Pictura de Tiziano Vecellio |
MATER DOLOROSA
Bogdan
Petriceicu Hasdeu - † Varsanufie -
D.
Draghicesco – Émile Durkheim - Ioan-Aurel Pop – Rodica
Burdușel – Liana Nicolae – Folclor – George Anca
B
BOGDAN
PETRICEICU HASDEU
Mater Dolorosa
Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
Dar mamă e Măria... ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?
Tu mori, Cel-făr'de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!
Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.
Ţăranul
povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...
† VARSANUFIE
Arhiepiscopul
Râmnicului
Învierea
Domnului și unitatea Bisericii
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
De lume şi nelume, când piere fiul ei?
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...
Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului
Preacuviosului
cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul
Arhiepiscopiei Râmnicului,
Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,iar de la noi părintești binecuvântări!
Hristos a înviat!
„Ca
toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe
care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să
cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe
Mine" (Ioan XVII, 21-23).
Preacuvioși și preacucernici părinți,
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Întărindu-ne
duhovnicește în timpul celor patruzeci de zile ale Postului Mare și apoi în
Săptămâna Pătimirilor Domnului, ne-am pregătit cu toții pentru „ziua
Domnului", pentru „ziua cea mare a Învierii", ca trăire a
pregustării Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu Cel înviat din morți.
Fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare slujbă dumnezeiască din acest
binecuvântat post reprezintă tot atâtea şanse de schimbare a vieții noastre,
de transformare a modului de a gândi și de a viețui în lume, spre a învia
întru Hristos și cu Hristos. Simțirea deșertăciunii și a scurtimii vieții
acesteia trebuie să ne ridice pe fiecare dintre noi la Adevărul Împărăției
Sale, să ridice ființa noastră din mormântul păcatului lumii la Învierea
noastră întru Hristos Domnul ca Singur Adevăr al lumii, ce ne conduce către
veșnicia învierii sufletului nostru: „Să ne curățim simțirile și să vedem
pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii"[1].
Sfântul
Grigorie Palama accentuează în scrierile sale faptul că Învierea
Mântuitorului ne-a dăruit nu doar învierea duhovnicească, ci și învierea
trupească reală: „Printr-o singură înviere a trupului Său, ne-a dăruit
îndoită înviere, nimicind astfel, prin moartea Sa trupească, pe cel ce avea
stăpânire peste moartea sufletului și a trupului, pe amândouă izbăvindu-le
din robia aceluia"[2].
Potrivit
învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii Răsăritene, Învierea Mântuitorului
este și consecința deplinei uniri a firii umane cu cea dumnezeiască în
Persoana Sa, care nu a putut ține în stricăciune firea umană. Trupul Cel
înviat al Mântuitorului este astfel pentru fiecare dintre noi și garanție a
învierii noastre, dar și un izvor de viață dumnezeiască: singurul izvor de
îndumnezeire a noastră ce ne conduce către Înviere. Despre acest efect al
Învierii Domnului vorbesc Părinții Bisericii, iar textul liturgic al slujbei
Învierii ne aduce multe lămuriri în această privință: „Veniți să bem
băutură nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul
nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne
întărim"[3].
Unitatea
firilor dumnezeiască și omenească în unicul Ipostas veșnic al Cuvântului lui
Dumnezeu a facut posibilă Învierea: „că nu era cu putință a fi ținut sub
stricăciune Începătorul Vieții, făcutu-s-a începătură celor adormiți Cel întâi
Născut din morți, ca să fie Începatorul tuturor în toate"[4].Umanitatea asumată în Persoana lui
Hristos nu a putut fi ținută de baierele mormântului, întrucât era strâns
unită cu firea dumnezeiască, împărtășindu-și reciproc însușirile. Aidoma,
omul îndumnezeit nu poate rămâne rob morții, ci se face împreună părtaș cu
Hristos la Învierea Sa: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase;
astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri
împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția
Ta"[5].Unitatea
noastră în Trupul Mântuitorului Hristos dovedește, dar și dăruiește unitatea
întru Învierea Sa: „Cel Ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-Se om,
pătimește ca un muritor; și prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în
podoaba nestricăciunii, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri,
și preaslăvit"[6].
Adevărata
comuniune sau unitate a creștinilor se constituie doar în unitatea Trupului
Cel înviat al Mântuitorului. Fiecare credincios este chemat personal să se
facă părtaș de darurile care izvorăsc din Persoana lui Hristos Cel Înviat, să
se întărească din puterea harică ce izvorăște din Trupul Înviat al Domnului.
Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât el este mai apropiat de
semenii lui; cu cât e mai îndepărtat de El, cu atât stă într-o sciziune tot
mai profundă și cu aproapele. Doar Hristos Cel Înviat îi poate ține pe
credincioși să rămână neabătuți în „unitatea Duhului întru legătura
păcii" (Efeseni IV, 3).
