și s-a întors imediat cu fața către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar și în lumina slabă din baracă.

– Asta nu va dura mult! Eu încrorpesc un plan, și tu, bătrâne, poți participa la el, a șoptit tânărul sclav.

– Ce fel de plan?, a întrebat preotul indiferent și oftând.

– Și tu, bătrâne, și eu, și noi toți curând vom fi oameni liberi, și nu sclavi. Gândește-te, bătrâne: la fiecare 10 sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană și cos haine, de asemenea, există câte un străjer. Dacă vom ataca straja toți odată, o vom învinge ușor. Chiar dacă străjerii sunt înarmați, iar noi înlănțuiți. Noi vom fi 10 la unul, și vom folosi lanțurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega și le vom lua armele.

– Ei, tinere, a oftat preotul din nou și a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmărește, însă împăratul va trimite imediat alți ostași, poate chiar o armată întreagă, și va ucide sclavii răsculați.

– M-am gândit și la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Și acest moment se apropie. Vedem cu toții că armata se pregătește de campanie. Se pregătesc provizii pentru 3 luni înainte. Înseamnă că peste 3 luni oastea va ajunge la destinație și va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulți sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le vor trebuie cel puțin o lună pentru a înștiința armata și pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puțin 3 luni. Timp de 4 luni noi vom reuși să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puțini la număr, dar sclavii cuceriți vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.

– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul și a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obține libertatea și ce se va întâmpla cu conducătorii și soldații?

– La asta m-am gândit mai puțin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.

– Iar preoții? Spune-mi tinere, preoții vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câștiga?

– Preoții? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoții trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă și sclavii, și împărații. Cu toate că este greu să-i înțelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre dumnezei, iar noi știm singuri cum să ne trăim viața mai bine.

– Mai bine, e bine, a spus preotul, și s-a prefăcut că-i este somn.

Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: „Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunț pe împărat despre complot și-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspirație pentru ceilalți. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alți lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui”.

Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înțelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenței fizice. Este necesară influențarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spațiu, timp și concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realității. Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-și mai simtă corpul, cătușele grele de pe picioare și mâni. Și, ca din adins, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puțin detaliat și explicit, însă uimitor, prin amploarea sa. Cratius s-a simtit stăpânul absolut al lumii întregi.

„Preotul” sta pe așternut, încătușat, și se admira: „Mâine dimineață, când toți vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătușele. Eu voi detalia programul meu, voi spăune câteva cuvinte și lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte și lumea mi se va supune mie, ideei mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte și schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr rațional și poate duce la victoria lor și la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii și nepoții lor, dar și împăraților și ostașilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte”.

Dimineață, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătușat și, deja în ziua următoare, el i-a chemat pe ceilalți 5 preoți (saduchei) și pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în fața celor prezenți:

– Ceea ce veți auzi acum să nu fie scris sau povestit! În jurul nostru nu sunt pereți, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase și războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar 2 zile de la rostirea lor și veți observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviți: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sunt vegheați de o mulțime de soldați. Cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătățim paza, noi suntem nevoiți să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc și se revoltă. Priviți cât de încet se mișcă! Iar paznicii leneși nu-i bat cu biciul și nu-i mână, chiar și pe cei tineri și voinici. Însă ei se vor mișca cu mult mai repede. Și nu vor mai avea nevoie de paznici. Și paznicii se vor transforma în sclavi. Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale: „Odată cu răsăritul soarelui toți sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraș, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuință, palat în oraș sau chiar pe întreg orașul. De azi înainte voi sunteți oameni liberi”.

Când preoții au înțeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:

– Tu ești un demon, Cratius! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.

– Fie ca eu să fiu demon, iar creația mea să fie numită Democrație!

La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiți. Mulți nu au dormit în acea noapte contemplând la viața lor nouă și fericită.

În dimineața zilei următoare preoții și împăratul au urcat din pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în fața lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foști sclavi, cărau în goană aceleași pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alții, care aveau câte una, alergau grăbiți ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre și ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătușele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-și construi viața cea fericită.

Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacție ce se întâmpla în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, și, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare și noroi.

„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacție. „Iată că au apărut și slujitori interni: furnizori de alimente și apă”.

Unii sclavi se hrăneu din mers, nedorind să piardă timp pentru a se duce în barăci la mese, și își împărțeau monedele obținute cu cei care le aduceau hrana.

