ORICUM

ORICUM

Maica Tereza – Sorin Croitoru – Un African – Liana Nicolae – Liana Nicolae - George Anca – Daniel Funeriu –  Sterie Ciumetti –  Rodica Anca –  Angela Bilcea – Ana Ioniță – Carmen Berindei

MAICA TEREZA

 Oricum

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i, oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi...
Construieşte, oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine, oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

SORIN  CROITORU

Credința strămoșească

Bunica nu avea cultură,

Nu studiase-așa, ca noi..

Se “cultivase”-‘n bătătură

Și la prășit de popușoi.

Nu, nu era analfabetă,

Dar nici școlită nu era.

Din Biblia îngălbenită

De multe ori ea ne citea..

Mi-o amintesc în nopți de vară,

Cum se ruga lui Dumnezeu

Privind spre stele, în grădină,

Și neștiind că sunt și eu..

Ea nu luase masterate,

Nici doctorate n-a luat,

Însă credea cu fermitate

În Cel ce lumea a creat!

Cum să-i fi spus bunicii mele,

Ce se ruga spre cer mereu,

Că bolta cea cu mii de stele

Nu-i opera lui Dumnezeu?!

Să fi-‘ndrăznit să-i zici bunicii,

În noaptea cu parfum de fân,

Că greierii și licuricii

Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!

Nici n-ai fi terminat ideea,

Știu foarte bine ce îți spun:

Bunica mea, din clipa-aceea

Te-ar fi privit ca pe-un nebun!

Căci, după mintea ei vioaie,

Nimic nu-i fără autor:

Nici clăi de fân, nici mușuroaie,

Nici simpla urmă de tractor!

Să îi fi spus bunicii mele

Că soarele ascuns în nor,

Sau câmpul cel cu floricele,

Există fără Creator?!

Așa erau bătrânii noștri,

Crezând în Domnul Dumnezeu;

Strămoșii au crezut, bunicii,

Și mama mea credea, și eu..

Dar intelectualii lumii,

Cu diplome la școli de soi,

Mai caută și-acum dovada

Că ei se trag din maimuțoi!

Ei scurmă harnici prin țărână

Și caută bucăți de os

Prin care vor să demonstreze

Că.. nu suntem ai lui Hristos!

Aceasta este marea luptă,

Vrăjmașul vrea prin rațiuni

Să ne lipsească de credința

Ce-o moștenim de la străbuni..

Să nu-i lăsați să vă golească

De harul ce-l aveți în voi;

Rugați-vă să se-‘nmulțească,

Iar Duhul va veni șuvoi,

Căci Tatăl nostru ne iubește

Și nu ne lasă lui Satan.

Cu harul Său ne ocrotește,

Vrăjmașii se trudesc în van!

Pe cei ce pierd credința dreaptă

Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,

O grea robie îi așteaptă,

Căci demonii nu sunt miloși!

Urcați, urcați în Arca Sfântă,

În casa Domnului Hristos!

Biserica pe val plutește,

În timp ce lumea merge-‘n jos.

                Amin  !

 UN AFRICAN

 Cand ma nasc, sunt Negru
 Cand cresc, sunt Negru
 Cand stau la soare, sunt Negru
 Cand mi-e frig, sunt Negru
 Cand sunt speriat, sunt Negru
 Cand sunt bolnav, sunt Negru
 Iar cand mor, sunt tot Negru !
 Iar tu, tipule Alb,
 Cand te nasti, esti Roz
 Cand cresti esti Alb
 Cand stai la soare, esti Rosu
 Cand ti-e frig, esti Albastru
 Cand esti speriat, esti Galben
 Cand esti bolnav, esti Verde
 Iar cand mori, esti Cenusiu
 Si tu ma numesti pe mine COLORAT ?!?!
 CURCUBEULE........

LIANA  NICOLAE

Uzată

Sunt o piatră uzată, o tânguire a cântului obosit, o ţară săracă şi prea tristă

Chiar dacă niciodată nu voi avea nevoie de sabie, trebuie s-o port cu mine

Pentru o generaţie îndurerată  împătimită, melancolică, irezistibila chemare

De a avea abilitatea de a descoperi şi de a făuri fericirea cu dragoste cu tot

Să aud de sute de ori „te iubesc” şi să ştiu că aşa este, să ştiu că am şi bani

Să fac ce-mi place, să am casă, să fiu acceptată aşa cum sunt. Să am cui zice:

„Te iubesc”şi să răspundă la fel,ca o ştiinţă,ca o artă; cu astea nu putem ajuta

Pe nimeni, cu formule ştiinţifice şi definiţii complicate, toate au un început

Găsiţi-vă exemplul de urmat, bolile sunt departe de sufletul uman, sărman

Pregătiţi-vă pentru lucruri neaşteptate, corpul nostru este de a realiza lucruri

Iubire şi respect, faptele incredibile faţă de corp sunt ceea ce face posibilă

Depăşirea greutăţilor fizice, să ne găsim idoli, să-ncercăm să-i depăşim uşor

Când ne găsim în situaţii dificile ne-ntrebăm ce-ar face idolii în locul nostru?

Viaţa lungă este minunată , ne bucurăm de fiecare minut, de fiecare oră şi zi

Dar fiecare e mai bună decât cea precedentă, să facem bine şi să rămânem

Surzi la insulte, să rămânem oameni scrişi cu litere mari, să rămânem poeţi

Încercaţi să ajutaţi şi amintiţi-vă de cei de peste şaizeci de ani, ei ştiu multe

Ar fi periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti prost, ştii cum trăieşti

Toţi spun multe despre mine dar niciodată altele; rămân aceeaşi calină lină

Pupăciosă când îţi spun „prietene”, sunt aici de multă vreme, nu fac nimic

Lăsaţi-mă-n pace, nu m-am contrazis niciodată, asta sunt, un simplu sceptic

Pe hoţii mărunţi îi trimiteţi la puşcărie şi pe cei mari îi faceţi mari guvernanţi

Nu mai intoxicaţi copiii cu media, cu  emisiunile de ştiri, educaţi-i şi acasă

Şi mai ales, la bibliotecă, lor nu le cerem  mult, ar trebui să-i educe poporul

GEORGE  ANCA

Studiu

Undesirable, disputable, truly beautiful, like Rilke’s poems. Poetize cu ori şi ce preţu. Angelus-Picu, Arthur-Martin. Ziurea, ziurel, ce vă spuneam, torpila era un blond, iar tot ajunul ai ascultat colinde de Hruşcă, m-ai tot chemat şi pe mine, azi mai arhaice şi eclesiale pe vatra interzicerii anterioare. Studiul era cognitivist, conspirativ, când l-am prins conversaţie. Ultime scrise, vedem tratate pe subsidiaritatea ce ne mai distruse. Manet la amanet, fă loc şi tu, Arpad, cu Medeea ucigând pe Gandhi. Semiramida în trei colţuri. Mele kalikimaka and Hauoli Makahiki Hou, nos hivers d’autre fois de la Hsieh.

nu-i tăia Amelie

barbă evanghelie

păsările rădăcinile părinţii până la antipod broaştele sub nici un ocean

taie-mă nu sunt iarbă omoară-mă nevinovat doamne fă-mă rugăciune

lasă-mi morţii dependenţa de d-ta preasfinte mi-o furară podarii

cu tine mă porecliseră broscoi îndrăgostit barba lui Ibsen mohor cosit

se proiectase nediplomatic o Românie pe sponci la sfinx prima întrebare

ţi-e frică de moarte nu că te-aş omorî la a doua dicteul moşilor poleiţi

din ce în cet pe vale inundaţii peste argilă de nisipuri vorba

la aeroport eu te duc o basculantă de horj în poartă

pe unde să iasă maşina pleacă avionul am rămas pe posteţe

alt verde înspicat şi rasa cailor munte caverne familii du-te

durează îmbarcarea n-am bilet poate mâine nu mai e valabil

păreri mai de rău de neţinerea cuvântului tipografic porc tăiat

hârtia va fi albastră viorica navamalika ne vorbisem între tampoane

te-ai schimbat în bine în ce hal eşti lectura din prima în devanagari

lasă piesa a şi luat foc nu numai banii cine de cine are nevoie majestate

casca pe cascadă bontonul tunului ceaţa încă neningându-ne

apă în cleştii racului cenuşa bate focul inimii pe verde cu iasomia

stabilimentul din est cu cât lucrurile se schimbă  mai mult cu atât rămân la fel

taică-meu din cartea de căpătâi nu mă scotea de-am ocolit-o de-o viaţă

pe vreme urâtă cânepă lecturi antinaţionale ţi-am spus cine mai bântuie

cu asasinarea de libertate întoarsă bumerang în praf de nebunie

laetitia lui Lawrence până în Taos şi în templul lui Hanuman de acolo

părul încurcat al schizofreniei câlţii nelibertăţii tunu’ da regele nu

masă ostăşască pică măr pikhamer ultramarin moarte românilor Smara Mira

STERIE  CIUMETTI

Ioan-Aurel Pop: Noul Căpitan al Academiei Române

                                                           Sterie Ciumetti, Incorect Politic, 12.04. 2018

    Dl. Ioan-Aurel Pop a câștigat președenția Academiei Române cu 86 de voturi.

   Academia Română este printre singurele instituții românești care promovează valorile, cultura, spiritualitatea și identitatea românească. A demonstrat asta prin repetatele acțiuni îndreptate împotriva marxismului cultural, tot mai prevalent în societatea noastră.

   Academia Română s-a implicat atunci când evreul terorist Alexandru Florian voia să redenumească liceul Mircea Vulcănescu din București (link).

   Academia Română apără patrimoniul natural național, cerând retragerea legii care permite defrișarea pădurilor virgine (link).

   Academia Română a făcut ample demersuri de apărare a Mișcării Legionare, demonstrând că aceasta nu poate fi incriminată pentru fascism când s-a dat legea 217/2015 (link).

   O confirmare că instituția nu este subminată de (((cosmopoliți))) este faptul că Iohannis a cenzurat apelul la patriotism și pedepsirea agresiunilor la adresa suveranității naționale(link).

   Are o strategie de dezvoltare a României pentru următorii 20 de ani (link), de vreo 3000 de pagini, în care trece prin toate domeniile, strategie care lipsește la nivel guvernamental.

    “Pentru mine, Academia Română, cea mai importantă instituţie de erudiţie, de consacrare, de cercetare şi de creaţie din această ţară, trebuie să reinstaureze încrederea în ea şi în celelalte instituţii ale statului pentru ca numele de România să ajungă din nou pe buzele tuturor, cum s-a întâmplat acum 100 de ani, când miracolul nostru românesc a uimit Europa prin Unirea cea Mare”, a spus dl. Pop, după alegerea în noua funcţie.

    În noua funcţie “de reprezentare”, Ioan-Aurel Pop se angajează să fie un “comunicator” şi să transmită “mesajele potrivite” ale Academiei, în limba română, dar şi în limbile de circulaţie internaţională.

    “Trebuie să reinstaureze dialogul acestei Academii cu celelalte academii, cu celelalte instanţe europene. Facem parte dintr-un for de elită al Europei – Uniunea Europeană. Trebuie să fim prezenţi şi să încercăm să ducem o imagine potrivită rolului pe care l-am jucat aici. Suntem cel mai numeros popor din Sud-Estul Europei, locuim în cea mai mare ţară din Sud-Estul Europei ca suprafaţă, iar ca resurse poată să fie acelaşi lucru. (…) Cine intră în Aula acestei clădiri, sub cupolele pe sub care au trecut Maiorescu, Bariţiu, Bărnuţiu, Lapedatu, Nicolae Iorga şi toţi ceilalţi, sigur că e privilegiat al sorţii, urmele paşilor lui rămân şi e foarte important ca acest sentiment să-l aibă şi poporul român. Un sentiment de trăinicie, de siguranţă, un sentiment de readunare a forţelor acestui neam, de readunare a celor care au plecat din disperare din această ţară, de revenire la valori şi mai ales la încredere, cum spuneam. Şi unul din pilonii încrederii trebuie să fie Academia Română”, a spus Pop.

   Ioan-Aurel Pop este /omul nostru/ și ne dă de înțeles într-un mod subtil că știe adevărul despre Uniunea Europeană și starea actuală a României ca și colonie. Pe lângă faptul că acel apel cenzurat de Iohannis care cerea pedepsirea atacurilor la adresa suveranității naționale conține semnătura sa, faptul că l-a menționat pe Nicolae Iorga nu este o coincidență.

         Ioan-Aurel Pop: Noul Căpitan al Academiei Române Ioan-Aurel Pop, primul

                                   discurs din senatul Academiei Române, colorizat

   El este capabil să priceapă că activitatea subversivă a evreilor este și cauza principală a antisemitismului, acesta nefiind o ură irațională, ci o reacție firească, legitimă la antagonismul grupurilor organizate evreiești.

   Până acum Academia Română și-a făcut datoria de pilon al încrederii și ascensiunea lui Ioan-Aurel Pop la conducerea sa este un semn că Academia va continua să lucreze pentru binele națiunii.

    El a accentuat că încrederea va trebui restaurată prin “onestitate, prin adevăr, prin dreptate şi prin foarte multă bunătate”. ”Pentru că nici adevărul şi nici dreptatea nu au valoare fără bunătate, care trebuie să ne caracterizeze. Şi o spun nu pentru că suntem în Săptămâna Patimilor şi pentru că vom trece cu ajutorul Domnului în Săptămâna Luminată, când trebuie să fim cu toţii buni, dar pentru că fără sentimentul acesta al dialogului întru bunătate nu putem face nici dreptate şi nu putem instaura nici adevărul”, crede academicianul.

