Tr. George Anca
Mijloacele
tehnice ale catolicismului sunt de două sorturi. Unele exterioare,
materiale, a căror acțiune este pur simbolică, adică, în
realitate, iluzorie, și se explică prin faptul psihologic foarte
cunoscut: sugestia și autosugestia: botez,
confirmare, euharistie, ungere extremă. Celelalte
sunt procedee terapeutice foarte eficiente, mijloace sociale și
spirituale, instituții și acte care lucrează asupra spiritului:
ordinul,
confesiunea, penitența, mariajul. Or,
misiunea sacramentelor este de a apropia omul de Dumnezeu, de a uni
omul întru Dumnezeu, de a edifica pe Dumnezeu în om, deificarea.
Euharistia este considerată particularmente eficace pentru a
îndeplini acest oficiu. „Acest sacrament le susține pe toate
celelalte și operează această fuziune a creaturii și creatorului,
nevoie supremă a umanității” (4). Dar nu te poți apropia de
Dumnezeu înainte de a te vindeca de
(4)
SERTILLANGES, Le
Catéchisme de l'Incroyant.
păcate
și de aceea Biserica creștină, catolică tot atât de bine ca și
cea greco-orientală, face ca euharistia să fie preceadată de
confesiune și penitență.
Ordinul.
- Confesiunea
și penitența, pentru a fi exersate, cer în prealabil o instituție,
și aceasta este Ordinul,
sacerdoțiul sau clerul. De altfel, sacerdoțiul este organul de
execuție a tuturor sactamentelor, clericii îi sunt agenții
executivi. Sacerdoțiul este corpul tehnic al doctrinei creștine.
Clericii sunt oficianții Bisericii și constituie eea ce s-ar putea
numi cadrele Bisericii, ale ansamblului de credincioși, așa cum
angajații Statului sunt cadrele societății civile. Deoarece
cadrele pot reprezenta Biserica, se poate spune că ordinul este
sacramentul fundamental, căci el se identifică cu Biserica, corpul
mistic al lui Dumnezeu (5)
„Sacerdoțiul,
spune M. Sortillange, este lucrul unic, superior oricărui lucru
uman, și care nu are de superior decât divinul”. „Biserica nu
este ea însăși decât un preot colectiv, corp
spiritual al
lui Crist, a cărei inimă, potir vivant, ne oferă „divinitatea”.
„Biserica vrea să ne divinizeze; ea dispune pentru aceasta de un
mijloc vivant care este Crist” (6)
(5)
Pentru a prezenta sacramentele în serii succedându-se după gradul
lor de importanţă şi după înlănţuirea lor logică şi
realistă, avem: Ordinul, Penitenţa şi confesiunea, Mariajul; şi
apoi: Botezul, Confirmarea, Euharistia, Extrena-Ungere. Prima serie
reprezintă două instituţii sau factori sociali esenţiali. Astfel
Ordinul şi Biserica reprezintă organizarea vieţii creştine, care
comportă unitate, ierarhie şi coordonare şi administrare.
Penitenţa reprezintă instituţia Tribunalului, a cărei funcţionare
este de a constata delictele cu mijlocul confesiunii, a le aprecia şi
a le judeca, şi a distribui sentinţele.
Natural,
la considerarea funcţiunii esenţiale a sacramentelor, care este
deificarea omului, Euharistia este sufletul şi centrul sau sursa
tuturor celorlalte şi, din acest punct de vedere, ordinea
clasificării catolice se poate susţine. Noi preferăm succesiunea
lor în ordinea pe care tocmai am indicat-o, căci, dacă Euharistia
este centrul ideal şi sursa celorlalte sacramente, Ordinul este
instituţia care, prin acenţii săi, execută Euharistias, şi apoi
celelalte.
(6)
Catéchisme de l'Incroyant, II, pp, 145-146.
„Biserica
este intermediara lui Dumnezeu care distribuie graţia divină. Or,
după Sfântul Ambrozie, acţiunea graţiei umane este analogă celei
a picturii. Aceasta este figura lui Dumnezeu pictată de el însuşi
pe pânza vivantă a sufletului”. După Sfântul Kiril din
Alexandria, graţia este o sculptură. „Spiritul lui Dumnezeu,
transformant al unei anume maniere a sufletelor umane, le imprimă o
asemănare divină şi sculptează în ele efigia substanţei, regina
şi piscul oricărei substanţe. Dumnezeu este comparat cu un
sculptor sau statuar, reproducând în relief cu sufletele, propria
sa formă şi propria sa natură”... „Sfântul Macarie compară
graţia cu efigia unei monede... Monetatorul divin gravează în
suflet efigia sa”. (E. PEILLAURE, La Destinée Humaine, pp. 97-99)
Cum
Dumnezeu nu lucrează decât prin mâinile oamenilor Bisericii, el
prin aceştia pictează, sculptează şi gravează poertretul său pe
materia suplă a sufletelor.
Biserica
și clericii ei, Ordinul are ca misiune de a diviniza omul sau, în
alți termeni (în termeni realiști) de a impune naturii biologice
supuse determinismului instinctelor un determinism superior, moral și
social sau spiritual, de a face morală și spirituală natura
omului.
„Clericul
este însărcinat să prepare și să distribuie tuturor hrana
spirituală: hrana inteligențelor prin predicarea doctrinară, hrana
inimii prin exhortațiunile și rapelul divinelor speranțe, hrana
supraumană a Euharistiei, care cuprinde toate darurile vieții”
(7). Euharistia
(7)
SERTILLANGES, op. cit., p. 144.
simbolizează
precizamente actul esențial prin care divinul curge în om. În
aceasta, ea reprezintă funcțiunea esențială a întregii societăți
umane. Clerul organizat trebuie prin urmare să posede sub o formă
eminentă trăsăturile esențiale ale societății. Dar nu există
organizație fără ierarhie, fără subordonare. Or, sacerdoțiul
catolic, Ordinul, realizează cea mai bună formă a ierarhiei,
idealul însuși al oricărei ierarhii.
Iată
în ce termeni se exprimă la acest subiect, nu numai un credincios
ce poate fi presupus parțial, dar un liber cugetător raționalist
și care se recunoaște ca atare. „Ierarhia eclesiastică este
forma cea mai desăvârșită a ierarhiei, a oricărei guvernări în
general; este idealul de guvernare, totodată absolută și
democratică. Ea păstrează ce e mai bun din forme diferite de
guvernământ”. „El (ordinul) așează o ierarhie și, din
aceeași lovitură, el distruge viciile; această geloasă rușine de
a asculta, această impaciență a autorității care, în cele din
urmă, sfârșește prin a distruge puterea celor mai bine înarmați.
El înțelege a vorbi de ordine precizamente, și nu de subordonare.
El efațează șeful de-o zi în fața stăpânului din totdeauna,
persoana dinaintea sacerdoțiului, carnea sub spirit”. „Nicio
ierarhie umană publică sau socială care să nu rețină ceva
fatal, norocos și în fine gratuit, care să nu facă a se spune: de
ce el și nu eu? și care să nu sfârșească prin a legitima
revolta” (8).
(8)
Gonzague TRUC, Les
Sacrements,
p. 87.
În
ce consistă exact oficierea sacerdoțiului? Cum se exersează? Cu ce
succes? Iată, mereu după același liber cugetător, răspunsurile
la aceste chestiuni. „Preotul se vede amestecat în viața comună
pe care o controlează și-n cea mai intimă parte a conștiinței o
dirijează. El dispune pentru dubla sa sarcină de instrumente
aproape perfecte: prin predicare și cenzură, el instruiește și
pedepsește; prin confesiune, el rectifică și domină, prin
absoluțiune, el îl liberează”. Aceste mijloace sunt în fapt
cele mai bune de care dispune societatea pentru a educa, forma și
corija moravurile și activitatea umană în general. Dar acolo unde
celelalte instituții eșuează, Biserica reușește, grație
perfecțiunii metodelor sale, superiorității morale a clericilor
săi.
