SIDHARTA

       

SIDHARTA

Liana Nicolae – Nicolae Manolescu – Adrian Botez – George Anca

                

               LIANA  NICOLAE

 Mereu îmi exprim nedumerirea seacă în minimum de moralitate

Pentru dreptul la opinie, rămăsesem singură între infern, paradis şi insinuare

Mă gândeam tresărind: avem atâtea valori încât ne permitem să le jignim?

Îmi regăsisem o linişte vie, pasională, cât de uitate erau zilele fericite?

Te văd risipit pe nisipul moale al oceanului, vrăjit în descântecul zăpezii colorate

Adeseori n-am ştiut să mă impun, uneori am avut chiar o funestă înclinare

De a suspecta şi minimaliza valorile apropiate, e trist, aproape un blestem

Coboram spre Saint Madeleine şi un râs ştrengar îmi spunea că voi fi înşelată

Nu aveam cuvinte, dacă puteam gândi şi hotârî singură, poate aş fi încercat

Nu aveam niciun reazem, mă simţeam goală, febra îmi umezea ochii

Nimeni nu protesta, nimeni nu vorbea, nici scuze nu-şi cerea, eram gravă

Năpăstuită de fapte, de împrejurări şi chinuită de semeni, voi vorbi puţin

Şi brutal, mă gândeam să plec azi, să mă-ndrept spre casă. M-aţi recunoscut

Mi-e ruşine, prietene, mi-e ruşine, mi-am simţit sufletul dezgolit - mă năruiesc

Incapabilă să mă explic, să mângâi, să stăpânesc durerea şi furia celuilalt

Nu aveam vârstă, orele nu mai băteau, acum recunosc, am mai multe iluzii...

 

 

                            

NICOLAE  MANOLESCU

               DREPT LA REPLICĂ. O campanie curat murdară

                

                Preambul

I. Conform Statutului, USR organizează o dată la cinci ani alegeri. Pe 9 martie, a avut loc, după cum am comunicat pe site și în România literară, ședința Consiliului USR care a dezbătut și aprobat măsurile statutare necesare organizării Adunării Generale de alegeri. Totul a fost adus la cunoștința Filialelor. Candidații la Președinție, cinci la număr, au fost invitați împreună cu reprezentanții lor din Comisia de numărătoare a voturilor la o întâlnire de lucru în care să se stabilească modalitățile de desfășurare a votului. Doar patru dintre candidați s-au prezentat, însoțiți de reprezentanții lor, între care eu însumi și reprezentantul meu. Al cincilea candidat a lipsit fără să anunțe. E vorba de dl Dan Lungu. Nici reprezentanta d-sale, dna Doina Ruști, n-a fost prezentă. Lăsând la o parte impolitețea, absența poate părea un detaliu fără semnificație. Din nefericire, avea o semnificație de care însă nu ne-am dat seama pe loc. Dl Dan Lungu dorea un tratament special! În dispreț față de ceilalți patru candidați (care s-au comportat normal, decent, nepretinzând nicio favoare), inclusiv față de mine, ca Președinte în exercițiu până la depunerea mandatului. În ce mă  privește, nici eu n-am pretins un regim special, cum n-am făcut-o nici cu ocazia precedentelor alegeri: m-am supus rigorilor candidaturii, mi-am comunicat asemenea tuturor candidaților programul (spre deosebire de dl Dan Lungu, care a venit cu noi și noi idei de câte ori a acordat interviuri, n-am trimis e-mailuri zilnice în Filiale, nici nu m-am întâlnit cu membri USR) și n-am intrat  niciodată în polemică deschisă pe tema programelor celorlalți candidați. A făcut-o, în schimb, dl Dan Lungu cu asupra de măsură, transformându-și campania de alegeri într-un veritabil asalt contra conducerii actuale a USR, prin toate mijloacele și îndeosebi pe Facebook, punând întrebări insidioase, răspândind „informații” false, mergând până la amenințări.

Este motivul pentru care m-am hotărât să folosesc acest drept la replică, în calitate, nu de candidat, ci de Președinte al USR. Nu mai e vorba despre mine, ci despre imaginea instituției căreia colegi ai mei și cu mine ne-am devotat, fără a urmări vreun interes personal, neprecupețind niciun efort. Stabilitatea USR, astăzi, reprezintă dovada peremptorie. Doar o mână de răuvoitori, între care dl Dan Lungu, individ ambițios, lipsit de scrupule, cred de cuviință s-o împroaște cu noroi.

Dl Dan Lungu va fi uitat că, depunându-și candidatura, mi-a solicitat o întrevedere, pe care, firește, i-am acordat-o, împrejurare în care mi-a declarat că dorește o „campanie curată”. I-am replicat că toate campaniile de alegeri din USR la care am participat,  simplu membru sau candidat, din 1963 și până în 2013, cele din regimul trecut inclusiv, au fost curate. Dl Dan Lungu nu s-a ținut de cuvânt: a reușit s-o murdărească pe cea din 2018 cum n-au reușit nici chiar politrucii PCR înainte de 1989.

               Suspiciuni, dezinformări și amenințări

II. Baza campaniei murdare a dlui Dan Lungu este triplă: suspiciuni fără temei, dezinformări sistematice și amenințări, mai mult sau mai puțin voalate.

            1. Din bogata „corespondență” pe care a întreținut-o cu conducerea USR în ultima lună, se desprinde o neîncredere ofensatoare a dlui Dan Lungu în capacitatea acesteia de a organiza statutar și onest alegerile. A solicitat măsuri aberante de securitate a votului, cum ar fi prezența la urne a unor bodigarzi. Bănuindu-ne, probabil, de intenția de a vicia rezultatul. Că mă crede în stare de a proceda incorect, iată o dovadă că nu mă cunoaște. Nu că aș avea pretenția. Dar că își închipuie că e musai să viciez votul ca să câștig alegerile, iată o dovadă de orgoliu fără măsură. Și încă: neîncrederea îi are în vedere și pe membrii USR în general, socotiți de către dl Dan Lungu numai buni de a fi manipulați cu promisiuni deșarte și cu informații pe cât de tendențioase, pe atât de false. Un exemplu potrivit este chiar Programul dlui Dan Lungu. Din cele 8 puncte principale, 6 sunt deja îndeplinite în mandatele noastre anterioare, lucru binecunoscut membrilor noștri; un al 7-lea prevede acordarea de personalitate juridică Filialelor (ceea ce Statutul interzice pe bună dreptate, pentru că ar însemna pierderea calității de  utilitate publică, așadar, între altele, a posibilității de a primi bani de la stat, și ar deschide totodată o poartă largă pentru fărâmițarea sau federalizarea USR, poartă pe care a intrat deja la UAP Alba-Iulia controversatul avocat și plastician Mârza, târîndu-și confrații într-un șir nesfârșit de procese, extinse apoi la USR și la ANUC!); în fine, un al 8-lea punct prevede reprimirea în USR a celor, în fond, autoexcluși care au întrunit trei Adunări Generale, din care justiția a declarat deja ilegale două, și și-au ales cu această ocazie altă conducere decât aceea actuală a USR, re-re-cunoscută în instanță prin sentințe definitive. Scriitorii considerați autoexcluși fiindcă au ales altă conducere nu sunt cei care au contestat U.S.R. Dovadă că dl Dan Lungu este membru, ca și alți contestatari.

            2. Cu dezinformarea stă încă și mai bine dl Dan Lungu.

            O primă problemă care îl macină este legată de banii cheltuiți de conducerea USR. Am scris bine: cheltuiți. De felul în care acești bani au fost obținuți, cu câte eforturi, dl Dan Lungu se dezinteresează suveran. Grija lui e că USR ar fi risipit un milion și jumătate de euro. Ceea ce nu știe (sau, lucru și mai grav, se preface a nu ști) este că fiecare ban public are o destinație precisă și nu poate fi folosit decât în condiții contractuale extrem de stricte. Jumătate din sumă, de altfel, o reprezintă banii de la buget pentru publicații, ordonatorul de credite fiind Ministerul Culturii și Identității Naționale, căruia USR îi transmite decontul cheltuielilor până la ultimul leu, însoțit de documente justificative. (De sume similare beneficiază, în urma demersului USR, și alte publicații din țară. Câtă exigență există în decontarea banilor, ne-a arătat-o dispariția revistei Cultura, incapabilă să facă față birocrației cu pricina!). Repartiția se face pe ANUC, conform unui protocol referitor la numărul și periodicitatea publicațiilor. E normal ca un săptămânal ca România literară să primească o sumă mai mare decât cele șapte lunare și un bilunar, câte are USR. Aici nu încape nicio neregulă. Aflat în corespondență cu un fost și regretabil consilier al unui fost și regretabil Ministru al Culturii, dl Dan Lungu e sfătuit de acesta să caute nod în papură revistelor USR, care ar fi citite doar de cei care le scriu! Despre importanța lor vitală pentru viața literară și pentru literatura actuală, niciun cuvânt! 

3. Într-o ordine înrudită de idei, dl Dan Lungu le plânge demagogic de milă Filialelor, pe care Conducerea centrală le-ar defavoriza sub raport financiar. Din nou, dl Dan Lungu nu știe (sau se preface a nu ști) că Filialele rețin în întregime, pentru cheltuieli proprii, cotizațiile; că salariile la reviste și la Filiale sunt plătite, nu din cotizații, ci din fondurile centrale, ca și alte cheltuieli pentru evenimente curente. În plus, din cele 9 publicații bugetate, 6 aparțin Filialelor din țară. Un alt neadevăr prin care dl Dan Lungu încearcă să obțină voturi. 

4. Un fel de șantaj îl constituie felul în care dl Dan Lungu le-a sugerat membrilor USR, prin e-mail-urile expediate la foc automat sau prin declarații mincinoase, că actuala conducere le-ar pune în primejdie pensiile suplimentare. Să nu ne mai jucăm spunând că sunt vorbe în vânt: sugestia cu pricina e o veritabilă imfamie! Nu numai că actuala conducere susține dintotdeauna pensiile suplimentare, care se acordă din primul nostru mandat, de la Legea nr. 8 / 2006, promovată de noi, nu numai că ele sunt garantate inclusiv în Programul meu, dar cine vorbește? Vorbește membrul unui partid politic care promovează un proiect de lege prevăzând desființarea tuturor pensiilor speciale, cu excepția celor pentru militari și magistrați! Acum îmi dau seama de ce în Programul dlui Dan Lungu se vorbește despre „finanțări suplimentare”, în loc de „pensii”: ca să nu se facă vreo legătură ticăloasă între D.L, membru al USR, și D.L., membru al... USR. Ca membru de partid politic, dl Dan Lungu se numără printre inițiatorii unei propuneri legislative, menită să abroge toate pensiile speciale nebazate pe principiul contributivității.