   Când răspunsul opoziției este un metaforic pumn în gura libertății de exprimare, dialogul nu se poate efectua (ai nevoie de două părți pentru dialog funcțional). Adevărul este sub asalt și există o mare criză de dreptate în România, iar bunătatea românilor este deseori folosită împotriva lor.

    “Dar eu plec de la premisa că un suflet care face soft-uri şi hard-uri, un suflet care ne învaţă cum să accesăm mijloacele digitale de astăzi e totuşi un suflet şi trebuie să vadă şi ce a scris William Shakespeare, să se oprească la un sonet de Eminescu, să citească un roman de Rebreanu şi să vadă spre ce ne îndeamnă spiritul. Şi spiritul nostru nu poate trăi fără spiritualitate, fără aceste mari valori ale culturii. Şi membrii Academiei Române de la ‘umanioare’ sunt nişte mari personalităţi ale culturii noastre, care au scris şi care publică şi n-avem decât să traducem în alte limbi ce fac ei şi să menţinem spiritul viu întru domeniile astea pe care unii le numesc ale povestirii. Dar fără poveste ce ar fi viaţa asta!”, a menţionat Pop.

    El a mai spus că recuperarea patrimoniului Academiei “este o operă continuă, o sarcină a oricărui preşedinte (…), pentru că patrimoniul are o valoare sacră pentru forul academic”, aceasta trebuind să se facă nu prin “restitutio in integrum”, ci “prin dreapta despăgubire, la drepte compensaţii”.

    Eu îi îndemn pe tineri să caute şi jocul pokemonilor şi să se inspire şi din Stăpânul inelelor şi din Harry Potter, dar, în acelaşi timp, să nu uite de ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’, de ‘Făt frumos din lacrimă’, de nişte valori care nu ne-au legănat nouă copilăria, dar care au stat la baza culturii acestui popor. Şi dacă le-mbinăm pe toate şi ştim să fim şi clasici şi moderni şi tradiţionalişti români şi europeni, atunci mesajul va ajunge cu siguranţă la destinatar”, a încheiat Ioan-Aurel Pop.

   Cu o credință încăpățânată în poporul român, Ioan-Aurel Pop incomodează sistemul de politruci și limbuți români, slugile slugilor care fac voia unor birocrați nealeși din fotoliile Bruxelles-ului.

   Una dintre slugi, Gabriel Liiceanu, membru al Grupului pentru Dialog Social, cuib de gândirişti antiromâni, înființat cu ajutorul lui George Soroș, a încercat să-l denigreze pe noul căpitan al Academiei Române.

    …„Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …”, spunea Ioan – Aurel Pop într-un interviu acordat, în exclusivitate, ActiveNews, acum un an.

    Președintele Academiei Române este ales din rândul membrilor titulari, pentru un mandat de 4 ani și poate fi reales o singură dată. Vineri, 20 aprilie 2018, vor avea loc alegerile pentru celelalte funcții din Biroul de Prezidiu: patru vicepreședinți și un secretar general.

    Gabriel Liiceanu l-a acuzat că a ''acoperit'' plagiatul fostului premier, Victor Ponta. În realitate, Ioan – Aurel Pop, a spus că poziția sa a fost aceea de a lăsa specialiștii să se pronunțe.

    ''Îi doresc domniei sale să facă parte din Comisia respectivă. Eu îi cedez locul cu mare drag. Să decidă dumnealui alături de alții ce este bine și ce este rău în țară.''

   Să nu exagerăm, orice loc din orice Comisie cedat lui Liiceanu devine pârghie pentru denigrarea României.

    ''În al doilea rând eu n-am luat niciodată apărarea domnului Victor Ponta și doar am spus că pentru constatarea plagiatului nu este de ajuns să fie un om de bine, ci este nevoie de specialiști care să se pronunțe. Eu asta am cerut în 2012: dacă acuza de plagiat se aduce în fizică este bine să fie fizicienii care decid; dacă este în chimie să fie chimiștii care se pronunță; dacă în istorie să fie istoricii. Nu niște oameni care nu pot să-și exprime cunoștințele într-un domeniu. Noi nu avem cunoștințe în toate domeniile. Aceasta a fost singura mea poziție atunci'' a explicat rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

   Profesorul Universitar Ioan Lumperdean, prieten bun cu Ioan-Aurel Pop, spune câte ceva despre noul președinte al Academiei Române, relatând o întâmplare între Aurel și profesorul Samuel Goldenberg.

    „Pleacă de la străbunii lui, cu care se mândrește, țărani iobagi din Câmpia Transilvaniei, și dintr-o familie de preoți. De aici vine și numele Pop. Cred că de la cele două ramuri – de țărani și de preoți – a primit genetic două lucruri pe care le-a păstrat și le-a amplificat de-a lungul timpului: seriozitatea în muncă și căldura sufletească, pentru că este un om de o deosebită căldură sufletească”, spunea prof. univ. dr. Ioan Lumperdean pentru Citynews.ro.

    Acesta povestește că Ioan – Aurel Pop este un om simplu, de mare bunătate sufletească și cu vocație de dascăl.

    „Recită, cântă frumos și dansează bine, merge pe jos în proporție de 80-90%, nu cu mașina, face cumpărături, ca orice om normal, vorbește cu oamenii – o foarte mare calitate. Îi place și câte un pahar de bere, de vin mai ales”, spunea acesta.

    Noul președinte al Academiei este un om care a învățat foarte bine la școală, fiind înzestrat cu o memorie ieșită din comun.

    „Eram 34-35 în an, toți eram într-o luptă pentru calitate. Ultima medie de admitere la facultate a fost 8,33. Prima medie de admitere a fost 9,66, a lui Ioan-Aurel Pop. Când am terminat facultatea, ultima medie era 9,20 și prima medie era 10,00, a lui Ioan-Aurel Pop. Noi îi spuneam premiantul. Nu știu exact dacă în școala generală și în liceu a avut numai medii de 10, dar știu că a terminat Liceul «Andrei Șaguna» din Brașov cu diplomă de merit, care cred că se dădea numai dacă erai cu 10. Și a terminat facultatea în 1979 cu diplomă de merit, cu 10,00. În facultate, la un examen foarte greu, la un profesor deosebit de pregătit și de exigent, Samuel Goldenberg, era să ia un 9. Profesorul era foarte chițibușar.

    Noi aveam de citit foarte multă bibliografie, mii de pagini, 12-15 cărți erau nimic. Și după ce trăgeai subiectele și răspundeai, profesorul spunea că trecem pe bibliografie și începea să-ți pună întrebări. Văzând că Ioan-Aurel Pop știe tot, îl întreabă dintr-o carte a sa, a profesorului, despre un olandez spre Indii. Era un olandez care a plecat spre Indii, a eșuat expediția, o chestie nesemnificativă. Ne-am uitat apoi în carte și era un pasaj de 10 rânduri. Îl văd pe prietenul meu Ioan-Aurel Pop că începe să transpire puțin și memoria lui foarte solidă seta și reseta. La un moment dat spune: știu, domnule profesor, este Van Olmen. Și explică ce s-a întâmplat cu expediția. La care, profesorul spune: n-am ce face, trebuie să-ți dau 10”, a continuat acesta.

    Lumperdean a explicat că reputatul istoric are o slăbiciune pentru poezie, în special pentru Octavian Goga, cel supranumit „sufletul Ardealului”: „Ce m-a impresionat la prima întâlnire: știa sute de versuri din Coșbuc, Alecsandri, Goga, Eminescu, Blaga. Avea și are o slăbiciune pentru Goga. Îi plăcea să recite Dăscălița și-i plăcea să cânte cântecul pe versuri de Goga, cu Laie Chioru”.

    Cunoscător a cinci limbi străine, Ioan – Aurel Pop este căsătorit și are o fiică. „Cred că Ioan-Aurel Pop numai prin fapte bune se identifică. Pot să greșesc, pot să fiu subiectiv, că-s prietenul lui de-o viață, dar nu știu să fi făcut ceva rău omul acesta”, a mai spus prof. univ. dr. Ioan Lumperdean pentru sursa citată.

   Dumnezeu să-i dea sănătate și fervoare să pornească sufletul poporului român, trezindu-l din somnul greu în care se află.

   Incorect Politic, 12.04. 2018

                

DANIEL FUNERIU 

          Universităţi, vă acuz!

https://www.g4media.ro/universitati-va-acuz.html

Capul în gură dat de domolul nostru ministru bucovinean universităţilor “tradiţionale” ne-a făcut să privim dincolo de festivismele penibile cu care ne-au obişnuit universităţile noastre şi să vedem că de fapt roba şi toca universitare sunt mai degrabă nişte deghizări de clovni, decât simbolul unei excelenţe comportamentale.

Mai rar atâta minciună, amatorism, prostie, manipulare şi politicianism ca în “scandalul” alocărilor de locuri (şi implicit finanţare) universităţilor de stat. O ocazie unică pentru fiecare actor să fie “masculul alfa” în faţa propriilor suporteri (prezenţi şi viitori), cu unic rezultat o hărmălaie generalizată din care nimeni nu mai înţelege nimic. La final, fiecare va fi considerat, pe rând, Scaraoţchi, erou, reper moral, luptător pentru valoare academică, securist şi/sau pesedist, dar rezultatul concret al grevelor care nu sunt greve, al cearceafurilor cu sloganuri, al râurilor de cerneală, înjurături, proteste şi postări pe facebook va fi încă odată trimiterea în derizoriu, sau cel puţin în uitare, a puţinelor eforturi serioase şi corecte făcute de-a lungul timpului.

Adevărata tragedie este că toate epitetele pe care actorii şi le vor fi aruncat în acest răstimp sunt concomitent adevărate: fiecare este în acelaşi timp şi impostor, unii şi securişti, şi mincinos, şi erou al luptei pentru integritate academică, şi căutător cu orice preţ al unei imagini publice favorabile prin spunerea parţială a adevărului, dar niciunul nu are gândul la studenţi şi la ce le bagă în cap universităţile noastre, totul pe banii… dumneavoastră.

În ceea ce mă priveşte, m-am săturat să privesc baletul acestor triste figuri şi, în numele decenţei, să rămân spectator la războiul dintre nişte penibili Nea Caisă care astăzi au puterea politică şi nişte anemici oameni bine intenţionaţi, dar care, atunci când au condus ministere sau universităţi, nu au făcut nimic curajos, invocând tot felul de scuze. Unii sunt tot atât de condamnabili ca ceilalţi, iar eu, unul, nu cred că trecerea sub tăcere a unor adevăruri doar pentru că există un duşman comun şi plasarea de pariuri pe mârţoage sunt soluţii. Îmi sunt dragi unii dintre actori, îmi sunt profund antipatici alţii, cu unii m-am judecat prin tribunale, cu alţii am fost printre primii zece oameni care au manifestat pentru justiţie în marţea neagră din 2013, pe alţii i-am susţinut, dar deasupra sentimentelor tronează adevărul. Cred că suntem într-un moment al adevărului, un moment în care eu, fără miză personală, dar responsabil de setarea standardelor de corectitudine faţă de care putem judeca mizeria de astăzi, am obligaţia să spun răspicat: Universităţi, vă acuz!

Universităţi, vă acuz de laşitate! Vă acuz că, atunci când lucrurile intrau în normalitate, aţi absentat, comod şi laş, în dezbaterea publică şi m-aţi lăsat singur în faţa coaliţiei mediocrităţii. Aţi fost laşi, tot aşa cum aţi fost laşi şi după 1990 când niciuna nu aţi dat afară vajnicii securişti care, neîntârziat, v-au devenit şefi. Nu uit cum vă repezeaţi în aeroportul din Iaşi să îmi căraţi geanta, după ce cu câteva ore înainte complotaţi în Cartelul Naţional al Rectorilor să mă daţi jos. Ăştia sunteţi. V-am dat prin lege posibilitatea ca alegerea rectorilor să nu mai fie rezultatul unor negocieri de culise, ci rezultatul unei democraţii interne. Voi, universitari, i-aţi ales pe rectorii care semnează tabele cu susţineri de partid, nu eu şi nici vreun politician. Nu vă miraţi acum că mediocritatea vă înghite. Sunteţi voi cu adevărat diferiţi de acea mediocritate? După cum aţi acţionat, aţi demonstrat că nu.

Universităţi, vă acuz de prostie! Vă acuz că, atunci când reprezentanţi de frunte ai universităţilor “tradiţionale” au avut puterea nu au făcut nimic. Nu are importanţă dacă din neştiinţă, comoditate sau frică. Nu a fost din neştiinţă, vă asigur eu, pentru că le-am spus exact ce au de făcut. “Nu am avut timp” e o scuză ridicolă: OUG poate fi dată în 2 zile, iar clasificarea poate fi făcută în 2 luni.

Universităţi, vă acuz de risipă! Vă acuz că, atunci când v-am alocat bani, nu aţi făcut ceea ce trebuie. Alocaţi azi mai puţini bani pentru administrare şi mai mulţi pentru învăţământ şi cercetare? Cel mai probabil că nu. Aţi dat funcţii plătite la toţi prietenii, în loc să-i premiaţi pe cei buni. Ce obraz aveţi să cereţi mai mulţi bani publici când unii rectori (1) au venituri de 100.000 de Euro net pe an? Aţi băgat bani în fast şi betoane, zero în resursa umană! Aveţi contracte cu mari firme care se plâng că nu au mână de lucru? Sau voi sunteţi prea finuţi să staţi la masă cu unii care, în loc de rumeguş mesianic, produc valoare? Nici până acum nu aţi înţeles ce spunea Regele Ferdinand în 1923: “nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte în ea”. Spiritul vostru e însă spiritul de gaşcă.