„Ia te uită, la ei au apărut și tămăduitori, care le dau ajutor răniților din mers, și tot pentru monedele câștigate. Și-au ales și reglatori de trafic. Curând își vor alege șefi și judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi! Însă important este același lucru: ei cară pietre în continuare”.

Și așa ei fug de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Și în prezent urmașii acelor sclavi continuă fuga lipsită de sens…

Nota:

Saducheii reprezentau clasa preotimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David si Solomon – Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărti canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor si nici în îngeri (Mat. 22:23; Fapte 23:8).

Acestia au derivat astazi in bancherii sionisti care stapanesc lumea!!

IOAN CIOFU

False inocenţe

            - Ehei, oameni buni, SALUT! Iată-mă păşind şi eu pe această lume! Păşind, am spus? Nu e chiar corect. Îmbrâncit, împins în salturi la un cor de îndemnuri şi strigături, expulzat adică.

            Şi cât de liniştit eram eu acolo, în lumea care avea un singur stăpân, până şi cei din afară o recunosc: totul pentru ăla micu’! Nu simţeam niciodată foamea, frigul (aveam în apropiere o centrală de căldură prevăzută cu termostat), dormeam oricât şi când voiam, mă jucam oridecâteori aveam plăcere şi interes. Nu mă credeţi? Înseamnă că v-a cam lăsat memoria! Un joc agreat era acela cu picioarele. Pentru a fi mai exact, cu degetele de la picioare. Îl practicam mai ales după ce-mi inspectam hotarele Universului personal. Loveam cu piciorul în dreapta – şi constatam că graniţa lui era sigură şi la locul ei. Loveam în stânga – şi o auzeam imediat pe maică-mea comentând singură: ho, ho, băieţaş, te-ai făcut deja mare, ia-o mai domol! După care, dorind să aflu în amănunt ce se mai află prin preajmă, îmi întindeam mâinile pipăindu-mi, pe rând, degetele de la picioare: ce-or fi astea şi la ce servesc? Aş mai fi încercat eu să le introduc în gură, dar nu ajungeam până la ele.

            Mare enigmă! Pe atunci nu-mi dădeam seama că distracţia aceasta era doar preludiul viitorului joc cu sau despre numere care, pentru unii, în societate, devine principala preocupare. Multă vreme nu făcusem nici o legătură între jocul cu degetele şi cel cu beţioşoarele de la grădiniţă sau şcoala primară când, tot aşa, ne jucam pentru a învăţa să-l distingem pe 2 de 1 şi pe 3 de 2 ş.a.m.d.

            Să vă mai spun ceva: preferinţa suporterilor de a arăta cu degetele răsfirate de la o mână câte goluri va încasa echipa adversă (asta pentru a da un singur exemplu) îşi are originea în acea primă joacă a primei etape de viaţă pe care-l practicam cu ochii închişi. Acelui joc din perioada intramaternă datorăm şi înţelegerea, poate, că în obiectul întregii distracţii, acele degete sunt diferite unele faţă de altele: când le atingeam, ele se înfiorau, cumva, iar eu simţeam asta. A fost o mare descoperire, deoarece îmi dădusem seama că degetele atinse sunt ale mele şi că eu reprezentam acea întreagă simţire. Deşi confuză, încă, iată conştientizată prima mea identitate, înainte de a afla că mă cheamă Dan Răzvan, iar peste câţiva ani, încă, să primesc în mână buletinul de identitate.

            Dar starea în care cu siguranţă mă simţeam cel mai bine, era atunci când visam. Am auzit că mulţi se îndoiesc de faptul că noi ăştia, nenăscuţii, n-am putea avea vise, căci de unde şi pe ce bază am putea visa, deoarece aceasta ar fi necesară existenţa unor fapte petrecute anterior şi de nişte imagini păstrate în memorie, toate putând fi evocate într-o vietate care şi-a aflat identitatea. Sigur, - aşa cum scria cineva – doar oamenii ştiu că ceea ce visează vrabia e mălaiul, dar ne este greu să credem că maturii, fie şi din greşeală, vor cu tot dinadinsul să lipsească primei pruncii starea cea mai potrivită de a lua contactul cu viaţa. Chiar că îmi vine să râd: cum să nu am despre ce visa, câtă vreme trăiam într-un Univers care era numai al meu şi pe care îl inspectasem în amănunţime?! Înconjurat de lichidul amniotic, pluteam ca pe un ocean. În el era cald şi moale, iar atunci când maică-mea se deplasa, eram purtat parcă pe valuri. Ba, atunci când era mai grăbită, mă simţeam ca într-o mică furtună, aveam chiar „senzaţii tari”. Cum să nu putem visa când ne erau trezite atâtea simţuri şi când unda unui val mi se freca de pleoapă provocându-mi stele şi pete slabe de lumină care se orânduiau în fel şi chip?! Desigur, puteau fi şi coşmaruri, dar asta de la caz la caz, cum se spune. Unii părinţi se mai ceartă, amarnic, se mai şi lovesc, reciproc, ceea ce, vă daţi seama, poate crea micuţilor un mare disconfort, de unde, gata şi coşmarul. Dar toate aceste neplăceri nu se datora Universului interior ca atare, ci întâmplărilor neprietenoase de afară, din partea acelora care-l ţineau în palmă.

