SCHLEGEL CUM GÂRBEA

SCHLEGEL  CUM  GÂRBEA

MARIAN  POPA

Anca

*

Nimic nu este mai original ca haosul.

Friedrich Schlegel.

In jedem genugend reichhaltigen System

lassen sich Sätze formulieren, die innerhalb

des Systems weder beweis

— noch widerlegbar sind, es sei denn,

das System wäre selbst inkonsistent.

Kurt Gödel

Mai grav este cã, pe baza unor texte

precum cele de mai sus, George Anca a

putut fi admis în Uniunea Scriitorilor şi

cã, odatã primit, nu mai poate fi, aparent,

dat afarã.

Horia Gârbea,

       Poliscriitor, mahãr prin

       Uniunea Scriitorilor şi şi şi

Problema noastrã sunt normalii.

Manfred Lütz

CUPRINS

1. Premise - 5

2. Dodii - 8

3. Generalitãţi - 15

4. Conformaţii de cuvinte - 22

5. Formaţii de cuvinte - 32

6. Cuvinte ca suporturi. Realitãţi dodiate - 42

7. Paradoxe. Silogismele dodierii - 49

8. Tipuri de redactare - 57

9. Opinii literare - 62

10. Cãrţi - 67

Poezia - 72

Romane - 82

Relaţii de cãlãtorie - 107 Teatru

multideductibil - 125

Alte mostre de crestomatizare - 132 Dodierea

colocvialului - 143

11. Politice - 146

12. Etnopolitice - 154 Interetnice -

13. Hinduitate dodiasticã - 164

14. Religii - 183

15. Erotice - 189

16. Traduttore - Dodiatore - 196

17. Psihosomatice - 201

18. Ca un sfârşit - 206

*

Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al

literaturii române. O operã care ar corespunde pretenției

lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor mehr lesen, den man

anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren

Gedanken unversehens ein Buch wurden” (Menschliches,

allzumenschliches, II, 121).

Dacã Anca este indrituit sã fie membru al Uniunii

Scriitorilor din România, cum se întreabã un Horia Gârbea?

În istoria ei ctitorizatã comunist sovietic pânã azi, Uniunea

210

Scriitorilor nu a determinat nici mãcar producerea unui

rondel memorabil. Ce a generat, au fost relații conflictuale,

ierarhii ale urii, lehamitei, disprețului și imoralitãții.

În Germania, crede Gârbea, “într-o țarã normalã”

adicã, “publicarea unui volum de acest fel poate atrage

suspendarea licenței editurii”. Afirmația este ea însãși o

dodie ubuescã, dar involuntarã, în mãsura în care mintea

care a emis-o ignorã cu vârf și îndesat realitãțile germane,

țara aceasta, în parantezã fiind precizat, neposedând o

Uniune a Scriitorilor. Dacã ar fi citit niște poeme de Oskar

Pastior, n-ar mai fi scris ce-a scris. Sau mãcar un colaj

lexical de Herta Müller:

| im|Feld|IST|das|Getreide|müde|

| vom|Getreide|und die|Sandmücken

| m ü d | v o n | d e n | S a n d m ü c k e n | d i e

| B r e n n e r e i | v o n | d e r | B r e n n e r e i | U N D

|DER|Wind|vom|WIND|das |WORT

| UNBEDINGT| ist|MÜD|vom

| Wort|UNBEDINGT|UND|DIE

| Sonne| MUSS|durch|DEN|Rennzirkus,

| d o c h | h i n t e r | d e m | B u s b a h n h o f | i m

|Getreide|dreht|ein|Vogel

| beide| Augen|hundeschlecht|UND

| stark geschminkt|in| steifer Seide

Desigur, nu ultima expresie a literaturii. Ce mai este

inventabil? Poate imposibilul. Un text în care cuvintele

tuturor limbilor și dialectelor planetei sã rimeze și, invers,

nici un cuvânt din suma tuturor vorbelor flectate, neflectate

și neflectabile ale limbilor și dialectelor planetei sã nu-și

aibã un frate întru rimã; sau toate cuvintele planetei

inventabile în baza alfabetului și hieroglifelor sã fie prinse

într-un infinit palindrom. Ce zici, Anca?

