LEBĂDA AVONULUI

„Poetul din Avon” sau „Lebăda de pe Avon”

LEBĂDA  AVONULUI

Vasile Voiculescu – Vasile Pupeza Adrian George Sahlean – George Anca – Dimitrie Grama – Gabriela Tănase – Adrian Botez – Cristian Teodorescu  

Cântece din piesele lui SHAKESPEARE  

                         

                        VASILE VOICULESCU

Sonet CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie.
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr' de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume.

VASILE  PUPEZA

SHAKESPEARE IN VIZIUNEA LUI HAMLET - o poveste imaginară

Recitalul dureaza in jur de o ora.

Contemporanul care i-a dat lui Shakepeare porecla de "lebada din Avon" a scris cateva cuvinte care au aparut pe prima editie a Operelor lui Shakespeare. Martor a fost Ben Johnson si suna cam asa:

"Chiar daca n-ai fost tare la latina, iar greaca-i invatat si mai putin, 

Mai mult pe fruntea ta-nalta-vom nimburi....

O, lebada a Avonului dulce

Pe ape inchipuirea ni te-adu

Cand pe Tamisa regii-si plimba trena...

Actor fiind, tu zguduit-ai scena,

Din greu trudeai la muze, drag Shakespeare,

Dar versul ti-i firesc precum respiri...."
Ben Johnson: Daca-n lume toti fac pe actorii

                       Cine -or sa le fie spectatorii?
Shakespeare: Noi dupa lume facem ce vedem.

                       Caci si actori si spectatori suntem.

Recitalul cuprinde sonetele  in limba romana 106, 132, 31, 1, 117, 18, 65, 42, in traducerea D-lui Radu Carneci,  sonetele 142, 140, 136, 154 si 28 in traducerea D-lui Teodor Bosca si sonetul 54 in traducerea D-lui Tascu Gheorghiu. Sonetele 66, 141, 152, 149, 93, 138, 147, 116 vor fi recitate in limba engleza. De asemenea recitalul contine fragmente din Hamlet, Regele Lear, Coriolan, Furtuna si eseuri din Montaigne. 

De ce de la Eminescu la Shakespeare?

Veti vedea in timpul recitalului.

Voi veni la Bucuresti in Septembrie si iti voi anunta din timp data sosirii. In legatura cu Cantecele tale din Shakespeare, ori le voi citi in cadrul recitalului sau facem un moment special intr-unul din simpozioanele tale.

Astept revederea cu voi. 

P.S. 1. Inca nu stiu care Marti sa o aleg, pentru ca nu stiu data exacta cand vin in Septembrie. Iti comunic imediat ce stiu.

2. Care Florin nu a ramas pe post?

3. Au batut ei nemtii dar noi inca am ramas in continuare. Sa vedem ce facem Marti.

4. Sa-ti cada bine berea care iti aduce aminte de mine.

Va imbratiseaza pittsburghezii

Marinaru ldeVeghe:

Se PARE ca Distrugerea ... :)

ADRIAN  GEORGE  SAHLEAN

Ce facem cu Eminescu?[1]

Reflecţii de traducător (I)

Ceva ce seamănă cu negativismul adolescenţilor

   Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din ţară legate de Eminescu.

 ’Libertatea de expresie’ post-revoluţionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunişti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’naţional’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reacţionar, etc).

  

Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit şi au trecut, la ’aniversară’ s’au adus omagii şablonarde care au dat apa la moară celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconştientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuţi ai unei calomnii care persistă şi după ce acuzaţiile se dovedesc false.

   Văzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au părut precum negativismul adolescenţilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizată a autorităţii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.

   Într’un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfaţă culturală cu străinătatea, şi-a pus problema eficacităţii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR NY un raţionament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din ţară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie şi lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toţi?). Dispreţul faţă de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-şi ogoiască dorul de casă (prezentaţi pe nedrept, în bloc, drept ’ca să mănânce mici şi să bea bere’) a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci instituţii/interfaţă pentru interacţiuni mai rafinate cu reprezentanţii locali ai artelor, muzicii şi literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea... modernă (?) şi... rafinată (?).

   Eminescu între timp a rămas cu un fel de stampila, ca şi când valoarea literară sau importanţa sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângă plopii fără soţ’ şi a romanţelor îngânate de români pribegiţi, inculţi şi neciopliţi, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.

   Argumentul irelevanţei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emoţională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut şi are mai valoros şi identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii şi ofertei de piaţă!

   Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne dăm singur în cap şi ne tăiem craca de sub picior. Credeţi ca ar putea măcar exista o dezbatere serioasă în ţările cu pricina pe tema dacă Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanţi pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

   Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adică cel neinfluenţat de patriotisme, de prefaţările criticilor literari sau de judecăţile de sus asupra culturii româneşti.

   In ultimii 10 ani am susţinut peste 15 prezentări/recitaluri Eminescu în oraşe americane şi canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (şi realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul Internaţional de Studii Est-Europene dela Berkley University, şi producţiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 şi 2008 dela New York. Reacţia auditoriului contrazice categoric teza irelevanţei lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în evidenţă, de fiecare dată, cât de mare este golul informaţiei – lipsa materialelor de propagandă chiar generală şi, în special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuţi?

   Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de 'cultură cultă’), apărută târziu şi exprimată într’o limbă ’folclorică’, din care cauză recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentă judecate prin prisma acceptabilităţii lor de către străini. Adică, un argument mercantil de ce se căuta, care s’a  pervertit în ceea ce trebuie făcut: noi, românii, ca să fi băgaţi în seama, trebuie să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!

   De aici, aberaţia promovării unei expoziţii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din ţară sau de aici (politizante, şi degenerând în lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei irelevanţe pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros şi semnificativ pentru spaţiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?

   Nu prin producţie de imitaţie devenim relevanţi sau putem căpăta o imagine identitară! (nici măcar în cazul în care imitaţia are succes!) Motivaţia inconştientă a romanilor din ţară, (adoptată parcă şi de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem şi noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica... ’de ce să n’avem şi noi faliţii noştri’?).

   Prioritatea pe care ICR-ul o acordă artelor vizuale, care nu necesită intermedierea traducerilor, este de înţeles. Dar este clar că în România nu se înţelege adevăratul impact transcultural al unor anume iniţiative, ca cea amintită mai sus. Arta stradală (cu mesaj intenţionat şocant  - ponei roz cu svastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peştera/vagin, etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar măgulitor o artă cel mult naivă, cu numai o treaptă peste nivelul grafitti. Vâlva creată în România în jurul controversatei expoziţii, ţinând atenţia mediei câteva luni, a fost absolut irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s’a chemat poliţia!), întâmplare uitată după câteva zile.

   Şi dacă tot e vorba de artă naivă, de ce n’am promova mai degrabă Cimitirul Vesel Săpânţa? Loc într’adevăr original şi unic în lume, cu specific mult mai uşor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

   Neînţelegerea mesajului transcultural este întreţinută şi de infantilismul grandios al mediei româneşti. Acum câţiva ani, un articol semnala cu ton triumfal şi sub titlul infatuat Arta de a trai în România, văzută dela NY un grupaj de cinci piese scurte româneşti, printre care şi una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trăi’??? Jucată în faţa unui auditoriu minim şi pierdută în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că ’arta de a trăi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mă leg de titlul intenţionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevantă unei astfel de oferte culturale străinătăţii pentru a ne remarca întru... cultură şi spiritualitate.

Reprezentativ si recognoscibil

   Eminescu este nu doar poet ’naţional’ prin identificarea românilor cu spiritul său timp de un secol şi mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastră aşa cum doina este indentificabilă cu folclorul românesc, ţi nu cel francez, german sau englez!

