Frică și cutremur
·
A putea reveni astfel încât în aceeași secundă
să pară că a stat pe loc și a umblat, a face din saltul în viață un mers, a
exprima în mod absolut sublimul în pedestru - o reușește doar acel cavaler [al
credinței], și acesta este singurul miracol.
·
Credința e chiar acest paradox, că individualul,
ca individual, e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu
ca subordonat, ci ca supraordonat totuși, a se remarca, astfel încât
individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum
prin intermediul universalului, devine individualul care, ca individual, stă
într-un raport absolut cu Absolutul.
·
E o prostie (sau vreun zvon răspândit de vreun
triton) faptul că așa-zisa educație aleasă ferește o fată de seducție. Nu,
existența este mai dreaptă și mai cinstită: există doar un singur mijloc [de
apărare] și acesta este inocența.
·
Epoca noastră nu rămâne la credință și la
miracolul ei care transformă apa în vin, ci merge mai departe, transformând
vinul în apă.
·
Heraclit obscurul, cel care și-a așternut
gândurile în scrierile depuse în templul Dianei (pentru că gândurile i-au fost
armura vieții și de-aceea le-a atârnat în templul zeiței), Heraclit obscurul
spunea: „Omul nu poate trece de două ori prin apa aceluiași râu”. Heraclit
obscurul a avut un discipol care nu a rămas la acest nivel, ci a mers mai
departe, adăugând: „nu se poate [trece prin același râu] nici măcar o dată.
·
În această viață mă mulțumesc să fiu căsătorit
cu mâna stângă, iar credința e îndeajuns de umilă pentru a o pretinde și pe
dreapta; că aceasta înseamnă umilință nu neg și nici nu voi nega niciodată.
·
Numai pasiunea împotriva altei pasiuni devine o
coliziune poetică, și nu acea zarvă a detaliilor înăuntrul aceleiași pasiuni.
·
Poetul sau oratorul nu poate săvârși ceea ce
săvârșește eroul, el poate doar să admire, să iubească și să se bucure prin
intermediul eroului. Totuși, poetul nu e mai puțin fericit; căci eroul este, ca
să spunem așa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit și-n care se desfată
pentru că nu mai este el însuși, și iubirea sa poate fi admirație.(...) El își
urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăcește pe la ușa
fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toți să-l admire pe erou
precum el însuși și toți să fie mândri de erou, asemeni lui.(...) Dacă rămâne
astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi și noapte acea viclenie a uitării care
l-ar îndepărta de erou, atunci poetul și-a desăvârșit opera, s-a alăturat
eroului care l-a iubit și el întocmai, căci poetul este natura mai bună a
eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan
transfigurată, ca orice amintire.
·
Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire;
acest gând are pentru mine o validitate lirică originară.
·
Tăcerea e capcana demonului și cu cât este mai
profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e și înțelegerea reciprocă
dintre divin și individual.