Dar pentru a imagina ultima expresie a literaturii ar

trebui apelat și la viziunea Rabinului din Meseritz, evocat

undeva de Gershom Scholem. Atotputernicul a transformat

nimicul în Ceva, într-o Lume, dar asta nu-i totul, de vreme

ce este posibil contrariul. “Die Taten der Gerechten aber, die

alles zu seiner Wurzel zurückführen, verwandeln das Etwas

ins Nichts, und das letzte Wunder ist grösser als das erste.”

Anca pare a fi aproape de acest final intermediar

care, este de presupus, va consta și din acțiunile de

eliminare treptatã a literelor care au fost alese pentru a

crea Cuvântul inițial. Una din creațiile sale lexicale cele mai

frecvente este ApoKALIpsã. Scris așa, pentru a semnala o

fuziune sau apropieri fãrã recurs, și ele ușchit la mișto

dodiabile: “Aceeași apocalipsã, Kali dansând calypso”

(Mãslinii din Uffizi). Kali cea neagrã, inaccesibila Durga,

soața lui Shiva, Parvati, Ciamundi, Uma și zeița supremã ca

Dewi, care primea jertfe umane de la frãția tâlharilor Thag,

și nu mai puțin Mahischasuramardini, exterminatoarea

bivolului-demon Asura Mahischa, călãrind un leu, cu zece

brațe. Cu sau fãrã voia lui, un apocaliptic se aflã în ultima zi,

aceea a mâniei. Anca vede un sfârșit cu zece brațe al

timpului și descrie ce vede. Asta, pur și simplu, pentru cã

“ne-am creat un singur creator ne lipsește voința primului

pas în stare sã creãm c-am fost creați” (Cenușa din

gânduri).

HORIA  GÂRBEA

Prezentare a candidatului Horia Gârbea                                                                        

                                    Candidat la funcția de

Președinte al Filialei București Poezie a Uniunii Scriitorilor din România

Date personale:

Horia–Răzvan Gîrbea (Horia Gârbea)

Născut la 10 august 1962, în București

De profesie inginer constructor (1986), doctor în inginerie civilă, ramura: științe tehnice (1999)

Ocupația: Cadru didactic universitar (conf. dr.) din anul 1990

Alte atribuții: Directorul Teatrului Dramaturgilor Români (din 2017), redactor la revista „Luceafărul de dimineață” a USR

Naționalitate și religie: română, creștin ortodox

Apartenență politică: fără

Starea civilă: căsătorit, un fiu

Activitate literară:

Peste 30 de volume de literatură publicate, dintre care 7 de poezie, 3 romane, 6 volume de teatru, 5 de critică și eseu, numeroase traduceri de teatru, poezie proză, în special din opera lui Shakespeare. 15 piese reprezentate în țară și în străinătate. Mai multe volume traduse în germană, engleză, suedeză, maghiară și prezențe în antologii cu texte traduse. Numeroase articole publicate în presa literară, în special cronici de literatură contemporană, eseuri. A ocupat numeroase funcții în presă, atît în publicații de largă circulație cît și literare, între 1990 și prezent: redactor-șef, redactor-șef adjunct, secretar general de redacție, redactor. Membru și președinte a numeroase jurii, comisii de evaluare, evaluator de proiecte AFCN etc.

Activitate în teatru, film, TV:

Piese reprezentate la numeroase teatre profesioniste, secnarii de film, scenarii de filme și emisiuni TV la principalele posturi TV, moderator de emisiuni culturale. Secretar literar și consilier artistic al Teatrului Toma Caragiu, Ploiești (1998-2008). Directorul Teatrului Dramaturgilor Români (din 2017).

Experiență managerială:

1990-1996 - acționar și redactor-șef adjunct al publicațiilor Phoenix (firmă privată)

2003-2013 – președinte al Asociației Scriitorilor București (filială a USR)

2013-2018 – președinte al unor filiale USR București.

2012-2013 -  vicepreședintele ICR

2017 -      - director al Teatrului Dramaturgilor Români

Premii și distincții:

Numeroase premii literare între care: Premiul USR de 3 ori (1999, 2014, 2016), Premiul Academiei Române (2001), Premiul „Andrei Bantaș”, acordat de juriul USR (2010). Distins cu Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), înălțat la grad de ofițer (2010).

PUȘI  DINULESCU

Alegeri la mişto!