Iată
cum descrie M. G. Truc, cu o rară fericire în alegerea formulelor,
caracterul, calitățile preoților, natura mijloacelor și
activității lor.
„...Familiaritatea
sfinților vieții interioare, studiul minuțios al teologiei morale,
în care se întâlnesc, printre particularitățile care
scandalizează laicul, trăsături subtile ale pishologiei, îi
deschid în avans accesul sufletelor”... „El
avansează
cu
atât
mai
departe cu
cât merge cu mâinile libere și privește de sus. Cunoașterea
oamenilor, în secol, se plătește scump, și trebuie să fi probat
focul pasiunilor pentru a ști ce pot ele. Singur, poate, confesorul,
fără a iubi ghicește ce este amorul. Efectele depistate în atâtea
inimi câte i s-au deschis au dezgolit violențele, artificiile și
minciunile, ceea ce i-a marcat locul său în univers și l-a
constrâns să rămână aici, a umilit nemilos, o dată în plus,
creatura în fața Creatorului. Omul, și dezabuzat de lucrurile
umane, privește totul cu privirea lui Dumnezeu. Și acest
privilegiu de care are puține șanse să scape el însuși îl
dotează și îl chinuie cu o știință morală tot atât de dură
și sigură ca știința inerției”
(9).
(9)
„Adăugaţi în fine, la atâtea raţiuni izolarea şi prestigiul
celibatului. Incomprehensiunea celor mai mulţi dintre laici, în
această privinţă, depăşeşte orice măsură. Fără a ţine
seamă că decenţa cea mai elementară interzice contactul unui
Dumnezeu cu mâini care pot atinge femeia, şi că preotul căsătorit,
poate sacrilegiu, este cu siguranţă dezagreabil. Cine nu simte până
la ce punct un pastor tată de familie, în aparenţă mai aproape de
turma lui, pierde din autoritate în faţa ei. Supus condiţiei
celorlalţi oameni, el riscă să le partajeze dizgraţiile. Replasat
în comun el se dezgustă şi se decolorează. Preotul catolic,
dimpotrivă, pus în relief de ceea ce poziţia sa socială comportă
singular, inspiră, cu respectul prin care constrânge şi pe
inamicii lui, un sort de teamă, domină dezbaterile pe care le
conduce, şi ia mai uşor aparenţa unui stăpân, de care el nu este
interesat.”... „Celibatul este o stare dificilă la începuturi
şi căruia îi repugnă temperamentele excepţionale. Omul normal
poate s-o facă. Se revoltă carnea dar se supune destul de repede.
Este de crezut că seminariştii, după câteva lupte violente şi
momente destul de dure, nu mai au nevoie, pentru a ajunge la aţipirea
instinctelor, decât cu mari precauţii” (p. 108).
...„Fiind
cum nu era, posedând așa cum nu poseda în figura acestei lumi care
trece, el (preotul)... se găsește plasat exact invers faţă de
popoarele sale. Acestea, în fapt, tiranizate prin apetit și nevoie,
strâns înlănțuiți de terra pe care n-o depășesc, subiecte ale
tuturor tentațiilor și, de când cred, mereu îndoindu-se de
salvarea lor, juisează mizerabil de noroace tranzitorii și nu vor
să schițeze decât într-un departe, către care merg fără grabă,
bunurile eterne. Aceste bunuri, preotul le atinge deja. El se bucură
de prezența lui Dumnezeu” (p. 109).
„...
Și există ochi fixați pe un model divin: Preotul preoților, Iisus
Hristos. Ce forță și ce modestie în acest exemplu!... El poate
trăi din imitația Maestrului care l-a fasonat după imaginea sa,
apoi l-a dresat pentru nevoile sale.”
„Ordinul
catolic s-a constituit pe un fond foarte amplu, cu un
minunat instinct al psihologiei individuale și sociale”
(10).
(10)
P. 115 -116
În
timp ce, mai aproape de Dumnezeu poate, prin inimă „cei regulari
ilustrează calea mistică, clerul, întreprinzând o sarcină mai
puțin facilă și, în ciuda inevitabilelor excese, se menține
aproape intact, cert grație
unei antante perfecte a nevoilor sociale și o o constantă și
minuțioasă punere la punct,
dar mai ales prin virtutea ordinațiuni.” „Ea (ierarhia)
trăiește, ea datorează sacramentului pe care l-a pus la baza
institutului său această perpetuitate în care ea vrea să
discearnă un miracol ilustru și unde
nu există decât o inteligență suverană a omului și nevoi ale
corpului social”
(op. cit., p. 115-116).
Nicăieri
mai bine decât în aceste pagini admirabile, pe care nu ne-am putut
împiedica să le reproducem, nu se poate vedea acțiunea dizolvantă
exersată de Biserică asupra determinismului cărnii, pentru a-i
impune determinismul social și moral al spiritului.
Rezultă
din ceea ce tocmai am văzut că Ordinul
realizează
ideal trei funcțiuni sociale din cele mai importante, din cele mai
esențiale: 1) ierarhia socială sau guvernul, care este așezarea,
fundamentul și structura societății și prin urmare baza regnului
social. 2) În persoana preotului care este imitația preotului
suprem care fu Iisus, Biserica oferă veritabilul model moral,
realizarea aproximativă a perfecțiunii morale. Într-adevăr,
preotul este omul în care, în principiu, viața spiritului a supus
complet viața animală a omului și s-a subordonat vieții divine.
La fel cum Dumnezeu s-a incarnat în Iisus Hristos, acesta se
incarnează în preot pentru a servi de model laicilor. 3) Preotul nu
este numai un model pasiv pentru care e de ajuns să contemple și să
imite; el este un model vivant și activ care exhortează și care,
exersând sacramentele, în fapt instrumente de acțiune eficace
pentru a împinge oamenii să imite viața pe care le-o propune. În
sacremente, mai ales în cel al penitenței, preotul dispune de
mijlocul de a redresa deviațiile și de a sancționa ecarturile pe
care le constată între viața oamenilor și modelul pe care li-l
oferă.
Dumnezeu
nu lucrează deci în umanitate, nu intervine, decât prin
intermediul preoților; ei sunt veritabilmente organele sale de
acțiune în lume și prin oficiul lor se realizează în umanitate,
căci ei împing umanitatea să se apropie de modelul divin, să se
modeleze după el.
Dar
mai mult decât ordinul ecleziastic, sunt ordinele religioase care au
misiunea specială de a edifica în om realitatea vieții divine și
să ofere astfel umanității imaginea cea mai exactă posibil a ceea
ce trebuie să fie ordinea morală în regnul vieții sociale. În
călugăr viața animală pare în întregime anihilată, imolată în
viața morală; în el, spiritul a ucis carnea și puterea spiritului
trebuie să se exerseze fără restricție. Numai că, ceea ce
Ordinele câștigă prin eficacitatea unui model superior, ei pierd
prin pura pasivitate a existenței lor contemplative. Ordinele
religioase au fără îndoială o altă misiune, mai înaltă și mai
importantă pe care ele aproape că n-au abordat-o, dar care va fi
marea lor sarcină de viitor.
Bogata
eflorescență a ordinelor religioase s-a consacrat până în
prezent carității, contemplației, rugăciunii. Unele ordine au
întreprins de asemenea studiul, cercetările. S-a avut aici ca o
conștiință instinctivă a ceea ce trebuie să fie, a ceea ce va fi
realmente, într-o zi, misiunea ordinelor religioase. Contemplația
pasivă va trebui să se transforme în meditație filosofică și
religioasă propriu-zisă, în învățământ; și rugăciunea,
solicitațiunile adresate lui Dumnezeu vor ceda locul cercetărilor
științifice propriu-zise care sunt tot atâtea solicitațiuni
adresate naturii pentru ca ea să-și livreze secretele. Învățământul
pe de-o parte, de alta observația și experimentarea în
laboratoare, trebuie să absoarbă atenția și activitatea
călugărilor viitorului, în locul rugăciunilor și genuflexiunilor
călugărilor trecutului. Căci nimic, într-adevăr, nu seamănă
mai mult vieții unui călugăr decât viața unui Henri Poincaré,
unui Bergson, unui Pasteur etc. Numai prin aceasta clerul regular va
îndeplini misiunea pe care i-o recunoaște M. Sertillanges: cea de a
prepara și de a distribui hrana spirituală a inteligențelor.