Universităţi, vă acuz de impostură! Vă acuz că, nici după ce au apărut numeroase semnale publice, nu aţi avut curajul – niciuna!- să verificaţi toate doctoratele de după 1990 referitor la plagiat. Eroic, Universitatea din Bucureşti şi-a asumat lupta antiplagiat în cazurile de notorietate şi e posibil să fi plătit pentru asta, dar nimeni nu a continuat demersul la scară largă, singura care putea să aibă efecte în societatea românească. Unii dintre “marii” rectori (2) s-au solidarizat cu “marii” politicieni întru muşamalizarea plagiatelor. Nicio universitate nu a vânat sistematic studenţii plagiatori şi profesorii care scriu referate ce pot fi cumpărate online. Dacă politicienii au plagiat masiv tezele lor de doctorat e vina voastră, a universităţilor, pentru că le-aţi permis într-o vinovată cârdăşie a imposturii.

Universităţi, vă acuz de mediocritate! Vă acuz că niciuna dintre voi nu atrageţi universitari valoroşi din diaspora ştiinţifică românească. Ştiu bine de ce: venirea lor v-ar scoate din zona de confort a micilor coterii interne. Toţi aţi strâmbat din nas când am introdus criterii normale de promovare îndeplinite de mulţi tineri români din afară, dar nu şi de gloata de prieteni din universitatea voastră. Toţi aţi fost părtaşi silenţioşi când criteriile de promovare au fost diluate nepermis, până au devenit irelevante. Nu aţi reuşit să stopaţi răsturnarea sistemelor axiologice din România, ba chiar aţi participat activ la ea, prin promovarea în funcţii academice de prestigiu a unor triste mediocrităţi. Aţi pactizat cu cei care deţineau puterea politică, prin absenţa din marile teme naţionale. Un exemplu recent: aţi auzit ca universităţile de medicină să facă campanii active împotriva nebunilor anti-vaccin? Eu nu, iar copiii continuă să moară pe capete.

Universităţi, vă acuz de supunere politică! Vă acuz că faceţi pact cu anumite zone politice pentru posturi de demnitar şi avantajele aferente. Vă acuz că vă folosiţi universităţile şi organizaţiile de studenţi la campanii electorale. Vă acuz că daţi locuri în cămine preferenţial studenţilor agreaţi politic.

Universităţi, vă acuz de nepotism! Vă acuz că luaţi la doctorate prin sistemul “PCR”, vă acuz că aproape niciodată nu aveţi mai mult de un candidat pe un loc, vă acuz să aţi tăcut atunci când Ponta a demolat sistemul transparent de recrutare pe care vi l-am oferit. Aţi tăcut pentru că v-a convenit şi aţi reluat şmenurile obişnuite cu angajările, mai ales la medicină.

Universităţi, vă acuz de furt! Vă acuz că percepeţi, la locurile cu plată, taxe mai mici decât suma alocată de stat pentru aceeaşi specializare cu locuri de la buget. Furaţi astfel din banii studentului intrat la buget şi care urmează acelaşi curs cu studentul la taxă.

Universităţi, vă acuz de ipocrizie! Vă acuz că ţipaţi acum, când voi pierdeţi bani, dar aţi tăcut laşi când duceam lupta pentru principii, aţi tăcut şi atunci când principiile în baza cărora aţi câştigat au fost călcate în picioare.

Nu ne duceţi de nas, explicându-ne bosumflaţi că ceea ce vedem este doar o clasică agresiune a unor brute împotriva unor savanţi. Este mai degrabă climax-ul inevitabil al unui teatru al absurdului în şase acte.

Actul 1, epoca romantică: La sfârşitul anilor 90, Adrian Miroiu (în mandatul lui Marga) aplică finanţarea per student (o măsură necesară, dar care a avut şi un efect pervers: nimeni nu mai pica studenţi la examen de teama pierderii banilor). În 2005, Mircea Miclea instituţionalizează noţiunea de calitate în universităţi. El leagă calitatea de “capacitatea maximă de şcolarizare” adică numărul maxim de studenţi pe care o universitate îi poate înmatricula, garantând o calitate minimală. Universităţile continuau să fie finanţate din pixul ministrului (3) (fiecare era fericit cu micul lui şmen făcut cu ministrul în funcţie, deci nimeni nu se plângea).

Actul 2, trezirea din amorţire: În octombrie 2010, ştiind că urmează să trec Legea Educaţiei, am ţinut un discurs în faţa rectorilor, în care, subliniind că este poziţia statului Român, nu a mea personală, am spus răspicat ce trebuie să facă universităţile (4) pentru ca ministerul să finanţeze universităţile după merit. Ceea ce a urmat poate fi rezumat la simpla constatare că, în mandatul meu, ministerul a făcut exact ceea ce trebuia să facă, dar în mandatele “lor” universităţile nu au făcut mai nimic. Legea Educaţiei care relua propunerile Comisiei Prezidenţiale a intrat în vigoare în ianuarie 2011.

Actul 3, momentul construcţiei serioase: În octombrie 2011, după o bătălie politică epică, am anunţat finalizarea primei şi singurei clasificări a universităţilor şi ierarhizări a programelor de studii (5). Concomitent am finanţat universităţile în funcţie de această clasificare (6). Unele au câştigat până la 20% mai multe locuri la master şi doctorat, altele au pierdut. Nu din pix, ci după criterii clare. Nicio universitate dintre cele câştigătoare nu a susţinut public ceea ce tocmai făcusem. Perdanţii m-au dat în judecată, puţini mi-au luat apărarea, dar am câştigat toate procesele (7).

Actul 4, momentul demolării: Guvernul Ponta a modificat legea originară care obliga ministerul să acorde locurile preferenţial universităţilor în funcţie de clasificare şi ierarhizare, permiţând din nou ministrului să finanţeze din pix, neinterzicând însă posibilitatea ca finanţarea să se facă în funcţie de clasificare (8). Lumea a tăcut atunci, complice. Puţinii care au comentat au făcut-o anemic şi din vârful buzelor. Era epoca în care toată lumea se ferea să amintească de guvernarea Boc. Totuşi, pentru că Adrian Miroiu, preşedintele CNFIS (organismul responsabil cu finanţarea universităţilor) numit de mine, a rămas prin miracol şi în mandatul lui Ponta. finanţarea în baza clasificării a continuat de la un an la altul.

Actul 5, somnul conştiinţelor: După urgia legislativă din mandatul lui Ponta, nici Parlamentul prin lege şi nici Guvernul Cioloş prin OUG nu au făcut vreo tentativă de întoarcere a legii în matca ei firească, iar ministerul nu a realizat nicio clasificare sau ierarhizare (care potrivit HG 789/2011 trebuiau făcute anual). Scuza că “nu a fost timp” (9) nu poate să fie reţinută. Ştiu că totul poate să fie făcut în maximum 2 luni. S-au creat astfel condiţiile momentului 6.

Actul 6, momentul construcţiei de bordeie: Insensibil la disperatele argumente ultimative, de tip arhimedian – Noli turbare circulos meos!– ale universităţilor “de tradiţie”, ministrul, un vajnic soldat roşu camuflat în uniformă de domol bucovinean, înarmat cu programul de guvernare scris pe un colţ de birt teleormănean, taie fix ceea ce le alocasem eu ziselor universităţi. Detaliu important: a făcut asta având legea de partea sa şi fără să aibă constrângerea, fie şi simbolică, a unei clasificări în vigoare. Iar aceste ultime două elemente sunt imputabile, desigur, lui Ponta, dar şi celor care, guvernând după el, nu au schiţat niciun gest prin care să restabilească firescul lucrurilor. Şi puteau să facă asta în doi timpi şi trei mişcări, orice scuză legată de lipsa de timp sau lipsă de susţinere parlamentară fiind penibilă.

Care sunt, totuşi, adevărurile nespuse de nimeni care ne-ar permite să înţelegem acest teatru al absurdului, în şapte întrebări şi răspunsuri?

1) Î: Cine decide câte locuri bugetate se alocă universităţilor din România?
R: Statul, prin Ministerul Educaţiei, alocă anual un număr de locuri bugetare universităţilor; politica de alocare a locurilor bugetare per specialitate (un fel de “comandă de stat”) e firesc să aparţină finanţatorului, adică ministerului. Ministerul decide, aşadar, câtor doctori, câtor avocaţi, câtor matematicieni Guvernul le finanţează studiile universitare. În democraţie, guvernul e decis prin vot şi sancţionat prin vot. Ultima oară când am verificat, guvernul avea o majoritate confortabilă. Nu vă convine că Guvernul dă mai multe locuri la inginerie şi medicină decât la socio-umanioare? Nicio problemă, implicaţi-vă şi schimbaţi guvernul.

2) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă fiecărei universităţi la licenţă şi master?
R: Eu am fost singurul care am dat şi aplicat o lege care obliga ministerul să aloce locurile la respectivele specialităţi în funcţie de calitatea din fiecare universitate. E programul de fizică mai bun la Timişoara decât la Suceava? Atunci statul să plătească mai multe locuri la Timişoara decât la Suceava. Mda, şi mie îmi sună rău să tot spun “eu am făcut, eu am dres”, dar ce să fac dacă ăsta e adevărul? Pe care, dacă nimeni nu îl spune, sunt obligat să îl spun eu. Ponta a modificat legea şi a permis ministrului să aloce aceste locuri din neuronul său. Aţi auzit pe cineva să fi făcut grevă? Să-şi fi pus batistuţe albe pe braţ sau presiune pe Parlament? Oameni revoltaţi în stradă pentru că se lua dreptul copiilor lor să înveţe în universităţi bune? Nu. Mai mult, când au ajuns miniştri şi au populat ministerul cu armate de colegi din “universităţi de tradiţie”, cei care astăzi ţipă nici nu au modificat legea la loc, nici nu au făcut clasificări. Iar azi, când diferenţa între ceea ce se întâmpla în mandatul meu şi ceea ce se întâmplă acum se vede chiar şi de la Cotroceni, nu aud vreo menţionare a acestei diferenţe, ceea ce mă obligă să apăr ceea ce am făcut eu însumi, ipostază stânjenitoare; dar nu cred că e ceva rău în a vorbi despre lucrurile bune pe care le-ai făcut.

3) Î: Cum se decide câte locuri bugetate se acordă fiecărei universităţi la doctorat?

R: Eu am stabilit prin Legea Educaţiei că locurile la doctorat se alocă strict pe bază de competiţie între proiectele de cercetare specifice unei teze sau pe baza competiţiei între şcoli doctorale. Imediat ce am plecat de la minister Ponta a schimbat legea şi a permis ministrului să acorde aceste locuri din pix (10). Nimeni, dar absolut nimeni, nu a protestat pentru că tuturor le era frică de competiţie.

4) Î: Tot statul decide câţi studenţi înmatriculează o anumită universitate la o anumită specializare?
R: Nu. Universitatea decide asta. Numărul de studenţi înmatriculaţi la fiecare specialitate într-o universitate nu are a face cu numărul de locuri alocat de minister universităţilor. Pentru că mulţi studenţi se înmatriculează cu plată la fiecare specialitate oferită de universitate, practic cum îi taie capul, numărul acestora nefiind îngrădit decât de capacitatea de şcolarizare (mult superioară numărului de locuri bugetate alocate de minster). In contextul unui şomaj inexistent, studenţii merg unde e uşor, nu unde e util. Teoretic, o firmă poate finanţa în cadrul unei universităţi câte locuri vrea la o specializare.

5) Î: Este autonomia universitară călcată în picioare?

R: Nu. Este aberant să invoci autonomia universitară în acest context: nimeni, nici măcar PSD, nu a îngrădit vreodată numărul de studenţi pe care o universitate îi poate înmatricula la o specialitate, atâta timp cât acest număr e sub capacitatea de şcolarizare. Ceea ce limitează ministerul este numărul de locuri bugetate per specialitate per universitate. Or, în lipsa unei ierarhizări (11) această alocare, contestată de unele universităţi, se face din pix.

6) Î: Trebuie universităţile să determine Guvernul să le finanţeze anumite specialităţi?
R: Nu. Nimeni nu poate obliga Guvernul să finanţeze specialităţi pe care el, Guvernul, nu vrea să le finanţeze. Şi e absolut firesc să fie aşa. Universităţile pot să încerce să explice de ce o specializare trebuie finanţată, iar dacă argumentele lor sunt pertinente, ele de obicei găsesc înţelegere la Minister. Dacă acele specializări sunt cu impact economic, există posibilitatea finanţărilor private.

7) Î: Cum este în alte ţări?

R: Este irelevant să compari numărul de înmatriculări per specializări din România cu cel din alte ţări (12), pentru că acolo mai toate locurile ocupate sunt plătite de stat. Arareori există sisteme în care în aceeaşi grupă de studenţi unii ocupă locuri bugetate, alţii locuri plătite de ei, adesea mai ieftin decât suma alocată de stat pentru aceeaşi specialitate cum e cazul în România. Iar alocările din România trebuie să aibă în vedere caracteristica migraţiei, care modifică substanţial orice politică de resurse umane.