I
Când ai puterea în mână, nu prea-ţi convine să-i dai drumul. Mai ales dacă ai darul încleştării...
Sunt unii care ştiu aşa de bine să-şi înfigă ghearele în ce-au apucat, că numai moartea îi mai poate descleşta.
Vezi cazul lui Nicolae Ceauşescu.
Dar sunt mulţi Ceauşescu pe lumea asta, dictatorul este un tip uman, care prin răspândirea lui a devenit chiar banal.
Poate să fie unul dictator şi în familie, un tată rău sau o mamă rea, prezumţioşi neapărat şi despotici.
Sau o chestie ca Uniunea Scriitorilor din România, la care s-a instalat o pătură de tarabostes, care ţin cu toţii hangul preşedintelui ei perpetuu, domnul Nicolae Manolescu. Aşa e, apa trece şi domnul Manolescu râmâne... Pentru că s-a încleştat cu o vigoare homerică, demnă de o epopee eroică, încă de când era foarte tânăr şi când un om cu generozitatea lui George Ivaşcu şi l-a agăţat undeva, acolo, parcă pe pagina a doua, cu o cronică, rezistând la trambalările chiar de la o revistă la alta ale nobilului său protector. Ba chiar s-a iţit mai sus, devenind totodată un redactor şef-adjunct de profesie, pe care secţia de presă a ceceului l-a tolerat acolo, dacă nu chiar şi l-a şi însuşit şi ea, ca pe un bun interesant, pe care l-ar fi socotit necesar sistemului , datorită aparenţei sale de oarecare dizidenţă controlată, vaccinată, însă, la zi...
Iar la revoluţie, ei bine la revoluţie, la un moment dat, o cameră de luat vederi l-a surprins pe domnul Manolescu singur, parcă într-un fel de plan american, cum spun cineaştii încadraturii de până la gleznă a personajului filmat...
Era foarte atent, trăgea cu ochii şi-n stânga şi-n dreapta, căuta probabil ce-i de prăduială, atunci când alţii, printre care şi eu, nu dădeau buzna la televiziune, să se iţească acolo ca marmotele sau popândăii, ci savurau cu ochii în lacimi imaginea porţilor care se deschideau...
Admiram revoluţia ca pe o femeie nebănuit de frumoasă, pe când alţii nu se gândeau decât cum s-o violeze, ca să-i ieie caimacul...
Anii au trecut şi vânătorii şi-au împărţit carnea mistreţului ucis. Alţii mai mult, alţii mai puţin, care mai de care după tupeul lui...
Dintre cei cu tupeu maxim, nu pot să-l uit pe Radu F. Alexandru. Trecuseră doar vreo două sau trei zile şi gata, era acolo, pe televizor şi ne dădea lecţii de cum e cu democraţia, ca nu cumva să greşim şi făcea mese rotunde pe tema asta, nu pierdea vremea. A intrat imediat şi-n politică şi-n ce o mai fi intrat, dacă nu era deja acolo şi gustul lui pentru putere era parcă din lumea lui Rabelais.
S-a văzut în trei mandate senator, mamă, vă daţi seama ce mişto pensie are după atâta muncă... şi acum, dacă a rămas fără coledzi, s-a gândit să devie şeful nostru, al dramaturgilor din Bucureşti. Ciudat e că a venit ca singur candidat, după ce, înainte de a fi ales, domnul Manolescu l-a numit pe acest post. Cine nu era în graţiile eternizatului nostru preşedinte, nici n-a îndrăznit să se bage, că ştia că postul e rezervat. Nasol e însă că un an-doi cât a stat numit, n-a făcut absolut nimic, dar acum, cu tupeul lui funciar încă neştirbit la cei 75 de ani ai săi, Dumnezeu să-i dea sănătate, s-a băgat şi aici, cum s-a mai băgat şi în alte funcţii sau şmecherii ficţionale de invidiat. La televiziune ne prezintă într-un limbaj de lemn, care pare mai mult de activist de partid decât de scriitor, capodopere cinematografice. Până nu demult preda şi studenţilor de la UNATC dramaturgia, deşi operele sale nu dovedesc o stăpânire prea grozavă, nici a tehnicii, nici a esteticii dramaturgice; iar, pe de altă parte, opera sa cuprinde notorii demersuri oportuniste, prin care în timpul regimului ceauşist se punea în slujba acestuia, militând în contra întreruperii de sarcină sau a fugii în străinătate... Astăzi a fost jucat în aproape toate teatrele din Capitală şi la mai multe din provincie, deşi rezistând piesele foarte puţine spectacole, ceea ce trezeşte suspiciuni destul de întemeiate asupra relaţiilor sale absconse... 