Confesiune
și Penitență. - Acest
sacrament este pur și simplu funcțiune și corolar al Ordinului.
Prin
el se efectuează activitatea morală și socială a Bisericii. El
aparține în fapt acesteia spre a lua cunoștință de păcat prin
confesiune, de a-l aprecia și a dicta sancțiunile, expiațiunea.
Penitența
este în realitate remediul păcatului, restaurarea echilibrului rupt
prin păcat.
Care
este acțiunea și semnificația păcatului? „Păcatul este o
nesupunere la legea lui Dumnezeu”. „El contrariază o voință de
perfecțiune și de ordine. Păcatul mortal este cel ce se opune
formal unei voințe a lui Dumnezeu, care prin aceasta vă alienează
amiciția sa, de-așa sort că păcătosul, deturnându-se de la
Dumnezeu, întoarce dosul destinului său” (11). Prin păcat,
fidelul
(11)
SERTILLANGES, op. cit., p. 125-126.
are
sentimentul că el s-a alienat de Dumnezeu. Acest sentiment este tot
ce are el mai fondat. În fapt, omul separat de Dumnezeu se separă
mai întâi de Biserică, care, de obicei, îl excomunică sau îl
lasă în afara comunității. Infracțiunea la un ordin precis, la o
lege socială, este o manieră de a nega societatea și de a se pune
în afara ei, un act de individualism ostil și de revoltă, prin
care infractorul taie el însuși legăturile care-l ratașează la
comunitate. Și de aceea sancțiunea pe care el și-o atrage este
excluziunea din comunitate prin recluziune și numai după expiațiune
el este primit din nou în sânul comunității. Aceasta este ceea ce
a exprimat Bossuet zicând: „Păcatul separă de Dumnezeu și
mortificarea permite returul Stăpânului”.
Sursa
păcatului? Este egoismul, orice act ireductibil egoist, orice act
care ignoră sau disprețuiește comunitatea și exigențele sociale
pentru satisfacția instinctelor, profitând de resursele pe care le
procură societatea individului, fără a plăti în schimb printr-o
prestație egală. De aceea Bourdaloue a putut spune că natura,
carnea au păcătuit și că viața creștină „este un perpetuu
efort pentru
a substitui planului normal un plan divin, un combat neîncetat între
natură (determinism
biologic, am zice noi) și
grație (determinism
social și moral), în care arma sigură a credinciosului este
penitența”. „În pragul judecății supreme, el (fidelul) nu se
abandonează vreunei timide speranțe că dacă el poate să facă
dovada de a fi fost pedepsit de o mână forte și de a fi gustat
decât bucuria durerii... Astfel penitența se afirmă corecțiune și
amendament”. (Truc, op. cit.).
Este
cert că penitența nu poate veni de la omul însuși ca individ.
„Plămădit din carne, omul se descoperă fără apărare contra
cărnii. Cum s-ar eleva în fapt dinaintea sa și s-ar deturna de la
drumurile delectabile și pernicioase pe care apucă? Prin rațiune?
Dar, fie ea nu cere decât să se pună în serviciul apetiturilor,
fie se mărturisește improprie de a se dirija spre un final pe care
n-ar fi știut să-l descopere ea însăși”. Or, acestui oficiu,
eludat de rațiune, se oferă Biserica cu penitențele sale. Ea oferă
aceste penitențe ca mijloace de disciplună, care sfârșesc prin a
transforma natura biologică a omului în natură morală, vigilenta
disciplină exterioară făcându-se înlocuită de disiciplina
exterioară cea mai vigilentă. Așa cum nu se supune natura
exterioară decât prin muncă neîncetată, „căci ea încetează
să ne servească atunci când se încetează a o constrânge”, tot
așa „noi ne forțăm contra noastră înșine pentru a ne înfrâna
și este de ajuns a ne relaxa pentru a scăpa îndată spre cele mai
rele vicii. Mereu și pretutindeni trebuie să recurgem la violență”
(G. Truc).
Penitența
este deci o atât de mare binefacere, efectele sale sunt atât de
fericite, încât, nu numai că ea efațează și scuză păcatul,
dar ea îl face, dacă îndrăznesc să spun, indispensabil și
aproape dezirabil. „Păcatul este cea mai mare din nenorociri; s-ar
putea spune că este singura; dar nu este ireparabilă;... după ea,
totul se poate relua, totul se poate repara, totul poate redeveni
pur, totul
poate urca mai sus ca înainte și
aici este capodopera” (12). Rațiunea sa de a fi este de a aduce
starea lucrurilor la un grad mai înalt decât cel la care găsit-o.
Actele
de penitență se reduc la trei categorii: căință, confesiune și
satisfacție. „Biserica, prin preot, este judecător, ministru de
absoluțiune și determinator de satisfacție” (13).
(12)
SERTILLANGES, ibid., p.127. „Avidă să extirpeze din sine până
la germenii corupţiei, şi se ştie că ea înţelege prin aceasta
cel mai mic ataşament la viaţă, conştiinţa, sufletul, se
examinează, se urmăreşte, se hăituiește, se întoarce, se
reîntoarce fără odihnă. Ea se vede astfel sub toate fețele sale,
învață să se cunoască şi să depisteze propriile sale trucuri
şi, la lumina orbitoare pe care ea crede că ţine de un Dumnezeu,
sarcini lejere îi apar ca tumori monstruoase. Atunci ea se urăşte,
se pedepseşte se despoaie. Se cercetează şi cercetându-se îşi
dezgoleşte mizerabila nuditate”... „eu nu pot reţine dublul
strigăt al unui sort de indignare şi viaţă... Ceea ce este negat
este bucuria, este plastica, este inteligenţa, arta şi iubirea”.
(TRUC, Sacramente, pp. 64-65).
(13)
(SERTILLANGES, Ibid., pp. 134-135).
„Prin
ce mecanism operează penitenţa, noi vom încerca să stabilim
mergând din extern în interior... Se ştie cât separă
protestantismul de ortodoxia catolică, ideea că unul şi altul
iaujustificare. Pentru Luther, păcătosul, iremediabil rău, rămâne
aşa şi nu este salvat decât pentru că Dumnezeu, în plenitudinea
bunăvoinţei, îl declară just. Pentru Roma, această declaraţie
este o transformare eficace”. „În această parte exclusivă
Reforma vrea să facă din Dumnezeu o grandoare sălbatică. Dar
doctrina catolică este mai umană şi mai fecundă! Ea nu
neglijează sprijinul Stăpânului suveran, şi, din contră, ea
stabileşte că fără forţa care vine de la el nicio trudă nu
aduce fructe. Totodată, ea flatează sufletul cu o colaborare
inefabilă şi îl persuadează cum creatura încă mai poate
ceva” „Ea acţionează, formează, elevează conştiinţa. Ea
uzează de mijloace ale omului:
pocăinţă şi bucuria bunei reveniri”. „Penitenţa, opera lui
Dumnezeu, rămâne deci de asemenea opera fidelului pe care Dumnezeu
îl solicită, dar căruia îi lasă, după un prim apel, libertatea
mişcărilor sale. Supranaturalul
operează prin normal, salvarea se dobândeşte prin mijloacele
vieţii,
graţia, inefabilă în principiul său acţionează în manifestarea
sa ca oricare altă forţă morală... Dumnezeu
lucrează creatura pe căile creaturii”.