Iubiți
fii și fiice duhovnicești,
Actualizarea
unității credincioșilor în Biserică se face prin cultivarea iubirii și, mai
ales, prin împărtășirea cu Hristos Euharistic, cu Trupul Cel răstignit,
înviat și înălțat la Ceruri al Fiului lui Dumnezeu înomenit: „și pe noi
toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu
altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh"[7].Hristos Domnul Se arată după Învierea
Sa din morți Sfinților Apostoli aflați întru comuniune, dar, mai mult, îi
face pe aceștia să se adune întru unitate: „Şi, în ceasul acela sculându-se,
s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce
erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat
lui Simon" (Luca XXIV, 33-34). Hristos Domnul S-a răstignit pe Sine și a
înviat din morți ca să-i adune pe toți întru iubirea infinită a Sa: „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan III,
16). Textul liturgic cuprins în Utrenia Învierii întărește cuvântul
scripturistic, accentuând unitatea credincioșilor întru Învierea Domnului: „Mântuitorul
meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi, de voie
aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din
mormânt"[8].În
acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae accentua faptul că „Hristos Se
extinde cu Trupul Său jerfit și înviat în noi, ca să ne unească și să ne facă
asemenea Lui, umplându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și
de a lui Dumnezeu Tatăl față de El, care este în El. Dar aceasta e Biserica.
Și Biserica fiind umplută de acestă iubire, ea înseamnă și unitatea iubitoare
între membrii ei"[9].
Toată
teologia patristică a Bisericii noastre socotește că Trupul Cel Răstignit și Înviat
al lui Hristos este temelia adevărată a unității
Bisericii: „Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii,
în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim,
lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci"[10].Sfântul Atanasie cel Mare
fundamentează într-una dintre scrierile sale această învățătură a Bisericii,
spunând: „Deci Se pune ca temelie după umanitate, ca și noi să putem fi
clădiți pe El ca pietre prețioase și să ne facem templu al Duhului ce
locuiește întru noi (II Corinteni 16, 16). Și precum El este temelia, iar noi
pietre prețioase clădite pe El, așa El este iarăși via, iar noi mlădițele,
unite nu după ființa dumnezeirii, căci aceasta este cu neputință, ci după
umanitate. Căci mlădițele trebuie să fie asemănătoare viei, așa cum noi
suntem asemănători Lui după trup [...]. Căci așa se pune temelie pentru noi,
primind ale noastre, pentru ca noi, fiind contrupești și articulându-ne, și
legându-ne cu El prin asemănarea trupului «să ajungem la starea bărbatului
desăvârșit» (Efeseni 4, 13) și să rămânem nemuritori și
nestricăcioși"[11].
În
acest sens, Hristos Domnul ne-a lăsat Trupul Său Cel Răstignit și Înviat, ca
împărtășindu-ne din El să ne împletim viața noastră cu a lui Dumnezeu, să
devenim tot mai vii, tot mai înviați întru El. Împărtășirea rară sau
sporadică în viața noastră cu Trupul lui Hristos nu face altceva decât sa
altereze comuniunea noastră cu Dumnezeu și chiar să rupă unitatea noastră în
Biserică. Prin păcatele noastre, prin îndepărtarea de Sfântul Potir, de
fiecare dată rupem această unitate dintre noi și Biserică, slăbind viața
noastră duhovnicească, împuținându-ne tot mai mult puterile sufletești, căci
numai Trupul Cel Răstignit și Înviat al Domnului este Cel care face să
subzistăm duhovnicește. Dacă rămânem în Trupul Euharistic, rămânem în
Biserică și astfel, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.
Așadar,
iubiți fii și fiice duhovnicești, cu părintească dragoste, vă îndemn pe
fiecare să vă apropiați cu smerenie de Trupul Cel Înviat al lui Hristos, după
ce v-ați pregătit timp de șapte săptămâni prin post, milostenie și rugăciune,
primind dezlegare de la duhovnicii voștri prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Nu
amânați timpul de întâlnire cu Hristos, nu vă îndepărtați de Sfântul Potir!