            Nu am nici controlul şi nici înţelegerea deplină pentru amănunte, dar la un moment dat mi-am dat seama că atât timpanul, cât şi întreaga mea făptură era invadată de ceva ritmic, de uşoara atingere a unui ticăit care ba era egal, ba se înteţea. Mă puteţi crede că acele mângâieri acustice şi tactile au fost primele mele impresii mai clare despre „mamă”, nu despre cum era dânsa constituită – nici nu aveam cum şti – ci despre ea ca principală sursă de protecţie? Nici o mirare, deci, că expresia cea mai concretă şi mai adevărată despre legătura dintre mama şi copilul său este una de inimă şi de suflet.

            Ţin să remarc aceasta acum când n-am învăţat încă totul despre ceea ce viaţa îţi bagă de prisos în traistă şi când uitarea poate îneca parte din sfintele aduceri aminte.

            După ce am aflat că bătăile inimii din afară semnifică pentru mine „mama”, am mai învăţat, repede, noi lucruri: i-am recunoscut foarte uşor vocea, ştiind foarte bine când vorbea cu mine sau despre mine. Interesul meu pentru toate acestea a condus la o altă mare descoperire: ce este comunicarea. Ceea ce se petrecea între mine şi maică-mea a fost baza, mai târziu ea a devenit comunicarea între oameni în societate. La acel stadiu am constatat existenţa a tot felul de minuni, între care aceea că astfel de comunicări puteau avea totuşi loc, chiar dacă unul dintre interlocutori nici nu ar reprezenta încă ceea ce denumim o „persoană” – fapt care ar scandaliza pe destul analişti – ci doar un boţ de carne vie care, desigur, nu putea pronunţa nici măcar o silabă, necum să ştie ce reprezintă ea. Peste ani am înţeles bine şi de ce două persoane pot comunica excelent, chiar fără să-şi vorbească. Vedeţi, dar, că problematica firelor necunoscute care ne leagă pe toţi atunci când cele la vedere se mai rup, acolo în pruncia nearticulată s-a materializat prima oară, în Universul interior.

            Ce era mai minunat privind aceste legături cu exteriorul Universului placentar era şi faptul că senzaţiile şi impresiile care se înscriau pe răbojul nesfârşitelor fişiere ale memoriei stau acolo, fără a fi şterse vreodată în viaţă, deşi, de cele mai multe ori, nu avem cunoştinţă despre ele decât peste zeci de ani. Cu un asemenea prilej, vă pot spune cum mi-am pus eu în evidenţă, în mod indirect şi fără  a fi putut evoca faptul concret, astfel de urme ale memoriei. Urme care, chiar la zeci de ani distanţă, rămâneau un mijloc de comunicare. Menţionez acest exemplu deoarece prea adesea se crede că bebeluşul la naştere apare aproape cu totul străin de impresii. Dar pentru că ajunsesem să cred despre mine, la un moment dat, că am un real talent muzical, fiind posesorul unei gene de invidiat, îmi daţi voie să vă destăinui cum am ajuns să-mi dau seama că mă înşelam, şi aceasta deoarece explicaţia despre aşa zisul meu mare talent era cu totul alta.

La mijloc fiind vorba doar despre urmele unei memorii din perioada prenatală care ieşiseră la iveală într-o perioadă favorabilă: tocmai trebuia să trec printr-o probă de descifrare a unei partituri de violoncel la prima lectură. Speram, atunci, că numărul ratărilor să nu fie prea ridicat. Am rămas cel mai uimit când am aflat că trecusem proba fără nici o greşeală tehnică.