„Astfel Dumnezeu acordă ajutorul său insuficienţei noastre
psihologice dar
psihologia rămâne maniera sa, şi dacă se urmăreşte o
transformare, supranaturală în originea sa şi scopul său, ea nu
lasă să se utilizeze cursul ordinar al vieţii”.
(TRUC,Sacremens,
p. 65-69) (Sublinierile noastre).
Confesiunea,
spune M. G. Truc, „este
primul pas al oricărui
retur
la ordine.
Ea
acuză răul pentru a efața și a-i sublinia caracterul
insuportabil. Individul știe cum comunitatea nu durează decât prin
încredere și că ea n-ar subzista decât artificios și precar
sprijinită doar de forță. Trebuie să se poată crede în cuvântul
celuilalt. Delictul, violarea promisiunii atentează la sinceritate.
De asemenea se impune culpabilului să spună înaintea oricărei
reconcilieri:„Da, am făcut aceasta, am mințit; pedepsiți-mă ca
să puteți continua a trăi între voi: pentru că încercați din
nou să trăiți cu mine”. „Naturală corpului social și
reclamată de el ca necesară în pretorii, dinaintea judecătorilor
confesiunea marchează la persoană efectul unei legi a corpului”
(Op. cit, p. 84).
Absoluțiunea
de păcat, iertarea nu vine decât după repararea răului pe care el
l-a cauzat. „Și cea mai bună reparare a păcatului este față de
Dumnezeu de a suporta răbdător consecințele pe care le atrage, și,
în fața omului, este este anularea sau compensarea cele mai exacte
ale răului pe care l-a cauzat” (14).
P.
134.
S-a
protestat adesea contra confesiunii pentru că ea impietează asupra
domeniului sacru al conștiinței celuilalt, umilește și uzurpă
conștiința. „Dar este vorba de a cântări iar binefacerile
confesiuni sunt astfel încât suprimarea ei ar fi o imensă sărăcire
pentru viața religioasă și viața socială... Nietzsche mergea
până la a spune că însăși conștiința științifică este
fiica moralei creștine și că ea s-a „ascuțit în confesionale”.
*
Oricum
ar fi, este evident că prin penitență, tehnica Bisericii a
transfigurat complet, a moralizat natura umană, i-a corijat
deviațiunile, i-a înfrânat debordările instinctelor. Tehnica
expiațiunii, a abstinențelor, a continenței și a oricărui sort
de căințe ajunge cu timpul să îmblânzească aplecările
instinctive și să creeze inhibițiile, aceste reflexe reductoare
care disciplinează natura carnală și o face suplă, flexibilă la
ordinele spiritului. Este un veritabil dresaj pe care Biserica l-a
reușit, la sfârșit, a impus naturii umane și ea a reușit cu
timpul să creeze regnul moral pe fundamentele regnului cărnii.
Mariajul.
- În
Penitență
și
Ordin,
noi am văzut cum tehnica catolică și tehnicienii ei procedează de
un fason mai curând general pentru a transforma carnea în spirit,
pentru moralizarea și deificarea omului. Sacramentul mariajului ne
arată aplicarea acestei tehnici asupra unui fapt precis dar esențial
al naturii umane: iubirea ca mijloc de conservare și de propagare a
speciei. El ne arată de fapt cum reacționează Biserica la
instinctul sexual pentru a-l transforma și utiliza în scopurile
sale.
În
fapt, Biserica, spune M. Sertillanges , nu se poate dezinteresa „de
aceste rituri ale naturii care recrutează Biserica pe terra, în
vederea populării cerului. Ea înțelege să-i marcheze locul lui
tot atât cât îl glorifică în opera sa și îl împiedică de a
deveni, cum el tinde fără încetare, un înspăimântător flagel”.
În aceasta, Biserica respinge unele „prejudecăți de aparență
respectuoasă, dar care ofensează în realitate gravitatea
Biserici”. „Natura este fiica lui Dumnezeu, Crist a adoptat-o
întreagă; acolo unde deviațiile ar fi cele mai redutabile, acolo
mai ales este necesară acțiunea și Spiritul sanctificator”...
„De asemenea, Biserica noastră fără falsă pudoare nici
timiditate infantilă dar cu majestatea unei bunice cu privirea plină
de eternitate, îndrăznește să binecuvânteze patul nupțial după
ce binecuvântase sufletele” (op. cit., p. 149-150).
Biserica
are în vedere de asemenea și mai ales interesul social general,
care este agajat adânc în mariaj, căci societatea se fondează pe
familie, și trebuie ca aceasta, la rândul său să fie condiționată
de societate. „Biserica s-a grăbit să rețină caracterul
religios care determina mariajul și părea a constitui fondul. Ea va
transfera de la legea lui Dumnezeu puterea de a decide destinul
oamenilor și, o dată în plus, ea a creat eternitatea cu temporal.
Ea a conservat de la familia romană ideea unei asociații
administrative și a împrumutat de la uniunea evreiască prezența
Seniorului și acest sort de atașament pios, în care tandrețea se
disimulează” ...„Poate n-a ajuns punctul unei lovituri de a da
ritului matrimonial valoarea sacramentului. Dar, de la origini, ea a
făcut un lucru sfânt”(16).
(16)
TRUC, op. cit., p. 124. ... „Ea a transformat cel mai hazardat
dintre contracte într-o instituţie divină şi a fortificat un
pact, a cărei natură tinde să dizolve îndată după ce s-a
format, de ajutor din cer; ea a binecuvântat şi consacrat farmecul
pasager care atrage sexele unul spre altul: ea a sanctificat actul
generaţiunii – care se discreditase prea mult – ea a interesat
pe Dumnezeu, în fine, la conservarea socială dotând cuplul şi
descendenţa sa cu virtuţi morale şi conferindu-i perpetuitatea”.
„Şi de aceea, în fond, ea a vrut ca mariajul să fie indisolubil
şi, rafinând asupra legislaţiei iudaice, ea a interzis divorţul,
scandalizând prin aceasta până şi fidelii săi.” „Orice
dorinţă umană şi orice voire sunt fugace, principalmente când
ele se aplică iubirii. Societatea n-ar şti să asigure unirea
cuplurilor, probându-le, prin raţiune demonstrativă, că ea are
nevoie ca ei să rămână împreună... nu aparţine într-adevăr
decât mariajului catolic, reclamându-se de la Dumnezeu, de a smulge
soţii dintr-un indezrădăcinabil egoism pentru a-i alia în
căutarea unui bine superior şi a îndrăzni să vorbească de
viitor cu ocazia celei mai fragile dintre legături”.
„Mariajul
creştin este deci, în acelaşi timp ca o forţă socială, o
disciplină individuală. El uneşte bărbatul şi femeia fondându-i,
ca să zicem aşa, unul în celălalt; el domesticeşte egoismul,
jenează desfrâul, inocentează plăcerea, şi supune viaţa la
ritmul cel mai propriu prevenind ecarturile”. „Ea va fi carnea
cărnii tale”... „Admiraţi profunzimea acestui cuvânt până-n
psihologia sa”. TRUC, op. cit.,, p. 129.
Respingând
atât poliandria cât și poligamia, cărora ea le cunoștea
dezavantajele, Biserica consacră și impune monogamia, ale cărei
efecte sunt cele mai fericite, atât pentru viața soților înșiși
cât și pentru educația copiilor. Pentru acest scop egalmente ea
cere și impune indisilubilitatea
mariajului
și respinge divorțul. Rațiunile Bisericii? „Ele privesc, spune
M. Sertillanges, interesul moral al soților, pe care principiul
divorțului îl compromite grav, favorizând mariajele mai studiate,
în avans dezunite, și pe care cel mai mic accident vine să-l
bulverseze sau să-l corupă. Ele se referă în special la femeie,
atât de inegală față de bărbat în contract, pe motiv de
fragilitate și de precaritate a bunurilor pe care ea le aduce. Dar
ele privesc mai ales copilul, adică umanitatea viitoare, temporală
și eternă, la care trebuie o inimă creștină” (17). Prin
divorț, oricare ar fi precauțiile pe care legea le poate lua „se
ajunge totdeauna la legea bunului plac, fie acesta al unuia din cei
soți. Breșa se lărgește prin trecerea trupelor, și uniune
liberă, anarhie în serviciul pretins al sociabilității, se arată
departe în perspectivă” (18).