Având în vedere toate aceste elemente, puţin cunoscute marelui public, cred că trebuie să profităm de faptul că odată cu acest scandal iese la suprafaţă toată mizeria din universităţi. Şi observăm că multă mizerie nu este numai în universităţile private sau în cele mai mici, ci şi în cele “tradiţionale”. Cred că ar fi criminal să ne prefacem că nu vedem această mizerie din universităţile “tradiţionale” şi, să nu uităm totuşi, că chiar şi aceste universităţi ajung să se laude când sunt undeva între locul 500 şi 1000 din lume. Adică în liga a III-a. Universităţi, vouă vă revine sarcina să vă scuturaţi de praful care vă sufocă. V-am arătat că se poate, dacă ai curaj şi ştiinţă (în mare parte extrasă din munca Comisiei Prezidenţiale), odată ce am stabilit în mandatul meu un referenţial al corectitudinii, de aceea mi-am clădit tribuna de pe care, observând că tinerii din România au fost trădaţi de către voi, universităţile noastre, să vă spun, sus şi tare: Universităţi, treziţi-vă!

Aveţi şi modele, sub forma unor puţine, dar semnificative excepţii şi ar fi nedrept ca ele să fie trecute sub tăcere. Universitatea din Bucureşti a făcut ceea ce era corect din punct de vedere academic în cazurile de plagiat ale puternicilor zilei şi a fost lăsată singură. Da, unele universităţi şi-au curăţat grajdurile şi mă gândesc la UMF Cluj, care a fost supusă unor necruţătoare site de evaluare străine după scandaluri mediatice în străinătate. Unele universităţi, constrânse de clasificare şi-au optimizat structura, au premiat și finanțat cercetarea bună şi au organizat întâlniri ale diasporei ştiinţifice, precum UV Timişoara. Unele universităţi au fuzionat, mă gândesc la UMF Târgu Mureş şi UPM Târgu Mureş. Unele universităţi au oameni de valoare, mă gândesc de exemplu la chimia, fizica, biologia şi matematica de la Bucureşti, chimia de la Cluj şi poate multe altele, dar adesea aceste insule de excelenţă apar sporadic, din circumstanţe personale, ele nu sunt rezultatul unor eforturi sistematice ale instituţiilor.

Aşa cum v-am obişnuit, nu mă limitez la constatări, e datoria mea să arăt şi care sunt soluţiile. Spus simplu, la fiecare dintre aceste probleme, cunoscute de cel puţin 10-15 ani, dar ascunse sub preş, mi-am făcut datoria şi am adus o soluţie robustă prin Legea Educaţiei. Măcelărită de Ponta şi alţi pesedişti ridicoli, soluţia astăzi este revenirea urgentă la varianta originară a Legii Educaţiei şi aducerea rapidă în universităţile noastre a multor români din afară.

Mai trebuie să nu uităm că statul are obligaţie faţă de studenţi, nu faţă de universităţi. O idee deşteaptă, pe care regret că nu am aplicat-o, este ca, odată stabilit numărul de locuri pe care statul îl finanţează la o anumită specialitate, aceste locuri să fie alocate celor mai merituoşi absolvenţi de liceu iar ei, viitorii studenţi, să aleagă la ce universitate să meargă împreună cu finanţarea respectivă. Asta ar produce automat competiţie între universităţi, iar dacă se doreşte şi o componentă socială, se pot aloca un număr de locuri celor care iau bacul şi vin din medii defavorizate.

Partea luminoasă a realităţi este că, indiferent cât de duri am fi cu elitele noastre de ieri şi de astăzi, România s-a mişcat, mai uşor sau mai greoi, în direcţia cea bună.

Adevărata problemă apare abia astăzi şi, de aceea, simt că e nevoie de o resetare promptă. Dacă privim peisajul social şi politic din jur este limpede că, oricât de juste ar fi acuzaţiile pe care le aduc universităţilor de pe piedestalul omului care a făcut ceva concret pentru a le scoate din mlaştina lor, aceste acuzaţii pot fi aduse înzecit societăţii româneşti, în ansamblul său, şi înmiit clasei politice.

Dacă privim această clasă politică de la stânga spre dreapta trecem de la o privelişte plină de mafioţi la una plină de incapabili irelevanţi, iar tragedia este că universitarii noştri nu sunt cu nimic mai buni decât suntem noi ca societate, prea puţini dintre ei având capacitatea de a-şi pune amprenta pe dezvoltarea României. Dacă până acum a mai fost cum a mai fost, universităţile supravieţuind intelectual graţie unor vârfuri (puţine) astăzi ajunse la peste 70 de ani, potopul abia de-acum vine.

Asta se vede mai ales atunci când ne agăţăm de false modele, experte în tăceri inteligente, în speranţa că pasivitatea şi moliciunea lor ar ascunde, de fapt, vreo strategie genială. Vă spun eu care este strategia lor genială: bani, cât mai mulţi bani pentru ei şi prieteni lor.

Cel mai dezolant pentru mine, care îi cunosc bine pe aceşti oameni, este că cei care ţipă astăzi, justificat, când cafteala e pentru bani, au tăcut ieri, atunci când duelul era pentru principii. Pentru că nu mi-au fost parteneri în duelul pentru principii, astăzi sunt perdanţi izolaţi în cafteala pentru bani. Pentru că atunci când au avut puterea au fost slabi şi astfel au creat premisele pentru ca astăzi, un Nea Caisă venit din neandertalul academic să poată da cu parul în ţeasta filosofilor şcoliţi prin străinătăţuri. Pe care filosofi nici măcar studenţii lor nu ies în stradă să îi susţină. Ceea ce nu înţeleg ei este că, în cafteala pentru bani, brutele şi şmecherii câştigă întotdeauna, dar în duelul pentru principii câştigătoarele sunt elitele.

Referinţe:

1.              http://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/documente_publice/declaratiiavere/2017-avere/Pop_Ioan_Aurel.pdf

2.              http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-gabriel-liiceanu-ioan-aurel-pop-care-a-acoperit-plagiatul-lui-ponta-in-comisia-lui-iohannis-revoltator-15745054

3.              Scriptic vorbind, finanţarea era făcută în baza unor aşa-zise criterii de calitate, celebrele IC6, dar care, la o analiză serioasă, s-au adeverit a nu fi nimic altceva decât o justificare conţopistă a deciziilor arbitrare ale ministrului. În 2007-2008, Comisia Prezidenţială condusă de Mircea Miclea propune ca finanţarea universităţilor să ţină seama de specificul universităţii (clasificare în funcţie de intensitatea activităţii de cercetare) şi gândită pe „granturi multianuale de studii” astfel încât lăsarea repetent a unui student să nu penalizeze financiar universitatea.

4.              http://funeriu.blogspot.md/2015/11/doar-un-discurs.html

5.              Este important a nu se confunda „clasificarea” universităţilor” cu „ierarhizarea universităţilor”. Ierarhizarea universităţilor este un concept aberant în sine, aşa cum importante studii internaţionale arată: cum să „ierarhizezi” o politehnică în raport cu o universitate de medicină? În schimb ele pot fi judecate împreună în funcţie de intensitatea activitatăţii de cercetare, realizată esenţialmente în cadrul programelor de doctorat. Relevantă însă este ierarhizarea programelor de studii (compararea, de exemplu, a matemeticii de la Alba Iulia cu matematica de la Bucureşti), iar finanţarea propusă de Comisia Prezidenţială ar ţine cont şi de acest aspect. Un excelent raport poate fi găsit aici: https://bit.ly/2qK3riD

6.              https://www.youtube.com/watch?v=w2B7PNZGIz0&t=6s

7.              https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2014/decizia-1882-2014
https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2015/decizia-379-2015-0e9

8.              Legea în varianta originară: Art. 193 alin. 7: Pentru programele de licenţă şi master, finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face diferenţiat pe categorii de universităţi şi în funcţie de poziţia în ierarhie a programelor de studii, conform ierarhizării prevăzute la alin. (3), pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Finanţarea programelor de doctorat se face conform prevederilor Art.160 (pe bază de competiţie). Modificarea adusă de Ponta, alin. 7 este modificat astfel: Pentru programele de licenţă, master şi doctorat, finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat, din surse publice, se face pe baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale prin consultare cu CNFIS şi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale.

9.              http://www.ziare.com/mircea-dumitru/stiri-mircea-dumitru/mircea-dumitru-mesajul-e-sa-uitam-de-plagiate-ciolos-si-iohannis-nu-au-sustinut-oprirea-politizarii-universitatilor-interviu-1501581

10.           Art. 160 alin. 3 din Legea educaţiei varianta originară: Granturile doctorale se acordă pe bază de competiţie naţională de proiecte ştiinţifice între şcolile doctorale sau competiţie naţională de proiecte ştiinţifice între conducătorii de doctorat, membri ai unei şcoli doctorale. Competiţiile sunt organizate în coordonarea CNCS. Art. 160 alin. 3 din Legea educaţiei modificată de Ponta: Alocarea locurilor, respectiv a granturilor, pe universităţi se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei naţionale. Prioritate vor avea universităţile de cercetare avansată şi educaţie.

11.           Art. 223 alin. 4 din Legea educaţiei: Ministerul asigură finanţarea de bază pentru universităţile de stat, prin granturi de studii calculate pe baza costului mediu per student echivalent, per domeniu, per cicluri de studiu şi per limbă de predare. Granturile de studii vor fi alocate prioritar spre acele domenii care asigură dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a societăţii, iar în interiorul domeniului, prioritar, celor mai bine plasate programe în ierarhia calităţii acestora, numărul de granturi de studii alocate unui program variind în funcţie de poziţia programului în această ierarhie.

12.           Un articol documentat pe tema aceasta: https://bit.ly/2HIj5lP

RODICA  ANCA

Revoluția

În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă. Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată.

Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente, despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă.

Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să fii sigur că vei avea noroc să nu  se termine marfa, înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi, că nu vreau asta, vreau cealaltă.  Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi mulţumesc din  suftet! Nu se găsea pe nicăieri  cafea Ness, mai găseam, rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam, nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea altă parte.

Apoi, în apropierea Crăciunului l989, totul a izbucnit dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până  la politehnică, unde aveam nişte lucrări de ars la un cuptorul de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut.

 Numai una dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese  încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.

În ziua următoare tot centrul era plin de oameni, veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor, la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.

Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care n-a fost lăsat să vorbească,  a fost acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare, împreună cu soţia.

 Imediat puterea a fost preluată de comuniştii din rândul al doilea, noi ne bucuram că scăpasem de dictator, dar ei ne coceau ceva care  avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci  şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.

În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii. Timp de două luni, au protestat zile şi nopţi n-au plecat de acolo, au dormit în corturi. Bucureştenii le aduceau mâncare, peste zi li se alăturau mii de oameni, de studenţi, elevi, ba chiar şi pensionari, ca mine. Nana, colegele ei şi câţiva profesori, se duceau zilnic acolo, după orele de liceu. Meetingul  care era paşnic, a început către sfârşitul lui aprilie şi a fost înnăbuşit în forţă în noaptea de 13-14 iunie 1990. Toată lumea, profesori, scriitori, intelectuali, toţi cei care speraseră la o ţară prosperă, o viaţă în libertate, un popor fericit, a venit zilnic, după orele de servici, purtând pe piepturi ecusoanele de „Golan” cum îi categorisise cu dispreţ Iliescu. Români din străinătate purtau şi ei, cu mîndrie, în semn de solidaritate, acelaşi ecuson. Eugen Ionesco a fost unul dintre ei.

Balconul facultăţii de Geologie care dădea spre Piaţă a fost deschis şi de acolo oricine avea ceva de spus, putea spune tuturor. Cântece romantic-revoluţionare compuse de cant-autori iubiţi de toată lumea adunată acolo, Cristian Paţurcă, Vali Sterian, Andrieş şi mulţi alţii, ne înălţau sufletele şi ne încălzeau inimile cu cântecele lor. Au fost zile pline de euforie şi speranţă.

Cristian Paţurcă a compus „ Imnul Golanilor” pe versurile lui Valeriu Stelian din care îmi mai amintesc refrenul şi am să-l scriu, spre aducere aminte.

Mai bine Haimana, decât  trădător!

Mai bine Huligan.decât dictator!

Mai bine Golan,decât activist!

Mai bine mort,decât Comunist!

Din nefericire amândoi au murit la scurt timp , doi sau trei ani, după aceea, în plină tinereţe!

Piaţa Universităţii a devenit „Zona Liberă de Neocomunism”, iar meetingul s-a numit „Golaniada”.

Dar puterea veghea. Vorbea de huligani, de golani, de promiscuitate, de  gunoaie.  Cei din restul ţării credeau ce li se spunea la televizor şi îi condamnau pe manifestanţi. S-a pornit o contrapropagandă îndrăcită, şi noul  şef al statului a chemat minerii din Valea Jiului, „să facă ordine în capitală”, să cureţe Piaţa Universităţii de huligani şi să planteze panseluţe în scuarul din faţa Teatrului Naţional.

Pentru bucureşteni a fost jignitor şi înfricoşător.

Dimineaţa, în drum spre Curtea Sticlarilor, pe stradă, minerii (sau ce-or fi fost ei) fugăreau un copil de ţigan pe care l-au prins, l-au bătut şi l-au aruncat într-o dubă. Un coleg care venise la serviciu un pic mai târziu, asistase la acelaşi tratament aplicat altui copil şi le-a strigat să nu-l mai bată pe bietul copil.  Imediat veo trei dintre bătăuşi s-au luat după el. Colegul a fugit în Curte, a trecut ca fulgerul prin atelierul de la parter, a sărit pe fereastră în altă străduţă şi dus a fost. Bătăuşii au intrat după el, nu  s-au prins că sărise pe fereastră, au scotocit peste tot, dar nu l-au găsit. Au plecat ameninţând că ne învaţă ei minte „nenorociţi de Liberali” ce eram, fiindcă noi aveam lipite pe toate ferestrele din curtea interioară afişe cu Câmpeanu, şeful Partidului Liberal.