5. Între atâtea bazaconii, dl Dan Lungu mai emite una: reproșează actualei conduceri că a risipit banii scriitorilor pe procese intentate...scriitorilor. E vorba, ați înțeles, de cele 101 procese care au fost intentate USR de către cei câțiva (între 7 și 27) contestatari, constituiți într-o USR declarată  ilegală în justiție, nicidecum de procese intentate contestatarilor de către cei 2600 de membri ai USR recunoscută ca legală de aceeași justiție.    

P.S. Interesul major pentru bani al dlui Dan Lungu e mai vechi. Singura lui relație cu Filiala ieșeană din care face parte a constat în trei cereri de bani pentru deplasări în străinătate, bani prevăzuți într-un program al USR din urmă cu câțiva ani. Din cauza  crizei dintre 2009-2012, programul a trebuit abandonat. Precizez că niciun membru al conducerii USR n-a beneficiat de el și că în ultimii ani USR n-a cheltuit niciun singur euro pentru astfel de deplasări. Eu însumi am venit de fiecare dată de la Paris, cât m-am aflat la UNESCO, pe banii mei.

6. Dl Dan Lungu n-a ezitat să amenințe conducerea USR. Las la o parte amenințările voalate, de tipul șantajului, utilizat în cazurile în care dl Dan Lungu n-a izbutit să obțină titlul de candidat special și ne-a inundat cu e-mail-uri prin care ne solicita pentru el însuși tot felul de informații pe care le putea găsi pe site-ul USR, în Statut, chiar și unele care nu erau neapărat destinate publicității. Nu e vorba de o curiozitate bolnăvicioasă, ci de intenția de induce ideea (falsă!) că avem ceva de ascuns, o neregulă sau o fraudă. Ca să nu mai spun că are grijă de fiecare dată când ne scrie să pună întrebările pe Facebook spre a fi citite de toată lumea. Intoxicare, în toată regula!

  7. O amenințare cât se poate de directă, dl Dan Lungu a făcut într-o scrisoare adresată vicepreședintelui USR, Gabriel Chifu, și deopotrivă Consiliului din 9 martie. Și anume, că ne (mă includ și pe mine, deși numele meu nu apare în scrisoare) va  acționa în judecată pentru că ne-am referit în ședința de Consiliu la anumite „probleme  cu justiția” ale d-sale. Această referire a fost făcută, într-adevăr, ca răspuns la întrebarea unui membru al Consiliului, cu precizarea că atât Gabriel Chifu, cât și eu, am susținut aprobarea candidaturii dlui Dan Lungu, sub cuvânt că informațiile pe care le avem nu sunt oficiale și că, în orice caz, până va exista o sentință definitivă, dacă va exista, dl Dan Lungu se bucură de prezumția de nevinovăție. Informat greșit de către cineva, chiar în timpul ședinței, dl Dan Lungu a trecut la amenințări. Dacă nu s-ar fi umflat în pene și ar fi economisit ceva minte, dl Dan Lungu nu ne-ar fi obligat ca, pentru orice eventualitate, să încercăm să aflăm cum stau lucrurile dincolo de zvonuri. Am obținut un Raport al Curții de Conturi-Iași din care rezultă limpede că dl Dan Lungu, director și ordonator de credite al MNLR Iași, a încălcat un număr considerabil de legi, de ordonanțe de guvern și de alte reglementări printr-un management defectuos și că i s-au imputat unele sume de bani cheltuiți fără documente acoperitoare. Așa s-a ajuns la două procese pierdute de dl Dan Lungu, sentințele nefiind însă definitive. Are sau nu are dl Dan Lungu „probleme cu justiția”? E bine de știut totodată cine reproșează actualei conduceri a USR nepricepere managerială și gestiune frauduloasă! Ce încredere să-i acorzi unui om care pretinde că va îndrepta  lucrurile la USR dacă va fi ales? Tot atâta câtă merita când a promis o „campanie curată”, care s-a dovedit, iată, curat murdară.           

            A bon entendeur, salut!

Nicolae Manolescu,

Președintele Uniunii Scriitorilor

din România

ADRIAN  BOTEZ

2-ABATELE ŞI „NĂLUCIREA” RĂDĂCINILOR REALE ALE LUMII

...În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale...care vor fi fiind acelea...în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale...Lumii Noi...) - a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII - ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă...o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri...mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi... Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că...”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată...): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate... - ...dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate...poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor... - ...crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios...dar tu, în loc de asta... Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau...tot munca ta de arhivar (...cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie...”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări...nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine...:

„...Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte... – ...ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (...nu de mult, fusesem numit, aici, abate...deci, să fi fost prin 1586-1587...deci, eram în floarea vârstei...aveam vreo 25-26 de ani...) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele...dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”... – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat - uneori, necesar precum apa în deşert! - ...fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte...

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul...!

...Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului...De la bun început, unii se deciseseră (...aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” -  despre orice ar fi fost vorba...!) să se îndoiască (...şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – ...şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice...), au început, uimitor, să se „înmulţească”...şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

...Stăteam, amândoi („singuri amândoi”... - ...două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu - pe lumea asta...), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin... - ...deocamdată, ciudat de tăcuţi...

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic...deşi avea mult peste 70 de ani... - ...umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă...!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”... - şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân - ...oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor...), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe... – ...dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului... - ...ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva..., „salamandrele”...dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii '50-'60 ai veacului nostru...), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă - ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti...Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”...), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi...le zice „Carpaţi”...am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti...ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis... - ...cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii...!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”...am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă... - ...căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre...aşa-zis „prozelitiste” - în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (...poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta...nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere...)  - ...deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR - TREBUIE SCHIMBATĂ -   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit...dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr...dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

...Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa...

-Acolo, în Răsăritul Evropei, e un cazan de popoare...cel puţin aşa pare, la prima vedere...dar SINGURUL, DINTRE ELE (chiar prin comparaţie cu, aparent, incomparabilii greci, acum căzuţi, cu Spiritul, de tot...), cu o existenţă imemorială şi cu Autoritate de Spirit Absolută - este acest popor al „sfinţilor băştinaşi”, care sunt acolo, după cum zic nu ei, ci vecinii lor – „ÎNCĂ DE LA FACEREA LUMII”! Sunt numiţi „daci”, şi pentru că vocabula „dao” înseamnă „Calea Cea Dreaptă-Crist”, dar şi pentru că „daoi” este numele Lupului Fenrir (aşa-i zic lui Crist-Zalmoxis, şi acolo, în Sud-Estul Evropei, dar şi în Nordul Evropei...ceea ce-mi spune mie că şi cei din Sud-Est, şi cei din Nord, sunt Fraţi...iată, „Ghermanos” înseamnă, pe lătinie, „fraţi gemeni”...şi chiar un istoric al „goţilor”, adică ghermanii cei vechi (...mă gândesc la Iordannes Gotul, fireşte!), zice că „goţii erau conduşi de DUCII DACI DIN SUD, mai înţelepţi şi mai iscusiţi, întru toate, dar, mai cu seamă, întru ale cârmuirii, decât fraţii lor din Nord”!). Aparent, „sfinţii băştinaşi” sunt stăpâniţi, acum, de neamul deşertic, încrezător doar în puterea spadei (ei îi zic „iatagan”...e o spadă încovoiată, precum semiluna...miturile lor afirmă că dreptcredincioşii lui Allah ar fi Copiii Lunii...deci, FII AI ÎNTUNERICULUI!) – adică, de DUŞMANII CREŞTINĂTĂŢII EVROPENEŞTI, SOLARE: turcii. În realitate, „sfinţii băştinaşi” (deşi nu sunt popor de războinici, ci unul de ţărani şi de ciobani...care stări echivalează, la ei, cu cea de „hidalgos”, la noi...dar stăpânii lor, consideraţi „Sfinţi”, încă de pe pământ, se trag tocmai din ciobani...Împăraţii lor, în mileniul nou, la Sud şi la Nord de apa Istrului (Dunăre i se mai zice, azi...), TOT stăpâni de turme, precum Crist, erau...deci, „a fi cioban”, în lumea lor, echivalează cu „potenţialitatea sfinţeniei”, sau, cel puţin, cu o „înaltă nobleţe”!) au avut, până nu demult, o miraculoasă libertate, câştigată de „Sfinţii lor Domni” (ei le zic „voievozi”), atât cu SPADA (pe care o mânuiesc mai bine chiar decât Zeii Războiului - ...mai ales luptătorii profesionişti, nobilii - ...zişi, la ei, „boieri”), cât şi cu PĂCI, ÎNŢELEGERI ŞI HRISOAVE, pline de DEMNITATE A SFINTEI LIBERTĂŢI (...care, cum ştii atât de bine, este al doilea dar al Lui Dumnezeu, către Adam cel din Paradis...după Sfântul DAR AL VIEŢII!).  Şi ei, şi turcii, fac tot ce pot să nu încalce aceste înţelegeri. Sau, cel puţin, făceau...

Şi bătrânul meu frate întru Spirit tăcu, iarăşi, singur cu povara gândurilor şi amintirilor lui...

-Dar... – îndrăznii eu – frate Ambrosio, ce s-a întâmplat, între timp...?

Bătrânul se ridică din genunea gândurilor sale... - ...şi grăi, din nou:

-Vezi tu, aceşti „sfinţi băştinaşi” nu se putea să fie conduşi de altcineva decât tot de SFINŢI, cu autoritate neştirbită, la fel de neştirbită ca şi aureola râvnei lor de a-şi călăuzi şi conduce Neamul. Turcii le zic celor două zone ale „sfinţilor băştinaşi” (zone, ca rezultat al unor prigoane ale istoriei lor atât de vechi...imemoriale...): Kara Bogdania (de fapt, se cheamă, după legende străbune, Moldova...) şi Kara Iflak (tot după mite, ea se numeşte Ţara Românească, ori, după Munţii ei cât Pirineii noştri, sau Alpii Italiei... – ...Muntenia). „Kara” înseamnă „negru”...dar în sensul altui nume al lor, acela de „VLAHI-LAHI”, adică, „NEGRI, ÎNTRU MARILE MISTERE COSMICO-DIVINE”. Dar Sfinţii lor Domni nu erau, până acum mai puţin de jumătate de veac, sfinţi doar cu numele:   Sfinţilor Domni din Moldova li se zicea, după un cuvânt străvechi (străvechi, cum toate-s fără de vreme, la acest popor, unit prin grai şi lege, dacă nu şi prin pământ...): „Muşatini”, adică, am zice noi, în limba noastră: „Îngerii”, „Cei Frumoşi, la Trup şi Spirit”..ei zic Spiritului -  „Duh”... Sfinţilor Domni din Muntenia li se zicea „Basarabi”, adică „Fiii Soarelui” (unii zic chiar: „Stăpânii Soarelui”!). Înainte de „Sfinţii Domni”, în vârful unui Munte Sfânt şi Nevăzut, Kog-a-ION-ul[3], se zice că ar fi fost conduşi de MAGI, care ţineau legătura, în mod direct, cu Zalmoxis, Zeul lor Suprem...şi dintre Magi erau aleşi, drept conducători, pentru cei de la poalele Muntelui Sfânt – „REGII ŞI FĂCĂTORII DE PODURI”...