(17)
SERTILLANGES, p. 155.
(18)Ibid.,
p. 157.
„Mariajul
relevă, consacră și sanctifică uniunea bărbatului și a
femeii... El transformă o funcțiune animală într-un efort
binecuvântat de Dumnezeu... dar el nu poate opera această
transformare decât conectându-i sarcini care purifică funcțiunea,
înainte de toate indisolubilitatea legăturii conjugale”... Căci
„este rar ca pasiunea cea mai violentă să fixeze pentru lung timp
dorința a cărei esență însăși este să schimbe
obiectul”.(TRUC,op.cit.p, 137).
A
reușit oare Biserica, prin sacramentul mariajului să plieze amorul
sexual scopurilor sale? A reușit mai bine cu alte instincte? Aici,
ca în domesticațiunea altor tendințe ale cărnii, există încă
multă marjă pentru progres. Trebuie remarcat că, dacă generarea
prin act sexual este baza și sursa vieții animale, ea este
egalmente sursa vieții sociale.
Pe
de altă parte, s-ar spune că distincțiunea sexelor a fost făcută
expres pentru a da loc sentimentelor de amor, căci altfel umanitatea
nu l-ar fi cunoscut. Or, există oare un alt sentiment care dă o
impresie mai aproximativă de ceea ce trebuie să fie, în principiu
și teoretic, iubirea de Dumnezeu? Pentru teologi, Dumnezeu este de
asemenea iubire fiind caritate. „Numai prin acest sentiment de
iubire se realizează în noi această stare de suflet prin care noi
suntem cerți de existența lui Dumnezeu” (19). Dar iubirea lărgită
este legătura socială însăși. Fără distincțiunea sexelor,
societatea însăși și legătura socială, ar fi ele posibile? Cum
nimic nu este mai profund și mai intens decât sentimentul care se
are pentru femeia iubită, se are în acest sentiment o aproximare a
beatitudinii divine. Aceasta este atât de adevărat, încât
pasiunea reușește fatalmente în adorația, în divinația
persoanei iubite. (20).
(19)
LAGNEAU, L'Existence
de Dieu, p. 1.
(20)
Unul din atributele lui Dumnezeu este fericirea absolută,
beatitudinea. Dumnezeu este Fiinţa suprem fericită. Or, dacă
Dumnezeu este omul cu atribute infinite, la ce poate corespunde în
om, cel mai aproximativ posibil, fericirea divină? Probabil la
voluptatea amorului. Instantul cel mai înalt, cel mai intens al
iubirii fizice este ca o identificare a unui instant între fericirea
lui Dumnezeu şi fericirea omului. Aici, s-ar spune că umanul atinge
divinul, inefabilul, absolutul. Voluptatea este pentru om fericirea
unui instant, cum fericirea divină ar fi o voluptate permanentă.
Fericirea lui Dumnezeu ar fi de a fi creator; voluptatea genezică,
la om, este egalmente un act de creaţie, este procreaţia. Dacă
omul tinde să se apropie de Dumnezeu, fericirea sa tinde indefinit
să se apropie de fericirea divină. Poate astfel se explică, la om,
căutarea insaţiabilă a voluptăţii, în acelaşi timp cu apariţia
abisului între uman şi divin. Omul se distruge prin voluptăţile
unui instant prea repetate, în timp ce fericirea divină –
voluptatea lui Dumnezeu – este permanentă; aici este ca peste tot
diferenţa între finitul omului şi infinitul lui Dumnezeu.
Dacă
deci Biserica n-a reuşit să refreneze instinctul sexual, este
pentru că acţiunea sa este contradictorie căci, prin voluptatea pe
care o procură acest instinct, fericirea umană este un instant
infinitezimal al fericirii divine. Eros nu poate fi învins dacă
iubirea este Dumnezeu, sau mai exact dacă Dumnezeu este de asemenea
iubire. Poate ideea de divinitate şi cea de fericire sunt
incompatibile în realitate. Totuşi, orice act de creaţie este o
felicitate. Ceea ce se apropie cel mai mult de voluptatea amorului
este bucuria instantului inspiraţiei şi al concepţiei în care
artistul îşi concepe opera, savantul întrevede ipotezele căutate
şi gânditorul analogiile revelatoare şi fecunde. Bucuria care
acompaniază orice act de creaţie este tot atât de divină ca
voluptatea şi fericirea amorezilor.
Sfântul
Augustin a avut deci multe motive să identifice pe Dumnezeu cu
iubirea, căci iubirea este veritabilul demiurg al lumii morale și
sociale; ea este sursa totodată a cărnii și a spiritului. Dacă
sexele n-ar fi fost separate, n-ar fi fost nici iubire, nici
societate, nici familie, nici caritate. Dar privind mai de aproape,
iubirea este de asemenea cel mai puternic stimulent a tot ce înseamnă
eforturi creatoare în natură ca și în umanitate. Vedeți infinită
bogăție de culori și de combinații de nuanțe care dezvoltă
lumea florilor, secretul său este nevoia de fecundare. Când
admirați cântecul privighetoarei și ale tuturor artistelor
înaripate ale pădurilor, nu uitați să mulțumiți Dumnezeului
Eros. Roba pestriță a păsărilor, coada magnifică a păunului cu
incomfarabila-i găteală, toate acestea sunt datorate Zeului iubire
(21).
(21)
Reflectaţi la viaţa amoroasă a unui Berlioz şi mai ales acea a
unui Beethoven, această privighetoare divină, acest supra-om, şi
descoperiţi poate, cel puţin în parte, secretul cântecelor lor
imortale. Consideraţi că psihologii descoperă emoţii genezice în
geneza operei marilor pictori, şi veţi conveni că demiurgul Eros
este aici încă atot puternic. Dar se poate oare găsi un efort
creator excepţional fără ca entuziasmul iubirii să nu fi luat
parte? A se citi scrisorile adresate de Napoleon Josefinei în timpul
campaniilor sale în Italia. Trebuie reamintită viaţa amoroasă a
lui Cezar şi episodul Cleopatrei în viaţa sa? Chiar Iisus, nu-i
împrumută Evanghelia amiciţia feminină a Mariei? Se poate uita
scena din casa celor două surori, şi acest untdelemn parfumat cu
care Maria spăla picioarele Stăpânului, şi că ea le ştergea cu
părul său blond?
Este
sentimentul pe care l-au avut toate aceste verități pe care Goethe
le rezumă în ultimul verset din al său Faust:
„Das
ewig weibliche zieht uns hinan...
”
Euharistia.
- Cum
sacramentul mariajului se referă la generațiune și amor,
sacramentul Euharistiei este grefat pe instinctul nutriției, dar
obiectul său este nutriția spirituală. În ochii Bisericii,
Euharistia are pentru viața spiritului o importanță analogă celei
a nutriției propriu-zise pentru viața fizică. La fel cum, prin
nutriție, alimentele sunt încorporate în organism, prin Euharistie
omul se hrănește din substanța lui Dumnezeu, Dumnezeu se
încorporează în om, pentru că, prin Iisus Hristos, omul se
incorporează în Dumnezeu. „De asemenea Euharistia este o
incarnare și o redempțiune continuă, în același timp cu
figurările în simboluri.. Grație prezenței
reale,
Iisus este aici, misteriosamente. Prin el, Ființa ființelor și
sufletul sufletelor, Spiritul Sfânt, se unește cu noi” (22)
(22)
SERTILLANGES, op. cit., p. 111.