·
George Anca
teatrul Kierkegaard
e de scris în golul ochilor
noştri de odinioară
cu văz de revelaţii
împărtăşite prin tristeţi
ce-ntemeiaseră persoane greu
sufletul bătând
călătoria ne-a furat doar
anii şi puterea
cine nu ni se sinucide
alături din teamă de ridicol
încă ne face să râdem peste
numai dat a plâns
nuuri rămasul ireconcilierii
întru masacrare
din nerecunoscut în oglinda
interzisă tot ucigaş
nebunii-n morgă morţii-n
balamuc
ne pare rău ne pare bine
cuc
vreo şase versuri la
mormânt aduc
şi cucul îmi ia foc până
la muc
pe pagina cu litere
flaimuc
mormânt mason şi
mantracuc
cititul scris pe orient
năuc
nebunii-n morgă morţii-n
balamuc
sorei noastre Augustina
fie-i sufletul odihna
fratele poveştile
uşile ferestrele
fie-i Dumnezeu din sat
ce copilă l-a lăsat
cum şi brazda-ne de chin
dă-ne să i-o înflorim
clipele cutremurului
cu lunile gerului
cu hangerul îngerului
cu lanternele răzbelului
mânerul zodierului
sabia preşcolerului
de ne prenumără
rotulă-n loc de umără
mă temeam de rânduri
ce nu s-or mai scrie
mă temeam hârtie
scrumul se-ntrerupe
conversaţie cât o convertire
grup de stropi de sânge
creşte-n jos pe trepte
Old monk sinonim Triumf
un ţăran de nouă zeci şi
trei de ani
sâmbătă seara şi duminică
o fi sughiţând
Sofia i-ar fi pictat bordeiul
copilăriei
Victoria îl prefera la o mie nouă
sute şapte
Rodica se pronunţa asupra
confiscării boilor
Gheorghe la intrarea în
politică după război
fiecare ne aminteam toată
povestea de nespus
a acelui mai mult decât
Moromete pe nume Năvală
cât ai schimba estetica
impotenţei
cu albul dintre albastrul
munţilor
n-ai idee ce vine după
martie
când bine te-ai născut ci nu
ţie
abţine-te tare cum îţi
aparţii numai
înainte de naştere şi după
moarte
între timp dai în dreapta
şi-n stânga
din piatra ce te loveşti de
piatră
soare singur steaua sta
huma homului pe ea
ionizări transcerebrale
ciob în crier şi sandale
scripeţi degetului mic
ergoterapeutcik
din Cenadul orb Brăilii
Braille pe liber în
Marsilii
ruşinate dodii
în odăi de oddii
nici tăcerea sorţii
popii doctor orţii
sârmiţă sârbuţă
sir miţă mbuţă
gaze în gazelul
gazelei răzbelul
1980
Rudolf Steiner
MUZICA OPEREI «PARSIFAL» CA EXPRESIE A
SUPRASENSIBILULUI
Kassel,
16 ianuarie 1907 [ Nota 121 ]
Aici, unde căutarea mea
zadarnică pace găsi,
Aceste cuvinte le scria Richard
Wagner pe casa construită de el în Bayreuth.
El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o
străduinţă şi căutare zadarnică. El a găsit pacea căutărilor sale în drama sa
sacră «Parsifal».
De cele mai multe ori se crede că
o operă de artă ca «Parsifal» a lui Wagner ar lua naştere ca şi când artistul
ar fi aşezat în mod conştient înăuntru toate gândurile ce pot fi găsite în ea.
Însă un mistic nu concepe niciodată astfel opera creată de el. Nici planta nu
cunoaşte legile pe care le găseşte botanistul în ea. Deasupra lui Richard
Wagner planează puteri invizibile. De la ele provine ceea ce se află în
«Parsifal». În Wagner trăia mult din ceea ce noi numim instruire secretă. Dacă
urmărim evoluţia personalităţii sale prin viaţă, putem remarca o influenţă
minunată. Atunci observăm cum răsar în el adevărurile care au fost cultivate
timp de secole în şcolile secrete.
Să ne aducem în faţa ochilor în
ce mod au fost iniţiaţi discipolii oculţi în astfel de misterii, cum sunt cele
care au renăscut mai târziu în Wagner în mod instinctiv. Atunci erau
întreprinse diverse exerciţii ale corpului şi ale sufletului, prin care a
intervenit o modelare intimă a capacităţii oculte de reprezentare. Maestrul
spiritual trezea în discipol, înainte de toate, un sentiment fundamental,
pentru a provoca în el o relaţie intimă cu natura înconjurătoare. Discipolul
era condus şi îndrumat prin regnurile naturii, în scopul de a percepe natura
tot aşa cum percepea omul. Aşa cum, în cazul omului, percepem seninătatea
sufletului în spatele unui zâmbet, sau un alt sentiment precis dincolo de
lacrimi, tot aşa era îndemnat discipolul să cunoască, în natură,
corespondenţele dintre fizionomie şi sufletesc. Un ocultist este acela care
poate intra întru totul în concret în aceste lucruri, cu sentimentele sale. La
privirea în natură, discipolului i s-a spus: Totul este fizionomie şi expresie
a spiritualului. Planta în culori luminoase îi apare drept expresie zâmbitoare
a spiritului Pământului – o alta drept expresie a spiritului întristat al
Pământului. Aşa poartă ocultistul prin întreaga lume, impresii ale simţirii.