II
Şi acum desfăşurarea faptelor sau, mai precis spus, iată cum se manipulează nişte alegeri, chiar când ele se fac nu între vidanjori sau în cine ştie ce umil sindicat de salahori...
Că omul tot om e, ce mama dracului...
Că-mi zicea mie odată un şofer de la Televuiziune:
— Dă ce să fie ăla mai mare ca mine? Dă ce să ia bani mai mulţi? Ce? N-are şi ei ca mine două mâini, două picioare, un stomac şi-o p-lă?
Şi din punct de vedere ontologic, probabil că avea dreptate! Şi ce e mai tare decât ontologia?
Iar domnul Manolescvu, ştiu din surse sigure, după 1989 nu l-a mai interesat literatura, ci sociologia! Nu era el aşa de modest, încât să se muţumească doar cu un prăpădit de postde preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mai ales că Dinescu fusese foarte iute şi ajunsese mai repede ca Usain Bolt la Televitiune în ziua aceea de pomină...
Dar domnul Manolescu şi-a dat seama că cel mai bine ar fi să ajungă, însă, chiar preşedinte al României!
Bine, bine, s-a gândit Domnia Sa şi atunci s-a pus cu burta pe carte şi nu s-a mai ocupat decât sporadic de scriitori, deşi aceştia îi mai râcâiau pe la uşi, în aşteptarea unui cuvânt de graţie, cărora notorietatea şi chiar legendarizea sa îi confereau greutate. Pe ultimii metri de activitate literară şi-a adus aminte de Maiorescu, despre care îşi făcuse doctoratul, dar mai puţin de autonomia esteticului, ci de blagoslovirea unor pui, care să fie noul Eminescui şi noul Caragiale, scoşi chiar din păstoritul de el Cenaclu de luni!
Măgăreaţa a căzut pe Cărtărescu la poezie şi pe Vişniec la dramaturgie! După ce Cristian Popescu, poetul cel mai strălucitor al generaţiei opzeciste, a fost răpus de o soartă cruntă, a rămas la rând M. C. cu delirurile sale de cuvinte mai mult sau mai puţin potrivite, care în tumultul lor nu mai ajungeau până la idei sau la sentimente şi care se opreau la împerecherea neaşteptată din inconştientul alienatului, având, ce-i drept, o minte odihnită...
Să fie asta poezia viitorului? Nu cred. Pare mai degrabă imaginea unui animal care-şi caută liniştea lovindu-se dramatic şi neputincios de zăbrelele cuştii... Şi parcă omul e totuşi altceva...
Matei Vişniec, poet de pluton, în sensul cursei cicliste, scăpat în Franţa pe ultimii metri ai comunismului, când nu prea se mai putea ieşi afară, a fost desemnat de Manolescu drept noul nostru Caragiale. Că nu avea pic de umor, că scria cam îngălat, fără personaje şi situaţii pregnante şi că nu venea decât cu nişte schiţe lăţite nejustificat, nu mai conta. Omul sărise în cârca lui Becckett, care abia se prăpădise şi scrisese şi el nişte chestii sălcii, după care snobii, la îndemnul lui Manolescu, s-au umectat de tot prea plinul lor glandular...
Pe urmă, domnul Manolescu şi-a luat din frazele vechilor sale cronici şi a făcut o istorie a pretenarilor săi, ca un Nou Testament lipit de cel al morţilor, între care a făcut şi acolo ordine, cu acelaşi sentiment al prieteniei, preferând, de exemplu, pe Ivasiuc lui Nicolae Filimon. Prietenia lui cu Ivasiuc a fost notorie şi o înţeleg, mai ales că ideea de cult al puterii şi de necesitate a compromisului de la el a luat-o, dar cu Filimon ce-a avut? Poate nu i-o fi plăcut, însă, mă gândesc eu, povestea lui Dinu Păturică şi a lui Andronache Tuzluc, tocmai pentru că poate domnul în chestie se recunoştea în unul din aceste personaje, celălalt fiind George Ivaşcu, binefăcătorul său, pe care l-a tratat în marea lui istorie dacă nu cu cruzime, cu severirtate desigur...
(Va urma)
Puşi Dinulescu

SILVIA ZABARCENCU 

Cu Dickens sub lampa cu gaz

Tocmai citeam din Dickens într-o noapte cu lună

Și ajunsesem acolo unde pe malul Tamisei se adună,

Una câte una, umbrele hoinare

Și se furișează în întuneric printre felinare

Când, deodată, pe mine, copil cu cartea în mână sub lampa cu gaz,

M-a smuls maștera, de codițe, și m-a legat cu un lănțug de zăplaz

Împresurându-mă cu stropi din ulcica ținută sub stele

Și cu o îmbulzire de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și grele...