Euharistia
este un rit atât social cât și individual, căci rațiunea sa de a
fi „este de a ne incorpora în Crist împreună, în numele
carității, nu pur sentimental, ci organic”. Astfel, societatea
care constituie Biserica ar fi efectul acestui sacrament, căci „după
Sf. Toma, el furnizează unitatea
corpului mistic al lui Crist”.
Pâinea și vinul simbolizează foarte bine de altfel colectivitatea,
prin multitudinea de boabe pe care făina le amestecă și pe care
focul le unește și prin multitudinea de boabe pe care cuva le
asamblează și pe care fermentația le face una. (P. 112). Pe de
altă parte, prin transsubstanțiere, după consacrare, pâinea și
vinul se transformă în corp și în sânge al lui Crist și ele nu
mai sunt pâine și vin decât în aparență. De altfel, aceasta
este adevărat nu numai ca simbol: „mâncând o bucată de pâine
ordinară, respirând o floare, nu suntem cu adevărat și foarte
intim în contact cu Dumnezeu? Dumnezeu este peste tot; Dumnezeu este
în tot”. (P. 121). „Dumnezeu se face posedat de noi cum noi
posedăm lucrurile, și-l absorbim în carnea noastră mortală, așa
cum mâncăm pâinea”. Actul acestei asimilări cu totul materiale
a lui Dumnezeu are totuși o semnificație foarte precisă: aceasta
este că fidelul, care comunică cu Iisus Hristos, trebuie să
realizeze în viața sa modelul vieții pe care i-l oferă persoana
lui Crist, să reediteze în propria sa viață, pe cât posibil,
perfecțiunea vieții divine. La aceasta trebuie să servească
Euharistia, și ritul trebuie să ajute.
Pe
de altă parte, Euharistia este de asemenea „o amintire care se
reiterează, așa cum se reînnoiește iubirea într-o zi aniversară.
Acesta este deci un sacrificiu, chiar dacă pur spiritual, despuiat
de orice aparat sângeros și redus la realitățile sufletului.
Crist se oferă aici din nou Tatălui său, și noi de asemenea îl
putem oferi. Mântuirea reîncepe pentru fiecare dintre noi, adică
ea își întâlnește beneficiarii și se aplică anume fiecărui
suflet”. (Srtillanges, op. cit.,, p. 113).
Este
deci egalmente o amintire și un simbol și Biserica recunoaște
simbolismul său și îl utilizează. Numai că, ea nu se mulțumește
cu simbolul și nu se oprește doar la amintire. Ea îl
materializează, și, în aceasta, Biserica se conformează naturii
sensibile a omului. „La urma urmelor, materia este omul prelungit,
spune M. Sertillanges”. Corpul nostru, corpul lui Iisus Hristos ca
al nostru, este în cea mai mare parte plămădit din făină de
grâu, care este hrana noastră, și la rândul său grâul este
făcut din sânge uman, câtă vreme el crește și-și dă boabele
grație muncii și eforturilor umane. Aceste verități elementare
sunt la baza Euharistiei.
Prin
ea „eternul, spiritul intangibil se face temporar și tangibil,
pentru a putea să fie primit de tangibil și de temporar. Euharistia
se explică, spune M. G. Truc, prin teoria cunoașterii. Și,
într-adevăr, Kant nu acordă încredere abstracțiilor ci
conceptelor ca fiind fondate pe senzații”. Nihil
est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Deci
pe acest postulat se sprijină Euharistia.
Dacă
protestanții reduc acest sacrament la o amintire pioasă, cea a
sfinei Cine, sau la o metaforă, care nu vede că efectul unei
comuniuni catolice este infinit superior, pentru că ea presupune
divina prezență și concretul este infinit mai sugestiv și mai
accesibil decât abstractul. Noi trebuie să recunoaștem că aici
încă doctrina catolică reprezintă și exprimă veritatea plină
și întreagă. Numai că, trebuie văzut de asemenea mai de aproape
ce veritate se ascunde sub expresiile sale simbolice și mistice.
Dacă Euharistia este la baza societății și dacă, în același
timp, ea este prezumată a introduce pe Dumnezeu în om, aceasta vrea
să spună, într-un langaj realist, că Euharistia reprezintă
transformarea omului într-o ființă morală și spirituală sub
influența comunității. Dumnezeu fiind spirit, Euharistia semnifică
nutriția spirituală a omului, asimilarea culturii spirituale și
morale a milieului său social. Cum Dumnezeu simbolizează
comunitatea, comuniunea este deci dublu simbol al actului de
penetrație a socialului spiritual în natura biologică și
materială a omului. Ea este, în alți termeni, expresia simbolică
a unei funcțiuni sociale prin excelență, cea a educației, a
instrucției și a moralizării. Și de aceea Euharistia este un
sacrament central, care exprimă incarnarea spiritului, toate
celelalte sacramente nefiind decât prelungirea sau preparațiunea
acestuia. Ca sacrificiu și redempțiune, Euharistia semnifică încă
și acțiunea eroilor umanității, viața celor care s-au sacrificat
pentru binele comunității, care au hrănit cu substanța vieții
lor creațiile spiritului lor, livrată în hrana spirituală a
semenilor lor.
Botezul
corespunde
intrării în viață. Euharistia este mai importantă decât botezul
pentru că nutriția este mai importantă decât nașterea, nașterea
fiind un efect al nutriției. „La spiritual, totul vine de la
Euharistia de-o anumită manieră, pentru că totul vine din Crist
imanent al Euharistiei”... „Botezul marchează creștinul și îl
face apt pentru actele religioase... el îl face să intre în
adevărata viață, viața cu Dumnezeu... el ne incorporează
într-adevăr în Crist; ne face „a ne îmbrăca în Crist”. „A
fi incorporat în Crist înseamnă a face parte din corpul său
mistic sau spiritual adică Biserica” (Sertillange, op. cit., p.
95-96). Sensul real și precis al botezului este introducerea
copilului în societate, pentru că individualitatea înflorește în
sânul comunității; ea urmează, nu o precede.
De
ce se folosește apa în botez? Ea simbolizează spălarea păcatelor,
refuzul vechii stări de îndepărtare în care se afla rasa noastră
în raport cu Dumnezeu. Botezul este o a doua naștere. Cum apa spală
corpul, grația lui Crist purifică sufletul. „Când se cufundau
catecumenii în ceremoniile mai complete de altădată, se vedea în
aceasta de asemenea, cu sfântul Paul, un sort de moarte și de
înmormântare, urmate de o înmormântare ca și cum omul păcatului
era înecat și lăsat loc omului nou pe care acțiunea lui Crist îl
naște” (Ibid., p. 100).
Aici
încă trebuie căutat adevărul sau actul adevărat care se ascunde
sub simbolul catolic. În realitate, botezul, gândim noi,
simbolizează și consacră faptul intrării individului în viața
socială, actul său de naștere spirituală, așa cum nașterea
propriu-zisă este intrarea sa în viață pur și simplu. Omului îi
trebuie o gestație socială, așa cum îi trebuie o gestație
psihologică propriu-zisă, și aceasta semnifică botezul care
simbolizează opera de educație și de instrucție primară. În
școala primară copilul dobândește primele rudimente ale
civilizației. Prin școală, el este realmente incorporat în lumea
spiritului.
Confirmarea.
Ceea
ce tocmai am spus despre botez se aplică și sacramentului
confirmării. Ce este ea? „Este un rit complementar botezului, care
altădată se dădea în același timp și a cărei semnificație
este aceea a unei creșteri: creșterea grației din partea lui
Dumnezeu; creșterea bunăvoinței și fidelității, la creștin, cu
privire la realitățile superioare. De
ce se ia de două ori?