Umblau pe străzi înarmaţi cu bâte de basseball, şi cum vedeau vre-un tânăr îmbrăcat cu blugi, cu barbă sau li se năzărea lor ceva suspect, îl luau la bătaie.  Barem în Piaţa Unibersităţii a fost măcel. Cete înarmate cu bâte băteau pe oricine era sau doar trecea pe acolo. L-au  identificat, prins şi bătut pe Marian Munteanu, şeful studenţilor, care a fost dus la spital de alte persoane din Piaţă. L-am văzut seara la telejurnal. Nenumăraţi oameni bătuţi, cu capetele sparte, cu răni sângerânde au ajuns la spitalul Colţea, de unde reporterii transmiteau aproape continuu. Cine poate şti câţi oameni şi-or fi pierdut viaţa atunci!

G. a venit să mă ia acasă de la serviciu şi pe străzi era plin de hârtii, acte oficiale, aruncate pe ferestrele Ministerului de Interne, care fusese “cucerit”.

Oricum, eu cred că această cucerire a centrului capitalei a însemnnat mai mult decât „curăţarea” Pieţii. Multe poliţe au fost plătite în acele zile, multe socoteli au fost încheiate şi multe aranjamente au fost puse la punct. Aranjamente care mai sunt în vigoare şi acum...

Şi noi, năucii, alergăm când spre dreapta, când spre stânga şi nu realizăm că, în fond, toţi politicienii se trag din aceiaşi veche rădăcină putredă, comunistă. Sau aproape toţi.

După câteva zile, cum minerii nu se dădeau plecaţi, şeful statului, care îi chemase,  le-a mulţumit în numele nostru, al tuturor, că ne-au salvat de „huligani” şi au restabilit ordinea în capitală.

Au  mai  venit  minerii  şi altă dată, când au luat cu asalt Consiliul de Miniştri şi l-au dat jos pe Primul Ministru de atunci. Au mai atacat şi soldaţii veniţi să-i potolească, deoarece se porniseră îar spre Bucureşti, de data asta nechemaţi.

De fiecare dată au fost morţi, răniţi, copii rămaşi orfani, distrugeri şi jafuri. După prima mineriadă, morţii tineri au fost îngropaţi la Străuleşti, mulţi, nici nu se ştie câţi. Aşa cum pentru cei ucişi la revoluţia din decembrie, a fost necesar un cimitir nou, cu sute de cruci albe, pe lângă trec oridecâteori merg în centru.

Au trecut peste douăzeci de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm dacă revoluţia sau lovitura de stat, cum au considerat-o cei mai mulţi, a adus vre-un bine ţării sau dacă am fost şi mai suntem încă manipulaţi, întoxicaţi şi spălaţi pe creier.

Dar visele, speranţa şi iubirea de ţară şi de libertate ne-au rămas în inimi şi azi, neîmplinite, şi sper că n-o să le  luăm cu noi şi pe ceealaltă lume. Ar fi prea trist.

Ceea ce e mai curios, este faptul că la revoluţie au murit câteva mii de oameni, iar astăzi numărul urmaşilor acestora  este de zeci de mii, ( datorită unor beneficii materiale, scutiri de impozite, şi altor facilităţi acordate de guvernele următoare drept recompensă pentru sprijinul acordat „revoluţiei” respectiv celor care au câştigat puterea, pentru a o sprijini  in continuare). Fostul şef al statului, acum la peste 80 de ani, este şeful şi organizatorul lor şi îi cheamă tot în Piaţa Universităţii la un meeting împotriva actualului Preşedinte al  ţării, sperând să-l suspende de la preşedinţie, deoarece tocmai au răstrurnat guvernul care nu îi era pe plac, şi s-au pus ei, urmaşii comuniştilor la putere. De-acum să te ţii, popor român, ce de binecuvântări se vor revărsa pe capul tău. Sau poate ai uitat de toate pentru o pâine, un litru de ulei şi trei mici!

La 1 ianuarie 1991 am ieşit la pensie, aveam 53 de ani. Noua putere dăduse un decret prin care cei care aveau 50 de ani de viaţă şi 25 de activitate, aveau dreptul să iasă la pensie. De ce să mai fi aşteptat? Eram în putere, speram ca, însfârşit, să lucrez şi pentru sufletul meu, să particip la expoziţii, să mă rup de orice obligaţii. Numai că n-a fost să fie după dorinţa mea. Am lucrat câteva servicii şi bibelouri minore pentru unii şi alţii care avuseseră norocul să-şi deschidă mici afaceri şi ateliere, sperând să câştig măcar banii pentru materiale, arderi, expoziţii. Doar că n-am fost plătită pe cât am sperat, am lucrat în condiţii precare, şi, de undeva, nu ştiu cum, m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi toate visele mele  de artist s-au dus pe apa sâmbetei!

Boala nu mi-a fost fatală, am scăpat mai ales datorită Nanei care, văzând că nu-mi ai trece „răceala” ce ţinea de vreo trei luni, m-a târât la doctor şi bine a făcut. După trei luni  de spitalizare şi tratament mi-au dat drumul acasă şi după alte şase, eram complet refăcută. Atâta doar că-mi pierdusem jumătate din puterea pe care o avusesem. Dar pot zice că am scăpat uşor. Asta se petrecea prin anul 1993.

Cumva, cu noroc, cu ajutorul cerului, am păcălit şi boala, şi casa de pensii, că iată, după douăzeci de ani, încă mai sunt obligaţi să mi-o plătească. Şeful sindicatului m-a întrebat îm glumă când îmi luam rămas cum de la colegi; „Doamnna Anca, nu vă temeţi că vă pun ăştia ceva în pensie?” Uite că nu mi-au pus! Sau mi-au pus dar nu le-a reuşit! Am fost mai tare!

ANGELICA BILCEA

Bisericile provizorii din București

Dacă deschidem un dicţionar, de exemplu Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), găsim următoarea definiţie: “provizoriu” este ceva “care durează sau este destinat să dureze un timp limitat, după care urmează să fie înlocuit; temporar, vremelnic, tranzitoriu”.

Aceste prime referiri ne atrag atenţia asupra câtorva problematici, cum ar fi acelea legate de: necesitate, utilitate, funcţionalitate; inedit, original; caracteristici particulare şi valori universale.

Urmând definiţia dicţionarului, bisericile provizorii sunt construcţii care durează sau sunt destinate să dureze un timp limitat, urmând ca după un timp, să fie înlocuite de altele, care să răspundă cerinţelor cerute de cult şi de valorile estetice universale.                                                                                                                      

Temă “bisericilor provizorii” este una de strictă actualitate: în Bucureşti, şi nu numai aici, improvizaţiile de spaţii ecleziale, inventivitatea pragmatică cea mai neaşteptată (şi cîteodată mai bizară) în această privinţă au devenit un fenomen vizibil în peisajul urban şi în viaţa oraşului de după 1989. În al doilea rînd, ea implică o legătură foarte strînsă între „edificiul” eclezial şi un anume mod de reconstruire a vieţii religioase comunitare în condiţiile societăţii romaneşti postcomuniste. A cerceta motivaţiile care determină apariţia unei astfel de biserici, a cerceta modul ei de realizare, actorii, beneficiarii, mijloacele, „modelele” acestei întreprinderi înseamnă a analiza agregarea unei noi comunităţi ecleziale – a unei „parohii” care, înainte de a fi stabilită administrativ, se construieşte în teren o dată cu şi împrejurul bisericii provizorii. Biserica provizorie pune în evidenţă şi dă posibilitatea de a observa pe viu o situaţie exemplară s-ar putea spune: anume faptul că biserica este întâi de toate ecclesia, adunare, comunitate a credincioşilor pentru care biserica-edificiu e variantă construită, derivată într-un anume fel din realitatea celei dintâi. Şi nu în ultimul rând, tema “bisericilor provizorii” se leagă de profilul Bucureştiului modern, un oraş în care vechea structură parohială a slăbit pînă la dispariţie şi în care regimul comunist a construit întinse cartiere programatic lipsite de biserici. Ca atare, tema implică iarăşi atenţia pentru mutaţiile, pentru „reinventarea” unor structuri comunitare la baza vieţii religioase actuale; implică de asemenea atenţia pentru recalificarea religioasă, pentru „recucerirea” spaţiului oraşului de către Biserică.  

Mai mult, pornind de la etimologia termenului „parohia” - în greaca veche a traducerii Septuagintei paroikos este “neisraelitul” care trăieşte în interiorul Israelului, străinul care trăieşte în mijlocul poporului evreu -, s-ar spune că bisericile provizorii regăsesc cumva semnificaţia originară a termenului „parohia”: bisericile provizorii sînt întreprinderi religioase care nu au asigurat de la început, ci trebuie să îşi cucerească cumva dreptul de „cetăţenie” în spaţiul oraşului şi în conştiinţa locuitorilor.

Edificarea / construirea de biserici a devenit o „îndeletinicire” extrem de actuală, aproape explozivă, după 1990; peste o mie de propuneri de noi biserici au fost supuse aprobării diferitelor instanţe de avizare, care şi ele au proliferat.

Această „pornire” este lăudabilă, însă ne pune în faţa unei grave probleme: criza acestei „discipline”. Descoperim, uluiţi, rezultatele distorsionate oferite de arhitecţi, ceea ne ne facem sa ne punem întrebarea: cine ne poate oferi astăti proiectul unui spaţiu eclezial autentic şi cum va trebui să arate el, dincolo de diversitatea posibilă a variantelor sale formale?

Şi asta pentru că ştiinţa de a „ctitori” biserici s-a pierdut în jumătatea de secol în care nu s-au mai construit biserici ortodoxe decât prin vreun fericit accident. Apoi, o laicizare involuntară a programelor de arhitectură a făcut ca oamenii „de meserie” să facă în mod special construcţii laice, arhitectura de cult nemaiconstituind visul vieţii lor profesionale. Şi mai apoi, există o ruptură majoră între fascinaţia arhitecţilor pentru modernitate şi, în general, pentru gesturi „eroice” şi modul în care clerul şi ierarhii ortodoxiei româneşti înţeleg problema edificării noilor lăcaşuri de cult. 1

Mai mult, se ştie că o biserică nu poate fi inventată. Ea reprezintă, în fapt, un spaţiu unic, un spaţiu foarte riguros calificat; este un spaţiu doxologic, centrat pe realitatea paradoxală a Răstignirii şi Învierii. Or, ce vedem în ultima vreme sunt spaţii ecleziale jignitor de compozite, unele au aspect de cavou, de construcţie pompoasă şi funebră. Horia Bernea, într-un interviu publicat în „Dilema”, nr.53 / 14-20 ianuarie 1994 spunea că: „sentimentul religios nu se poate manifesta oricum. S-a spus demult şi de multe ori: prima cerinţă a unui lăcaş de cult e să poată fi recunoscut ca atare, să se vadă că e biserică şi nu fabrică – chiar dacă se utilizează datele formale ale unei fabrici. Dar ceva special trebuie să fie; simplu semn al crucii adăugat unui edificiu care nu are nimic de a face cu o biserică nu e de ajuns; crucea ar deveni, în acest caz, un fel de firmă.” 2

În La Traditions et les traditions, Vladimir Lossky spunea că: „tradiţia nu impune conştiinţei umane garanţii formale ale adevărurilor credinţei, ci le dezvăluie evidenţa interioară. Ea nu este conţinutul Revelaţiei, ci lumina care îl revelează; ea nu este cuvântul, ci suflul viu care face să fie auzit cuvântul, în acelaşi timp cu tăcerea din care iese; ea este însuşirea de a judeca în lumina Duhului Sfânt ... putem chiar spune că ea reprezintă spiritul critic al Bisericii.”3

În materie de arhitectură însă este vorba - înaintea oricărei tentative de creativitate – de a sesiza spiritul şi adevăratul sens al Tradiţiei, pentru că doar în interiorul Tradiţiei se poate exercita libertatea creatoare creştină. Numai că dorinţa de a înţelege Tradiţia implică obligaţia de a-i studia istoria.

Doar o atentă examinare a istoriei ne poate permite să discernem, puţin câte puţin, elementul accidental al unei anumite forme arhitecturale sau să recunoaştem că o anunită structură rezultă din conţinutul imuabil al cultului Bisericii. 4

Mai mult, nu numai că trebuie să înţelegem Tradiţia, însă trebuie să ne pătrudem de ea şi să ne străduim s-o trăim, pentru a-i descoperi, progresiv, componentele fundamentale şi permanente care se ascund sub varietatea, aparent infinită, a formelor concrete şi care în arhitectură exprimă esenţa cultului ortodox.

De aici nu rezultă însă că biserica ortodoxă arată şi va arăta cu necesitate într-un singur fel si asta mai ales din pricina tradiţiei; şi că nu există o arhitectură de biserică (ortodoxă) ideală, un model pe care ar trebui să-l întruchipeze arhitecţii “jos” pe pământ.