   (Politica ICR-ului de promovare exclusivă a artei contemporane exclude de fapt şi folclorul românesc cel promovabil şi reprezentativ! Tema ar merita discutată mai pe larg; globalizarea  îmbină tot mai mult cultura şi turismul, cultura într’o definiţie mai largă incluzând artiştii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

   Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilă internaţional nu există în prezent nici o strategie culturală. ICR-ul ar fi trebuit de mult să fie numit ’Institutul Eminescu’, după modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel puţin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (în americană), adică ’la mintea cocoşului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi să ştie că el...  există!

   Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand naţional nu se face uşor. Brâncuşi şi Enescu, cu faima internaţională indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificaţi cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toată lumea’ ştie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atenţia publicului de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care să înţeleagă importanţa promovării sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificaţi în final cu imaginea României.

   Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu şi, mai ales, prin ce? Ar trebui să fie evident (şi nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunică direct, prin muzică) sau Brâncuşi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.

Adrian George Sahlean

Notă Biografică

Născut în România, ADRIAN GEORGE SAHLEAN deţine diploma de Master’s în filologie engleză şi spaniolă (Bucureşti, 1975) şi psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obţine certificarea clinică de psihanalist, terminându-şi în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în engleză şi a unor eseuri de traducere literară.

Începând cu apariţia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafărului (Boston, Prospero Press, 1996), ediţie reluată şi de Biblioteca Naţionala Română în anul 2000, şi continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucureşti, Editura Univers, 2000), tălmăcirile A G Sahlean şi-au câştigat treptat o largă apreciere.  Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativă de aur „Eminescu 2000” şi Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002). 

Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursă de inspiraţie şi pentru creatori din alte domenii artistice:

(2002) Fundaţia culturală română şi British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafărului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;

(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesă pentru bariton şi pian pe textul „Glossei”;

(2004) Compozitorul american (de origine română) Dino Ghezzo a compus o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului”

(2005) 'The Evening Star' a fost pus în scenă într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul 'Acorn' din New York, şi reluată în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.

(2007) Cântăreaţa şi pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesă pe variantă englezească a poeziei 'De ce nu-mi vii?'

(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replică modernă „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experienţei americane contemporane; (publicată şi în Convorbiri Literare în 2008)

În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouă ediţia bilingvă 'Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire' ('Eternal Longing, Impossible Love') volum însoţit de un disc audio ce înglobează peste 400 de ore de muncă de înregistrare, editare, montaj şi ilustraţie muzicală.  Variantele englezeşti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail.  CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafărul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apărut la editura Univers.

Dl. Sahlean este fondator (2004) ăi preşedinte al organizaţiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menită să faciliteze schimbul cultural şi educativ dintre România şi SUA.  Organizaţia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaştere directă a activităţilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.

Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societăţii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociaţiei Traducătorilor Literari din America, şi Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor Medici

 (II)

Homo faber universalis

   Am argumentat în prima parte că temele la modă în ţară legate de Eminescu (dela senzaţionalismul presupusei asasinări până la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape dela tema centrală a importanţei sale indiscutabile pentru cultura românească. Ca atare, este imperativ ca instituţiile culturale să-l promoveze în străinătate (unde este în mare măsură necunoscut), ca icoana patrimonială identificabilă cu spiritul românesc.

   Promovarea sa nu se justifică doar prin a ne mândri cu românismul (’Iac-aşa se joacă pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la voi’ – deşi chiar şi acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNEŞTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.

   Repet ceea ce nu pare să se înţeleagă: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literară. E greu să impresionezi un auditoriu internaţional nepărtinitor susţinând că le prezinţi o partitură ‘mare’, dacă interpretul cântă fals şi forţat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce aţi tradus Luceafărul, nu era tradus deja?’).

   Tema traducerilor din Eminescu se întrepătrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internaţionala a lui Eminescu nu s’a făcut niciodată sistematic.

    Dincolo de exaltarea internă a poetului, iniţiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individuală – nu numai în comunism, ci şi înainte, şi după! La St. Petersburg, un ghid declara mândru că tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de mare circulaţie. Din câte ştiu, în România monarhică n’a existat vreo iniţiativă similară legată de Eminescu, cu atât mai puţin în comunism. Guvernele de după 1989 nici măcar nu şi-au pus problema, iar ICR-ul (care a iniţiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura română contemporană) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.

Trista realitate a traducerilor

   În ciuda percepţiilor comune românilor, există un număr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluări calitative. Iată un scurt istoric al tălmăcirilor englezeşti - unde cunosc realitatea în amănunţime - în speranţă că pot lămuri ’cum stăm’ (situaţia nu este mult diferită nici pentru celelalte ’limbi de circulaţie’):

   Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (deşi le-am găsit menţionate, nu am reuşit să le identific în ciuda cercetărilor mele de arhivă, nici să aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).

   În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta i ardenta activistă socialistă) se decide să traducă mai multe poezii din Eminescu, entuziasmată de ideile din Împărat şi Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Ştefanovici. Deşi prefaţate chiar de Bernard Shaw şi semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganţa simplă a lui Eminescu fiind redată într’o engleză preţioasă, plină de manierisme şi sintaxe arhaice.

   Dintre români, dirijorul şi compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcă  în anii interbelici (1938) câteva traduceri în engleză (printre care şi Luceafărul), luându-şi însă mari libertăţi de interpretare textuală, cu scuza muzicalităţii - de fapt, combinând versul 1/2 şi 3/4, şi făcându-le să ’sune din coadă’ cu rime simple.

   Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influenţate negativ de realitatea politică mai mult decât s’ar crede: poeţii români scriau cu interdicţii de tematică, ba chiar şi de vocabular; într’un climat în care relaţiile tuturor cu cetăţenii străini erau strict supravegheate, limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată doar datorită utilităţii lor in interacţiunile comerciale sau politice, etc. În contextul restrâns al contactelor lingvistice şi culturale, nu se putea ajunge la o competenţa lingvistică performantă.  

   Pentru traducerea din limba nativă într’o limbă străină (numită uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenţă decât cea filologică. Acest lucru este uşor de înţeles chiar şi intuitiv, căci poţi înţelege chiar mult într’o limbă străină redând relativ uşor şi coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu şi invers.

   Revenind la competenţa filologică, în comunism s’a tradus mult din autori străini în română, şi s’a tradus bine, spre mulţumirea cititorilor ce păstrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalităţii politice precum şi a numărului foarte restrâns de specialişti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura română în engleză! De remarcat şi că, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu tradiţie culturală mult mai importantă pentru români) sau germana (datorită existenţei minorităţilor etnice).

   Aproape toate traducerile eminesciene în engleză din această perioadă aparţin de aceea profesorilor din facultăţile de filologie: Petru Grimm şi Leon Levitki (anii '60), apoi Andrei Bantas şi Ana Cartianu (anii '70), excepţia  dela ’academic’ făcând-o tânărul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Menţionez şi faptul că toate sunt făcute din proprie iniţiativă, şi că au fost (şi sunt) cunoscute mai mult în România, de către anglofili.

   ’Străinii’ au avut deci contact întâmplător cu poezia eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadă de interes politic sporit faţă de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tălmăciri proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea de conţinut, cu scop informativ, fără pretenţii artistice, el renunţând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului său. După vreo doua decenii, aceeaşi abordare de principiu avea să o aibă şi britanica Brenda Walker (1990).

   Prin contrast, variantele românilor amintiţi au avut (conştient sau nu) veleităţi literare neconvingătoare în acest rol. (Judecata e retroactivă, căci la vremea respectivă - student la filologie dar fără experienţă printre vorbitorii nativi - nu realizam acest lucru!). Din lăudabila intenţie de a nu-l văduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele româneşti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’soluţiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacă nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instanţă, dând apă la moară cinicilor care îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în colţul gurii spunând că... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrăind printre nativi - nu pot înţelege complet conotaţiile limbii de zi de zi faţă de sensurile livreşti. Dar realitatea greu de înţeles sau de acceptat pentru români este că traducerile respective, chiar şi distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.

   Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu în engleză s’a cam oprit de fapt în România la sfârşitul anilor ’70, (poate că anii ’80 au fost mult prea chinuiţi de mizeria economică internă), după ’revoluţie’ retipărindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea către Occident şi Internetul au facilitat contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Apariţia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordării neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par să îndrepte răstălmăcirile de sens din variantele româneşti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.[2]

   Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunişti, competenţa englezească a românului obişnuit a fost la nivel ‘urechist’ - tipizat de comentarii precum ’fata mea ştie engleza la perfecţie.... nu ştiu de ce au picat-o la facultate!’. Situaţia nu s’a schimbat radical, chiar dacă noua generaţie cunoaşte infinit mai bine engleza tehnică, economică şi politică, iar Internetul şi televiziunea au introdus anglicisme şi sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversaţie’.  

   Din cauza acestei înţelegeri limitate, în media românească continuă exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversară’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragică în adolescenţă predispunând spre idealizări), fără o înţelegere obiectivă a calităţilor şi defectelor tălmăcirilor sale. Din păcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare şi sintaxe forţate, dacă nu chiar negramaticale.

   Lipsa de înţelegere subtilă a englezei perpetuează şi un tip de proiecţie deformată şi de aşteptări nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Iniţiativele bine-intenţionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani şi prin Internet, suferă de aceeaşi pricepere limitată.

   Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din iniţiativa lăudabilă a unui profesor de engleza dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor săi. Site-ul fetişizează traducerile C.M.Popescu, excluzând însă orice altă referinţă, cu iluzia că se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezeşti ale tuturor traducătorilor menţionaţi mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-urile ce se laudă cu poetul naţional, răspândind fără discriminare orice traducere la îndemână, ca să nu mai  vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenţi infatuaţi şi sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce reciclează variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaşte?)

   Mai putem adăuga şi neînţelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres că poate fi distribuit fără copyright. Fişierul conţinea traducerea în engleză a lucrării Da! Sunt reacţionar! de Radu Mihai Crişan, eseu bine documentat ce doreşte să explice reacţionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i naţionalismul ‘in context’. Din păcate, adus în atenţia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În engleză, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. După această prima impresie, câţi vor ajunge să citească lucrarea? Conotaţia negativă rămâne însa în mintea tuturor!

   Eminescu va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet naţional atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevărat reprezentative iar răspândirea lor susţinută sistematic de guvernul poporului său. Astăzi, o colaborare între traducători români şi literaţi nativi ar fi mult mai uşor de realizat şi ar putea genera traduceri valoroase în extenso,  mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.

  (III)

Promovarea internaţională a ’poetulul naţional’

   In segmentul anterior am argumentat că situaţia traducerilor eminesciene englezeşti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturală la nivel guvernamental pentru obţinerea unor traduceri cu adevărat reprezentative, mult mai uşor realizat în zilele noastre prin colaborări internaţionale între traducători români şi literaţi nativi. Mai spuneam că pentru a primi recunoaşterea meritată, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci şi extensiv. (Chiar dacă traducerile mele au primit o anume recunoaştere internaţională, ele reprezintă totuşi o foarte mică parte din opera poetului, mai mult un fel de mostră a valorii sale).

   Dar, în ultima instanţă, în lipsa unei promovări susţinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiinţarea organizaţiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

   Din păcate, la nivelul factorilor de decizie, pare să existe din păcate nu numai indiferenţa, ci şi convingerea inutilităţii unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel de... Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat că spaţiul american... nu este foarte interesat de lirica eminesciană, şi, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovării României în spaţiul american în acest mod neputând fi decât minore.’

   Argumentul inactualităţii lui Eminescu pare să fi fost preluat ’din auzite’ şi se combină absurd cu cel mercantil de ’cerere şi ofertă’ într’o totală ignoranţă privind cererea şi oferta serioasă sau rolul mediatizării adecvate. Pentru MAE nu mai există scriitori universali, clasici studiaţi în universităţi, accesaţi prin biblioteci şi librarii... Ca să nu vorbim că ’proiectele derulate’ s’au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimă din partea americanilor!

   Apariţia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de luptă cu morile de vânt pentru obţinerea unui sprijin minim.

   Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingvă/CD cu versiunile englezeşti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului şi Fundaţiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii şi Preşedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Direcţia pentru Relaţiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (şi este) o ofertă unică pentru lumea anglofonă. Munca era făcută, traducerile primiseră deja validări internaţionale, era nevoie doar de sprijin pentru producţia şi distribuirea lui. N’am găsit însă nici urechi care să audă, nici ochi care să vadă.

   Miopia birocraţilor a împiedicat MAE-ul să remarce măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenă în 2005 de un regizor american în ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanţă şi de către ICR, care l-a menţionat printr’un email colectiv trimis românilor, în româneşte (sic!) cu doar 3 zile înainte de premieră (unde nu a venit nici un oficial!).

   Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De data asta, a fost menţionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alţi artişti romani în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu faţă de aşa ’reclamă’ (promisă), mi s’a explicat că ICR-ul are sarcina să promoveze cu prioritate acţiunile iniţiate de institut (s’a trimis în cele din urmă totuşi un anunţ). Dacă explicaţia este de înţeles din perspectiva funcţionării interne a ICR-ului, ea este inacceptabilă dintr’o perspectivă mai largă.

   În februarie 2008, m’am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

   Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivă cu menţiunea că oricum bugetul pe 2008 este epuizat... dar că proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n’am mai auzit nimic, între timp, s’a schimbat şi ’echipa’ de conducere.... a morilor de vânt...

   Nici iniţiativa pozitivă a unor funcţionari de stat români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până la nivelurile de decizie. În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles să ţin o serie de prezentări/recitări Eminescu pe coasta de vest. Aşa am ajuns la universităţile din Arizona şi Portland.... ’Pe drum’ însă, fiind în zonă, am primit o invitaţie neaşteptată din partea Centrului de Studii Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery of Săpânţa (apărut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

   Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească (care, în treacăt fie spus, a inspirat cu câţiva ani în urmă pe compozitorul american William Toutant să scrie o piesa pentru bariton şi pian – prezentată deja la câteva festivaluri internaţionale). Am prezentat Glossa în contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling şi Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existenţiale. (Faptul că Desiderata a ajuns în topul ... muzical prin anii ’60, recitată pe fundalul unui cor bisericesc, arată că recunoaşterea nu se face  exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg şi pentrucă o strofă cheie este incrustată la intrarea pe terenul central dela Wimbledon şi a fost mediatizată.... ad nauseam). Glossa a fost  primită, ca de obicei, cum nu se poate mai bine... unii minunându-se că e scrisa acum 125 de ani, iar alţii întrebându-mă.... de ce nu este cunoscută... (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

   Refuzul oricărui ajutor relevă cu prisosinţă nu doar lipsa de perspectivă culturală ci şi miopia legată de ’PR management’, căci adesea nici măcar nu e vorba de bani.

   Dacă ICR NY (sau cele de pretutindeni) s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului - fiind astfel legat de România - nu s’ar instala în mintea localnicilor măcar prin... asociere?

   Dacă acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalităţi culturale pentru producţia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă a celui care a dat numele instituţiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă, aşa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universităţilor, centrelor de lingvistică şi literatură comparată, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleză din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aşeza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merita?

   Când s’ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logică este că... nu există dorinţa sau interes de a face ceva în această direcţie. 

Nota finală

   În prezent, în afară de a le cere anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte puţin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoaşterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria românilor, şi nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentală. Lăsat la voia iniţiativelor individuale (indiferent cât de bine intenţionate sau de reuşite) sau la voia cererii şi ofertei de piaţă, Eminescu va rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în atenţia publicului străin doar prin teme senzaţionaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturală.