 -„Făcători de poduri”? Ce fel de poduri? Ce, erau meşteri drumari...podari...? – îndrăzneala năvălniciei mele tinere nu se dezminţea, deloc...

-Da, „Făcători de poduri”! MARI PREOŢI – care pipăie urmele Făptuirii Celei Vechi, a Lui Dumnezeu, şi refac PODURILE CELE STRĂVECHI, CARE SĂ LEGE, ACUM, DIN NOU, PĂMÂNTUL PĂCĂTOS, DE CERUL CURAT ŞI LUMINOS! Ce te miri aşa? „Rex et pontifex”, aşa se numea rostul lor, al DOMNILOR NORODULUI DACO-VLAHIC, aici: CONDUCĂTORI SFINŢIŢI, ai unui popor blând şi umplut de Focul Credinţei (nu mâncau, în genere, decât miere şi fructe...nu ucideau ceea ce nu puteau reface...adică, VIAŢA...) şi, în acelaşi timp,  MARI PREOŢI, care se rugau ca Dumnezeu să privească jertfa de sine a omului, şi să coasă, iar, Cerul de Pământ...aici a fost (şi rămâne, pe veci! – zic ei...) RAIUL...PARADISUL, cum îl numim noi, apusenii aparţinători de Sfânta Biserică Romano-Catolică...!!! MAGUL CEL SFÂNT nu se clintea din PISCUL KOG-A-ION-ULUI – pentru a nu strica echilibrul cosmosului dinafară, ca şi dinlăuntrul poporului său. Purta căciuliţa cu ţugui întors, de „tarabostes” (asta însemnând „nobil” şi Căpetenie Spirituală şi de Luptă) – ...dar, spre deosebire de toţi, Magul Muntelui Ascuns avea, în jurul capului, o aureolă măreaţă – ...dar putea zbura prin văzduhuri şi pe la toate ierarhiile cerului...şi putea fi, în acelaşi timp, în orişicare loc din cosmos...precum Dumnezeu, sau precum se zice şi de Sfântul Pitagora, iniţiatul-„rob” la Marea Piramidă Egipţiană, dimpreună cu Zalmoxis-Lupul Cosmic al Mântuirii : părea om, dar era, cu adevărat, întruchiparea „de sărbătoare”, a Zeului lor Suprem, Zalmoxis...

-Ce frumos popor trebuie să fie acesta, de care-mi grăieşti, cu atâta şart, dar şi cu atâta minunată ştiinţă... – murmurai eu, prins de aceleaşi gânduri, probabil, ca şi bătrânul.

-Da, frumos...dar când s-au dus, chemaţi de Crist, la ceruri, nici Muşatinii şi nici Basarabii n-au avut urmaşi pe măsura Sfinţeniei şi Credinţei lor...şi nici boierii lor (...nobilii, războinicii lor „de meserie”...) nu mai aveau, într-înşii,  Spiritul cel vechi...ci pe cel al zâzaniei, pe cel al lăcomiei...bicisniciţi, ca la noi, ce mai! Cât au fost pe pământ Sfinţii lor Domni, băgaseră frică de moarte, în acest popor, despre care noi ziceam că-i fără frică...invulnerabil...turcii! Până şi azi, Sabia unuia dintre Sfinţii Domni, Stephanus Magnus, pe limba lor: Ştefan cel Mare şi Sfânt, e păstrată, de turci, cu groază şi nădăjduire de fire, la Istanbul: dacă ar „face picioare” Spada asta Sfântă...păi, ar fi Catastrofa Supremă a Lumii: turcii zic că i-ar şterge Allah, pe toţi dreptcredincioşii musulmani, de pe faţa Pământului...iar dacă femeile turcilor vor să-i sperie pe copiii lor, ce nu vor să adoarmă, ca să se hodinească şi ele, după toată truda zilei - le zic doar atât: „Dacă nu dormi, vine Ştefan cel Mare!” – şi , îndată, copiii şi închid, înfricoşaţi, ochii...

-Doamne, ce frumos...înfiorător de frumos... – şoptii eu, fermecat.

-Da, dar când Domnii cei Sfinţi fură chemaţi la ceruri, de Bunul Crist, spre a veghea, de acolo, asupra Neamului lor, n-au mai stat lucrurile la fel de frumos...şi turcii abia aşteptau asta, ca şi vecinii avstrieci, leşi, unguri...de-au început să se bage între slab-credincioşii, bicisniciţii boieri: ba-i întărâtau pe unii, asupra celorlalţi, pentru Scaunul Domniei, ademenindu-i cu ameţitoare promisiuni...ba-i asasinau, pe cei care nu răspundeau ispitei diavoleşti a puterii celei pământeşti, nemeritate şi, deci, nesfinte...ba-i sprijineau la scaunul Domniei pe grecii cei hoţeşti...Doar ţăranii şi ciobanii şi-au păstrat, acum, forţa miraculoasă, titanică, a Credinţei...

-Ai fost pe la aceştia...ciobani şi ţărani...i-ai văzut...ai vorbit cu ei...? – îl întrebai eu, pe fratele Ambrosio, cu oarece sfioşenie, dar împins, fără de răgaz, de stihia Curiozităţii.

-Fost şi vorbit...că, doar, „ţăran” vine de la latinescul „terranus”, stăpânul pământului...iar „cioban”, care se mai zice şi „păcurar”,  vine de la latinescul „pecorarius”! Iată că noi şi aceşti „sfinţi băştinaşi” suntem fraţi...dar nu se zice cum: fraţi prin latini, strămoşi comuni, ori să fie fraţi prin „carpii-dacii liberi”? (...zişi şi „traci”, adică, la fel ca la „Muşatini”: Îngerii, Frumoşii Cerului...având de mamă pe zeiţa Afrodita, care stă sub semnul culorii Verzi, Culoarea Apei Primordiale...care, la acest popor de „sfinţi băştinaşi”, a devenit Sfânta Parascheva: Sfânta Parascheva tot sub culoarea Verde, a Apei Primordiale, şade...şi-i venerată de aceşti misterioşi „sfinţi”...zişi şi ”vlahi”: vorba „lah” înseamnă, precum ţi-am spus, deja - „negru-întunecat”, precum cele mai adânci mistere ale Lui Dumnezeu...) , care-s şi strămoşii latinilor?! Căci, de la Troia (Cetatea Tracilor), Eneas-Tracul a ajuns, pe drum de-nconjor, în Italia, de s-a bătut, acolo, cu băştinaşii latini, ai lui Turnus, „peţitor respins” al Laviniei, fiica lui Latinus...care-l voia de ginere pe Eneas-Tracul...eeeh...poate să fi fost latinii, poate să fi fost etruscii: oricum, strănepoţii lui Eneas sunt doi gemeni, Romulus şi Remus (ctitorii Romei...aflată, dintru început, sub semnul fratricidului, al crimei-jertfei umane), alăptaţi, zic mitele, de o...LUPOAICĂ (...nu uita, LUPUL este, la daco-vlahi, Hieroglifa Supremă a Lui ZALMOXIS...LUPUL FENRIR, Mântuitorul-Purificatorul, cum este numai Crist!). Deci, eu zic (...mai adăugând că ţăranii lor au veşminte foarte asemănătoare cu ţăranii Italiei...straie pe care-s desenate Cerurile-cu-Stele!) - că logica lui Aristotel ar grăi, în concluzie, precum că latinii sunt un trib al dacilor-carpilor, alungat (de Magul Kogaionului, ori de păcatele şi vijeliile vremilor, spre Apusul de aici...de azi...Unii zic că un împărat iberic (dar cu însemnul numelui de TRAC: grupul de sonuri „TR” este semnul fără greş, atât pentru onomastică, dar şi pentru toponimice... - ...ca şi la TRoia!), TRaian, ar fi organizat două expediţii, să-i...cucerească, se zice... Trebuie să fi fost o operaţiune alchimică, de întoarcere la origine a romanilor...pentru că, după aşa-zisa „cucerire traianică” (doar vreo 14% din teritoriul Daciei a fost „vizitat” de romani!), 33 de împăraţi, de pe Supremul Tron al Romei (dacă-i numărăm şi pe TRaian!) au fost TRACI!!! Unde şi când s-a mai văzut: CEL CE CUCEREŞTE, SĂ-ŞI PUNĂ CONDUCĂTORI DINTRE CEI CUCERIŢI?! Iar cei ce nici nu i-au zărit, vreodată, pe romani (86%) - vorbesc aidoma cu cei...”cuceriţi”...! Miracol lingvistic?!

-Dar...frate dragă...dacă tot ai fost acolo...te implor, spune-mi dacă se confirmă, pe pământ, mitele din cerurile gândului şi imaginaţiei... – mă rugai eu, crăpând de curiozitate.

-Un bob zăbavă...da...am fost şi se confirmă tot. Îţi zic asta de la început, ca să nu „crăpi de curiozitate” (...eu mă umilii în mine, conştient că bătrânul îmi ghicise gândurile...). Am fost în câmpiile lor, unde curăţenia Spiritului, precum şi Credinţa, sunt mai şovăielnice...şi, apoi, am urcat, am tot urcat în munţi, am întrebat, prin satele răsfirate pe creste..., am întrebat, întâi sfios, apoi, când mi-am dat mai bine limba după limba lor şi le-am câştigat încrederea, mi-au descris şi mi-au arătat miracole – miracole care, altminteri, auzite, doar, de aici, din jilţurile astea ale noastre, din faţa focului – par absolut incredibile! „Sfinţii băştinaşi” sunt vizitaţi de zei şi de Crist, de Sfinţii noştri cei mai iubiţi...de Sfântul Apostol Petru, chelarul Paradisului şi însoţilor Lui Crist, mai mult şi mai des decât de oricare altul...