            I-am povestit maică-mi despre succesul repurtat. Extrem de bucuroasă şi ea, a mai întrebat despre ce compoziţie era vorba. I-am spus. A devenit, brusc, foarte serioasă, după care m-a luat în braţe destăinuindu-mi, fericită, că aceasta era chiar melodia preferată pe care o cânta adeseori la violoncel, când era însărcinată. Mai recunoştea că deşi nu era convinsă că şi aceasta era posibil, cânta la instrument sperând că dânsa era interpretul cel mai talentat, iar eu auditorul cel mai fidel.

            Vedeţi, aşadar, până unde se întinde funcţia aceasta de comunicare între oameni şi câte conotaţii putem descoperi pe cuprinsul ei.

            Revenim la întâmplarea cu bătăile inimii maică-mi care, pentru mine, semnifica ritmul şi siguranţa vieţii, convingerea că ne simţeam, amândoi, atât de bine. (Nu întâmplător producătorii japonezi au scos pe piaţă, cu decenii în urmă, un disc pe care era imprimat un puls uman ceva mai rar care, transmis sonor bebeluşilor insomniaci, reuşea adesea să-i liniştească şi să-i adoarmă. Cu siguranţă că aceştia îşi reactualizau propriile amintiri ritmice ale primei perioade de viaţă).

            Pot crede că acele întâmplări aruncă o punte către ceea ce, mult mai târziu, pentru noi însemna noţiunea de timp. Acum, dacă mă gândesc bine, acel ritm cardiac matern nu putea fi decât un semn pentru partea de prezent din scurgerea timpului. Toţi ca mine trăiam, atunci, doar la timpul prezent, era un prezent continuu, „timpul” – cu totul necunoscut pe atunci – neavând şi alte faze. Iar dacă ne mai amintim şi ceea ce a scris Cioran, pentru care „veşnicia înseamnă completa înfrângere a timpului” – putem comenta, dacă am fi avut pe atunci măcar un dram de judecată, că trăiam periculoasa-i extindere a acesteia şi la făptura noastră. Numai că – şi ne vom fi dat seama de aceasta peste câteva luni, doar, că veşnicia de care ne lăsam fermecaţi nu era mai mare decât Universul pe care-l trasa placenta protectoare.

            Creierul, avid, se dezvolta, însă, într-un ritm uluitor, continuând să stabilească mereu alte şi alte asocieri neuronale asemănătoare cu acelea realizate în momentul în care ne introduceam degetele de la mână în gură, sau ne jucam cu degetele de la picioare, după care urma stabilirea unui început de proces de identificare a acestora. Se ajungea, astfel, la deschiderea unor orizonturi nebănuite pentru viitor. Jocul cu degetele putea fi începutul abilităţii de apucare a sfârcului sânului matern şi declanşarea adevăratei îndeletniciri a suptului. Scurgerea timpului, chiar nesesizată, a şters, la un moment dat, aglutinarea celor 5 degete de la picioare ca fiind un organ compact, sfârşind, mai târziu, cu conceperea noţiunii de număr. Iar legătura care stăruia confuz între suptul laptelui la sânul mamei şi biberon sau degetul de la mână, sfârşea, prin micile diferenţe care apăreau între senzaţii, prin perceperea faptului că era vorba de scurgerea unor faze diferite de timp. Ca atare, confuzia care stăruia, încă, în conştientizarea diferenţierilor din micul Univers pentru diferite tipuri de obiecte şi senzaţii – rămâne o bază de plecare pentru procesele de identificare, ritm şi timp, pentru un timp cu diferite faze. De exemplu, pulsul maică-mi era destul de variat pentru ceea ce, pe atunci, nu ştiam a identifica (timpul zilei), dar se calma şi rărea vizibil pe timpul denumit, mai târziu, noapte. Nu aveam habar de toate aceste identificări, deşi creierul fiecăruia consemna diferenţierile de ritm cardiac şi, mai ales, le integra într-un fişier cu un titlu mai special, periodicităţi ale timpului. Au existat, aşadar, de pe atunci, materialul de prime impresii pentru tot ceea ce, cu toţii am realizat despre fazele timpului, sfârşind a înţelege acea legitate a ireversibilităţii timpului, metaforic vorbind a „săgeţii timpului”.