Preotul Mihai A. Aldea de la Biserica Daniil Sihastrul din Bucureşti (sau Biserica din garaje cum este cunoascută în zonă, un exemplu tipic de biserică provizorie,) se întreba: “Biserica ideală pe pământ? E o contradicţie de termeni! Biserica ca lăcaş arhitectonic…? E greu de spus cum ar arăta o biserică ideală! Eu am văzut, de exemplu, biserica pictată de părintele Sofian la mănăstirea Agapia veche. Când am intrat în biserica aceea am avut senzaţia că am ieşit în cer … Mi s-a părut extraordinar… Şi am văzut multe asemenea biserici foarte frumoase … şi biserica noastră cât e de mică, mie mi se pare frumoasă; arată bine în ea. Decât că biserica ideală nu este dată neapărat de anumite limite arhitecturale, atâta vreme cât se respectă liniile canoanelor clasice, forma spaţiului sacru, creştin. (…) Poate să fie foarte frumos şi foarte bun dacă cel care o face, o face cu inima către Dumnezeu; pentru că aici intervine şi inspiraţia dumnezeiască. Biserica ideală este biserica în care oamenii se roagă cu adevărat împreună. Deci orice biserică în care oamenii se roagă cu adevărat împreună are un asemenea duh încât ţi se pare că e frumoasă.”

Legat de aceasta, acelaşi Horia Bernea, pornind de la ideea lui Toma d’ Aquino, că artistul trebuie să imite natura nu în rezultate, ci în modul ei de a opera, spunea că: “arhitectul ar trebui şi el să-şi resacralizeze gestul de proiectare şi de ridicare a bisericii. Asta ar putea schimba chiar procesul tehnologic al proiectării: arhitectul ar trebui să caute astfel ca să ajungă la un rezultat cât de cât valabil. Cum să te apuci să construieşti o biserică fără să-ţi omori obiectul încă de la început? Actul de construire a unei biserici e mai aproape de un act de incantaţie, de un act muzical, decât de actul pronunţării unei fraze sau a unui tabel. Ce ar rezulta din asta pentru practica directă? Ar fi vorba de o muncă deschisă; în orice etapă a procesului de construcţie să ofere un lucru valabil, cu care să fii în dialog, cu care şi prin care să meditezi; procesul de proiectare şi de construcţie să fie un traseu, oferind reperele vizibile ale căutării. Se potriveşte şi cu atitudinea platoniciană: mai important e ceea ce gândeşti despre obiect, decât obiectul însuşi. El trebuie să fie un obiect de contemplat şi de trăit în oricare din stadiile facerii lui.” 5

Să ne întrebăm atunci în ce poate să rezide caracterul tradiţional al arhitecturii bisericii ortodoxe de astăzi, într-o epocă marcată, cum spunea Vladimir Weidlé, de “moartea stilului”?6 Pare clar că tradiţionalismul, în arhitectură, nu ar trebui să se exprime prin imitarea unui stil istoric sau a altuia sau prin amplasarea mecanică de elemente diverse din aceste stiluri; lecţia crudă oferită până acum în această privinţă interzice clar această cale. Cheia tradiţionalismului arhitectural contemporan pare, mai degrabă, a se afla într-un anume “funcţionalism”. Iată cum: să se proiecteze şi să se construiască  biserici amenajate după imperativele concrete ale ritului, orientate spre răsărit, lăcaşuri pentru prothesis, uşor accesibile tuturor credincioşilor şi iconostasuri care să nu despartă, ci să reveleze prezenţa cuminencătoare, “amintindu-ne că, în afară de sfinţirea timpului, acest rit manifestă în fiecare lăcaş de cult şi pătrunderea eternităţii în timp – plinătatea Bisericii – şi că această plinătate implică o dimensiune cosmică, cel mai bine exprimată prin cupolă, atât de uşor de realizat cu mijloace moderne de construcţie.”7

În ceea ce priveşte modernitatea, într-o epocă în care pare destul de zadarnic să ne aşteptăm la o apropiată apariţie a unui stil absolut deosebit, arhitecţii se găsesc într-o poziţie privilegiată. Desigur, simplitatea şi sobrietatea formelor, adesea geometrice, trebuie să fie obligatorii. Apoi, folosirea  diverselor procedee de construcţie şi de materiale (cărămidă, piatră, lemn etc.) se poate da viaţă şi căldură acestor forme sobre. “Atâta timp cât un perete seamănă cu un perete, o absidă cu o absidă şi o cupolă cu tambur cu o cupolă cu tambur, toate posibilităţile de creativitate rămân deschise arhitectului, cu condiţia ca acestea să nu uite că în urma lui va veni iconograful care va face frescele şi care va exprima explicit, prin imagini, ceea ce arhitectul poate şi trebuie doar să sugereze prin formele sale.” 8

                         

                         

                         

                                    ANA  IONIȚĂ

  “CredinŢĂ”

  Şi

  intoleranŢĂ

            Problema cel mai des întâlnită pe întreaga planetă, observă E.O. Benito, este instrumentalizarea religiilor pentru scopuri politice şi lupta pentru putere1. În cazul Basarabiei, chiar şi dupa destrămarea U.R.S.S., Moscova face eforturi disperate de a-şi păstra (inclusiv cu ajutorul Guvernului de la Chişinău) influenţa şi a ţine sub control viaţa bisericească a etnicilor români, de a-i ţine cât mai departe de România, pentru că Republica Moldova este un cap de pod spre inima Europei, iar Mitropolia Basarabiei este o verigă foarte importantă în lanţul rezistenţei antiruseşti. Aşadar, pentru a distruge curentul românesc în Basarabia, renăscut odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, Kremlinul trebuie să anihileze Mitropolia Basarabiei. Şi nu întârzie s-o facă.

Amintim, că de-a lungul istoriei, “ruşii nu au acţionat în teritoriile colonizate nici pe departe creştineşte, chiar dacă au pus mereu alături de măciucă, buzdugan, spadă, puşcă sau tun, crucea pravoslavnică şi Sfânta Scriptură. Spiritul războinic ei şi l-au drapat mereu cu cele mai surprinzătoare elemente de misticism, identificând Cuvântul Domnului cu poftele ţarilor şi comandanţilor de oşti. În anii de regim totalitar, Biblia a fost înlocuită cu demagogia bolşevică, iar chipul lui Iisus Hristos, cu cel al lui Lenin”2. De acest lucru ne convingem şi astăzi, când Biblia este înlocuită cu ideologia comunistă.

De altfel, comunismul, în Republica Moldova, ţine să devină el însuşi o religie, tinzând să ia locul creştinismului. Concluzia aparţine filozofului rus Nicolai Berdiaev. Regimul comunist urmăreşte excluderea credinţei în Dumnezeu nu doar din viaţa publică, ci şi din conştiinţa fiecărui cetăţean. Metodele satanice de care fac uz în această luptă sunt viclenia, promisiunile goale, înşelăciunea, făţărnicia, minciuna. Toate aceste uneltiri încap în politica lupilor răpitori despre care cu durere ne spune şi Evanghelia. Comuniştii cred că transformarea lumii nu este posibilă decât cu forţa. Ei luptă pentru anihilarea conştiinţei, spiritualităţii şi demnităţii naţionale româneşti, pentru convertirea basarabenilor la biserica ortodoxă rusească.

Din momentul în care demersurile de reînfiinţare a Mitropoliei Basarabiei au fost iniţiate şi până în zilele noastre, fără întrerupere clericii şi credincioşii ei au fost şi sunt supuşi presiunilor, abuzurilor şi violenţelor din partea autorităţilor “moldoveneşti” şi a clericilor Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei. «“Locurile spirituale” sunt adevărate cetăţi întărite ale sufletului colectiv şi tocmai acestea sunt “asediate” de către invadatori şi cuceritori, de cei ce vor să subjuge popoarele sufleteşte, să le înconvoaie cu totul, să le ducă la pierzanie sufletească. Esenţa războiului cultural constă în asaltul acestor “locuri spirituale” al acestor cetăţi întărite ale sufletului popoarelor»3. Prezentăm în continuare radiografia prigoanei4, ce demonstrează cele spuse mai sus, dar şi atitudinea ostilă, discriminatorie şi comportamentul agresiv al celor, pentru care toleranţa, iubirea de aproapele, şi mai ales de Dumnezeu, sunt străine:

24 decembrie 1992 – prin Decretul cu nr. 313 al Mitropolitului Chişinăului şi Moldovei Î.P.S. Vladimir, Prot. Gheorghe Eşanu a fost oprit de a sluji cele sfinte şi eliberat din funcţia de paroh al bisericii “Sf. Nicolae” din loc. Făleşti, pentru faptul că a revenit la Mitropolia Basarabiei.

Mai 1992 – Preasfinţitul Petru a fost atacat cu arme şi bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, adepţi ai Arhiepiscopului Vladimir Cantarean, care ţine de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse şi la cele două mănăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi azi împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu. Motivul: intenţia de a construi o “Biserică a Oaselor”, în cinstea celor 50.000 de martiri nevinovaţi (militari ai armatei române), ucişi mişeleşte cu gloanţe trase în ceafă, de către militarii sovietici, în 1944 în oraşul Bălţi.

1993 – a fost făcută o tentativă de a ocupa cu forţa biserica din parohia Climăuţi, Donduşeni.

23 iunie 1993 – Î.P.S. Vladimir se adresează cu scrisori tendenţioase şi dezinformatoare către prim-ministrul Republicii Moldova, dl. Andrei Sangheli, şi ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care cere organelor executive să fie luate măsuri împotriva ierarhului şi preoţilor Mitropoliei Basarabiei.

19 iulie 1993 – Prim-viceministrul Republicii Moldova, Victor Catană, răspunde la cererea Î.P.S. Vladimir şi dă dispoziţie tuturor comisarilor secţiilor de poliţie ale MAI să ia măsuri corespunzătoare împotriva celor care au trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Române.

În zilele de 2,10 şi 21 august 1993, creştinii din parohia Aluatu, Taraclia, au respins trei atacuri ale Episcopului Vichentie Moraru al Benderului (Tighina), care conducea o trupă de poliţişti.

În noaptea de 21 august 1993, orele 23.50, în timp ce întreg Consiliul parohial se întorcea dintr-un pelerinaj de la mănăstirea Putna, Episcopul Vichentie, împreună cu primarul satului Aluatu, Maria Puiu, şi cu soţul acesteia, au spart cu toporul uşile bisericii “Sfântul Ştefan cel Mare” şi au pătruns înăuntru.

La 22 septembrie 1993, în jurul orei 11, mănăstirea Veveriţa, Ungheni, a fost ocupată şi devastată de o bandă de 45 de indivizi, dintre care 15 erau preoţi din Mitropolia Chişinăului, înarmaţi cu hârleţe, bâte, lopeţi şi topoare. Poliţiştii înarmaţi le “asigurau paza”. Acest act de huliganism a fost organizat şi regizat de blagocinul (protopopul) raionului Ungheni, Prot. Ioan Porcescu. Tot el, în septembrie 1992, a participat activ la devastarea Episcopiei din Bălţi şi alungarea P.S. Episcop Petru Păduraru. Protopopul a ordonat mulţimii înarmate, care îl însoţea, devastarea mănăstirii Veveriţa şi alungarea din mănăstire a tuturor călugărilor şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei. Sloganul atacatorilor: “Trebuie spânzuraţi toţi! Moarte românilor!” ş.a.

15 mai 1994 – după trei ore de confruntări cu credincioşii din loc. Hânceşti, un mare grup de indivizi agitaţi şi preoţi de la diferite parohii din Episcopia Tighinei au reuşit să ocupe biserica Sfinţilor Arhangheli prin forţă, în timp ce preoţii Anatolie Bălan şi Ioan Ciuntu pregăteau Sf. Proscomidie, necesară pentru săvârşirea Sf. Liturghii. În fruntea acestui grup de preoţi invadatori era Episcopul Tighinei, Vichentie Moraru şi Gheorghe Armaşu, Directorul Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova.

La începutul anului 1994, dl. Sergiu Matcovschi (în vârstă de peste 60 de ani), epitropul bisericii din satul Gârbova, Ocniţa, a fost convocat de autorităţile locale, care i-au propus să convingă adunarea credincioşilor din sat să accepte demisia părintelui Teodor Botezat, preot al Mitropoliei Basarabiei. Bătrânul Matcovschi a refuzat categoric, iar atunci autorităţile au recurs la vechile metode staliniste de convingere. În ziua de 14 ianuarie 1994, când epitropul mergea la biserică, un pluton de poliţişti, în frunte cu subşeful poliţiei din Ocniţa, locotenent-colonelul Palamarciuc, s-au năpustit prin surprindere asupra lui, chiar în poarta bisericii, l-au trântit la pământ, l-au călcat în picioare şi l-au târât în maşina poliţiei, încarcerându-l timp de trei zile, la secţia raională de poliţie, sub acuzaţia de “colaborare cu preoţii Episcopului Petru de Bălţi”.

La 11 iulie 1994, părintele Ioan Eşanu, preot al bisericii Sfântul Alexandru din Călăraşi, a fost convocat de către preşedintele consiliului local din Călăraşi la o discuţie privind Mitropolia Basarabiei. Au participat, de asemenea, primarul oraşului Călăraşi, secretarul consiliului şi administratorul parohie. Preşedintele consiliului general l-a acuzat pe Ioan Eşanu pentru faptul că este membru al Mitropoliei Basarabiei şi pentru că realizează politica adepţilor uniunii cu România. I s-a acordat o săptămână pentru a scrie o atestare de recunoaştere a Mitropoliei Moldovei sau de a părăsi parohia.