Cristalul lasă să treacă prin el
lumina în mod cast. În el, materia nu este întreţesută cu pofte şi dorinţe.
Materia umană este mai desăvârşită, dar ea este întreţesută cu durere şi
bucurie, cu pofte şi patimi. Materia umană va fi cândva tot aşa de castă şi
nobilă ca aceea a cristalului. Astfel, sufletul discipolului era acordat în aşa
fel încât să vadă în natură modele ale evoluţiei viitoare a cărnii. Cu aceeaşi
obiectivitate cu care matematicianul îşi imaginează plăsmuiri spaţiale,
lucrurile lumii exterioare îi apar ocultistului drept expresie a sufletului
lumii. Aşa cum este imposibil ca doi matematicieni să predea diferit o teoremă,
tot aşa este imposibil ca doi oameni care au pătruns efectiv în ştiinţa
superioară, să resimtă diferit. Asupra misticii există tot atât de puţin
dezacord ca şi asupra matematicii.
Dacă discipolul a exersat şi era
considerat în final matur, i se aducea o altă idee. El trebuia să cunoască ceea
ce este mai frumos, mai pur şi totuşi cel mai vulnerabil. Atunci, i se spunea:
Priveşte o plantă. Caliciul ei este îndreptat către Soare. Ea este influenţată
şi menţinută în dezvoltare de către raza solară. Ea îşi îndreaptă în mod cast
înspre Soare organele de reproducere. Ceea ce este acum acoperit, cu ruşine, la
om şi la animal, este îndreptat spre Soare în mod cast, la plantă. Priveşte în
urmă, în vremurile străvechi. Pe atunci, omul era pe treapta pe care a rămas
planta. Atunci, el îşi îndrepta de asemenea organele de reproducere către
Soare. Capul, rădăcina era în pământ. Misticii au ştiut întotdeauna că omul
este o plantă inversată. Abia în decursul evoluţiei el a progresat, a devenit
mai întâi orizontal ca animalul şi a preluat apoi configuraţia umană verticală
actuală. El a trecut prin regnul vegetal şi prin cel animal, ajungând la regnul
uman. Acest lucru era indicat de Platon, când spunea: Sufletul lumii este
crucificat pe trupul lumii. Dar omul nu se află încă la sfârşitul evoluţiei
sale. El este într-un stadiu de tranziţie, prin aceea că trebuie să învingă
poftele şi să pătrundă în spiritualitatea superioară. El trebuie să învingă
poftele în ceea ce întoarce în altă direcţie faţă de Soare, şi să fie pătruns
de spiritualitatea superioară. Apoi omul va îndrepta către Soare caliciul
fiinţei sale, tot aşa de pur şi de cast ca şi planta.
Acest ideal al caliciului vegetal
spiritualizat a fost avut în vedere de cei care erau discipolii Sfântului
Graal. Acel vas sfânt ar fi caliciul vegetal, care a trecut prin etapa
animalică şi a fost îndreptat din nou spre spiritualitate. Discipolului i se
spunea: Acest caliciu, care primeşte în sine Soarele spiritual, există ca
predispoziţie în organismul uman. Omul are organe desăvârşite şi organe care se
vor dezvolta abia în viitor. În mod asemănător cum producem acum oscilaţii ale
aerului prin vorbire, tot aşa va exista în viitorul îndepărtat un mod în care
omul va crea oameni ca şi el. Dacă omul se pătrundea cu astfel de sentimente,
atunci el putea simţi în acele sărbători tainice din Vinerea Mare şi de Paşti
cum răsare din plante un imbold care va apărea în viitor, purificat şi
limpezit, în om. În special în Vinerea Mare a fost vieţuită această răsărire în
acelaşi timp cu sentimentul că prin sacrificiul vieţii lui Christos a fost dat
un zălog că omul se poate smulge în sus, ajungând în posesia Sfântului Graal.