            Mi-a fost bine în acea lume doar a mea în care, dacă toate mamele nu s-ar mai şi certa, nu ar fi agresate şi nici agresive, nu ar consuma alcool şi, bolnave fiind, nu ar recurge excesiv la pastilele salvatoare – am conveni că acea lume a fiecăruia dintre noi ar putea fi cu adevărat cea mai bună. Dar iată că, la un moment dat, mă trezesc, cum spuneam, expulzat brutal din acea primă viaţă. A fost primul şoc pe care l-am întâmpinat şi care a devenit paşaportul intrării în viaţă, naşterea. Necorect denumită astfel – cel puţin pe jumătate – deoarece cu toţii ştim că, până la ea, petrecusem deja una din fazele vieţii fără legătură directă cu societatea. Reîntors la momentul în care părăsirea unei lumi însemna, totodată, intrarea în alta, dar gândind cu mintea mea de acum tot ceea ce-mi închipui că aş fi trăit important, pe atunci - adesea am căutat un răspuns la întrebarea: de ce părăsirea acelui Eden şi intrarea în „viaţa cea de toate zilele” cu cele bune şi rele este marcată de un şoc pentru bebeluşi? Un piston mă împingea din spate, noi configuraţii de pereţi îmi ieşeau în cale şi mă comprimau parcă anihilându-mă, iar atunci când, scăpat din strânsori mai aveam doar puterea de a urla din răsputeri – ce mi-a fost dat să aflu (mai târziu)? Că moaşa ar fi exclamat bucuroasă: aşa, aşa băieţaş, dă-i înainte, eşti sănătos tun! Iar mama, total transpirată şi având în braţe pledul în care fusesem scufundat aşa cum eram plin de un lichid alunecos şi de spumă, cu ornamente sângerânde – de mi-e greaţă şi acum să-mi privesc fotografia – ei bine maică-mea, transfigurată de plăcere spunea cu toată convingerea: cât e de frumos?!

            De unde această evidentă discrepanţă între ceea ce ni se întâmpla neplăcut nouă, pe atunci, şi ceea ce apreciau maturii, cu prilejul aceluiaşi eveniment? Sau naşterea este capcana strecurată în nefericirea de moment, dar care ne poate oferi, în timp, asigurarea că experienţa de viaţă poate furniza, până la urmă, argumentul care să îndulcească cel mai dezgustător hap? Să fie episodul şocului neplăcut al naşterii primul preţ plătit pentru învăţătura care trebuie trasă şi care  ne-ar îndemna parcă: cetăţeni ai planetei, nu vă grăbiţi să taxaţi orice nefericire înainte de a constata până la capăt de ceea ce urmează? De aici mai trebuie să înţelegem că fericirea care va veni (?) are întotdeauna un preţ care se achită anticipat?

            Ar putea fi o noimă în învăţătura ascunsă de mai sus. Totodată, ar părea evident, de o logică simplă să gândim că dacă am trăit mai întâi într-un Eden edificat special, pentru fiecare, după care am intrat într-un Univers al tuturora (aici s-ar putea să fie problema) care, la prima impresie, este prea aspru pentru ceea ce ne-am fi dorit – ar fi necesar, şi drept, şi cu sens – mai ales – ca o altă lume s-o compenseze.

            Răspunsul de acest fel poate fi revendicat şi ca o chemare religioasă, dar el poate să rămână, tot aşa de bine, ancorat, decent, în judecata oricărui mirean.

            M-am referit la „naştere” ca la un prim şoc al vieţii. E prea puţin spus. Naşterea reprezintă nevoia irevocabilă a unei schimbări esenţiale, în care potecuţa trebuia părăsită pentru o alee cu o perspectivă largă, cu toate că oportunităţile acesteia pot sfârşi în adevărate drame. Să reţinem pentru moment ideea că, deşi de mărimea unei băşici ceva mai mari, placenta cu lichid amniotic reprezenta, pentru făt, un Univers acvatic în care se scăldau câteva obiecte identificabile – despre care s-a povestit – naşterea însemna cu adevărat ruptura de Edenul atât de îndrăgit. Iar semnalul că ruptura va urma curând rezultă din formularea cunoscută în toată lumea şi care poate apărea chiar când nu te aştepţi: „s-a rupt apa!” (femeii gravide). După naştere şi după tăierea cordonului ombilical devenit inutil, placenta şi lichidul însângerat răspândite pe jos păreau singurele rămăşiţe a acelui univers acvatic (după cum vom constata, urmele lui se păstrează şi-n viaţă, sub diferite forme). Dar nici n-am apucat să ne arătăm creştetul către noul univers în care urma să intrăm gălăgioşi când, mecanisme absconse declanşau brutale compresii ale plămânilor, eliminând lichidul din compartiment (în care, dacă pe atunci ne-ar fi bântuit imaginaţia, i-am fi populat canalele cu peştişori). Astfel încât, după ce am părăsit tunelul cu probleme, plămânii executau un rictus invers, avid de aerul oxigenat.