*

...Şi bătrânul frate întru Spirit, „fratele Ambrosio”, a început să-mi zică multe şi deloc mărunte...cum a văzut, cu ochii lui, cum, noaptea, oamenii zboară, zboară prin văzduhuri, ca Păsările Măiastre[4]...femeile se ajută, la zbor „cu viteza mâniei”, şi de coada cociorvei[5]...cum, peste noapte, zei osteniţi trag în bătăturile caselor lor, cerşind, cu smerenie, de la gospodari[6], măcar un aşternut de dormit, dacă nu şi o cină...iar dimineaţa, lasă, ca plată (şi răsplată a sufletului, generos şi senin, al găzduitorilor!), „sfinţilor băştinaşi”, daruri mai mult decât regeşti ori împărăteşti...de la olmazuri[7] enorme, cum nici în poveştile arabe nu întâlneşti, până la încălţăminte cu care să păşeşti zece poştii într-o singură clipită...cum Crist transformă, peste noapte, bordeiaşul scufundat al oricărui sărman pălmaş, într-un castel, ori palat - acoperit cu aur şi nestemate...iar o grădină de doi paşi, a unui ţăran amărât, o transformă într-o pădure imensă, cu trunchiuri şi crengi de aur... - ...şi, pe crengi, cu  păsări cântătoare (de le zic ei „măiastre”!) – păsări care au plisc de rubin şi ochi de safire...cum vrăjitorii şi vrăjitoarele vâsleau cu norii deodată – iar când binevoiau să se pogoare pe pământ, sub ochii norodului adunat şi sub cei ai fratelui Ambrosio, au făcut scurtă şi dreaptă judecată, în urma căreia au transformat omul ori femeia, în oricare gadină sau orătanie au hotărât ei (VRĂJITORII-SOLOMONARII), ori vrăjitoarele (cu chipuri şi arătări de raze şi de lumini orbitoare, chipuri de iele, ori de ştime...!) - ...după felul cum se purta şi cum gândea, despre zei şi despre Crist, acel om, ori acea femeie...

...Mai vorbirăm şi despre Cerbii Vrăjiţi (...aveau pielea acoperită de nestemate fulgerătoare!), din bungetul pădurilor, care purtau, între coarnele lor, rămuroase cât pădurea, LEAGĂNUL LUI FĂT-FRUMOS...

...Acest popor nu-i învăţat să tragă brazdă neîndurată, între Bătrânii Zei ce-au fost, şi Crist, Cel care este şi va fi, până-n vecie, dar, mai cu seamă, se va afla, pe Cel mai Înalt Jilţ de Jude Ceresc, printre norii târzii şi sângerii, la Judecata din Urmă...

...Singura Dreaptă şi Luminoasă!

*

...-Dar pe Bătrânul Mag, cel din Piscul Muntelui Ascuns, l-ai văzut tu, frate Ambrosio? – mă   repezii eu, cu nerăbdare şi bolnavă curiozitate.

-Nnnu... asta nu m-au ajutat puterile Spiritului...şi păcatele mele, faţă de Crist, au hotărât că nu merit să văd Suprema Minune a Neamului Sfânt...nnnu...– suspină fratele Ambrosio, cu un şuier, abia perceput, de amărăciune... bătrânul şi bunul meu meu frate Ambrosio. Şi se simţea, în acest „n” prelungit, atâta durere, atâta neîmplinire – dar şi atâta dor, ascuns şi înfocat, de viitoare, ori miraculoasă - împlinire...care să-i tămăduiască sufletul şi să-i fericească şi lumineze Spiritul  lui, pururi treaz la minuni...

...Hotărârea mea a fost luată, fără nicio reţinere, chiar în acel  moment.”Voi vedea Magul!” – îmi strigai, îmi poruncii, cu poruncă de neîntors, înlăuntrul meu.

...Totdeauna, neîmplinirea unor lucruri esenţiale duce la Marea CĂLĂTORIE. Putând să însemne ea şi Moartea – nu are importanţă. Împlinirea se poate face chiar prin Moarte...sau, cine ştie, chiar dincolo de Moarte, ca răsplată dumnezeiască a încăpăţânării celei bune, întru Sfânta CĂUTARE DIVINĂ.

...După ce se sparseră gheţurile, pe ape - lăsai, în locul meu, la cârmuirea mânăstirii, pe fratele Ambrosio. Câţiva fraţi scrâşniră din dinţi..., dar majoritatea rămaseră senini, nepăsători, neîntrebători...

*

...Destul că, după o săptămână, cu traista pe umăr şi călare pe un măgăruş, cam prăpădit,  de Murcia, traversam Pirineii...apoi, străbăteam Francia, de la Vest la Est, ajungând, în cele din urmă, pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-Gherman, în Imperiul numit, acum, „avstriac”. Ajuns la Viena (nu voiam să scap prilejul de a vedea vestitele muzee, catedralele pioase şi ţanţoşe, totodată...precum şi palatele, nu mai puţin celebre...), am urcat pe o corabie („Traumenlied” - îi zicea mult prea legănătorului vas...), străbătând, timp de aproape două săptămâni, ciudatele ape ale Istrului-Dunăre – tare asemănătoare, apele astea, cu firea omului: valuri line şi albastre, precum un vis frumos - şi, totodată, valuri negre, precum furtuna şi gândurile şi apucăturile criminale ale unui coşmar...valuri şuşotind poveşti şi, aceleaşi valuri, proferând blesteme cumplite...oglindind şi spumegând...şi, tot aşa, până la un loc dintre nişte Munţi - înalţi şi sâlhui...”care se băteau în capete”, îmi ziceau „sfinţii băştinaşi”...

Locului aceluia, pe unde se intra în Ţara Basmului, a lui „Făt Frumos” (...îl numeau ţăranii vlahi, mai târziu, când mă împrietenisem cu ei şi le învăţasem, aproape de perfecţiune, limba!) – ...locului aceluia, Porţilor Acelora „de Fier”, le ziceau băştinaşii într-un fel uimitor...n-am înţeles, cu totul, nici azi, semnificaţia întreagă a numelui: „La Cazane”...

...Iadul şi Paradisul – UNA ŞI ACEEAŞI...?!

*

...După cum v-aţi dat seama, Porţile mi se deschiseseră, miraculos, nu doar pentru ADEVERIREA BASMULUI (...psalmodiat într-o noapte neagră, la întrecere cu bufniţele, de un bătrân frate franciscan...) – ci şi pentru Revelarea şi Tâlcuirea Contrastelor celor mai minunate, dar şi a celor mai sumbre şi întristătoare, pe vecie...

...Am cunoscut bine acest popor: ... i-am băut apa din adâncul viu al fântânilor...: simţeam că beau acea „Apă Vie”, din basme... - ...i-am ascultat cântecele...atât de expresive, atât de fascinante, atât în tristeţe, cât şi în veselie, încât mi-am dat seama că acest popor le-a moştenit de la ORFEU („regele Carpaţilor”!), iar în Paradis, când e ostenit de atâta Facere şi Refacere a Lumii, Bunul Crist-Dumnezeu îi pune pe îngeri să-i cânte aste Miracole ale SUNETULUI-ÎNTEMEIETOR-DE-LUME...”PARASHABDA”, cum spun vechile cărţi sfinte ale inzilor...

Mai cu seamă: I-AM VORBIT LIMBA, limba lor SFÂNTĂ! Nu există gând, părere, nălucă sau vrăjită simţire, pe care infinitele nuanţe ale Sfintei lor Limbi să nu le poată exprima, atât de rafinat şi fidel, că rămâi trăsnit, după ce-ai grăit...Ce frumos verb: „a GRăi”...aduce aminte de Regalitatea lor Originară, de fapt, de Menirea lor Sfântă, de Întemeiere a Lumii şi a Neamurilor: grupurile de consonane „GR”, respectiv „CR” îl desemnează pe Sfântul Conducător: CRAIUL!!! ...cel care purcede din Magul Muntelui Ascuns...!

...Mi-am amintit, atunci, de un episod la care n-am fost de faţă, călător aflându-mă eu în Lumea Nouă...America de Sud...Amazonul... – ci mi se povestise de „cătanele” vechi, bătrâni conquistadori (care trecuseră prin Apă şi Foc!) - demni de încredere. Soldaţii noştri rămăseseră cu gura căscată, când, din adâncurile insondabile ale Cosmosului Junglei, năvăliseră asupra lor nişte...CĂLĂREŢE! Care nu aveau pielea roşcat-maronie, a indigenilor, ci aveau pieliţa albă, precum laptele...şi ochi albaştri...Aveau sânul stâng retezat, ca să poată a săgeta până şi ţânţarul, drept în ochiul lui holbat...Atunci, mi-am dat seama că erau urmaşele TRacilor, de care-mi vorbise fratele Ambrosio!

...Apoi, mai târziu, drumeţind eu tare departe, prin Asia, am văzut, în sudul Chinei, cum ţăranii se închinau unor idoli (pe care-i ascundeau, repede, în pivniţe, la vederea mea...): erau un soi de moaşte mult-lunguieţe, cu ochi de sticlă albastră, cu beteală aurie, pusă de închinători, în locul unui păr ce se topise în pământ şi-n vânturile vremii...

 ...Sau, tot aşa, în Ţara Nippon: există, acolo, în arhipelegul acela, zilnic crunt cutremurat, cea mai mare insulă, Hokkaido. Niponii nu te lasă s-o vezi, s-o cutreieri...dar Crist mi-a dat ajutor, şi-am pătruns nepătrunsul: pe insulă nu erau piticanii cu pielea galbenă şi ochi piezişi...ci adevăraţi uriaşi, cu plete galben-roşcate, cu pieliţa obrazului albă, precum zăpada de pe muntele Fuji Yama...ochi albaştri, precum cicoarea...Erau tot TRaci...urmaşi ai TRacilor! Deci, RĂDĂCINA ÎNTEMEIETOARE, PRIN CARE S-AU CTITORIT POPOARELE PĂMÂNTULUI – ACOLO, ÎN „KARA BOGDANIA” ŞI-N „KARA IFLAK”, A FOST ŞI RĂMÂNE...

...Oamenii locului vorbesc despre ţara lor că nu se oprea (JUR-PREJUR, ROTOGOL!) - în faţa niciunui ocean, fie el de apă, fie el de pământ şi oameni: Ţara Lumii lor se numea DACIA, apoi, s-a accentuat caracterul de sacralitate al ţării: DACO-V(A)LAHIA (şi aşa cred, şi eu, văzătorul de Miracole, că se cuvine a i se spune, pentru a atenţiona Neamurile Pământului, unde-i Locul Lor de Origine şi, deci, de Mântuire!) - iar menirea dacilor (daco-vlahilor) a fost (şi rămâne, până în VECIE!) să lumineze Spiritul Popoarelor...şi că Menirea asta nu se va stinge niciodată, ci va arde secret, ca jarul sub spuză: şi înainte de Sfârşitul Marelui Ciclu al Lumii, neamurile toate vor rămâne fără de lumina Credinţei...însă Neamul Sfânt al DACO-VLAHILOR  va rămâne singurul care va păstra Făclia Sfintei Credinţe, şi o va dărui, cu frăţie, şi celor rămaşi Orbi de Spirit...adică, tuturor celorlalte neamuri...pentru că toate neamurile ar fi Copiii Neamului Sfânt DACO-VLAH...