   Intervenţia instituţiilor culturale şi a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teama însă că mentalitatea ’globalistă’ – ce a democratizat accesul la informaţie dar a redus simţitor discernământul şi importanţa tradiţiilor literare –  cât şi criza economică mondială vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă nimic. Sau cum zice Creangă: până acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot aşa o să ne fie!

   Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea a devenit inutilă, poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevanţei sale iar Eminescu a devenit irelevant şi pentru cei mai mulţi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil. Desigur, eu mă voi lupta şi pe viitor, că aşa mi-e menirea (sau împătimirea). Nu aş fi scris însă rândurile de faţă fără să-mi recunosc măcar o urmă de speranţa.

GEORGE  ANCA

SECRETUL LUI ADRIAN

Adrian George Sahlean, Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu

Mașina de scris, București, 2014

           

            Parcă am auzit prima oară Luceafărul, i-a spus Sergiu Al-George în Delhi doamnei Urmila Rani Trikha, după ce audiase versiunea sa sanscrită Divygrahah. La fel i-am spus și eu lui Adrain Sahlean în Biblioteca Națională din București, pe 6 mai, după recitarea din versiuea sa The Legend of the Evening Star, la lansarea cărții sale Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu. Caiete de atelier.

            Când  Dimitrie Cuclin mi-a dăruit volumul său de traduceri din Eminescu, mi-a luat întâi ochii prefața reginei Maria. Și traducerea lui Adrian a fost rostită de alteța sa Radu Duda, dar numele traducătorului nu e menționat în afiș, cum i s-a întâmplat lui Florian Popescu vs. Brenda Walker și mai tuturor traducătorilor români acoperiți de vorbitori nativi ai limbii țintă, fie și traducători de ocazie, contractuali.

            Ce era circulat oficial – iată că Eminescu al lui Sahlean avea să facă figură de samizadat – se primea politicos. Margaret Chaterjee a consultat pe Pankhurst, Grimm, Hastie. Studenții indieni și chiar Urmila au petrecut intermediul Corneliu M. Popescu. Ca și, în București, profesorul Tiwari, după ce, totuși, fusese fascinat religios de rezonanța cosmică a mulsorii în Zburătorul lui Heliade. Să ne întoarcem însă din India în America traducerii sahleaniene.

            Robert Bly, citind traducerea din Eminescu a lui Sahlean, a mărturisit o impresie de secol 19, ceea ce traducărorului i-a convenit, cu gandul la Poe, dar izbindu-se de americăneasca zicere – cine-l mai citește azi pe Poe? Cât că Bly a semnat o elegie versiune din Nichita, cu omisiunea lui Ivasiuc, dar câte recreații din clasici lumești.

            Florence Hetzler privea în gol căutând un reper, și așa a dat de Brâncuși. Adrian Sahlean, de un revelion, aflat în divorț, asistând și la scandalul  dintre soții-gazdă, fiindu-i și dor de acasă, s-a retras în altă cameră și a tradus, ca în transă, a se mântui, prima și ultima strofă din Luceafărul. Gheorghe Dinu, rămas fără revelion, trăsese la o locantă la șosea, unde cânta, pe versurile lui Baudelaire, o rusoaică.

            Ani de zile și nopți a continuat traducătorul psihanalist, în pas cu americanizarea proprie,  tentativa de eminescianizare a angloamericanei. Glossa i-a luat numai șase luni. Terapia se putea extinde începând din anii 90, încă în secolul 20. Am lansat și eu la Biblioteca Pedagogică Națională prima ediție din acel revelion luciferic, în prezența lui Victor Săhleanu, a Brendei Walker, a atașatului cultural american. Cred că am xeroxat exemplare și pentru Casele Coepului Didactic din județe, că doar nu numai din Lupta continuă de Ilie Ilașcu (exemplar smuls de la Ioan Alexandru, când să-l ducă, bulk, în America). Mai apoi la Sala Oglinzilor avea să-l lanseze Sorin Alexandrescu, cu o ediția apărută la Cartea românească. Piratizările au explodat mai ales virtual, contabilizate tentativ de migălosul cronofag. Adică traductofagie depistată  divulgativ, americănește, legalist (ei, și?)

            Om de spectacol, a recitat în New York sau la Institutul Smithsonian ca să fie întrebat, noi de ce nu știm asta – spectatorii erau plătitori de bilet. Așa și o puștoaică profesoară la o școală generală din București a intimat, la lansare, că elevii ei, necitind în original, au achiesat sau joined traducerea americană a cântărețului cu masterat anglistic pe capcanele traducerii și aprofundări de psihanaliză și antrenorat de tenis și predare de italiană și concerte ca-n tinerețe.

            Înapoi la traducerea revelionară-revelație, „o muzică încă necunoscută în auzul american” (Terrence Montgomery – regizorul producției teatral-muzical-coregrafice  „The Evening Star”, off Broadway, New York, 2005), „această muzică împlinită îl copleșește pe traducător. Ea copleșește apoi cititorii...” (Călin-Andrei Mihăilescu, „Haunting Hedonism of Sound”, Literary Research Review, 2000). Profesorul Ion Chițoran a povestit, la lansare, că a discutat traducerile lui Adrian cu vestitul Stoenescu, iar acesta a recomandat traducerea sonetelor lui Shakespeare, or so. 

            Migălosul cronofag este o structură spectaculară, pe cât de colorată pe atât de densă, traductologie mărturisitoare, nu fără delicată, defulantă  răcoreală, unic, contagios  șirag  terapeutic de povestiri întru Eminescu-America și înapoi: Realitate și așteptări în traducerea lui Eminescu; Agonie și Extaz: Frământările traducătorului; Sonoritatea: Un element cheie; De ce este Eminescu cvasi necunoscut în lumea anglofonă? Despre analogie – Dinamica dintre identitate și echivalență; Luceafărul în traduceri paralele – A.G. Sahlean – C. M. Popescu – D. Cuclin – P. Grimm – L. Levițchi – McGregor-Hastie – B. Walker; Ce facem cu Eminescu? Reflecții de traducător.

            „Traducătorii sunt ca muzicienii, iar traducerea originalului este ca interpretarea unei partituri. Într-o traducere intră mult mai mult decât competența lingvistică și, ca și în muzică, talentul inefabil al interpretării poate pune în valoare o compoziție sortită altfel unei aprecieri limitate la un spațiu cultural-lingvistic redus.” (p. 74) „”  „”  „”  „”  „”

            Da, secretul lui Adrian este Eminescu.

DIMITRIE GRAMA

Cruzimea Realitatii

Cu toate ca in familia noastra exista o relatie foarte relaxata fata de biserica si religie, in general, eu am fost crescut cu "frica lui Dumnezeu". Mama mea era credincioasa, dar in mod foarte privat, neobligand pe nimeni, nici chiar pe noi copiii sa fim mai credinciosi decat eram noi in stare sa fim, dar totusi, ea era convinsa ca traditiile religioase si "regulile de conduita umana crestina" trebuie sa faca musai parte din educatia noastra. "Frica lui Dumnezeu" era, in fond, o mama mereu prezenta, care ma oprea sa fac tot felul de prostii si, atunci cand faceam vreo prostie, cum toti copiii fac, aveam constiinta incarcata si-mi promiteam sa nu mai fac. Imi era rusine de Dumnezeu, care ma vedea ca sunt porc, dar ma ierta.

Asa cum era mama, erau si ceilalti oameni adulti din familie, in afara de bunica, Mama Nita. Ea a fost prima persoana din anturajul meu, care nu traia cu "frica lui Dumnezu". Nu pentru ca ar fi fost educata, atunci la inceputul secolului XX, in spiritul materialist-dialectic sau in darwinism, nu nimic asa ceva, ci datorita relatiei ei personale, in timp, cu Dumnezeul ei. 