            Ne găsim, de atunci începând, într-un Ocean Aerian. Mă veţi înţelege de ce dacă în momentul respectiv mai păstram vreun dram de putere, nu puteam decât să protestez, zbierând, deoarece şi plămânii, la rândul lor, abia începuseră adaptarea cu gazul atmosferic. Dacă nu vi se pare prea scandaloasă comparaţia, imaginaţi-vă că, în clipa respectivă, o persoană s-ar fi jucat în preajmă cu un beţişor aprins, fie el şi din santal. E iarăşi bine de amintit că unele fapte ale vieţii care dobândiseră cu vremea un singur înţeles, capătă, la un moment dat, o susţinere contrarie. Deşi am comentat la început expresia că odată cu naşterea am păşit în viaţă, trebuie recunoscut că pasul făcut de om este şi cel mai la îndemână mijloc de a ne deplasa peste tot, iar pentru cei cu „dor de ducă”, inclusiv de a cutreiera planeta.    

            Dar la acel prim stadiu de viaţă la care mă refer, pasul trebuia abia inventat. Este o evidenţă faptul că primele săptămâni ale nou-născutului însemnau aproape o lipsă totală de libertate. Nu aveam voie să mă trezesc când nu trebuia sau, dimpotrivă, trebuia să mă culc la comandă – motiv pentru care cei din jur foloseau fel de fel de trucuri copilăreşti. Nu aveam voie să-mi mişc uneori picioarele, să mă joc cu ele, dar nici să le las să doarmă răsfirate, motiv pentru care erau legate cu feşe. De altfel, se vede foarte bine de pe fotografie, semănam cu o mumie. În afară de clipele când sugeam lapte sau eram mângâiat cu tandreţe, baia de seară era cea mai aşteptată întâmplare. Dar dacă întreg ritualul la care se recurgea urmărea de a-mi asigura igiena necesară şi dezvoltarea fizică, pentru mine baia din copae reprezenta scalda din ocean, socotit, după cum se ştie, leagănul vieţii. Cât priveşte dragostea pe care acest Ocean a transmis-o peste timp, celor mici, urmăriţi numai bebeluşii care, eliberaţi fiind în apa unui bazin, nu au nici urmă de frică. Ei plutesc sau, supravegheaţi, se lasă afundaţi, păstrându-şi ochii deschişi, fiind încântaţi de aventură şi simţindu-se în perfectă siguranţă. (În momentul imersiunii, la nivelul faringelui a fost blocată, în mod reflex, calea pătrunderii lichidului). Un reflex ancestral, fără-ndoială, a multor vieţuitoare marine, care, mult mai târziu, la omul deprins a fi vieţuitoare a Oceanului Aerian, reflexul se pierde, de unde şi spaima şi înecul multora.

            Dar, cum spuneam, hrănit bine şi îmbăiat, eram repede trimis la culcare. Atunci, mai ales, era folosit trucul cu leagănul (ca o plutire săltată pe valuri moi) în care simţirea noastră chiar credea.

            E de la sine înţeles că vine vremea şi pentru păşit, pentru mers şi deplasare, de luare în stăpânire a noului univers geografic: leagănul, camera copilului. Nu putem trece la acest capitol fără a aminti de noul şoc pe care trebuia să-l întâmpine proaspătul turist al planetei, avid de a păşi, de a cutreiera, motiv pentru ca, înainte de toate, trebuia să se ridice la verticală, sfidând mersul de-a buşilea.

Este faza în care am constatat (înţelegând aceasta mult mai târziu) că gravitaţia universală era cu adevărat universală, din momentul în care nu se făcea nici un rabat, trântind la pământ până şi un copil nevinovat care, naiv fiind, ignora atracţia imperativă a solului. Rămâne şi acest experiment brutal un alt avertisment, că nu trebuie să ne rupem de pământ nici când şi oricum ni se năzare, decât cu măsură şi control? Sau întâmplările acestea ascund o învăţătură pentru perioada de sfârşit a vieţii, când obosiţi de a fi gustat atâtea victorii întru supunere, vom fi siliţi să constatăm că înmormântaţi sau arşi, tot în pământ ne reîntoarem?