Deși, cum spuneam, începusem devreme cu cititul

Femeia aceea umbla să-mi alunge, când va fi să fie, ursitul...!!!

Și, cum stam potopită sub gard, din deliru-i nebun,

Deslușeam că prin ea glogotea,-n miezul nopții, întunecatul Perun.

Roind în jur, cu diferite arii,

Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși, țânțarii,

Iar din balta de peste grădina cu aracii

Îi tăiau vorbele, din stufăriș, brotacii

Cu partituri înalte, cântate în atac,

Încremenind în aer, din zbor, un liliac

Și cernind luna plină, să rătăcească drumul

Blestemele stropșite, unul câte unul...

O vedeam cânepie, deșirată în sus

Gata să se destrame sub Crucea lui Iisus

Ce apăru în spate-i, străluminând în beznă

Și slobozind piciorul prins în lănțug de gleznă.

Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n rug păgân

Urându-i ca vorbirea să i se-ntoarcă-n sân.

***

Iubitul meu ca nimeni ultimul-cel-dintâi !

Crezi că a prins blestemul? Pleci repede? Rămâi? 

PRIETEN  ȘI  FRATE

Dragă frate Ben,

HRISTOS A INVIAT!

Va multumesc mult pentru deliciul spiritual si sentimental, pe care mi (si ni) l-ati oferit! Ati avut aripi de zbor ca toti marii predecesori curiosi, care n-au vrut sa  ramana in  propria gaoace, ci s-au zbatut sa iasa la lumina si sa cunoasca lumea si adevarul, dimensiunile acestora. Este uimitor si adorabil pentru mine, ca n-ati devenit un cetatean al Universului, cum le place unora sa se impauneze, ci ati ramas un roman neaos, prin radacini, prin limba, prin respectarea cu piosenie a datinilor si obiceiurilor strabune, prin legatura ombilicala si sufleteasca mereie cu locurile de obarsie, prin dragostea pentru tot ce e romanesc, prin dorul nedisimulat continuu fata de plaiul mioritic, prin efortul fara preget si fara remunerare (ba si cu cheluieli din buzunarul propriu) pe care il depuneti pentru mentinerea constiintei  si a mandriei de roman, pentru unirea gramajoara ca intr-o icoana (cum ar fi spus nea Grig Vieru) a romanilor din jur, prin combaterea vehementa a mancurtilor care se dezic de neam si de Tara. Sunteti un om generos, lucid, pragmatic, realist, intelegand rostul banilor in asigurarea unui trai decent, dar, mai presus decat toate, al necesitatii de instruire, cultivare continua, de cunoastere a bogatiilor materiale si, mai cu seama, revin iarasi la gandul pilon al mesajului meu, a multitudinii resurselor ei spirituale, astfel incat, imi permiteti sa cred eu pentru dvs., sunteti un om fericit, bucuros ca nu face degeaba umbra pamantului.

Elogiul permanent al virtutilor neamului, al limbii romane, al nesecatelor comori folclorice ale neamului, dragostea si dorul de roman, setea nestinsa de limba romana si subtilitatile ei incomparabile de exprimare a celor mai vibrante sentimente omenesti (pentru exprimarea adevarului stiintific poate ca alte limbi si-au dezvoltat mijloace mai sofisticate, din care mareata limba romana, pe intreg parcursul ei de dezvoltare, nu s-a  jenat sa  imprumute si sa devina si o limba apta sa redea cele mai temerare descoperiri stiintifice, in care inteligenta romana a demonstrat de atatea ori ca nu e in urma celei a altor semintii pretins dezvoltate) va fac o personalitate de care ma mandresc si pe care, sunt sigur, ar fi observat-o - imi iertati indrazneala pe care mi-o asum, si un Tutea, un Noica, un Blaga. Ma bucur ca, fie si la capatul pamantului, mai exista un roman profund, vesnic nesatisfacut de cele cunoscute si cautator de noi comori in toate domeniile culturii, care traieste nu numai pentru sine, ci a carui mare bucurie este sa-si imparta cunostintele si bucuriile cu altii, cu o larghete sufleteasca, in care, alaturi de fiinta si porii lui eminamente romanesti, este loc si pentru dragoste si respect fata de alte semintii si neamuri si cultura (inclusiv cea „rudimentara”, cum ar spune unii peiorativ, ancestrala - a strastramosilor nostri romani, a contemporanului nostru P.  Ferghete, purtator al nestematelor stralucitoare ale graiului autohton- iar gestul dvs. de a-l publica in exprimarea lui neaosa ma trimite, chiar daca aceasta comparatie nu e prea reusita in sensul ca limba romana nu e in situatia limbii dalmate, ma trimite, spun,  cu gandul la  savantul lingvist italian Matteo Giulio Bartoli, care l-a inregistrat ca mostra de limba dalmata vie pe ultimul cunoscator-vorbitor, al acesteia, Antonio Udina (Tuone Udaina, in pronuntarea anglofonilor, decedat la 1898) -,dar si a aborigenilor australieni in cazul dat) acestora.