În luna noiembrie 1994, preotul Teodor Botezat, parohul bisericii din satul Gârbova, Ocniţa, a fost arestat de poliţie în gara Drochia, în timp ce mergea să viziteze un bolnav pe patul de moarte. Condus la postul de poliţie, preotul T. Botezat a fost ameninţat, interzicându-i-se să mai viziteze bolnavii la domiciliu.

22 noiembrie 1994 – asupra parohiei Cania, Cantemir şi în special asupra preotului paroh Vasile Burduja, se exercită presiuni şi se proferează ameninţări din partea conducerii raionale, pe motivul apartenenţei la Mitropolia Basarabiei. În acest scop Comitetul executiv raional a expediat tuturor primarilor din raion o circulară prin care se arată că Mitropolia Basarabiei activează ilegal şi urmează ca toate comunităţile ei din raionul Cantemir să suporte sancţiuni din partea autorităţilor pentru a trece sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova îl obligă pe preotul Vasile Burduja să părăsească Republica Moldova în 72 de ore, iar în caz de nesupunere este ameninţat cu expulzarea forţată. Prescripţia era semnată de prim-viceministrul Mihailov Eugenia.

25 noiembrie 1994 – conform unei decizii a Comisiei administrative a Primăriei Făleşti, părintele Gheorghe Eşanu, parohul bisericii Sf. Nicolae din localitate, a fost amendat cu trei salarii minime pe motiv că aparţine Mitropoliei Basarabiei şi nu acceptă jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

În luna decembrie 1994 – la cererea Directorului Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor, Gheorghe Armaşu, primăria municipiului Chişinău ameninţă enoriaşii parohiei Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din localitate că va interzice în scurt timp construcţia bisericii parohiale.

8 decembrie 1994 – Prot. Vasile Petrache, parohul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, adresându-se la Eparhia Chişinăului pentru a i se perfecta actele necesare pentru primirea pensiei conform legislaţiei, a fost refuzat în mod categoric şi astfel este lăsat fără mijloace de existănţă numai din cauza aderării la Mitropolia Basarabiei. Astfel de cazuri nu sunt singulare, mulţi preoţi din Mitropolia Basarabiei, împlinind vârsta pensionării, se confruntă  cu aceeaşi problemă.

Aprilie 1996 – odată cu aderarea parohiei din satul Floreni, raionul Anenii Noi, la Mitropolia Basarabiei, credincioşii sunt prigoniţi continuu de către credincioşii promoscoviţi, încurajaţi de autorităţi, iar epitropul bisericii, dl. Alexandru David este ameninţat cu răfuiala fizică.

În noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996, asupra locuinţei Î.P.S. Petru, Mitropolitul Basarabiei, a fost aruncată o grenadă care a explodat. Din fericire nu au fost victime, doar distrugeri materiale.

Duminică, 27 octombrie 1996, la ora 4 dimineaţa, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea întregii Moldove, 15 preoţi din Mitropolia Chişinăului (Patriarhia Moscovei), au rupt lacătele de la biserica Sf. Nicolae din localitatea Făleşti şi au năvălit în sfântul locaş ce aparţine Mitropoliei Basarabiei. La aceasta au participat şi 20 de studenţi de la Academia Teologică din Chişinău, care împreună cu preoţii nepoftiţi s-au închis în biserică şi au început să slujească. Părintele paroh Prot. Gheorghe Eşanu a venit în grabă la biserică, dar a fost scos afară cu forţa şi bătut în mod barbar, fiind aruncat de pe treptele bisericii.

Înainte de începerea serviciului divin, în aceeaşi zi, mai multe persoane aduse de un preot al Mitropoliei Moldovei l-au bătut pe Gheorghe Eşanu până la sânge şi i-au cerut să adere la Mitropolia Moldovei. Ei au atacat, de asemenea, soţia preotului, rupându-i hainele. Părintele Eşanu a reuşit să fugă în interiorul bisericii, unde avea loc slujba, însă a fost urmărit de către agresori, care au declanşat o încăierare cu credincioşii prezenţi acolo. Un ofiţer de poliţie ajuns la faţa locului a reuşit să convingă agresorii să părăsească biserica.

12 februarie 1998 – lângă propria casă, la ora 20.00, Prot. Gheorghe Veleşcu, paroh în satul Mărinici, Nisporeni, a fost atacat, fiind bătut şi ameninţat cu moartea.

11 aprilie 1998, la ora 12 noaptea, indivizi necunoscuţi au forţat uşa casei parohiale din satul Bădicu Moldovenesc, raionul Cahul, unde este preot părintele Vasile Bascan, şi l-au ameninţat că va fi împuşcat dacă nu renunţă la înfiinţarea unei parohii a Mitropoliei Basarabiei în Cahul. Au mai avut loc multe alte incidente de acest tip în anii care au trecut şi nu avem aici loc suficient pentru a le evoca pe toate.

Într-un raport din 22 iunie 1998,  adresat Mitropolitului Basarabiei, administratorul bisericii satului Octombrie, jud. Bălţi, s-a plâns de uneltirile unui preot promoscovit, care cu ajutorul primarului oraşului Bălţi, intenţiona să-l înlăture pe preotul Petru Botezatu ce aparţinea de Mitropolia Basarabiei, şi să obţină închiderea bisericii din sat.

La 23 august 1998, un ofiţer de poliţie, acţionând la ordinul superiorul săi, a sigilat uşa bisericii din Cucioaia (Ghiliceni), interzicându-i lui Valeriu Roşca, preot ce oficia acolo în mod regulat şi care aparţinea de Mitropolia Basarabiei, de a intra în locaş şi de a continua oficierea serviciului divin.

La 18 septembrie 1999, Mihaela Untilă, în vârstă de 15 ani, fiica protopopului de Cahul al Mitropoliei Basarabiei, pr. Gheorghe Untilă, a fost răpită şi ţinută închisă timp de 20 de ore. A doua zi ea a fost aruncată în parcul bisericii centrale din oraşul Cahul.

Octombrie 1999 – în urma decesului inimosului preot Vasile Petrache, unul dintre marii prelaţi ai Basarabiei, parohia Sf. Nicolae (declarată în 1992 Catedrala mitropolitană a Mitropoliei Basarabiei) din Chişinău a fost ocupată abuziv de către Pr. Vasile Borşevschi, care a trecut necanonic de la Mitropolia Basarabiei la Mitropolia Chişinăului şi care, cu concursul poliţiei, a interzis accesul credincioşilor Mitropoliei Basarabiei în biserică.

La finele anului 2000, credincioşii din Leova, adepţi ai Mitropoliei Basarabiei, au deschis un paraclis, slujitor fiind părintele Nicolae Asargiu. Părintele promoscovit din localitate, împreună cu unii funcţionari de la primărie, l-au intimidat pe părintele Asargiu şi pe enoriaşii săi, zicând că părintele este catolic, eretic etc.

26 septembrie 2001 – Mitropolia Moldovei anunţa că va recurge la forţe de ordine pentru a readuce sub ascultarea sa biserica din Bubuieci, localitate din judeţul Chişinău, trecută recent sub jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei.

În data de 12 octombrie şi apoi în 15 octombrie 2001, angajaţii MAI, colonelul Alexandru Mardari, vice-comisarul sectorului Ciocana, Alexei Drăgănel, somând comunitatea să le predea cheile bisericii parohiale şi ordonând, pe un ton ultimativ, suspendarea în această parohie a oricărui tip de asistenţă religioasă – slujbe de înmormântare sau împărtăşirea bolnavilor aflaţi pe patul de suferinţă. Parohia Bubuieci a aderat la 20 septembrie la Mitropolia Basarabiei, iar poliţiştii aveau ordin să pună în funcţie pe un alt preot paroh fidel Mitropoliei subordonate Moscovei.

La 20 octombrie 2001, părintele Andrei Caramalău, slujind împreună cu alţi preoţi din cadrul Mitropoliei Basarabiei în satul Cucoara, jud. Cahul, au fost scoşi în mod brutal din sfântul locaş de către un grup de preoţi promoscoviţi, în frunte cu protopopul de Cahul, Mihai Ursachi şi forţele de ordine.

Un nou caz de intimidare şi persecutare a fost înregistrat în luna decembrie 2001, în localitatea Negureni, judeţul Orhei. Părintele Veaceslav Moraru, parohul bisericii din localite, aderase de curând la Mitropolia Basarabiei. Drept urmare, a fost arestat în condiţii de neacceptat, în faţa copiilor săi şi dus, cu cătuşe la mâini, numai în cămaşă şi fără cizme, iarna, la Comisariatul de poliţie din Teleneşti. Împotriva părintelui Moraru au fost deschise cinci dosare, dintre care trei civile, de către părintele Ion Motânga, slujitor al Mitropoliei Moldovei, care urma să-i ocupe locul, dar n-a fost acceptat de către enoriaşi, şi două administrative.

La începutul lunii aprilie 2002, în jurul orei 21.30, în faţa sediului Mitropoliei au staţionat două maşini, din care au coborât şase civili înarmaţi cu bastoane de cauciuc, care au încercat să intre pe teritoriul bisericii, dar au fost opriţi de angajaţii Mitropoliei. Infractorii au refuzat să se legitimeze şi s-au comportat brutal.

În dimineaţa aceleiaşi zile, în jurul orei şapte, doamna Maria Botnarenco din Durleşti, enoriaşă a Mitropoliei Basarabiei, a fost brutalizată şi pălmuită în propria casă de patru indivizi. În gazdă la ea stă părintele Angelian Dumitraşcu din cadrul Mitropoliei Basarabiei, care a fost adeseori ameninţat telefonic, chiar şi în toiul nopţii. La plecare necunoscuţii au luat unele obiecte şi odăjdiile părintelui.

Sâmbătă, 21 septembrie 2002, preotul Teodor Golban din satul Căşunca, judeţul Soroca, a fost bătut cu bestialitate, în timp se oficia slujba, şi scos ca un animal (apucat de gât, mâini şi picioare) din biserică de către un grup de localnici în stare de ebrietate, instigaţi de membri activi ai Partidului Comuniştilor. Poliţistul de sector, martor la acest incident, nu a intervenit.

Nici enoriaşii n-au avut o soartă mai bună. Astfel, marţi seara, 24 septembrie 2002, secretarul bisericii din Floreşti, subordonată Mitropoliei Moldovei, însoţit de trei poliţişti, a venit în sat pentru a-l înlocui pe părintele Teodor Golban cu un preot vladimirist. După ce clopotarul satului a tras clopotele, în curtea bisericii s-au adunat peste 150 de locatari, majoritatea susţinători ai părintelui Golban. În semn de protest, aceştia au blocat intrarea în locaş. Cei trei poliţişti au încercat să aplice forţa, însă n-au reuşit să intre în biserică. În scurt timp, acestora li s-au mai alăturat încă opt poliţişti înarmaţi cu bâte de cauciuc. Fiind brutalizaţi, bătuţi cu sălbăticie, enoriaşii au cedat. Numai prin această procedură noul preot a putut intra în biserică.

Joi seara, situaţia s-a repetat. Preotul Teodor Golban, în timp ce oficia liturghia de seară, a fost scos cu forţa din biserică de aceiaşi beţivi şi bătut cu cruzime, în ograda sfântului lăcaş. Nimeni nu a intervenit, permiţând unei turme de degradaţi mintal să-l snopească în bătăi pe părinte, rupându-i sutana în bucăţi.

Cazul de la Căşunca a îngrozit întreaga republică. Imaginaţi-vă: într-un sat mic din nordul Moldovei, un grup de indivizi în stare de ebrietate au snopit în bătaie un slujitor al lui Dumnezeu. “Au tăbărât în altar”, “au spurcat Sfânta Masă”, “i-au rupt preotului hainele”, “l-au târât afară ca un animal”, “l-au lovit cu pumnii în cap, în abdomen”, “au vrut chiar să-l spânzure de un stâlp”. Oribila scenă, desprinsă parcă din documentarele despre atrocităţile naziste, s-a desfăşurat chiar în văzul sătenilor, pentru care părintele se ruga zilnic şi de faţă cu sectoristul, care stătea impasibil ca o “bovină nedumerită”. Criminalii nu şi-au ascuns identitatea. S-au declarat simpatizanţi ai partidului de guvernământ, iar motivul pe care l-au invocat, justificându-şi fapta diavolească, a fost decizia preotului de a adera, cu încuviinţarea enoriaşilor, la Mitropolia Basarabiei. Mai mult, gestul bestiilor a fost aprobat de conducerea organizaţiei locale a Partidului Comuniştilor.

Măcelul de la Căşunca a avut loc după legalizarea Mitropoliei Basarabiei, care a fost prezentată Europei ca o acţiune generoasă din partea puterii de la Chişinău.  Nu au trecut nici câteva luni de la înregistrarea, de către ministerul Justiţiei, a Mitropoliei Basarabiei, ca să ne convingem că gestul puterii a fost unul “revoltător şi formal”. După aşa-zisa legalizare, numărul preoţilor şi enoriaşilor români terorizaţi de vladimirişti, cu larga contribuţie a “baronilor comunişti”, s-a dublat. Singura diferenţă, în comparaţie cu perioada anterioară înregistrării oficiale a Mitropoliei Basarabiei, e că antihriştii locali nu-şi mai ascund identitatea lor politică. Îşi fac treaba deschis, ostentativ, fără mustrări de conştiinţă.