            Înainte de a fi însuşită ca o teorie a fizicii, lecţia despre gravitaţie este un exerciţiu şi o practică a omului aflat într-un conflict cu legile fizicii. Dar ea poate fi şi un exemplu că, la fel cum creierul integrează semnalele sosite la el, cele mai multe ajungând chiar până la o integrare superioară, ar putea fi şi o lecţie de însuşire alături de o idee filozofică, a unei atitudini morale. Prima dintre acestea ar fi reuşita de a integra dezvoltarea avută chiar în prima copilărie ca fiind realizată pe seama „mamei” sau a „tatei”. Capătul ultim al bătăii de săgeată ar fi reuşita că integrarea în „planeta-mamă” de această dată ar juca un rol asemănător dacă dorim să-i cinstim identitatea. În ciuda acestora şi cu toate că omul a fost silit să recunoască încă din copilărie imperativul forţei de atracţie a pământului (fie prin proba vânătăilor şi cucuielor căpătate, fie ulterior prin saltul întrerupt al paraşutistului fără noroc) – trebuie descifrat un paradox: în mod repetat, ca o chemare şi parcă împins de o necugetare care ascunde chiar sensul pentru om de a se împotrivi încercând să zboare şi cucerind înălţimile ajutat de aripi metalice, ba chiar ajungând să privească Planeta Albastră din afara ei, el simte parcă nevoia de a sfida poate cea mai puternică forţă fizică, gravitaţia. Nu se spune şi despre măreţul Everest că există pentru a putea fi escaladat (citeşte „învins”) de om? Paradoxul acesta poate fi înţeles mai bine dacă, dorindu-şi până la urmă mormântul în pământul originar, cel dispărut e mai mulţumit să-şi repete că s-a împotrivit acestuia de câte ori a putut şi a avut ocazia, conform sloganului sfidător că omul trebuie să supună natura. Căci de nu ar fi procedat astfel, ar trebui să se considere,  cea mai superioară vietate, un eşec al evoluţiei. Că se află într-o asemenea cursă, o demonstrează şi realizarea tehnică a zilelor noastre: aflaţi într-un vehicul aerian  „monstru” un vapor (Airbus A 380) peste 800 de călători-zburători se vor simţi încântaţi că au mai învins odată gravitaţia, ignorând orice pericol posibil. Pornind de pe această curbă, dar intuind consecinţele frondei pe care se bazează, poate vom putea înţelege mai uşor pe viitorii pământeni siliţi a părăsi planeta (aproape de nelocuit după ce au distrus-o) şi care, într-un târziu, vor fi reuşit să populeze vecinele din sistem că vor simţi ca imperioasă rugămintea testamentară de a li se depune rămăşiţele pe planeta-mamă. (Ca în exemplul: „Aici, în cripta din Insula Măcin a stră-străbunicului său Alexandru Berindeiu – fost inspector de mediu la „Salvaţi Delta” se odihnesc rămăşiţele celui care a fost Jean Cozmin Berinde, comisarul diviziei ecologice din colonia Nova Europa de pe platoul Mării Liniştei de pe Lună, anul 2117”).

            Posibil, într-o eră a viitorului, mormântul cu costurile cele mai ridicate, dintr-un sistem planetar care a început să fie colonizat de vechii locuitori ai Terrei, s-ar putea să fie amplasat chiar pe solul acesteia.

            Până la Divinitate – există o Veşnică Reîntoarcere la originile pământeşti. De aceea, prin răsturnare, începuturile intramaterne a viitoarei persoane umane nu pot fi văduvite de anumite proiecţii către ceea ce va urma.

            În fine, ajungem la adevărata revoluţie a filierei regnului, care nu poate fi decât limbajul articulat. Un sistem de comunicare a existat şi până în primul an de viaţă: sunete, voci, schimburi de semne şi replici interacţionate de analizatorii senzitivi, ochiade şi gângureli întâmpinate cu îndemnuri şi aplauze, totul până la pronunţarea silabisită a primului indiciu revoluţionar: „ma-ma” sau „ta-ta”.