...Ei, nu le-am crezut eu chiar pe toate, gustoase şi coapte...dar de pus pe gânduri, cu smerenie mărturisesc paginii cărţii de faţă... -  ...că m-au pus.

...Şi am tot suit, săptămâni, luni...mai bine de doi ani... către Nordul acestei ţări de miracole: da, la o casă venise ORFEU, zeul cu lira, şi dăruise leagăn de  sunet sfânt (şi de paradisiacă liniştire!) abia născutului prunc...şi la casa de alături, Crist şi cu Sfântul Petru căpătaseră ospeţie cuviincioasă peste noapte – şi, de atunci, gospodarii acelei case găseau, în fiece dimineaţă, în scobitura pentru lanţ, de la colacul fântânii – câte o pungă cu bani de aur, ori câte o nestemată, cu mult mai înfocată decât orişicare zori...

...Acolo, în Nord, erau Munţi falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORŢI ALE CERULUI...Munţi semeţi, cât şi locuitorii lor, de prin risipitele sate...Munţi ca nişte patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte bărbi colosale...păduri nesfârşite, cărora băştinaşii le zic „CODRI”...acolo, în Nord, mi s-au spus vorbe sfinte, despre cel mai Sfânt Voievod: SFÂNTUL ŞTEFAN, zis şi „cel Mare”...

...Am tras, pentru câteva zile, ori, poate, săptămâni (oamenii de aici nu-ţi socotesc vreo plată ori limită a găzduirii...precum negustorii lacomi, care am devenit noi, „apusenii” – ci se arată atât de bucuroşi de oaspeţi, şi le stau dinante cu toate bucatele casei... de parcă fiece oaspe ar fi fiind însuşi CRIST!) - ...am tras, zic, la o gazdă cu multă dare de mână şi cu întinsă gospodărie (mare stăpân de turme, dar şi fără hodină şi iscusit pădurar...foarte avut, dar fără vreo trufie, ori viclenie, într-însul...) - ...şi, în bătătura casei gazdei mele, de cum s-a dat zvon de venire a unui străin, s-au strâns toţi vecinii...numai bărbaţii, fireşte.. (cu plete până pe umeri şi cu bărbi şi mustăţi falnice!). – ...şi, pentru că ştiam, acuma, bine de tot, Sfânta Limbă a acestui popor fără de vârstă, am început să întreb tot... -  ...tot-tot-tot ce mă ardea pe suflet şi minte – tot ce mă ardea cu văpăile nestinse ale curiozităţii cuiva, care se trezeşte, peste noapte, drept în toiul miracolelor. Şi oamenii nu se dovediră, încă de la început,  prea scumpi la vorbă...dimpotrivă.

...Câinele[8] de curte (un câine adus de la stână, din Creierii Munţilor! – alb cu negru la blană, flocos şi cu un cap enorm, CÂT TREI CAPETE...!) al gazdei mele tot ne dădea târcoale...parcă ascultând şi el ce se tot povestea...şi dădea din coada lui, lungă şi pătată cu negru...plin de mulţumire, pasămite...

...Mi se răspundea, îndeobşte, cu multe amănunte şi fără nicio înfloritură de prisos (mai ales că găzdoiul îi cinstea, pe toţi cei veniţi, acum, în bătătura casei sale, cu un lichid de foc, care-ţi arde limba, cerul gurii şi gâtlejul... – ...ei îi zic „rachiu”, şi-i tare bun împotriva frigului din Munte! – ...acest rachiu e adus, pe „tablale” lungi - ...sau „tăvi”, dacă vreţi aşa... – de către muierile casei, femei şi fecioare...dar cum şi-au isprăvit astă trebuşoară... „rachierească”, dispar, toate, ca luate de hait[9]! – ...şi nu mai vin, decât dacă găzdoiul[10] dă strigăt...şi iarăşi se topesc, pe la cămările şi cuhniile[11] casei...până la viitoare chemări...!).

...Dar când am pomenit şi întrebat despre Magul Muntelui Ascuns al KOG-a-ION-ului, toţi ţăranii şi păstorii, adunaţi în ogradă[12] şi care stătuseră, până atunci, cu plăcere, roată în jurul meu.. -  ...s-au uitat, deodată, unii la alţii, cu priviri ascuţite...apoi au dat din umerii lor, cei acoperiţi cu sumane[13]...(dar şi din făloasele lor mustăţi...) - ...apoi, cu multă şi nobilă bună cuviinţă, au bălmăjit cereri de iertăciune, şi-au potrivit sumanele, mai bine, pe umeri, şi, rând pe rând, luându-şi „ziua bună”, de la mine şi de la gazda mea, s-au scurs pe porţile gospodăriei...

...Câinele cel alb, cu capul enorm şi cu coada, până atunci, bâţâindu-se bucuroasă...s-a depărtat, parcă, şi el,  supărat, ori covârşit de mistere stranii... - ...parcă îmbufnat, ori încăpăţânat: BĂTUSEM LA PORŢILE SACRULUI... - ...iar acolo unde nu intră orişice păduchios de venetic...

...Acum, se vârî, târâş, în cuşca (făcută anume pentru el!), din stânga ogrăzii...

Ciudată cuşcă: UN CUB (cuşca propriu-zisă, în care se adăpostea şi dormea Câinele), peste care trona un acoperiş, pasămite... - ...dar care acoperiş avea forma unei PIRAMIDE TRIUNGHIULARE (...de parcă, prin vârful piramidei, se făcea loc unui Misteriu de Vis...loc să se scurgă Visele Câinelui... - ...visele în care-şi întâlnea, regulat, Fratele-Câine de Sus - LUPUL CERESC!).

*

...M-am mirat şi m-am mâhnit. M-or fi luat, pesemne, de scrântit la minte şi mult prea încins, până la scrumirea Spiritului...ori, poate, de iscoadă...a cui, oare, şi pentru cine?!

...Gazda mea, numită Ion al FLOAREI, cu gingăşie m-a luat de după umeri şi mi-a spus:

-Părinte dragă, nu te supăra pe ei, te rog eu tare frumos...

-Dar nu m-am supărat pe nimeni... – făcui eu, tot bosumflat. ...Învăţasem, de la ei, cum se dă din umeri, cu subtilitate, dar şi cu încăpăţânare de neînfrânt...şi am dat, carevasăzică, şi eu, din umeri...

Gazda m-a lăsat „să fierb în zeama-mi proprie”, „oleacă” (...”oleacă”...ce dulce sună, până şi cea mai cumplită tortură morală, ori a Spiritului, în Sfânta Limbă a acestui popor sfânt!) – ...apoi, iarăşi se aplecă spre mine - ...dar, de data asta, vorba-i fu însoţită de priviri ciudate, aruncate jur-prejurul lui...deci, ce urma a-mi zice era de mare taină, iar eu trebuia să mă socotesc legat, ca de-un jurământ, făcut în biserică şi cu Biblia între palme:

-...Părinte, ascultă, te rog, şi nu mai vorbi cu nimenea, până mâine, în zori...

-Dar nu-s eu vorbăreţ, n-ai nicio teamă, dinspre partea asta... – urmai eu a-mi păstra capul între genunchi şi rezerva supărării, în glas...căci inima, inima-mi prevestea ceva cu totul neobişnuit şi minunat...inima începuse a-mi bate, CA DE AŞTEPTAREA UNEI MARI VEŞTI ÎMPĂRĂTEŞTI!

-Ştiu, părinte, şi, tocmai de aceea, am încredere în sfinţia ta...Ascultă la ce spun eu, acum... - ...dar să ţii capul tot în jos, cât vorbesc eu cu sfinţia ta...aşa...aşa cum l-ai ţinut şi până acuma, după plecarea megieşilor[14] mei...

Mă conformai...iar gazda îmi susură la ureche, pe buze păstrând un zâmbet, pe care şi-l construise, încă de la întâlnişul cu ai lui:

-...La noapte e lună plină...este Sărbătoarea Sânzienelor[15]...şi noaptea-i scurtă...e 24 al lui Cireşar[16]...după 21, când noaptea e cea mai scurtă...în noaptea asta, ANUME! - se deschid cerurile, şi TOATE FIARELE ŞI PĂSĂRILE GRĂIESC OMENEŞTE! - ...se împacă Cerurile cu Pământul...şi se deschid cerurile, ca la Sărbătoarea Învierii Mântuitorului Lumii...în noaptea asta...în poieni, dansează ielele-zânele[17]... se dezvăluiesc comori, deasupra cărora dansează flăcări...dar e şi noaptea în care, tot în lumina albă a poienilor, te poţi întâlni cu duhuri ale strămoşilor...Du-te, părinte, la noapte, în poiana aceea înaltă (...pe care, de altfel, o ispiteşti sfinţia ta, zi de zi...), de deasupra casei mele...că-i cea mai mare şi mai luminată dintre toate poienele, de pe aicea...Poate se-ndură Hristos, şi vezi ceea ce vrei sfinţia ta să vezi...Dar să umbli cu paşi uşori...şi să umbli ferit...că vei întâlni, în drum, pe la fântâni şi-n codru, şi mulţi oameni din sat, ori femei, ori fete...care se duc cu vrăjile lor şi se întorc cu vrăjile codrilor...

*

...Şi am mers, după zisa lui Ion al FLOAREI. Furişat, cu paşi de Lup...

N-aveam nevoie de felinar, drept călăuză, pentru că luna lumina precum ziua – iar locurile le bătusem, zi de zi, tot mai aţâţat de curiozitate...

...Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze fascinantul lor dans...Erau ielele...”frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele” ...ca nişte ÎMPĂRĂTIŢE ale Cerului!

Am simţit că, afară de împărătiţe, trebuie să vină şi ÎMPĂRAŢII...Şi am aşteptat, cu privirile furate de desenele miraculoase, pe care le făceau, în poiană, razele dansatoare. Dar minţile nu cred că mi le-au luat...ele, ielele, „frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele”...

...Deodată, pe când mă întrebam dacă nu m-oi fi smintit, ori dacă nu visam, pe perina moale, a lui Ion al FLOAREI (purtând Numele FLORII, care este şi NUMELE LUI CRIST-TRANDAFIRUL, FLOAREA-CU-O-MIE-DE-PETALE! – ...prinsesem, în secret, drag de el şi încredere în el, în vorbele şi cunoaşterea lui intuitivă, „sălbatică”, în sufletul lui curat şi cu instincte sănătoase...) –    razele-şi păliră dansul lor hipnotic, şi, treptat, se făcu o linişte... - ...acea linişte teribilă, care, de obicei, precede MARILE CATASTROFE, cutremurările pământului lumii, mai cu seamă.