Pierderea parohiilor nu înseamnă pentru clericii vladimirişti altceva decât pierderea unor surse financiare sigure. Iată de ce izgonirea parohului Teodor Golban din parohia Căşunca trebuie privită ca un semnal de declanşare a unei campanii de lichidare, prin teroare şi intimidare, a Mitropoliei Basarabiei. Organizatorii ei nu-şi propun desfiinţarea acestei structuri bisericeşti, ci “ineficientizarea ei, care se poate obţine prin lichidarea structurilor în teritoriu”. Iar atacul din 21 septembrie asupra parohiei Căşunca este şi un avertisment adresat altor parohii care ar dori să treacă sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei după legalizarea acesteia.

Incidentul de la Căşunca a demonstrat, o dată în plus, că războiul dus de către autorităţi şi biserica promoscovită împotriva Mitropoliei Basarabiei nu a încetat. Enoriaşii continuă să fie, zilnic, dezinformaţi de către adversarii Bisericii Neamului. Retorica lor abundă de acuze, injurii şi minciuni gogonate la adresa clericilor români. Amintim doar trei dintre ele:

1.      “Invazia micului grup de clerici româno-basarabeni pe teritoriul duhovnicesc suveran”. Această învinuire întrece orice limită a imaginaţiei omului normal. Care invazie? Clerul Mitropoliei Basarabiei este autohton, alcătuit din moldoveni get-beget.

2.      Enoriaşilor li se insuflă ideea că “micul grup de clerici a declarat şi declară oficial că încearcă să obţină lichidarea Bisericii Ortodoxe din Moldova, să pună mâna pe structurile şi proprietatea ei (parohii, biserici, catedrale, mănăstiri, seminare, pe pământurile şi construcţiile acestora) şi să le transmită Patriarhiei Române, în ultimă instanţă “statului român”. Este o minciună sfruntată. Nicăieri şi niciodată clerul Mitropoliei Basarabiei nu a declarat că intenţionează să lichideze Biserica Ortodoxă din Moldova şi să transmită patrimoniul ei statului român. Autorii încearcă să aţâţe spiritele credincioşilor din Republica Moldova şi să creeze o stare de psihoză generală. Reamintim, că în septembrie 2001, înainte ca CEDO să-şi expună poziţia faţă de cazul Mitropoliei Basarabiei, Guvernul a emis o hotărâre prin care decidea că Mitropolia “întregii Moldove”, structura locală a Patriarhiei, ar urma să devină “succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei”. La doar câteva zile de la emiterea aceste hotărâri, la Chişinău s-a desfăşurat o aşa-zisă adunare a clericilor din Moldova, unde preoţilor li s-au înmânat nişte modele de document prin care comunităţile urmează să-şi piardă, practic, bisericile. Mai mult, locaşele de cult urmează să devină proprietăţi ale Mitropoliei lui Vladimir.

3.      Tot un fel de învinuire este şi agasanta repetare a titulaturii Mitropoliei Basarabiei – “aşa-zisa Mitropolie a aşa-zisei Basarabii”. Nu le este ruşine cel puţin de pana lui Eminescu, care a scris cu litere de sânge: “Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor”. Cât priveşte învinuirile de iredentism, vorba moldoveanului: cucul îşi cântă numele. Titulatura “Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove” este făţiş anexionistă. Nu tot ce e “bun” pentru Rusia se potriveşte nouă: sintagma “Patriarh Moskoski i vsiia Rusi” corespunde mentalităţii imperiale a ruşilor, care a afectat până şi clerul acestei biserici, pe când sintagma “Mitropolit al întregii Moldove” este de-a dreptul ridicolă, deoarece întreaga Moldovă în nici un caz nu poate fi limitată teritorial şi canonic la spaţiul pruto-nistrean. În Moldova din partea dreaptă a Prurului nu există nici o parohie care s-ar subordona aşa-zisei Mitropolii a Chişinăului şi a întregii Moldove. Însuşindu-şi această titulatură, Mitropolia “întregii” Moldove sfidează bunul simţ şi memoria istorică a neamului românesc5.

Un caz similar cu scandalul de la Căşunca este cel de la Slobozia Mare, jud. Cahul. Biserica din localitate  s-a alăturat Mitropoliei Basarabiei în primăvara anului 2002. Pentru a salva biserica, enoriaşii au fondat o asociaţie care are drept scop reconstrucţia locaşului sfânt. Reprezentanţii bisericii proruse au avut, însă, tupeul să revendice biserica. Preoţii vladimirişti, susţinuţi de administraţia judeţeană, nu vor nici în ruptul capului să cedeze, creştinii fiind nevoiţi să umble prin instanţe pentru a recupera ceea ce le aparţine de drept.

În seara zilei de 15 noiembrie 2002, a fost prădată reşedinţa Mitropolitului Basarabiei, Petru Păduraru, care se afla la Bucureşti, la şedinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Române. Hoţii au furat un seif mare, cu obiecte preţioase de cult, precum şi peste 5 mii de dolari, proveniţi dintr-o donaţie. Această sumă urma să fie cheltuită pentru salarizarea preoţilor mitropoliei şi pentru construcţia, în cartierul Durleşti, a Bisericii Mitropoliei Basarabiei “Sfântul Apostol Andrei”.

O altă acţiune de intimidare a avut loc în noaptea de întâi spre două martie 2003, când, aproape de miezul nopţii, persoane necunoscute au tras focuri de armă în geamul casei preotului Vlad Mihăilă de la Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău.

Luni, 4 martie 2003, la ora 23.30, nişte indivizi necunoscuţi au spart cu pietre geamurile reşedinţei Mitropolitului Basarabiei, Petru Păduraru. Acesta se afla la Bucureşti, unde participa la şedinţele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Şi în alte parohii s-au atestat abuzuri şi presiuni asupra clericilor şi enoriaşilor Mitropoliei Basarabiei. Toate ne demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că autorităţile comuniste continuă războiul împotriva acesteia. Este un război crud, dus pe toate căile posibile şi care va dura atât timp, cât Mitropolia lui Vladimir va fi susţinută şi sponsorizată de Patriarhia Rusiei. Dar “legea locului spiritual se dovedeşte a fi mai puternică decât orice putere, orice dominaţie, orice cucerire şi orice despotism”6.

            Potrivit lui Fritjof Tito Colliander, “relaţia de putere a Bisericii faţă de lume este una contrară: cu cât o Biserică este mai prigonită şi cu cât va da mai mulţi mucenici, cu atât va fi mai puternică. Cu cât mai puţin recunoscută şi mai mult urâtă de lume, cu atât mai aproape de făgăduinţă (Luca VI, 22-23). În decursul istoriei, puterea lumească ba a ridicat Biserica şi mai sus – şi s-a folosit de ea ca de o armă politică -, ba a prigonit-o şi chinuit-o; fără să opună rezistenţă, Biserica a primit şi ungerea cu mir scump, şi scuipările şi bătăile, deoarece este însuşi trupul lui Hristos”7.

“Diformităţile malefice nu au lăsat urme în dogme sau în reglementările bisericeşti. Fiinţa internă a Bisericii a rămas curată şi nealterată. Şi, ca dintr-o forţă interioară, Biserica s-a întors mereu la rânduiala firească, imediat ce cauza nefericirii a fost înlăturată”8.

În trecerea sa dramatică prin istorie, Biserica a fost cea care a susţinut etnia română şi a întărit-o, propovăduind iubirea lui Hristos îndurătoare şi iertătoare. Ea a slujit şi slujeşte cu mare sârguinţă şi adesea cu jertfe idealurile de independenţă, de suveranitate şi libertate ale poporului român.

Cele indicate mai sus ne confirmă faptul că religia, chiar dacă e prigonită în continuare, constituie un instrument important al păstrării identităţii unei etnii prin aderenţa ei la o credinţă; “un instrument spiritual şi instituţional al creşterii coeziunii sociale şi al mobilizării resurselor în vederea unei mai bune adaptări la mediul schimbat”9. În acelaşi timp e adevărat că “o credinţă amăgitoare, fără suport naţional şi raţional poate conduce indivizii spre stări seminormale şi anormale: confuzie, pierderea identităţii sau declanşarea unor insurgenţe intraetnice condiţionate de divizarea bisericii şi respectiv, a enoriaşilor”10.

Părintele Teofil de la Topâncea spunea într-o emisiune la TVR1 că “unde există credinţă, există dragoste, unde există dragoste, există pace, unde există pace, există binecuvântare, unde există binecuvântare, există Dumnezeu, unde există Dumnezeu, nu există rău”. Iar unde nu există credinţă, există intoleranţă. Aşa se explică atitudinea şi comportamentul celor care au prigonit timp de un deceniu Biserica strămoşească, aşa se justifică titlul acestui studiu «“Credinţă” şi intoleranţă».

Încheiem cu câteva extrase din mesajul Mitropolitului Transilvaniei, ÎPS Antonie, intitulat Unire şi credinţă, adresat tinerilor din Chişinău în perioada protestelor din iarna anului 2002. “Suntem singurul popor din lume care poate zice că s-a născut ca popor şi creştini în acelaşi timp. Şi ne-am format aşa cu o mie de ani înaintea vecinilor noştri”. “O mulţime de popoare barbare au trecut peste pământul nostru, încercând să îngenuncheze şi să stăpânească poporul român. Dar în toate timpurile, ori pe unde erau, românii aveau două lucruri în comun: limba română şi credinţa ortodoxă. Cu acestea am traversat o lungă istorie şi ne-am păstrat unitatea naţională. Credinţa şi limba ne-au ţinut uniţi întotdeauna. Şi chiar dacă au fost momente când duşmanii ne-au dezbinat, întotdeauna tot noi am izbutit să ne refacem unitatea, pentru că am avut permanent în comun limba românească şi credinţa ortodoxă. Pe acestea să le iubim şi să le apărăm, peste tot şi fără încetare” (Flux, nr.4, 22 ianuarie 2002).

   

                                 

PLEONASME

1. „Camera notarilor publici” – formularea este pleonastică întrucât termenul „notar” provine din latinescul „notarius” care înseamnă funcţionar public învestit cu atribuţia de autentifica acte juridice. „Este o expresie întâlnită în vorbire, dar şi în scris, în antetul instituţiilor”, a explicat profesorul.

2. „Calomnie mincinoasă” – formulare incorectă pentru că termenul „calomnie” provine din latinescul „calumnia” care înseamnă afirmaţie mincinoasă.

3. „Baroul de avocaţi” – formulare incorectă pentru că termenul „barou” provine din franţuzescul „barreau” care înseamnă corpul avocaţilor organizat pe lângă un tribunal, judecătorie.

4. „Un alt exemplu este expresia «a se înţelege clar» pe care o auzim în ultima perioadă la domnul Dragnea. Formularea este incorectă pentru că termenul «înţelegere» provine din latinescu «intelligere» care înseamnă o idee clară, exactă”, a mai precizat Carmen Berindei.

5. „Masă rotundă tematică” – expresie pleonastică pentru că formularea „masă rotundă” provine din latinescul „mensa rotunda” care înseamnă dezbatere publică pe o temă dată.

6. „Spot publicitar” – expresie pleonastică pentru că termenul „spot” provine din franţuzescul „spot” care înseamnă scurt anunţ publicitar.

7. „Gamă variată” – expresie pleonastică pentru că termenul „gamă” provine din franţuzescul „gamma” şi înseamnă şir de note diferite.

8. „Formularea «limuzină de lux» este pleonastică pentru că termenul «limuzină» provine din franţuzescul «limousine» care înseamnă automobil de lux, închis, nedecapotabil, pentru 4-6 persoane”, a mai arătat profesorul Carmen Berindei.

9. „Pubelă de gunoi” – formulare pleonastică pentru că termenul „pubelă” provine din franţuzescul „poubelle” care înseamnă recipient portabil în care se depozitează gunoiul.

10. „A îngheţa de frig” – formulare pleonastică apărută prin traducerea „mot-à-mot” a expresiei din limba franceză „geler de froid”

---

1     Augustin Iona, Spaţiul sacru, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.88.

2     interviu realizat de Anca Manolescu cu Horia Bernea, publicat în “Dilema”, nr.53 din 14-20 ianuarie 1994, p.11.

3     Vladimir Lossky, La Tradition et les traditions apud Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului. Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p.159.

4     Ibidem.

5     interviu, p.11.

6     Nikolai Ozolin, op.cit., p.175.

7     Ibidem.

8     interviu, p.11.

1     M. Rey, Identités culturelles et interculturalité en Europe, Centre Européen de la Cultur / ACTES SUD, 1997, p.72.

2    Vlad Pohilă, Limba rusă, ca uneată de subjugare perpetuă de către Kremlin, în Timpul, nr.26, 11 iulie 2003, p.7.

3    Bădescu, Ilie, Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura ISOGEP-EUXIN, 1997, p.57.

4    Materialul factologic privind cazurile prezentate aici a fost selectat din presa românească de la Chişinău, între care Ţara, Flux, Timpul, Capitala, revistele din Bucureşti Scara, Revistă de oceanografie creştină, martie 2001, p.176-178 şi România Socială, Revistă de cultură socială şi politică, nr.2, octombrie 2001, p.50-51, şi de pe site-ul Moldova azi (http://news.ournet.md). 

5    Prot. Ioan Ciuntu, Totuşi, cine doreşte dispariţia statului moldovenesc, în Timpul, nr. 21, 31 mai 2002, p.7.

6     Bădescu, Ilie, Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura ISOGEP –EUXIN, 1997, p.57.

7    Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei, Bucureşti, Editura Scara, 2002, p.24.

8     Ibidem, p.25.

9    Iepuraş, Larisa, Dimensiuni psihosociale ale conflictualităţii intraetnice. Identitate şi conflict identitar în Basarabia. Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 1999.

1        0 Ibidem.