Am ascultat cu placere emisiunea de la RRI - o lectie patriotica de limba romana literara in functionarea ei libera, naturala, nestingherita, fara opinteli si balbaieli in cautarea cuvantului pierdut, in care ati tinut piept  - fara jena si cu brio - in fata a doua cunoscatoare la perfectie si vorbitoare zilnic ale  limbii materne. Sa ne traiti multi ani si sa ne dati in permanenta exemplu de generozitate sufleteasca, de traire si simtire romaneasca, de dragoste nestinsa pentru tot ce e romanesc, de apreciere nepartinitoare a puterii diavolului galben, care paleste, totusi, intotdeauna in fata maretiei zborului catre infinit a gandirii unui om de creatie.

O calda imbratisare si mandrie sa va cunosc respiratia de mare roman,

Un drag prieten si frate roman.

DAN  CĂPĂȚÂNĂ

Cazul Ion Aurel Pop este definitoriu pentru societatea românească dominată în ultimii 20 de ani de un maniheism incurabil. Într-unul dintre cele mai grele momente ale istoriei noastre recente, când s-a înscăunat pe termen lung la toate nivelele administrației nonvaloarea, incompetența și corupția, apare în sfârșit la conducerea unei importante instituții ale țării o personalitate de mare prestigiu. Nu sunt de specialitate, dar câțiva istorici importanți printre care regretat...ul profesor Șerban Papacostea căruia îi acord post mortem o încredere totală sau renumitul critic literar Alex Ștefănescu, privesc cu admirație la opera și personalitatea lui I.A.Pop. Personal, am asistat la Realitatea TV la câteva interviuri excelente cu acest istoric. Apare însă, la momentul potrivit, un tânăr cercetător necunoscut care pe baza unei simple liste scrisă pe vremuri de un analfabet securist, aruncă în paginile unei reviste de prestigiu un titlu care conține PE PRIMUL LOC numele acestui istoric. Ar fi ”colaborat” cu securitatea pentru că a scris unele articole publicate în străinătate în acord cu naționalismul comunist promovat la acea vreme. Curios, nu se duce să le susțină personal, pentru simplu motiv că nu i se dă voie! Apoi o doamnă ziaristă pentru care am toată simpatia, își aduce aminte pe FB că același personaj a fost secretar UTC la Facultate. Nimeni însă nu vorbește despre o ”turnătorie ordinară” cu urmări grave pe care dânsul ar fi făcut-o despre un biet nevinovat. (ca și în cazul regretatului Al. Paleologu. Nu însă și în cazul academicianului Stroici). Nu cunosc dacă opțiunile politice ale lui I.A.Pop aveau atunci sau nu, orientări de stânga sau chiar apropiate comunismului. În fond ”numai boul este consecvent” iar spusele lui Țuțea sunt edificatoare. Aș fi curios ce impresii ar crea publicului larg, dacă I.A. Pop ar susține o discuție pe teme de cultură universală cu ”ilustrul” nostru cercetător.(vedeți că și eu gândesc la fel!)
Încet, încet savanți, profesori care îl cunosc , colaboratori ai universității sau Academiei,ies la rampă și îl susțin. Dar intelectualul de rând cinstit și neangajat în conflict, rămâne cu dubiile lui (Calomniază, calomniază că ceva tot rămâne). Și de la dubii este doar un pas către decizii definitive de ordin maniheist. Enescu, Brâncuși. Cioran, Ionescu, Eliade, Culianu, și multe alte personalități de prim rang ale acestui popor au fost recunoscute mai întâi în occident. E un blestem. În naivitatea mea, refuz să cred că Revista 22 are în spate și motivații mai ascunse, chiar dacă la o analiză mai atentă constat că unele tendințe globaliste, multe binevenite, le domină copios pe cele caracterizate de un oarecare conservatorism, ( care însă nu au nimic comun cu protocronismul.) Șă ajung oare să cumpăr Revista 22 numai pentru inegalabila Tia Șerbănescu?