Acum, gandindu-ma la acele timpuri, inteleg ca bunica si-a pierdut treptat increderea in Dumnezeu, nu pentru ca a vrut, ci pentru ca doar asa a putut ea sa faca ca sa supravietuiasca. 

Mama Nita era o femeie inteligenta si foarte logica si dupa ce i-au murit trei copii in floarea varstei, ea a ajuns la concluzia ca Dumnezeu nu are nici o putere asupra bacililor sau a gloantelor si ca nu El decide cand "ne este noua scris" sa parasim lumea asta. 

Alte forte, pur pamantesti, hotarasc acest lucru independent de puterile divine sau diabolice. 

Bunica si-a ingropat copiii crestineste si dupa ultimul Parastas, Mama Nita si-a pierdut frica de Dumnezeu, Frica de Diavol si Frica de Moarte.

Imi aduc si acum aminte ca atitudinea ei detasata si libera era considerata de altii, trufie si crea un fel de neliniste si nesiguranta celor care  nu o cunosteau foarte bine. Traind si printre credinciosi, bunica nu si-a permis niciodata sa fie ofensiva si nu a jignit pe nimeni in credinta lui, dar in acelasi timp nu a permis nimanui sa-i "vanda" ei Crez si Eternitate.

Mi-a luat si mie mult timp sa o inteleg. Mult timp dupa ce s-a dat ultima suflare si a fost inmormantata crestineste, am inteles-o.

Fara sa-l citeasca pe Ernest Becker, Mama Nita si-a dat seama ca spaima de moarte definitiva, spaima de ne-existenta eterna, a obligat fiinta umana sa se autoamageasca.

Becker ne spune ca, cu toate ca stim in mod obiectiv ca suntem mortali, noi ne construim tot felul de scheme ca sa putem evada, sa putem sa ne ascundem de acest adevar coplesitor. Dupa Becker, singura cale pe care marea majoritate din noi o alege ca sa confrunte acest adevar, este aceea a inselaciunii, a iluziei, sau mai bine zis; "Marea Iluzie" (The Big Delusion) cum o numeste Ernest, care nu accepta realitatea asa cum este ea si construeste modele de supravietuire eterna.

Se apare ca aceasta magnifica iluzie este motorul de baza al umanitatii, mai bazal si chiar mai puternic decat driftul sexual! 

Nu este de mirare atunci ca aceasta situatie de negare a realitatii, permite aparitia "sistemelor de imortalitate", permite aparitia structurilor irationale de crez, in care noi, oamenii, devenim imortali. 

In acest context individul se identifica cu un trib, cu o rasa anume sau natiune care a existat de la "facerea lumii" si care va continua sa existe intr-un viitor nedefinibil si individul apartinator acestui sistem, va continua sa existe pentru intotdeauna datorita acelei apartenente.

    De aceea artistul creiaza cu speranta ca arta lui va deveni nemuritoare si prin ea si el, artistul, va fi nemuritor.

 Insa cele mai populare "sisteme de imortalitate" sunt cele religioase, care cuprind in ele atat dogmele Orientale, in care omul este doar energie cosmica, spirit, care traieste vesnic prin reincarnare, etc. si dogmele religioase Apusene, in care trimisii lui Dumnezeu ne arata calea spre imortalitate.

Becker crede ca fiecare civilizatie si-a dezvoltat sistemul ei de imortalitate si aceste sisteme sunt, de fapt, functiuni fundamentale ale unei culturi.

Fara aceste sisteme de reasigurare a "vietii etrne", noi toti ne-am pierde in spaima mortii si ne-am reintoarce la "legea junglei" de supravietuire.

 "Negarea Mortii este strategia de supravietuire a civilizatiilor!"

Din pacate exista mai multe sisteme de imortalitate in acelasi timp si acestea nu sunt universal acceptate. O parte a umanitatii adera la un sistem, o alta parte la altul si acest lucru creiaza conflicte.

"Daca sistemul meu de imortalitate este cel bun, atunci cel al vecinului trebuie sa fie gresit, fara valoare".

Confruntarile actuale dintre diverse crezuri si religii ilustreaza bine acest fenomen irational de aparare a ceeace nu exista: imortalitatea.

Imi pare rau ca Mama Nita nu a apucat sa-l citeasca pe E Becker, dar in perspectiva imortalitatii ei proprii, cred ca nu are nici o importanta daca l-a citit sau nu l-a citit.

Mie imi place Ernest care spune clar, pe intelesul tuturor: "mai oameni buni, voua va este frica de moarte de va c..i pe voi si de aceia va ascundeti dupa scuturile de ceata ale nemuririi. Iesiti afara, la lumina si traiti fericiti in angstul existential!"

Alti filozofi, din timpuri trecute si recente, a caror bazaconii incalcite sunt exemple de exorcism intelectual, mai sunt inca la moda si spre nedumerirea mea, o gramada de "ganditori si scolari" actuali, tot analizeaza non-sensul inaintasilor si incearca sa ni-l explice prin varianta lor de nonsens.

Schopenhauer ne explica ca moartea este "realizarea, implinirea decisiva" a vietii si ca, in fond, noi ne agatam de viata doar gratie unei  calitati perverse, numita de el: "vointa de a trai".

Cu toate ca Arthur ajunge la concluzia ca viata (existenta) ar fi mai bine servita daca nu ar fifost traita, tot el ne spune ca "Vointa in sine nu moare niciodata!"

Extraordinar!  Si totusi nu pot sa ma aptin sa intreb intreb: depre a cui Vointa este vorba?

Ei, aici el si unii din prietenii lui imi raspund cu A Fi si A Nu Fi sau cum le spun ei, Being si Non-Being. Pina la urma, Schopenhauer mi-a dezvaluit secretul: Vointa e Being si astea nu mor!

Ludwig Wittgenstein incearca, intr-un fel, sa impace si varza si capra, vorbindu-ne despre Eternitate Acum". Ce poate fi mai simplu decat aceasta explicatie din Tractatus Logico-Philosophicus al lui LW:

"If we take eternity to mean not infinite temporal duration, but timelessness, then eternal life belongs to those who live in the present"

(Daca intelegem prin eternitate, nu o perioada de timp infinita, ci o vesnicie, atunci viata eterna apartine celor care traiesc in prezent. traducere libera subsemnatul)

Deci Ludwig ne spune sa schimbam un cuvant ici-colo si gata, traim etern acum! Si eu care-mi faceam probleme cu testamente, moarte si alte fleacuri....

Dupa cum spun unii si altii, in cultura europeana, filozoful cel mai citat in contextul mortii este Martin Heideger. Si el vorbeste despre Being si Time cu o usurinta de invidiat:

 "To think Being itself explicitly requires disregarding Being to the extent that it is only grounded and interpreted in terms of beings and for beings as their ground, as in all metaphysics".

 "Time is not a thing, thus nothing which is, and yet it remains constant in its passing away without being something temporal like the beings in time". (M Heidegger: On Time and Being, University of Chicago Press, 2002, p.6)

Nu traduc aceste citate din "On Time and Being" din respect si deoarece n-as vrea sa-l nedreptatesc pe Martin care-i convins ca:

  "Making itself intelligible is suicide for philosophy" (M Heidegger; Contributions to Philosophy)

Si eu care credeam ça-s prost ca nu-l inteleg, dar nu-i asa: El nu vrea sa-l inteleg pentru ca daca-l inteleg, se sinucide filozofia!  

Uuh!!!...

Il admir pe Jean-Paul Sartre care l-a citit pe Martin doar in 6 zile la o masa de la "Les Deux Magots" (asta dupa spusele chelnerului).

Dupa lectura aceea extraordinar de intensa, Jean-Paul imi spune ca menirea mortii se intelege prin: 

  "The for-itself is changed forever into an in-itself that has slipped entirely into the past".