...Tresării, fără voie:

...Drept în mijlocul poienii, în toi de lumină a lunii pline, se ivise (nici nu-i băgasem de seamă paşii lui grei, apăsaţi, imperiali...) o fiară uriaşă, pe patru picioare, cu copite enorme. Cu coarne înalte (de atingeau luna şi stelele cerului!) şi curbate spre înapoi, cu o barbă, lungă şi surie, sub guşă...şi cu o respiraţie ca de vifor, care, parcă, stătea să te îngheţe, ca pe-o stană de piatră, pentru că ai îndrăznit să-i calci tărâmurile ei, de FIARĂ IMPERIALĂ. Scormonindu-mi Spiritul, adânc, şi scotocind prin memorie, după hrisoave şi terfeloage, de tot felul, pe care le citisem, până atunci, cândva... - ...dar aducându-mi aminte şi de trecute discuţii cu fratele Ambrosio, am dedus că ar fi vorba de fiara cea mai maiestuoasă, mai puternică, mai autoritară şi mai misterioasă, a acestor locuri: ZIMBRUL[18]. Dar zimbrii, mi se zisese, erau cu blănile maroniu-roşcate...or, acesta avea pe el O PIELE ALB-FUMURIE...Când se hurducăia, în trap, nobila fiară, croită după uriaşele făpturi ale Începutului – duduia şi se cutremura pământul, ca de o catastrofă divină, O CATASTROFĂ BINEFĂCĂTOARE...

Dar mai avea ceva imensul ZIMBRU: pe spinarea lui, călărea un om uriaş, sau UN SPIRIT ENORM...cu barbă albă, cu chip încruntat şi de o nobleţe fără seamăn...celestă...: pe cap, purta ceva, ca O COROANĂ ÎNALTĂ, CA O AUREOLĂ DOLDORA DE FULGERE! - din care, când şi când, străfulgerau aripile unor îngeri-raze...dar nu raze gingaşe, precum cele ale ielelor, nu îngeri idilici! -  ci adevărate TRĂSNETE PUSTIITOARE!

-Pe cine cauţi, în această noapte sfântă, a împăcării dintre Cele Nouă Ceruri şi Pământul ăsta, tot mai negru şi mai îngreuiat de păcate? – vuì-bubuì, ca o furtună stârnită prin grotele Munţilor, glasul arătării celei grozave...grozave, dar, cel puţin pentru mine, liniştitoare. Oare nu EU voisem să întâlnesc, după împărătiţe, pe Împăratul...oare nu EU pornisem, până la capătul lumii, să-l văd  pe MAGUL MUNTELUI ASCUNS...?!

Căzui deci, cu smerenie cutremurată, în genunchi, cu fruntea atingând pământul...cum şi cu pieptu-mi:

-Preamărite Mag... – începui eu, şovăitor şi cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: stins, pierit, vlăguit şi temător...parcă intrasem, deja, în pământ, nu doar că îngenuncheasem...

Spiritul încălărat pe Zimbru mă întrerupse, printr-o nouă furtună, cu tunete grozave, a vocii sale, care făcea să tacă totul, în jur, şi numai Munţii şi pădurile să vuiască:

-Nu-s eu Magul ce-l cauţi tu, popo! EL, MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR, PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE – şi pentru Re-Învierea Zorilor NEAMULUI NEAMURILOR! Nu se arată el, Părintele-Magul - oricărui venetic, şi nici când vrea un oarecare glotaş, din turma răznită, din băltirea mlăştinoasă, a acestei atât de adânc căzute lumi...

...Din înaltul cerului, se stârni, însă, o altă, o nouă furtună...mai cumplit de apropiată, în puterea ei dezintegratoare-reintegratoare...: un glas şuierat şi, totuşi, plin de toată vigoarea tăriilor...

Îmi săltai capul, spre cer, fără să vreau...deşi genunchii îmi erau tot lipiţi de pământ...şi auzii:

-Lasă-l, Voievoade, lasă-l, Ştefane, Sfântule...Fiule, el, sărmanul, e un suflet neprihănit, încă, de răutăţile şi slăbiciunile vinovate ale pământului... - ...şi, în Spiritul lui creşte, sănătos şi vânjos, tocmai ceea ce-i scade Neamului nostru, în vremile care trec peste el, acum, ca nişte ploi de noroi...NOROI de zic, nefericiţii orbiţi de păcate (...cei slăbănogiţi la Spirit şi cu ochi împăienjeniţi de lene şi ticăloşire...) -  că-i AUR CURAT: curajul de a spune „NU” răului, slăbiciunilor şi pustiirilor viclene, din Sine, împotriva Sinelui-Celui-Oglindit şi a Sinei-Celei-Neoglindite...

Mă uitai, înfiorat de nădejdi, cu ochii mijiţi: drept deasupra Zimbrului şi a celui încălărat pe Zimbrul alb-fumuriu, plutea, plutea neclintită, în aer, cu aripile larg deschise...atât de întinse-i erau aripile, încât luna se umbri, cum şi soarele ar fi făcut-o, de-ar fi fost zi...plutea, nemişcată, în ceruri, O ALTĂ FIARĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ! - ...dar, de data asta, FIARĂ A VĂZDUHURILOR... – ...un VULTUR IMENS, PASĂRE MĂIASTRĂ! - cât o sută de stoluri întregi, de vulturi de rând...

Da...acum îmi aminteam şi de această altă fiară sublimă, imperială, a tărâmurilor miraculoase ale poporului-ctitor sfânt al Lumii şi Neamurilor...FIARĂ SUBLIMĂ A CERULUI, da, despre care-mi vorbise bunul frate Ambrosio: era PAJURA[19]!

...Ce-am tăinuit (iar eu am tâlcuit, în sinea mea, tot mai luminată, cu cât se întuneca cerul, de Umbra PAJURII-MAG...căci se apropia o nouă zi, chinuitor de săracă în mistere şi miracol!), în acea noapte scurtă, cu Sfântul Voievod, despre Neamul Său Sfânt - şi, mai cu seamă, ce prorociri a făcut MAGUL-PAJURĂ, din văzduhurile deschise luminii, către pământul supus întunericului – despre Neamul său Cel din Vecie - şi, deci, despre RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII! – ...am fost legat să tac. Deplin. Şi, pentru că omul tot om rămâne, orişicât de bun slujitor şi străjuitor al Cerurilor ar fi şi oricât de sfânt ar jura... -  ...limba mea, şi de-aş vrea, nu se poate mişca, spre a ridica (şi pentru alţii...) vălurile, de peste misterele viitorului...viitor al Neamului-Rădăcină REALĂ a celorlalte neamuri, deci viitor al Lumii Întregi. Al Creaţiei Dumnezeieşti, pururi UNA, dar nevăzută de noi, pentru că suntem cu lut şi cu solzii păcatelor noastre, peste ochi...ochii de zicem, trufaşi (rodul firesc al prostiei!), că, de-i avem sub frunte, cu pleoapele, chipurile, deschise: „Vedem tot”...!

...Cu infinită smerenie, am ascultat, am tăcut, am plâns...am nădăjduit.

...M-am întors la Toledo, peste exact un an, de când plecasem. Nimeni nu-mi simţise lipsa...afară de fratele Ambrosio, fireşte!

Dar ce eram să-i spun, oare? - ...când limba mi-era legată, tocmai pentru a păstra, neatinse, vălurile, peste ceea ca va fi şi despre cum, tot şi toate, se vor petrece...?!

Când simţi că ai nevoie de justificări – înseamnă, totdeauna, că eşti vinovat. Fie şi VINOVAT DE CUNOAŞTERE.

...I-am spus doar atât:

-Frate Ambrosio, toate câte le-ai spus, despre DACO-VALAHIA, se confirmă, cu vârf şi îndesat...dar sunt şi lucruri mai mari, mai adânc scufundate şi mai înalte, mai iubite de Ceruri, decât cele grăite, aici şi atunci, acum un an, între noi. Însă, tocmai asupra acestor miracole, limba mea este legată a tăcea, până la Vederea de Apoi...

Ambrosio nici vorbă să se supere, ci doar atât întrebă:

-Spune-mi doar, frate abate: să mai tragem nădejde, oare...? Neamul Sfânt – tot Sfânt şi cu Sfântă Menire va rămâne, în Creaţia Lui?

Am chibzuit îndelung... - ...şi, în cele din urmă, i-am răspuns:

-Da.

...Şi el mult s-a bucurat, atârnat de această firavă monosilabă a mea(...monosilabă în care era cel mai subţire Pământul şi de unde începeau Cerurile Cele Noi...)...          

*

...Şi nu minţeam defel, dacă ne gândim că istoria nu-i decât un teatru nevolnic şi nemernic... – ...istoria e doar o zdreanţă murdară şi greţoasă, care, cu de la sine putere şi prin lenea şi lipsa noastră de interes, de strădanie, de Credinţă şi vlagă - nu este azvârlită, cât colo, ca o nimica-nălucire, de deasupra Oglinzii Fântânii Veşnice...Fântâna cu Apă Vie (...cu apă, adică, pe care s-o bem neoglindită şi neoglinditoare, doar - ci cu sete nestinsă de Dumnezeu-Crist, ACUM, DEZVĂLUIT! - şi-ntru noi PĂTRUNS FIINŢĂTOR...întru dobândirea FIRESCULUI CHIP SUPREM: „Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”!).

*

...Fratele Ambrosio s-a stins, peste exact cinci ani, de la această scurtă şi nefirească „discuţie” – cu un zâmbet de fericire, de extaz... - ...pe buzele întredeschise: hotărât că, în ultima clipă de viere (între cer şi pământ! - dincolo de acest pustiu al lumii... -  ...Spiritului său i s-a arătat, şi lui! - MAGUL MUNTELUI ASCUNS – Kog-a-ION-ul!

Ca glas, măcar, dacă nu şi cu chip”.