Pentru că viața noastră este supusă timpului, și pentru a urma
mai de aproape condițiile simbolismului, care este baza
instituțiilor noastre sacramentale. Există un sacrament al nașterii
spirituale: trebuie avut un sacrament al virilității spirituale a
vârstei adulte, apt să acționeze fructuos și la combat”.
(Sertillanges, op. cit., p. 106).
În
sensul nostru, confirmarea simbolizează astăzi școala secundară,
și, pentru mai multă precizie, putem spune că ea echivalează cu
un examen de maturitate, ca bacalaureatul de exemplu. Ea simbolizează
de asemenea majoratul. Cel confirmat „este în primul rând un
perfect cetățean printr-o strictă și fermă obediență la legea
socială creștină. Pentru afară este un soldat în fapt;
sacramentul îl face să intre într-o stare marțială, îi
sugerează un spirit de difuziune și de cucerire. I se dă a
înțelege că a fi eclerat înseamnă a fi delegatul luminii pentru
lumea întunecată; că a fi elevat la un plan superior al vieții
înseamnă a fi invitat a ține scara altora”. (P. 107). Este ca un
certificat de studiu, o licență de a preda lecții.
Aici
se întrebuințează untdelemnul cum, pentru botez, se folosește
apa: „Atletul antic ungea corpul său cu ulei, pentru a-l
fortifica, a-l proteja, asupleza în luptele corporale. Se va admite
ungerea, și uleiul, care este materie, ca semn al întăririi
sufletului și al penetrării sale în luptele creștine. În plus,
virilitatea creștină înainte de a se angaja să ajute viața din
jurul ei, adaugă la uleiul puternic balsam, care să semnifice că
pentru spiritual parfumul ce se răspândește, adică exemplul, este
o forță”. (P. 108).
Extrema-ungere
este
ultimul sacrament, care închide viața individuală începută prin
botez. El consacră moartea și imortalitatea, introducând în
comuniunea sfinților și a viații eterne sufletul care iese din
viața temporală, așa cum botezul introduce în viața spirituală
a comunității. Uleiul însuși al confirmării fortifică omul în
fața morții și îi este viaticum pentru marele voiaj. Acest
sacrament, a cărei semnificație simbolică este de o importanță
capitală, este destinat probabil a lua, în viitor, o amploare
nebănuită. O întreagă tehnică din cele mai complicate și
dificile va va înlocui figurația sa actuală, pentru a realiza
efectiv ceea ce această figurație vrea să spună.
Biserica
urmează fidel ritmul vieții umane și, la fiecare turnantă
decisivă a acesteia, instalează o instituție rituală spre divin,
pe fiecare instinct vital ea grefează un sacrament, pentru a-l
îmblânzi, a-l disciplina, a-l spiritualiza. Prin Biserică,
Dumnezeu nu acționează asupra oamenilor decât prin oameni și prin
mijloace umane. Și de această manieră Biserica a reușit să
transforme o parte din regnul vital material în regn social
spiritual și din carne să creeze spirit. Aceasta se exprimă în
termeni mistici atunci când se spune că misiunea Bisericii este de
a deifica omul modelându-l după divinul model al lui Iisus Hristos.
În
ce stă eficacitatea Sacramentelor? - Tocmai
am văzut cum Biserica operează prin sacramente pentru a transforma
natura umană; am examinat pe scurt acțiunea directă, socio-terapia
primelor trei sacramente și acțiunea indirect sugestivă, magia,
sau mai exact psihoterapia celor patru din urmă. Dar cu aceasta,
problema nu este epuizată, Biserica și sacramentele n-ar avea nicio
eficacitate dacă situații de ordin social și istoric, dacă un
concurs de circumstanțe actuale n-ar interveni din afară pentru a
determina activitatea umană făcând-o să se plieze pe sugestiile
sacramentelor. Or, acțiunea Bisericii este, în ansamblul său,
paralelă celei a societății și noi am putut arăta că fiecare
sacrament corespunde unei funcțiuni sau unei instituții sociale
esențiale. Dar acțiunea socială și exterioară, combinată cu
tehnica sacramentelor n-ar fi de ajuns încă pentru a obține
minunatele rezultate pe care noi le-am văzut, dacă ele nu ar găsi
complicități active în profunzimea naturii umane. Dumnezeu nu ar
putea acționa asupra naturii umane; în ciuda oricărei tehnici a
Bisericii, el nu s-ar putea realiza în om, dacă el n-ar exista ca
în germene în profunditățile naturii sale. Am văzut că acest
germen se manifestă în infinitul aspirațiilor și dorințelor
nepotolite, puternice și ireductibile, aspirații generale, profunde
și permanente, care caracterizează și turmentează pe toți
oamenii care sunt cu adevărat oameni. Tocmai aici este fondul
sacramentelor, eficacitatea lor. Activitatea umană se pliază pe
exigențele Bisericii pentru că ele merg în direcția acestor
aspirații profunde ale omului, răspund mai mult sau mai puțin bine
și mai mult sau mai puțin direct la aceste apetituri de infinit și
de perfecțiune, cărora comunitatea, societatea le împrumută un
concurs real și mijloace de realizare mereu mai bogate și mai
puternice.
Cum
acționează aceste aspirații și aceste dorințe irepresibile ale
omului? Ce sort de acțiune pot exersa elementele materiale, apa,
uleiul, pâinea și vinul sacramentelor? Studiul de psihologie
mistică și religioasă al lui M. H. Delacroix, care a insistat mult
asupra caracterului magic al riturilor și al sacramentelor și a pus
foarte bine în evidență rolul pe care-l joacă dorințele în
geneza și dezvoltarea lor, furnizează sugestii foarte precise
asupra subiectului nostru.
„Ritul,
spune el, este vehiculul forței religioase și mijlocul de
realizare. El ține totodată de intenția care-l animă și de
obiectele asupra cărora el trebuie să acționeze; în fondul
realismului magic există această teză că ajunge la lucruri exact
ce ajunge la mijloacele magice care le reprezintă, că o ceremonie
produce exact ceea ce ea figurează. Un simbolism realist, astfel
este forma extremă a cultului”(23). Botezul și Euharistia sunt
evident cazuri magice exact ale acestei
(23)H.
DELACROIX, La
Religion et la Foi,
p. 27
specii.
Cum acționează magia lor? Care este forța sa de determinare?
„Magia
n-ar exista fără dorință: unele țeluri, ardent dorite, pun în
mișcare spiritul care se străduiește să le realizeze și care
urmărește realizarea lor prin mijloace născute din dorință.
Acțiunea dorinței este, de altfel, ranforsată adesea prin practici
extatice care efațează în spirit distincția posibilului și a
realului printr-o stare de verij care liberează din plin credința”
(24). „În fine tradițiile se stabilesc garante ale puterii magice
în general, garante ale valorii particulare a anumitor rituri... Un
sentiment violent, o dorință
imperioasă se
acompaniază de
speranță, adică de credință în
viitor; în momentele cele mai intime ale dorinței, obstacolul
timpului aproape dispare și obiectul sperat devine aproape real.
Există, în
dorință, o vie așteptare, o predispoziție a credinței”.
(P. 31).
În
ce fel dorința, care este în fond magie, va construi ritul sau
sacramentul?
„Orice
dorință este un început de acțiune; orice dorință conține
planul construcției unui act cu mijlocul imaginilor și al
mișcărilor; această eboșă este cu atât mai bogată și mai
forte cu cât dorința este mai violentă, ea este cu atât mai
exactă cu cât dorința este mai precisă. Astfel dorința
exteriorizează necesarmente în gesturi ce se adresează obiectului
său, și pe care îl reprezintă, cum el exteriorizează de
asemenea, doar în virtutea intensității sale, în gesturi
oarecare. Toate aceste gesturi, născute din dorință, sunt în
strânsă relație, în dorință, în obiectul dorinței. Dorință,
obiect al dorinței, presiune mecanică sau mijloc al dorinței,
toate acestea formează o profundă unitate psihologică”. (Ibid.,
p. 32).