REMUS FLORESCU

Preşedintele Academiei Române, replică dură Revistei 22: „să ne ceară, spre a se face dreptate, condamnarea la moarte”

Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB şi noul preşedinte al Academiei Române, s-ar fi aflat pe listele de colaboratori ai Securităţii ceauşiste, pe zona de urmărire a emigraţiei româneşti, se arată în Revista 22. Istoricul a scris o replică din partea generaţiei din care face parte şi care ar fi considerată acum „pleiadă de proşti, inculţi, semidocţi, politruci, taraţi de ideologia marxistă, autohtonişti, protocronişti şi naţionalişti”.

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a respins ideea de a fi colaborat cu structurile de informaţii ale statului comunist. El a precizat că nu a semnat niciun angajament, nu a călătorit decât în state din fostul lagăr socialist, de trei ori, şi nu a făcut decât să trimită câteva articole de specialitate, prin intermediul conducătorului său de doctorat, la reviste din străinătate

În plus, Ioan Aurel Pop a postat, sâmbătă dimineaţa, pe pagina sa de Facebook următorul mesaj: 

„Din afirmaţiile unor formatori de opinie din România, înţeleg că aproape toţi dintre aceia care am trăit înainte de 1989 şi am fost maturi în acei ani odioşi ar trebui să murim fizic sau spiritual, să ne plecăm veşnic şi să ne facem neîncetat ,,nostra culpa”. Se poate şi aşa! De exemplu, eu îmi cer scuze tuturor acuzatorilor mei fiindcă am ales deliberat să mă nasc în 1955, în loc să fi fost contemporan cu Alexandru cel Bun; fiindcă am făcut grădiniţa în trei limbi (română, maghiară, germană), deoarece aşa prevedea ,,internaţionalismul proletar”, în loc să-mi fi început copilăria la Londra, în engleză; fiindcă am “cerut insistent” să fiu făcut pionier, utecist şi comunist, în loc să fi participat la rezistenţa anticomunistă, aşa cum au făcut toţi românii; fiindcă am terminat, ca şef de promoţie, Liceul Teoretic nr.1 (,,Andrei Şaguna”) din Braşov, în loc să fi rămas repetent; fiindcă am ”optat” să fac armata cu termen redus, în loc să fi protestat contra militarismului; fiindcă am ales să fac facultatea la Cluj în loc să fi profitat de târgurile de oferte universitare de studii şi să plec în SUA sau Germania; fiindcă am “cerut” profesorilor mei să mă facă şef de promoţie la Universitatea din Cluj, în loc să fi rămas un student şters şi anonim; fiindcă am insistat să fiu profesor, vreme de patru ani, la un liceu industrial de la periferia Clujului în loc să fi acceptat postul de cercetător la Oxford; fiindcă am fost membru de partid, ca să-mi pot face doctoratul, în loc să fi rămas, cu modestie, la nivel licenţă …”

„Să ne ceară condamnarea la moarte”

Preşedintele Academiei Române continuă: „Aceşti ,,fiindcă” ar putea continua, dar ar fi în zadar. Am fost şi suntem (consideraţi), eu şi contemporanii mei, pleiade de proşti, inculţi, semidocţi, politruci, taraţi de ideologia marxistă, autohtonişti, protocronişti şi naţionalişti. Prin urmare, astăzi suntem (priviţi ca) adevărate pericole publice sau, dacă nu chiar aşa, atunci complet inutili, relicve ale unei lumi revolute şi blamate de istorie. Mă simt, ca şi mare parte din generaţia mea, maculat de un ev comunist catastrofal, pe care şi noi l-am construit din moment ce am trăit atunci, şi mă aştept ca dl.Hodor, CNSAS, Revista 22 şi alte instanţe (mai mult sau mai puţin morale) să ne ceară, spre a se face dreptate, condamnarea la moarte.”