Seva sângelui lui Christos îl purifică pe om, aşa cum planta este străbătută de
seva pură. Asta vieţuiau discipolii în momentele sărbătoreşti. Atunci ei se
simţeau cunoscători. Gândul Mântuitorului se afla în mod clar înaintea lor,
prin aceea că era percepută relaţia dintre sacrificiul vieţii lui Christos şi
planta care răsare. Această idee s-a aflat mereu înaintea lui Richard Wagner.
Wagner a înfăţişat naşterea Eului
şi a egoismului în personajul lui Alberich. El a folosit pentru aceasta sunetul
de orgă mi bemol major
[ Nota 122 ].
În anul 1856 el a încercat să dea
formă enigmei vieţii pământeşti în piesa «Învingătorul»: Un tânăr este iubit de
o fată din casta Chandala. Însă diferenţele dintre caste sunt atât de mari
încât el este determinat prin aceasta să o abandoneze pe fată, pentru a deveni
un discipol al lui Buddha. Prin suferinţa mare de care are parte, fetei îi
devine clar că ea a fost un brahman într-o viaţă anterioară şi a refuzat mâna
unei fete din casta Chandala. Aşa a căutat Wagner o reprezentare a înţelegerii gândirii
universale.
În Vinerea Mare a anului 1857,
Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zürich şi privea lacul
Zürich şi ogoarele. Atunci lui i-a venit, din plantele care răsăreau, gândul
despre relaţia dintre Mântuitor şi existenţa vegetală. În inima sa se înălţa,
ca imagine, sentimentul fundamental pe care-l avuseseră întotdeauna discipolii
Graalului: idealul caliciului. Ulterior, el a căutat sunetele care să exprime
evoluţia ce conduce de la caliciul vegetal la potirul Graalului. Prin aceasta
el a găsit pace căutării sale, anterior zadarnice.
Gândul lui Parsifal a fost
întotdeauna ascuns în germen în noua cultură. Goethe descrie în poezia
sa «Tainele» cum un tânăr merge prin pădure către o mănăstire, şi este primit
acolo în comunitatea iniţiaţilor. Acest tânăr apare ca un Parsifal, care
pribegeşte către Cetatea Graalului. Goethe a explicat mai târziu această poezie
unei asociaţii studenţeşti, care l-a întrebat despre ea, următoarele: În lume
există multe concepţii religioase. Fiecare dintre cei doisprezece bărbaţi din
mânăstirea în care ajunge fratele Marcu este reprezentantul unei astfel de
concepţii. Cel de-al treisprezecelea din mijlocul lor, este conducătorul.
Goethe a înfăţişat, în această
poezie, Loja ocultă în care nu există nici un conflict de păreri, ci numai
iubire. Călătorul vede, când ajunge la mănăstire, deasupra porţii, o cruce
înconjurată cu trandafiri. El întreabă: Cine a asociat crucii, trandafirii? În
simbolul crucii cu trandafiri se exprimă un gând care străbate întreaga evoluţie
a lumii. Cine înţelege idealul şi simbolul, îl poate afla pretutindeni. O veche
legendă povesteşte cum a căutat Cain intrarea în Paradis. Nu el, ci Set a fost
lăsat să intre. Set găseşte acolo Pomul Cunoaşterii şi Pomul Vieţii, încolăciţi
unul în jurul celuilalt. El ia de acolo trei seminţe şi le pune pe limba lui
Adam cel muribund. Din acestea creşte un pom. Este acelaşi pom în care Moise
percepe plăsmuirea de foc şi aude cuvintele: „Eu sunt cel care am fost, cel
care este şi cel care va fi”. Din acest pom este făcut toiagul lui Moise. Tot
din lemnul său este făcută poarta templului solomonic, puntea pe care a păşit
Christos când a mers pe Muntele Măslinilor şi, în sfârşit, crucea de pe
Golgota. Concepţia Graalului a adăugat: Pe când lemnul era uscat şi devenise
cruce, au răsărit lăstari plini de viaţă, ca zălog al vieţii eterne. Asta vedea
discipolul Graalului în configuraţia trandafirilor. Aici îşi dau mâna trecutul
şi viitorul. Goethe menţionează acest mister în versuri de genul: „Nu spune
nimănui aceasta, decât înţeleptului,/Fiindcă mulţimea imediat ironizează…”
Această dispoziţie este conţinută
şi în cuvintele: Cine a asociat crucii, trandafirii? Această treaptă de
evoluţie a fost reprezentată de Wagner în modul cel mai intens în opera
«Parsifal». Tot ce face Parsifal este plin de semnificaţie. El nu face nimic
exterior. El are voie să fie activ în lumea suprasensibilă. El realizează cel
mai mult, acolo unde atinge cea mai mare înălţime a evoluţiei sale lăuntrice.