            Pentru saltul în social pe care-l va face în continuare copilul, ar fi necesară o explicaţie despre ceea ce înseamnă nou pentru el în însuşirea articulărilor sonore, pe cât de stâlcite apăreau ele, pe atât de savuroase – explicaţie care poate fi extrem de scurtă.

            Limbajul de comunicare al noului vorbitor este un nou joc, foarte distractiv, solicitat ca apa de burete, de un creier care este programat să îndese în el cohorte de varii informaţii. El nu are timp să aştepte, orice pauză impusă aducând prejudicii în viitor. Ceea ce trebuie făcut de creier în continuare, era de a lega (asocia) urma unui fapt de o alta. Iar dacă acel prim fapt era, să presupunem, un cuvânt („tati”) pronunţat de mamă, care arăta, în acelaşi timp puştiului, persoana care tocmai intra pe uşă, iar micuţul realiza legătura, înseamnă că acel fapt devenea semnul verbal pentru ceea ce înseamnă „tată”, în primul rând ca persoană fizică. Urmau la rând alte semne ataşate la jucăriile din cameră, iar pentru că creierul mă silea să nu lenevesc, a trebuit pentru ca, peste un timp, să trec la alte succese, cum ar fi ataşarea de semne verbale la alte semne de acelaşi fel, nu doar ataşate la obiecte şi acţiuni. Când acasă sau la grădiniţă învăţam să desenez pe hârtie pentru prima oară cum arată un asemenea semn sonor, însemna că puteam fi mândru, că sosise vremea să mă gândesc la şcoală.

            Am mai spus că achiziţia de semne în comunicare a însemnat, pentru prima perioadă a copilăriei, o mare distracţie pentru mine, dar trebuie să recunosc faptul că mult timp mai târziu, când a trebuit să învăţ a trăi utilizând o bancă din astfel de bunuri, mi-am dat seama că ea a însemnat o veritabilă explozie a posibilităţilor pe care ţi le rezervă viaţa prin transferul, cu ajutorul acestor semne, de experienţă socială. Cine nu a simţit efectul acestei explozii, poate sta liniştit, deoarece, fără măcar o adiere din partea acesteia, nu va putea afla ce înseamnă regretul.

            Putem divaga destul pe această temă, consider că a fost suficient câte v-am spus despre ceea ce mi-a trecut prin minte, nu înainte de a vă ruga să meditaţi la ceea ce vreau să adaug acum, chiar fără speranţa că vom ajunge la un răspuns clar pentru întrebarea: cum rezolvăm noi integrarea limbajului uman verbal în sfera largă a limbajului informaţional de comunicare ce formează, după cum se pretinde, reţeaua pe care sunt aşezaţi, ca atomii sau mărgelele, toţi constituenţii Universului? Cunoaştem că putem comunica până la un punct prin limbaj cu un câine sau delfin – dar o putem face şi cu o plantă de apartament, să spunem (luăm un exemplu la întâmplare)? Fără a şti exact cât anume taxează ca informaţie / comunicare o plantă căreia i se transmite muzică – dar la care aceasta reacţionează, cert – putem spera, sentimental şi poate prea naivi că, realizând acel contact, este justificată speranţa că s-a realizat ceea ce se denumeşte o „comunicare”? Cum dovedim că planta răspunde cu semnificaţia „da” sau „nu” la conţinutul anumitor cuvinte pe care, de altfel, nici nu suntem siguri că realizează cine le este destinatarul?

            Problema o putem pune fără a pretinde numaidecât un anumit răspuns, dar am fi mulţumiţi să aflăm că acei care-şi agaţă la rever asemenea mici idealuri, nu le vor consemna ca inutile.

            Poate ar trebui să pornim, înainte de toate, de la o premiză: toate entităţile mici şi mari din univers vibrează. Fiecare din ele are un cod individual ca număr de vibraţii (ca frecvenţă, un număr inimaginabil pe secundă). Aceasta reprezintă un stadiu fizic fundamental, fapt care pledează şi pentru un schimb necesar de informaţii între respectivii constituenţi, trecând peste barierele unor structurări diferite. Dacă este aşa, înseamnă că putem spera că faza efectului de rezonanţă care apare odată cu stabilirea contactului informativ între diverşi multipli ai vibraţiilor sonore, provenite din surse diferite, să semnifice acea bază fizică fundamentală, care să permită, eventual, proba că există un sistem de comunicare în acest Univers unic.