***                                                                           

(din volumul, aflat sub tipar: „NOILE NALUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO”,  de Adrian Botez - povestirea nr. 2)

GEORGE  ANCA

TRANSBUDHVANA

Imagine you’re the tart

eaten by Sidharta

to Daishonin with a thought

giving birth to our alms

in the horizon Sakya Muni

petrified petunias

Believed you had him Sparta

oblivious of Sidharta

Satanic verse untie

from shell the white of eye

I’ll stop you more

three unkilled troops

of kin of star of death

plus lives aside

the plain make you grain

the pond denounces you

chinesery the zone

farewell Arizona

green dictés on twigs

composed for harnesses

Disboscamento grove

Buila and Parâng

mistletoe of pianos the mountains

over the silence of wedding

gods seven seven Indies

on forehead without bindies

come out from dense forest

make your house Nirvana

to the born one sorrow

through ephemerous things

the third one Nirvana

the forht the caravane

pure absence un-

born in any gene

nirvanic forest

unsaid endure us

a lamp which dwindles

with peace in meninx

Buddha Comenius

read Salman with Etruscans

with mother without mother

icon only calls me

perhaps Comenius burnt

to Buddha path return

Solitudes of women

help amne-samne

if have we under coat country

or the devil on the treasure

on morrow hours the first

Buddhists in white repress’ em

with logos ethos pathos we started toward Athos

faut rompre cet enfer (me-

ment) give on no worms

verb virtus dormitiva

musonic dance of Shiva

Anastasia patri-

cian on Sivratri

or famen Anastase

undried up Manasa

by five time your life and

the orphan or the hooligans

fifth time he perishes

up to the neck in apples

from circles the point jump

deodarus spirale

you don’t sleep by hate of that

of whose part the war slants

the woman of peace

mad ones on this

two wouldn’t understand

at halves of law

through Scotland with Buddha

We’ll dance rain paparuda

if nothingness alms

Vemana would get

Scots holidaying

the colours of eyebrow’s

in Findhorn at evening

with carmen saeculare

Horatius god headed

by death of doily

boredom states mathe-

matician Ipate

don’t budge your persecution

enough mahayana

come back to Nirvana

mihaia veroniana

Chandidas prefers

lover adulterous

we would meditate our piano

streaking our pean

the woman’s not afraid

in diadems laid

one dead more on hearts

to don’t discriminate to me

the ethnias tear up

also the wind on plain

vegetal councils

to the sounded portals

rare metaphysical down

to the infarctus of glories

how death pozes to you

a life and you have its part

how man with man the naught

complete with the amaranthe

we’ll contemplate the thickness

of fall the height

in dodii still speak

also from fish from frog

Buddha good-bye

by wingless winters

give me rest bring me

with grass over clay

angry affairs

would sweep you from sins

I say to die for publish

the monarch by republics

show me the murderers

Mara and Kali

in this country plays

king any nut

from near from distance

condamn yourself to death

stay unkle it’s a life

also in horizons of hutch

the overgod helps us

with sap of hemlock 

if drunk you’ll recognize

on Easter days

a little resurrection

we come with stroke

rains financed Indies

to don’t comprise bindies

celt clan from waters-frogs

on tadpoles relics

this city crumbles

with world on a purple

slow-witted play boys

read angelus pacis

for where are the doctorands

the male frogs sea mews

to the tadpoles at mill

through the grinding mills string

so the cased one comes

to chase him better

he’d like also to die

at tadpoles mill

foreign foreign foreigner

the frog is more inside me

parents tadpoles kin

mudded climates

butcher butcher o butcher

golgotas as on water

dead on the balance get alive

in May a dandelion

calm nature budh is

with white I acquit mulberries

hind bind Aurobindo

overbirth up girder

ramp vamp camp lamp vampamp

unclinged cramp

it went aside

with Dassaratha fate

kanta viraha sound

the eddy of lagoons

you don’t kill the buddha

on humid days

water us the alchool

like it flows Sohodol

Conciliate us with the big bang

packed up with the noose

the rusts panthers

curdle on arteries

river over river syntagma

the volcano without magma

I rhymed the hinduse

brought via Suse

you flowdryly fishlike

no more Oltenian

senect onomastics

split crosses on swastics

a Japanese laziness

the insect on the cliff

you’d sing still the ballad

nearly teravada

how who doesn’t love

the buddha christianly

linguistic the Romanian

crushes the arabesque

the orgy neglect itself

the chestnut tree in Kailasa

Arald zoroald

in rhytm baths the skald

the forests the ghosts

both in the hollows

give to the couple the coral

of ashes the poker

tiny ladies of castle

the whales in the oceans

what a music of domes

in the public symptomes

you call me ended is the middle

of crucification jazz

the foreigner ever graze you

from grass as from relics

come back a furrow

and you’ren’t your host

doctrines and religions

only the thread of atole

secluded by nature

always you’d somersault

it was more sociable

our arable land    

say wall asylum soon

with night waves in balls

by the name sarage

hosting your Lalage

of frog remainded you frieze from silk

in life broken pots

intolerance to death

we left our altar

the Christ and the robber

the pen and the paper

the coffin the eternity

you live and try again

reversed into a magpie

green chicks in old branches

with the blood of fairies

Bucovinian afternoon

resurrect us at dinner

on tomorrow morning

in tired mist

you’ll resurect Christ

with the beautifull days

when crucified rain

on cross bends

removed from movie in fresco’s

the eidos I champ it

appearent magnolias

on porches of fowls

derision of peat

a fool spring

vitality spasms

from beyond tales

notched sacred ladder

with sucked breast in the trunk

the nature  christinizes

a hindu root

you also wished the brandy

like Shiva I’ll roar to you

Christian Hindu Buddha pose

the mirror our mimosa

the grigs fish

from tadpoles a frog

before you Christ died

the nature came to life

Derisions and yet

the mud with lotuses

Buddhist of occasion

gypsy and not begging

sad Christ and sad mother

Christine still exists

separate oceans

land and dead sea

how the days prosodies

I was talking in dodies

like to Brancusi in birds

post-synergetic lasers

we’ll predate your climates

oversaint Jerusalime

through drought of blood

in bodies to break you

don’t quarrel in stages

near the samadhi

dead dead of death number

as long as I’m still on my shoulder

hardly the unsleeping one

was singing Gitagovinda

in Indian ocean and

the hairdo of avalanche

the old drone gold

asks me for centaur

good for nothing and nothingness

thin the floss silk

namthar khabum  before

nostradamic tooth

ever came back on clutches

coffins of fanfares

I regretted the cutting

the man and the woman

the skizofrenia of peace

the nonviolence of the branch

at water insolations

launch our soldiers

deducted crepuscule to mother

as such in the lying

you’re life or you’re death

being further on

you wrap up air the smoke

you rise in plurality

repeating nothingness

grandfather and grandmother

by a bird to us

mud childhood

a frog tyranny

and tadpoles fall

what got green in the country

also gods thrill

you sing to them from rachitic bone

both post-modern and scythian

in moon as in stars

I’ll write you Mary Ellen

you haven’t got nor king

knives nor penknives

when doesn’t cut you the double dealer

he borrows your phizz

unterrupted you’d be ludic

half a month buddhic

half the novel I’ll issue

where the Scot is waiting it

the photograph flow

in wave of whiping

peasant had come in country

from mother venustarian

boyar of race moon

as only they marry

while makes its pert

voevodal the death

when death at window

on unblue box

what tender voluptousness

the petals of mixandra

the learnt doedarus

the child as boarder

Buddhism in sleep the Chinese

of Berceni in afternoon

beatings of kali yuga

as pike and as sevruga

the reel of evil pays us

on Samothrakian going to pot

don’t give don’t take you’re broken

by odalisque in masts

form poplars pubes on clock

the children will grow eagerly

wouldn’t recognize the race

auntie hag

you turn on frights

the confined woman

the metals of torpor

flown by bee eaters

it flutter you the high

of pigment the cobalt

the dwarfish phobias

immersions on dimes

three-four landscapes

you dance again page

funerary king in stone

sanskritized at shatra

Buddhist novel emine-

scian Sicilies self

seal the fairy tinkle

the mud in his contour’s

Pomarla century necklace

while naturalization

as you sleep to get inspired

by assirian plains

haven’t books to fates

robber by robbery

died by dying

azure titles

graze glory the sheep

courts the woodpecker

all enemy uproots you

with life and with year

the times seems rhyme

of birth and crime

man rejects man

brother with tree

on straight  sexes

wise deaths sleep

defunct hazard you jump stone

to see a movie at Batra

Danube Niobe

with breasts under drums

you make mountains from long thigh

the pubescents stripe it

rise from your corpse in summer

the smell of Carrara

more clouds if not the glaciers

and between countries the maples

worse for the dead that plough

their funerary dust

if you restrict the father

Tatagatha will leave him

we’ll end the stain

dicté in hinayana

dicté in mahayana

as auras straighten

to sin as step

and colors of fresco

the freshness homulesco

the place the century

fullfilling you poor

bring time in verse a verse

the verse toward sky stays

you weeped with Moldavians

of god at vigils

you marry out of tiredness

with the spot of mandala

celestial pen the swamp

clean in the Birla temple

Japan begonias

would lenghten your aeons

through islands with vice

dreamt as Mauricius

in love let fall the ghosts

in the leaves of aloe

as to be recognized

by female sorrow

which had to give birth

to dying mask of Shiva

One will not die if

born in Dacian land

sign you’re dead come to world

and are only mother’s death

salty remembrance

of blood in cemetries

Buddha wrote you say Rushdie

through grasses of gun

a life verse and pours

the peacock wrung linen

again drown Sanskrit

bank and the parrot

the nothingness of prayer

to Buddha Sakya Muni

so the colonel

kshatryia kills him

---

[1]           - MARCHITÁN, marchitani, s. m. (Înv.) Negustor (ambulant) de mărunțișuri din trecut. [Var.: marchidán s. m.].

[2]           - FILIP AL II-LEA (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe II; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei, în perioada 1556 - 1598, rege al Neapolelui şi al Siciliei, în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei şi Irlandei (co-regent cu Maria I), în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei şi al Algarvelor (ca Filip I), în perioada 1580 - 1598 şi rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556. A fost prinţ suveran al Celor Şaptesprezece Provincii, din 1556 până în 1581, şi a deţinut numeroase titluri de duce şi conte, pentru anumite teritorii.

             Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deţinea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

             Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi al soţiei sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influenţă şi putere, a efectuat explorări în întreaga lume şi a colonizat teritorii, pe toate continentele cunoscute.

             A fost descris de ambasadorul veneţian Paolo Fagolo, în 1563, ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente şi pielea roz, însă întreaga lui apariţie este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust şi tot ce face este plin de curtoazie şi graţie”.

             Insulele Filipine au fost numită după el.

[3]           -[3] -Kog-a-ion/”Capul Lui ION/ZALMOXIS”, munte sfânt al geților, amintit de Strabon, identificat prezumtiv cu incinta sacră din preajma cetății de la Grădiștea Muncelului. De fapt, ca Munte Sacru, NU ARE IDENTIFICARE MATERIAL-SPAŢIALĂ! – ci doar SPIRITUALĂ!!! (nota mea).

[4]           -PASĂREA MAIASTRĂ este o pasăre simbolică, sau alegorică, din mitologia românescă. Are rang regal şi este ajutată la nevoie şi de celelalte păsări. Pasărea Măiastră este o fiinţă / entitate nepământeană, supranaturală, de pe Tărâmul Celălalt. Este de o frumuseţe deosebită, plină de lumină, o lumină celestă (PASĂREA DE FOC - PHÖNIX).