Poate ca a fost surmenat dupa alea 6 zile, saracul Jean-Paul si a scris asa ceva.....

Eu cred, ca el, totusi, a avut sensibilitatea sa-i plateasca un tribut de admiratie lui Martin, prefacandu-se ca intelege. And slipped entirely into the past!

Sau poate ca Jean- Paul are dreptate si atunci "Realitatea este doar o halucinatie produsa de lipsa de alcool", adevar scris cu litere mari intr-un "in-itself" bar.

Dupa toate lecturile despre Nemurire, incepand cu greci si budisti si terminand cu crestinii simbolisto-modernisti, am sperat sa ma debarasez de Mama Nita cu scepticismul ei cu tot si sa-mi pregatesc  for-itselful pentru viata eterna, dar mi-am adus aminte de ceva pe care inca trebuie sa-l numesc.

Recomand cu caldura cartea lui Thomas Cathcart & Daniel Klein: "Heidegger and a Hippo Walk Through Those Pearly Gates", care m-a inspirat sa scriu aceste randuri si termin definitiv cu faimoasele vorbe ale lui Woody Allen:

"I don't want to achieve immortality through my work. I want to achieve immortality through not dying".

GABRIELA  TĂNASE

Dimineaţa aceasta e atât de batrână
că se înfaşoară-n tristeţe
să-şi ascundă părul de lână
şi fruntea încreţită, şi pleoapa cazută
în dimineaţa aceasta e o lumină pierdută...
în ceaşca de ceai, faţa mea amorţita, desfigurată
tremură , se vrea neschimbată
dar atât de imprevizibil îi este conturul şi dureros
câ privind-o simt un cuţit ce-mi sfâşie carnea până la os
cine să mai bea zeama aceasta de frunze amare
vreau o dimineaţă tânără, o dimineaţă oarecare
o dimineaţă cu aură de neant sclipitor
şi inima mea tânără şi îndrăgostită îngrozitor
de viaţă ,de oameni, de păsări hoinare
vreau ,da, vreau o dimineaţă tânără
o dimineaţă oarecare.

ADRIAN  BOTEZ

„NU MAI AVEM CAMERE”

...dacă am făcut prostia să vin

pe-aici... – ...să urc şi să

mă-ncurc pe

treptele hotelului

ăstuia...: sunt absolut sigur că

omul de la recepţie mi-a şi spus

demult (poate chiar mi-a

repetat – cu o uşoară

iritare în glas...) – că

„nu mai avem             

camere”- dar eu – gură-cască  şi

foc de

distrat cum

sunt – nu l-am auzit...

însă asta nici nu trebuie să fie

auzită: asta

se intuieşte – imediat (ba

chiar cu secole şi

milenii înainte!) - asta se

simte... – ...se simte

în atmosferă – în ochii celor

cazaţi

onorabil – iar nu vagabondând - o

viaţă întreagă – ca

mine – terfelindu-şi – ca mine - restul de

onoare – dându-mă în

stambă  - făcându-mă de

râsul lumii - cu fufele astea tâmpite – agăţate

ciucur - de

gâtul meu – mereu – cu curvele astea de

doi lei – cărora li se zice – grotesc – şi:

„nădejdi”...     

...„nu mai avem

camere” – păi

era la mintea cocoşului – era

perfect logic – pentru

unul ca mine – să

audă aşa

ceva...: bizar şi

nemaivăzut-nemaiauzit ar fi fost

tocmai

reversul...

...cine mai are   -  cine mai duce cu el

„nădejdi” – în lumea acestor

Onorabili – trebuie  să stea-n

câmp – sau – şi mai

indicat: să-şi ia câmpii – ca

martori ai promiscuităţii sale

naturale...

CRISTIAN  TEODORESCU

MENTENANTZA LIMBII ROMANE

De la "să-ţi fac şi să-ţi dreg", la "implementare" şi "impactare" !

Îmi plac cuvintele străine naturalizate.Mai dezmorţesc limba.
În timp, unele rezistă, altele dispar.
A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române.
Franţuzismele din limbajul administrativ al secolului al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic.
Rusismele din anii '50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi cognotaţii nasoale...

După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse
să anvizajeze şi să achieseze.
Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin sau Adrian Năstase?
Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, care voia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate - şi reclamele în engleză.
Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii.
Secretarele nu-şi mai spuneau decât manager assistant.
Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.
Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.
Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.
Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.
Nu mai realizăm, ci implementăm.
Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.
Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.
Nu mai consimţim, ci achiesăm.
Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.
Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must!
Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.
Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.
Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm cu expectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior:
"Să-mi bag ..."
sau cu concluzia absolută:
"Un căcat !"

 

Cântece din piesele lui SHAKESPEARE

versiuni de George Anca

The tempest

The two genlemen of Verona

The merry wives of Windsor

Twelfth night or What you will

Measure for measure

Much ado about nothing

A midsummer night's dream

Love's labor's lost

The merchant of Venice

As you like it

All's well that ends well

The taming of the shrew

THE TEMPEST

Ariel

hai pe auriul prund

ia-n pumni grund

de iubit de sărutat

whist vânturi bat

pas apăs mal de mal

spiridușii dulci hamal

hăi hăi

băi hai hu

latră dulăi

băi hai hu

băi hai halal

șanticlerul chiar acu

cucurigu-gagu-gal

sub cinci stânjeni tată-n vrii

oase-i primene coral

perlele vădeau ochi vii

cu nimic nimicnic val

ci s-o primeni și ea

marea-n taină de-altceva

nimfe-n oră clopot ning

hăi auzi prohod dong-ding

dormi buștean și foaie verde

conspirația te vede

să te deochi

de trai de mai ai habar

sari din somnul greu afar'