„A
dori înseamnă a începe să îndeplinești”. „Acțiunea
imediată, spontanee, pur reflexă a dorinței, se va continua, de
altfel, când ea se va arăta eficace, prin imitația voluntară.
Prin imitație naturală se trece totdeauna de la acțiunea naturală
la convenție. Imitația voluntară, convenția, ranforsată prin
tradiție, vor păstra, grație succesului și tradiției, eficacele
pe care caracterul său natural îl acordă dintr-odată acțiunii
imediate și puterea de constrângere care i se atribuie asupra
lucrurilor”. „Iată deci dorința exteriorizată prin înseși
legile ei, în gesturi și în acțiuni; iat-o exerxând asupra
lucrurilor care reprezintă mai mult sau mai puțin obiectul său...
Le confundă bucuroasă cu mijloacele prin care ea nu face decât să
se realizeze pe ea însăși”. (op. cit., p. 32).
„...
Magia explicită, această credință că gesturile, mișcărle,
cuvintele, prin care se traduce dorința, au o eficacitate externă,
că le corespunde ceva în realitate. Dorința prepară la o astfel
de credință, am văzut-o; ea îi furnizează suportul său,
mijloacele sale de acțiune; este ca și cum ea eboșează acțiunea
spre care tinde, cum imitația va fi aleasă ca mijloc magic pentru a
o realiza; cum semenul va vrea semenul... Dar Magia explicită
schimbă valoarea relativă a acestor două elemente, dorința și
lucrul; ea merge direct la lucru și ea gândește obiectiv gesturile
dorinței, ca mijloace simbolice ale lucrului, proprii a le produce”.
(P. 35).
„Dorința
constrânge lumea la mijlocul practicilor a căror eficacitate este
atot-puternică. Există
deci în Magie o vastă anticipare a experienței,
un exces de subiectivitate care debordează în obiectivitate, un
sort de hiperadaptare,
dacă se poate spune, care previne
realitatea,
ceva ca această atenție
expectant care
creează imaginea halucinatorie a semnalului. Acțiunea, prea intens
preparată, se descarcă în mişcări, în credință, în doctrină.
Ea se proclamă ea însăși. Căci ceea ce afirmă magia este
cauzalitatea dorinței cu mijlocul intermediarilor ieșiți din
dorință;
deci credința pe care lumea subiectivă poate s-o prefacă în lume
obiectivă prin punerea în operă a forțelor obiective care se
supun dorinței”. (P. 37).
Aceasta
explică perfect cum apa purifică sufletul curățându-l de păcat,
și cum uleiul și balsamurile care se folosesc în confirmare și în
extrema-ungere - și pe care atleții le folosesc înaintea jocurilor
– cum uleiul și balsamurile fortifică fidelii înaintea vieții
și mai ales înaintea morții (25).
(25)Iată
cum rezumă DELACROIX înflorirea psihologică a magiei în rituri şi
sacramente.
„
Magia
construieşte rituri eficace: puterea dorinţei, puterea naturii se
unesc sub masca virtuţii magice pentru a forma această eficacitate.
Magia operează asupra unei forţe semi-spirituale, semi-mecanice. Un
Dumnezeu impersonal, fără nume, fără istorie, imanent lumii,
analog totodată elanurilor şi afectivităţii umane şi a vieţii
măsurate a lucrurilor, difuzat într-o multitudine inumerabilă de
obiecte, astfel este noţiunea semi-practică, semi-speculativă, pe
care el se sprijină, noţiune care nu este decât obiectivarea
mentală a unei practici mai întâi entuziaste şi exasperate. Ca
substanţă metafizică, această realitate religioasă iniţială
este dedesubtul tuturor formelor determinate: Suflet, Natură,
Societate... orice divinitate este o individualizare a acestei forţe
religioase, construită de spirite ele însele mai bine
individualizate şi care se spiritualizează. Ritul atot-puternic se
dispensează de Dumnezeu. Slăbirea legăturii ritului şi a
efectului său suscită pe Dumnezeu... Cultul se mută astfel între
acţiune magică şi sugestie spirituală, fără ca una din aceste
două forme să fie vidată în întregime de cealaltă” (p. 45).
„De-o
manieră generală, sacramentul aduce sau augmentează în suflet
graţia sanctifiantă; şi mai mult, fiecare sacrament conferă
sufletului graţii speciale în vederea unor scopuri speciale:
fiecare sacrament are misiunea sa particulară, aceasta chiar care
face obiectul instituţiei sale, pe care el o reprezintă prin
materia sa şi pe care o enunţă prin forma sa. Această fragmentare
a graţiei a ajuns la doctrina celor şapte sacramente, consacrând
principalele momente ale vieţii profane şi marcând în consecinţă
etapele decisive ale vieţii spirituale” (p. 50). „ ...Din moment
ce Dumnezeu operează virtutea sacramentului, această virtute este
conformă puterii lui Dumnezeu; puterea însăşi a lui Dumnezeu se
depune pe materia sacramentală; un sacrament este al Graţiei
solidificate care se dizolvă în interiorul fidelului. Acţiunea
materială a sacramentului decurge din absoluta putere care-l
fondează. Eficacitatea sacramentului vine de la Dumnezeu însuşi,
prin instituţia lui Iisus Hristos”.
Tehnica
Bisericii este sugerată prin profundele aspirații ale sufletului
uman; și forța acestor aspirații explică acțiunea sacramentelor
asupra activității umane și pretenția lor de a deifica omul. La
rândul lor, aceste aspirații corespund, cum deja am arătat,
atributelor principale ale naturii divine; ele sunt, în om, ca tot
atâtea pietre de așteptare pentru divinitate, fundamentele lui
Dumnezeu în natura umană. Singur omul este religios printre
creaturile vivante; pentru că numai în el aceste pietre de
așteptare există și se manifestă transformându-se în speranță.
Dar profundele aspirații umane nu acționează eficace decât atunci
când ele sunt alimentate și transformate în instituții prin
evenimente istorice care pun în mișcare conexiunile sociale
exterioare. Atunci sacramentele realizează pe Dumnezeu în om,
pentru că divinul care este în adâncul naturii umane tinde să se
dezvolte, să se expliciteze. Omul se supune deci sacramentelor,
Bisericii, pentru că el se supune propriilor impulsiuni, trezite de
conexiuni sociale pe care le transformă în credință. Dumnezeul
embrionar care este în el este sursa acestor dorințe infinite și
se dezvoltă prin acțiunea Bisericii care deifică omul. Euharistia
este prezumată a introduce pe Dumnezeu în om prin acțiunea magică
a pâinii și a vinului, pentru că Dumnezeu se găsește deja acolo
în potență. Nimic mai logic și, atunci, mai real de asemenea,
decât eficacele sacramentelor și al riturilor, căci, edificând pe
Dumnezeu în om, ele realizează de asemenea, chiar dacă de-un fason
iluzoriu, adică în speranță, obiectul acestor aspirații, al
acestor dorințe. Iluzia
este cea mai mare forță creatoare din lume, atunci când ea este
constantă, dar cu condiția ca un determinism istoric s-o provoace,
s-o trezească, pentru a o transforma astfel în speranță, în
credință și în fine în acțiune.
Spre
sfârșitul republicii Romei, a existat o primăvară excepțional de
fecundă în evenimente istorice și religioase, sursă abundentă de
credință și de grație divine; tot astfel, înainte și după
războiul mondial noi am traversat un sezon asemănător, provocat de
circumstanțe istorico-sociale analoge celor din primul secol al erei
creștine. Poate, în acest timp de asemenea, embrionul divin
conținut în umanitate să crească, să se dezvolte, și credința
să sufere o renovare care o va vivifia și o va face să acționeze.
Poate
aceasta explică mișcarea neo-mistică a acestor timpuri.
Dumitru Drăghicescu (1934)
Tr. George Anca (2014)