             R. Vulcănescu spune că Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de fiinţe avimorfe, alături de PAJURĂ şi PASĂREA DE FOC. Sunt şi variante în care ea poartă numele ANDILANDI şi este prezentată ca fiind o fiică de împărat, transformată în pasăre, din cauza unui blestem. În fauna mitologică românească, Pasărea Măiastră este considerată REGINA PĂSĂRILOR, MESAGERA ZÂNELOR. Ca orice fiinţă supranaturală, înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere, frumuseţea ei unică şi lumina celestă pe care o răspândeşte încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiaţi. Despre CÂNTECUL EI, CARE NU RĂSUNĂ DECÂT ÎN SINGURĂTATE, SE SPUNE CĂ AR ÎNTINERI ORICE ASCULTĂTOR. Pasărea Măiastră, PASĂRE JUSTIŢIARĂ, posedând o putere magică inepuizabilă, aparţine Tărâmului Celălalt, trăind izolat şi neexpunându-şi splendidul penaj multicolor, decât foarte rar.

[5]           -COCIÓRVĂ, cociorve, s. f. Lopată mică de lemn, în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine. [Var.: cociórbă s. f.].

[6]           -GOSPODÁR, gospodari, s. m., adj. 1. S. m. Om care posedă o gospodărie. 2. S. m., adj. (Om) care dovedește pricepere, chibzuială în conducerea unei gospodării sau a unor activități publice. 3. S. m. (Reg.) Soț (în raport cu soția sa). 4. S. m. (Înv.) Domnitor.

[7]           -OLMÁZ, olmazuri, s. n. (Înv.) Diamant de culoare trandafirie.

[8]           -CÂINE – substitutul „domestic” al Lupului FENRIR/ZALMOXIS.

[9]           -HAIT – Puhoi de apă.

[10]          -GĂZDOI - Persoană bărbătească, om care găzduieşte pe cineva.

[11]          -CÚHNIE, cuhnii, s. f. (Reg.) Bucătărie. ♦ Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești.

[12]          -OGRÁDĂ ogrăzi f. 1) Loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren.

[13]          -SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă (1). 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. – Var.: sucmán s. n.].

[14]          - MEGIÉȘ, -Ă, megieși, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (În Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească) Țăran liber, stăpân de pământ. Aici, cu sensul de vecin.

[15]          -SÂNZIENELE sau DRĂGAICA, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor, pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita. Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe, precum aceea că jocul ielelor îl va lăsa mut, sau nebun, pe cel care îi este martor, şi practici precum folosirea florilor cu acealaşi nume, pentru bunăstare, dar şi aflarea alesului.

             Sărbătoarea Sânzienelor ar avea, la origine, un cult roman, pentru zeiţa Diana/ARTEMIS (ARTEMIS-ZEIŢA LUNII “FEMININE” face CUPLU SACRO-COSMIC cu APOLLON-ZEUL SOARELUI  “MASCULIN”: DACII îi numeau, [şi a rămas legenda până azi!!!]”DALBII DE PRIBEGI”, adică “GEMENII DEMIURGI”, Cele Două Feţe ale Lui ZALMOXIS: Principiul Cosmic FEMININ / YIN, şi Principiul Cosmic MASCULIN / YANG!!!)  - numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă, în special în Ardeal, provenind din "Sancta Diana", în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic, străvechi, al Soarelui, sânzienele fiind, adesea, reprezentate, de traci, înlănţuite într-o horă..

             În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului, dintr-o fecioară.

             Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

             Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele, cunoscute, în popor, drept iele sau rusalii.

             Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar, în special, noaptea, la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede, rămane mut sau înnebuneşte.

             (…) Practicile legate de cunună, de aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită "făclia de Sânziene", alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui (n. mea: ceea ce este, evident, o gravă eroare…dar, paradoxal, nu depărtează simbolistica tradiţională de…”DALBII DE PRIBEGI”!!!).

             Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri, pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului, în noaptea de Sânziene.

             La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti, apoi, în forma de cerc, pentru fete şi de cruce, pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

             Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse, prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul. Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm, în noaptea de Sânziene, cu un bucheţel din aceste flori, sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate, vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

             O superstiţie, care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac, împreună, baie, în râu sau în mare, de Sânziene - se vor iubi toată viaţa.

             În satul Săncel, din Alba, tradiţia presupune că, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună, de pe camp, flori şi fac cununi, pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate, apoi, de un bărbat, pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă, apoi, pe acoperişurile grajdurilor, cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.

             (…) În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse, s-ar aprinde un foc.

[16]          - CIREȘÁR, (2) cireșari, s. m. 1. (Pop.) Luna iunie.

[17]          - IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare, din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, ca-n lumina lunii – zâne care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste (unii, dacă le văd, se smintesc, muţesc sau se damblagesc); frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele.

[18]          -ZIMBRUL/BOUR - Animal din timpuri străvechi, bourul apare ca simbol al întemeierii Moldovei şi ca element preluat şi în stema Principatelor Unite; reprezentarea BOURULUI CU STEA ÎN FRUNTE ŞI AŞEZAT ÎNTRE SOARE ŞI LUNĂ sugerează sensuri legate de ARMONIA UNIVERSALĂ ŞI DE IMAGINEA GLOBALĂ A LUMII. În mitul despre originea statului medieval Moldova, bourul, asemuit cu zimbrul, are rolul animalului vînat, dar şi al animalului îndrumător. În momentele de criză sau în marile încercări ale istoriei, omul primitiv avea nevoie de un „animal-îndrumâtor”, pe care îl angaja într-o vînătoare ritualică, adică într-o acţiune de găsire a drumului cel bun. Cu acest sens, este posibil să fi fost folosit şi animalul menţionat în legenda despre vînătoarea lui Dragoş. În legenda despre întemeierea Moldovei, aşa cum o expune Grigore Ureche în cronica sa, Dragoş pleacă în Maramureş, în urmărirea unui bour, sau a unui zimbru - şi ajunge într-un loc din care nu mai pleacă; îşi întemeiază un stat şi îi spune Moldova. Legenda sugerează şi funcţia de jertfă sacramentală a bourului: orice sacrificiu de sânge consfinţeşte ceva. Faptul că efigia bourului apare, apoi, în stema Moldovei, dovedeşte că el simbolizează un atribut al întemeierii, al cîştigării identintităţii de neam; el este animalul cu stea în frunte, însemnat, ales şi destinat să reprezinte o colectivitate, întocmai ca în timpurile dacice, în care se ştie că animalul era venerat.

             Eminescu reia acest motiv mitic în poemul „Memento mori”, în care oştirea zeilor daci călăreşte bouri care ajung cu „fruntea în nori”. În romanul „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, bourul sihastrului este alb şi are funcţii protectoare; este „slujitorul schivnicului”, face legătura între peştera sihastrului şi mănăstire, călugării îl împovărează cu daruri pentru omul cel sfînt, iar apariţiile lui regulate dau de veste lumii că schivnicul nu s-a stins încă. în timpul vînătorii voievodale, el trece ca o apariţie de vis, este „văzut de toţi vînătorii”, pare coborît dintr-o poveste de „mirare”, este un mesager, dar şi un semn benefic pentru voievodul care voia să capete certitudinea că războiul trebuie pornit. Astfel, zimbrul este simbolul emblematic atestînd vechimea Moldovei şi PERMANENŢA VÎRSTEI DE AUR, prelungite prin neîntrerupta persistenţă a preistoriei, în istorie…

[19]         -PAJURA/ACVILA (confundată, uneori, la nivel simbolico-tradiţional, cu VULTURUL...!): Cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acută, PAJURA este un simbol universal şi reprezintă ZEUL  ATOTVĂZĂTOR AL CERULUI. Reprezintă, de asemenea, curaj, victorie şi putere, tunet şi furtuni. Pentru vechii greci şi romani, era PAJURA era purtătoarea luminii pentru Zeus (Jupiter) şi reprezenta victoriosul Imperiu Roman pe steagurile legiunii romane. În  creştinism, PAJURA simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Hristos şi pe Sf. Ioan. PAJURA/ ACVILA împărtăşeşte simbolismul păsării PHOENIX, pentru că, în legea creştină, se reînnoia pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare şi, apoi, în mare, de trei ori. În felul acesta, devine un SIMBOL AL NAŞTERII DIN NOU şi al botezului. Un şarpe, în ciocul unei PAJURE, semnifică VICTORIA LUI HRISTOS ASUPRA SATANEI.

                   Forma de strană a PAJUREI, ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii şi putere. De obicei, PAJURA este descrisă ca o emblemă solară, bătându-se cu şerpii sau în conflicte cu un taur sau cu leu, din care iese victorios, demonstrând TRIUMFUL SPIRITULUI ASUPRA PUTERII LUMEŞTI. În tradiţiile amerindienilor, aripile PAJUREI simbolizează razele soarelui, purtate ca pălării, ele reprezintă PASĂREA-SUNETULUI PRIMORDIAL şi Marele Spirit; PAJURA poate, de asemenea, semnifica ziua, şi este MIJLOCITORUL ÎNTRE OAMENI ŞI ZEI. Domnind ca un rege peste păsări, PAJURA este EMBLEMA REGALITĂŢII, o asociere dezvoltată de statutul său de cel mai popular simbol vestitor; simbolizează imperii, ca Imperiul Roman şi pe cel al lui Napoleon. PAJURA CU DOUĂ CAPETE a Bizanţului venea din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor. Multe state au adoptat PAJURA ca embleme, steme - fiind simbol al patriotismului şi suveranităţii, pentru unele dintre ele, incluzând aici Statele Unite, unde este simbolul naţional. Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale,  PAJURA are semnificaţii bivalente, simbolizând MÂNDRIE şi DREPTATE – cf. www.scribd.ro.

                   “Aripile sale desfăcute, comentează Alexander, evocă LINIA FRÂNTĂ A FULGERULUI, sau BRAŢELE CRUCII. Mesager al celei mai înalte DIVINITĂŢI URANIENE ŞI AL FOCULUI CERESC, SOARELE, pe care este singura care poate privi, fără a-şi arde ochii (…) Dualitatea Vulturului şi a Şarpelui reprezintă, universal, pe cea a Cerului şi a Pământului, sau lupta dintre Demon şi Înger (…). Pasărea-tutelară, iniţiatorul şi psihopompul, ce antrenează sufletul şamanului, printre spaţiile nevăzute (…) Vulturul din stânga, are şi un aspect nocturn, malefic sau stâng. Din pricina nemăsuratei sale exaltări (…) -  Vulturul, ca şi Leul, este un animal regal, care încarnează gânduri înalte şi a cărui semnificaţie este, totdeauna, pozitivă . Simbolizează perceperea rapidă, patima ce consumă spiritual.  Simbolizează, de asemenea, o voinţă de putere neînduplecată şi mistuitoare. HRISTOS ŞI ANTIHRIST, ÎN ACELAŞI SIMBOL” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995., p. 475.