Aceasta răsună minunat prin ultima
poezie a lui Wagner. Dacă noi vedem ceata sfântă ce se adună în jurul
Graalului, şi pe lângă aceasta pe Parsifal care mai întâi ucide – el împuşcă
lebăda – şi apoi devine eliberator, atunci înţelegem ce a vrut să spună Wagner
prin expresia „a găsi pace căutării zadarnice”. El a vrut să arate că prin
intermediul muzicii se poate atinge ceea ce nu a fost atins prin intermediul
artei dramatice. Până acum, muzica a adus în expresie doar sentimente
lăuntrice. Pe de altă parte, cuvântul „dramă” a fost perceput ca enervant. Cele
mai profunde sentimente încep acolo unde cuvintele încetează. Wagner a căutat
un element de legătură. Acesta urma să fie drama muzicală. Cuvântul exterior
trebuia să înceteze la un moment dat şi să facă loc liber pentru muzică. Fără «Parsifal»,
Wagner nu ar fi atins idealul străduinţei sale. Acolo unde el a înaintat cel
mai sus în suprasensibil, a avut nevoie de muzica cea mai intimă. În
«Parsifal», el a găsit cea mai pură şi cea mai bună expresie pentru aceasta. El
a încercat să înfăţişeze ca artist şi muzician, ceea ce a trăit în el ca
muzician.
Autor
Autor prolific, a publicat peste
75 de cărți și 100 de articole și note științifice. A scris poeme (
Distihuri
paradoxiste,
Formule pentru spirit,
Cântece de mahala,
Emigrant
la infinit cu o prefață de Cezar Ivănescu,
Exist împotriva mea cu o
prefață de Gheorghe Tomozei), proză scurtă (
Scrieri defecte), un roman
de avangardă numit paradoxal
NonRoman, teatru (trilogia
MetaIstorie
și piesele pentru copii
Întâmplări cu Păcală), plus traduceri. A creat
și în franceză (
Le sens du nonsens - apreciat de
Eugen Ionescu,
Anti-chambres, antipoesies, ou bizarreries) și engleză (
Dark Snow,
Circles of lights).
În
exil
Disident pe
vremea
lui Ceaușescu, fuge în
Turcia în
1988 unde stă în lagărul de refugiați politici doi ani de
zile efectuând munci din cele mai diferite, până obține viza de emigrare în
America, unde ajunge în primăvara lui 1990. Peripețiile și pățaniile din lagăr
și exil le descrie pe larg în jurnalele sale publicate.
Paradoxism
În
literatură a inițiat curentul de avangardă numit
paradoxism la
care au participat peste 300 de scriitori de pe glob (vezi cele patru antologii
paradoxiste internaționale apărute), iar în
artă a
tipărit doua albume de 'Out-Art' (
2000 și
2002).
Matematician
Vezi
și
Florentin Smarandache:
Timpul deschide
fereastra unei clipe
şi se uită la mine.
*
Tânăr sunt,
ca un început
sub clopotul răsăritului.
*
Fragezi ghiocei
trag de sub zăpadă
primăvara.
*
Totul este posibil, chiar şi imposibilul.
*
Mă atrage avangarda literară fiindcă nu-s în stare să creez
nimic clasic!
*
Desigur, mai uşor este să te exprimi în limba maternă; de
aceea îmi ţin jurnalul în româneşte, singura creaţie pe care mai sunt în stare
s-o continui... Emigrantul poartă cu sine ţara
în suflet.
*
Eu vreau să merg
în iad, deoarece în rai am impresia că-i teribil de plictisitor şi monoton...
Wahnfried
fie această casă de mine numită.