chiu-chiu fă ochi

Stephano

nu voi nu voi pe mări mai fi

ci voi pe țărm muri

stăpânul ștergaciul cârmaciul și eu

tunarul și un băiat

fapt  Meg și Marian și Margery

da' unu n'a fapt-o pe Kate

că  avea o limbă cu bang

strigând marinare la ștreang

ea n-a fapt savoarea de lup cătrănit

cârpaciul cârpeasc-o unde-a pârâit

Caliban

mergi stăpâne sprâncenat pa

nu-ți mai fac la peșteri zăgazuri

nici foc frigări

după strigări

linge-blide spală gazuri

bau-bau ca-Caliban

am jupân nou om nou baban

libertate he-he- hei liber-

tate he-he-lei

Ariel

sug și eu ce sug albine

dorm în țâța-vacii bine

strigă buhele la mine

liliac în zbor mă ține

după vară și-oi petrece

trece-și-oi petrece-aiure

sub o floare de pădure

THE TWO GENTLEMEN OF VERONA

Launce

uite cum stă situația

pantoful ăsta e taică-neu nu ăsta

stâng e taică-meu nu nu

pantoful cel stâng e maică-mea

ba nici așa nu merge

ba da așa-i așa-i are

talpa mai ruptă acest pantof cu

gaură în el e maică-mea și

ăsta e taică-meu la naiba

lua-l-ar acum sir bățul ăsta

e soru-mea că vedeți ea este

albă cum e crinul și subțire

ca o nuia pălăria e Nan slujnica-ne

eu sunt câinele nu câinele este el însuși

iar eu sunt câinele o câinele sunt eu

și eu sunt eu însumi aha așa așa

Muzicanții

cine-i Silvia ce faptă

de-o prea laudă toți feții

dalbă albă înțeleaptă

de la ceruri darul feții

de tot dragul se deșteaptă

blândă e cât arătoasă

că frumsețea stă cuminte

doru-n ochi de-i cere casă

orb n-o fi de-atunci nainte

iar primit n-o să mai iasă

Silviei cântămu-i dar

celei Silvii prea slăvite

stă presus cerescu-i har

de-ale terrei vieți pierite

Silviei cunună-n dar

THE MERRY WIVES OF WINDSOR

John Falstaff

ți' servitor

zi noapte or

pe orice fel de nor

lupt de omor

spre-al tău onor

Sir Hugh Evans

în line râuri vaduri viorii

zic madrigale ciocârlii

de roze ronturi ne îmbete

și o mie de buchete

la line râuri

Cântec

hu păcatului fantast

huo poftei lux de-adast

pofta-i foc de sânge flasc

încins de incastul vreasc

rozând inima de vipt

vipii vânt de gând mai vânt a-nfipt

ia pișcați-l bine zâne

ia pișcați pe cine-i câne

pișcați-l și ardeți-l într-un hurduc

pân' facle și stele și lună se duc

TWELFTH NIGHT OR WHAT YOU WILL

Clovn

o doamna mea unde-ți faci greve

o stai de-auzi iubirea-aeve

cântec nalt rostit balsam

niciun pas cu dulce umblet

drag cu drag s-opresc în suflet

precum știe neam de neam

ce-i amor n-a fost n-o fi e

vesel azi râzi azi în vrie

ce-o veni cin' știre are

în lăsare nu e sare

dulce douăzeci mă-nfloare

c-un sărut neîndurare

Song

cum îmi vii cum îmi vii moarte

și-n triști chiparoși îmi faci parte

zbori viu zbori viu suflet departe

o fată frumoasă m-amoarte

lințoliu-mi alb tivit cu tisă

pregătește

parte de moarte nimeni nu mi se jeluiește

nicio floare nicio floare dalbă

pe sicriu-mi negru să nu cadă

nici prieten nici prieten n-aibă

de-al meu stârv os și hârb paradă

mii mii suspine ne-n suspin

de zac Nelângă

draga-mi trist mormânt nicicând n-o ști-mi

să mă plângă

Clovn

eu duce-m-aș

și mintenaș

înapoi m-așteaptă

într-un minut

la nărav trecut

ținându-ți proaptă

cel ce cu cuțitul

furios smintitul

strigă ah ha drace

cât să junghii

taie-ți unghii

ciao bun malace

Cântec

pe când și eu eram copil copilaș

cu hei ho cu ploaia și vântul

cal năzdrăvan eram din doi pași

că zilnic ploua cât pământul

iar când ajunsei ani bărbați

cu hei ho cu ploaia și vântul

tronc ușa-n nas de la frați

că ploaia ploua cât pământul

iar când vai mă mai și-nsurai

cu hei ho cu ploaia și vântul

nepricopsit da' cu coada-n rai

că zilnic ploua cât pământul

iar când să stau în pat la un loc

cu hei ho cu ploaia și vântul

îmi dau încă bețivanii noroc

că zilnic ploua cât pământul

e-un pic de când lumea-și luă avântul

cu hei ho cu ploaia și vântul

piesa ni-e gata unul cuvântul

vă placă plouând cât pământul

MEASURE FOR MEASURE

Băiat cântând

înapoi ia-ți buzele

dulcile sperjurele

ochii-ți zorii cei de zi

dimineața a minți

dar săruturi dă-mi mai dă-mi

dă-mi mai dă-mi

dragi poeți topite-n vămi

pite-n vămi

MUCH ADO ABOUT NOTHING

Balthazar

Suspin nu suspinați femei

bărbații de-amăgiri se țin

c-un picior în mări și-alt pe chei

nicicând constanți unui suspin

nesuspinați

lipsă bărbați

fiți tari rău nu vă pară

chiul și vaiul schimbați

pe hei piei pierde-vară

cântec nu mai cântați de ei

cei derbedei foaie verde

din veac dați fraudei

de când vara se pierde

nesuspinați etc

Claudio

de calomioase limbi

moartă Hero zace-aici

moartea faptelor în schimb

nume-i dă ce-n veci i-l strigă

astfel viața moartă-n slin

vie-n moarte-i veșnic imn

pleacă-te peste mormânt

lăudând-o când mut sunt

Song

iată zee-a nopții stea

de-a ucis fecioara ta

ucigași cu bocet vad

la mormânt vestalei cad

miez de noapte gemi și tu

ajutându-ne plânsu'

din rărunchi  din rărunchi

vă căscați morminte morți

l'ale morții porți

din rărunchi din rărunchi

A MIDSUMMER NIGHT'S DREAM

Bottom

rău stâncile

să zgâlțâie

lacătele

gherlei la porți

Phibbus în car

din zări afar'

apar dispar

nebune sorți

Zână

pe colnic prin vâlcea

prin crâng răsurar

prin parc de m-o-nțepa

prin apă prin jar

rătăcesc pretutindeni

decât luna mai sprinten

zâna zânelor slujesc

ochii-n rouă-i înverzesc

Cântec

Prima zână

cu duble limbi voi șerpi pătați

fiți orbi și voi țepoși arici

viermi salamandre vă-mbunați

când zâna mamă e pe-aici

Cor

filomelă melodii

cântă-n dulce nani-na

nani nani nani-na nani nani nani-na

niciun râu nici vârși nici vrii

vino-ne zână aproa

noapte bună nani-na

A doua zână

țesători paingi falangă

nu-și țes gioale lungi agale

mișunând nu-i neagră goangă

vierme nu nici melc cu bale

Cor

filomele melodii etc.

Bottom

mierloiul la mintean cioroi

cu cioc orang-borșiu

vrăjitul sturz cântând la oi

sfertocul pituliu

Titania

ce înger mă trezește din patu-mi înflorit

Bottom

cinteza giba ciocârlanul

prea glasnic cucul sur

de cască gura tot toptanul

făr' stânga împrejur

căci pe bune cine și-ar da duhul unui așa

nebun de păsăroi cine-ar da păsăricii

o minciună cât că cu-cu e viceversa

Oberon

florii aste purpura

arc Amor de o ținti

dă-i-o-n măr de ochi boia

când de dragoste-o zări

pe ea las-o stea de stea

precum Venus în tării

de faci ochi și ea-i colea

roag-o-n minți că și-o veni

Puck

pe pământ

dormi adânc

ochii-ți ung

drept și stâng

cu un leac de drag nătâng

te-i trezi

limpezi

îndulci

cu ochii

dragei tale ochi dintâi

știi proverb de căpătâi

că tot omu-și are om

vezi că te trezești din somn

cu Jack e Jill

păzește-mi-l

și-un țigan avea o iapă

și căra cu ea la ceapă

Cântec și dans

Oberon

de-acum până-n zori de zi

prin casă zâne-or sări

fericitul pat de nuntă

de noi se binecuvântă

iar odrasla din sălaș

doar norocului s-o lași

trei perechile rămână

cât e lumea mână-n mână

iar prihana din natură

nu le stea în bătătură

piedici bosumflări bășici

vânătăi nicicând pe-aici

cu dispreț înnăscut

la copii nepetrecut

sfinți în rouă de câmp duși

spiridușii pe la uși

multele cărări menind

în palat cu-al păcii jind

tihna fie-i apărată

stăpânia lăudată

hai de-aci

nu zăbovi

mă vedeți în zori de zi

Puck

de noi umbre cășunarăm

ziceți doar că ne-mpăcarăm

ca de-un somn odihnă ce ni-i

când v-am apărut vedenii

și-astă temă anatemă

cât un vis ni se înstemă

oameni buni nu dați cu barda

de scuzați plătim cu arta

și cum sunt un cinstit Puck

norocos de mă prefac

scăpând șarpelui din limbi

vom plăti-n rămașii timpi

zică-mi alți Puck mincinos

vă salut pe toți frumos

da-ți-mi mâna către casă

Robin pagubă nu lasă

LOVE'S LABOURS LOST

Song

Primăvară

când mărgărint și iriși lai

pe piepți catrința argintii

și pui de cuc cu puf bălai

pictează lunci în fantezii

la vremi de-așa copacii cuci

își râd de soți cântând năuci

cuci-cuci

cu-corn-cu-cuc verb de fier vechi

rugină-n casnice urechi

când bacii suflă-n pai de-ovăs

și-aratre-s ceasuri ciocârlii

porumbe ciori și stânci apăs

catrințe înălbind fetii

la vremi de-așa copacii cuci

își râd de soți cântând năuci

cuci-cuci

cu-corn-cu-cuc verb de fier vechi

rugină-n casnice urechi

Iarnă

când țurțurii atârnă snop

și Dick ciobanul rupe cui

iar Tom își vede bârna-n șop

și-ngheață laptele hai-hui

ciupit la sânge de nebun

tunci noaptea buha cântă tun

tu-hu

tu-hi to-ho cu chef cu hai

și unsa Joan cu oala-n bai

când bate vântul până hăt

și tusea-neacă popii ocn

păsări ciucite-s în omăt

iar Marion nas roș și bocn

raci fripți când sfârâie-n ceaun

tunci noaptea cântă buha tun

tu-hu

tu-hi to-ho cu chef cu hai

și unsa Joan cu oala-n bai

THE MERCHANT OF VENICE

Prințul Marocului

nu e aur orice spoi

cum se zice pe la voi

vândur'și viața unu-doi

la vedere ochii-mi oi

mormânt de-aur viermi purcoi

că n-avuși cât roi îndoi

grumaji tineri minți de-apoi

nu strigai-scriai strigoi

salve bun ai țolul sloi

chiar că sloi iar chin zadar

cald adio hai ghețar

Prințul Aragonului

de șapte ori foc pâlpâi

în șapte timpi tot chibzui

alegerea a-și negreși

sărutători de umbre-or fi

ai umbrei mântuiți de-abi

smintiți ca ei ca el sunt vii

fire de-argint i-or coperi

nevastă ia-ți la pat pe plac

eu cap ți-oi fi încă un veac

ia-ți tălpășița sfârâiac

încă mai nebun să-mi zici

în minut trecut aici

la taifas c-un cap canal

îmi iau talpa bicefal

miere-adio nu-s proclet

ci mă mânii mai încet

Bassanio

spune-mi farmecul șaradei

de-i în inimă în cap de-i

unde naște crește unde

hai răspunde

e de fel din ochi merinde

are uitături murinde

tot în leagăn cum se-ntinde

fermecării jalnic song

încep eu ding dong din gong

de-ai ales și n-ai cules

bun noroc real eres

ce-ai avut să nu mai pierzi

năzărind după cai verzi

de ți-o place cum stă scris

și-ntru duh noroace ți-s

către doamna-ți mergi din vis

și-o sărută paradis

AS YOU LIKE IT

Amiens

sub copac de verde codru

hai să șezi cu mine modru

'n glas cu note alegrii

din gâtlejul paserii

vino-ncoa vino-ncoa vino-ncoa

ici ne-o vedea

dușman de nea

doar iarnă și vreme a dra

Jaques

la o parte de ambiții

vin sub soare fără viții

cât să ai de ale gurii

și plăcerile pădurii

vino-ncoa vino-ncoa vino-ncoa

ici ne-o vedeadușman de nea

doar iarnă și vreme a dra

Cântec

bate ba vânt hibern

că mai blând te discern

ca pe om otozbir

dintele-ți taie lut

cum te plimbi nevăzut

chiar cu dinți în respir

hei-ho prin gorunul verg

fum e-amiciția amoru-i gol alerg

hei ho dar vergul

trai bun e jergul

sloi sloi tu cer amar

mai discret pui pe jar

ca uituci miluiți

chiar de-ți torci ape-n ploi

te ițești mai șiroi

ca amici seci la minți

hei-ho zi hei-ho etc.

Rosalind

de la est la vest de Ind

nestemată-i Rosalind

numele prin vânt nuntind

peste lume-i Rosalind

chipuri câte farmec prind

la fel zvelta Rosalind

dulce miez la coajă grind

așa nucă-i Rosalind

de-i găsi răsură-n pind

spin de-amor și Rosalind

Celia

de ce-ar fi aici sahar

că nu are lume ba

limbi voi spânzura frunzar

cu proverbe ca lumea

unul cum al vieții an

în galop pelerinar

scoasă limba pe maidan

își  înjugă în sumar

altul de călcat promis

'n suflet de amic și-amic

dar la prima umbră stins

ori la punctul grămătic

voi eu Rosalinda da

scris să-nveți cine-oi citi

chintesența-năluca

arătată din tarii

astfel cerul într-un trup

de-al naturii încărcă

toate grațiile stup

și natura zestre-mi dă

al Elenei chip nu alm

Cleopatrei mers de psalm

de la Atalanta talm

al Lucreției trist calm

frântă Rosalind oglinzi

de sinod din cer sortind

fete ochi și inimi scinzi

pururi dragi se mângâind

cerul aste daruri i le vru

mie sclav să mor îmi fu

Cântec

din cerb ucis ce-a adunat

piele de cerb corn de bărbat

cânt cornorat

nu e rușine corn să porți

cu creastă ai ieșit pe porți

bunicu-tău încornorat

un corn lui tac-to i-a lăsat

un corn un corn un pornocorn

nu e de râs în născocorn

Rosalind Silvius

ești vreun zeu înciobănit

feei inima de-ai fript

ce te legi la cap cerbere

cu inimă de muiere

ochi bărbat de mă dumică

nu-mi vindică a mea pică

de c-o singură ocheadă

mă aprinzi de-amor grămadă

vai ce descântat efect

la ochiri în blând aspect

mă huleai eu te amam

rugăciuni la ce să-ți am

cel ce te pune-a iubi

iubirea nici pic mi-o ști

și cu el cu tot ia-ți gândul

orice tânăr amorându-l

ia oferta-mi adorare

și ce voi mai fi în stare

Song

un băiat cu fata lui

tot c-un hei și un hai și un hei nonino

duși prin verdele porumbului

primăvărând inel doar ning

de păsări ning hei ding un ding ding

primăvrinzi se-ncing

prin prăjinile de secară

tot c-un hei și un hai și un hei nonino

drăguții de ei se-nțărară

primăvărând etc

colinda-și colindară-n ceas

tot c-un hei și un hai și un hei nonino

cum viața din boboc s-a ras

primăvărând etc

trăiește ziua ăstui soare

tot c-un hei și un hai și un hei nonino

c-amoru-i coronat de floare

primăvărând etc

Cântec

Juno nunta-ncoronezi

legământ culcuș ce sfânt

Hymen tu urbe puiezi

cununie jurământ

preacinstit cântat de-aezi

Hymen zeu în diocezi

ALL'S WELL THAT ENDS WELL

Clovn

de ce-au ras grecii Troia

dragă Doamne

domn Priam a se distra

zisa e-a suspinei doamne

zisa e-a suspinei doamne

zicând când să plece

în nouă răi de-i unul bun

e unul bun și-n zece

THE TAMING OF THE SHREW

Baptista Biondello

om cal fac omul

da pe sfânt Jamy

îți iau un penny

calul plus omul

întrec monomul

făr' două premii

---

[1]     Articolul, preluat din Romania Literara, nr.36 din septembrie 2009, a fost publicat sub aceasta forma de serial in revista  Asociaţiei Românilor din Australia., Observator, din Canada, Singur, din România

[2]     Contribuţia lui Horia Florian Popescu la traduceri este probabil esenţială, deşi variantele sunt cunoscute doar sub numele ei! De ce? Pentrucă în România nu s’a înţeles chiar la nivel de specialişti (sic!) că ’translated by BW with HFP’ in loc ’translated by BW and HFP’ – traduse de BW cu HFP, în loc de BW şi HFP – îi acorda romanului un rol nemeritat de ’negrişor’!  (Acest paragraf despre Horia Florian Popescu  a fost omis din greseala in Rom Lit )