Sfânta
Euharistie este „pâinea vieții" (Ioan VI, 48), este acea pâine din care,
dacă mănâncă cineva, nu moare (Ioan VI, 51), este hrana care ne face să
pregustăm la modul cel mai real Împărăția lui Dumnezeu: „Paştile cele
sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele
de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile
cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au
deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii"[12]. De aceea în toată vremea și în tot
ceasul să ne pregătim și să ne arătăm prin viețuirea noastră cu adevărat ca
trăitori în unitatea Bisericii, adică în Trupul Cel Înviat al Domnului! Să
apărăm cu tărie dreapta credință, să arătăm prin dreapta lucrare că suntem
modele vii pentru copiii noștri. Să fim cu adevărat stâlpii de apărare a
Bisericii, pentru că Hristos cere de la voi lucrul acesta. Să nu fugim din
fața chemării pe care Dumnezeu ne-o face, căci agonisim osândă sufletelor
noastre! Să ne întoarcem mai mult cu fața către Dumnezeu și să ne plecăm mai
mult genunchii noștri la rugăciune pentru neamul nostru și pentru patria
noastră, în aceste zile de sărbătoare, amintindu-ne că strămoșii noștri s-au
jertfit spre a realiza Unirea cea Mare de acum un secol. Suntem datori să
păstrăm această unitate de credință și de neam care a fost obținută prin mari
jertfe și să ne rugăm pururea lui Dumnezeu pentru unitatea în dreapta
credință și dreapta făptuire.
Iubiți
părinți și dreptslăvitori creştini, vă reamintim, ca în fiecare an, că în
ziua de 22 aprilie, în Duminica a treia după Paști, a Mironosițelor, prăznuim
Aducerea în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica,
Arhiepiscopul Râmnicului, sărbătoare ce are o însemnătate deosebită pentru
această eparhie, întrucât acest sfânt ierarh este cel care a rectitorit și a
întărit, ca nimeni altul, viața duhovnicească din acest ținut binecuvântat de
Dumnezeu. Vă așteptăm la Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ierarh Nicolae"
în această zi, spre a ne ruga împreună Bunului Dumnezeu, ca pentru
rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, să ne întărească pe
fiecare dintre noi în viețuirea duhovnicească și să primim binecuvântare de
la Dumnezeu, noi și familiile noastre.
Ne
rugăm ca la acest slăvit praznic al Bisericii noastre, pe care Dumnezeu l-a
făcut ca să ne veselim și să ne bucurăm întru el, ca Hristos Domnul Cel
Înviat din morți să răsădească în sufletele, inimile și casele tuturor Lumina
cea veșnică a Învierii Sale, care să vă binecuvinteze cu pace și sănătate,
revărsând harul Său cel bogat asupra noastră, spre împreuna bucurie și
lucrare în unitatea Bisericii Sale!
Hristos a înviat!
Al
vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat
din morți, rugător,
† Varsanufie Arhiepiscopul Râmnicului
--------------------------------------------------
[1] Cântarea I din Canonul Învierii, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 16. [2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, XVI, 27, traducere de Constantin Daniel, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 198 [3] Cântarea a III-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 16. [4] Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2014, p. 251. [5] Cântarea a III-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 16. [6] Cântarea a VII-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 21. [7] Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, p. 255. [8] Cântarea a V-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 18. [9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003, pp. 263-264. [10] Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 21. [11] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, LXXIV, în Scrieri. Partea întâi, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 314-315. [12] Stihirile Învierii, în Penticostar, p. 23. |
FOLCLOR
Colo sus în vremea ceia
Colo sus în vremea ceia [bis]
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.
Nazaret era oraşul
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga
Îngerul Gavril intrase
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
"Bucură-te" îi grăiră.
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
"Bucură-te" îi grăiră.
Şi deodată ce văzură:
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare
RODICA BURDUȘEL
Praznicul Slăvitei Învieri
Si
te-am scuipat,
Si
te-am lovit.
Si
am jurat ca nu te stiu,
Si
pe Baraba l-am vrut viu.
Dar
tu pe toate le-ai rabdat,
Si
de pe cruce-ai inviat.
Ca viata vesnica sa am
Prin jertfa Ta.
LIANA NICOLAE
Captivă
Mă simt captivă într-o lume
perfectă, cum ar fi într-o legendară noapte
Primordaială, în care planetele
se rotesc pe orbite neprevăzute, lucioase
Unii trec prin viaţă pierzându-şi
puritatea, unii simt nevoia unei îndoieli
Permanente şi a certitudinii
integrale, a dobândirii întregului uzat de timp
Credem în utilitatea propriului
sacrificiu, nu devenim mizantropi, credem
Că lumea va avea de câştigat în
urma unui martiriu iar dincolo de este viaţa
Viaţa adevărată şi pură,
îndreptându-se spre scăpărătoarea lumină a lunii
Strigându-şi speranţele ca dorul
de ducă alergând până la capătul pământului
Trăiesc un adevărat şi copleşitor
conflict între senzaţionalism şi intelect
Nu sunt părtaşă la durerea
universală, am o poartă în fiecare fibră şi în fiinţă
Ca un mandat al suferinţei lumii,
mereu dorul de ducă mă-ndeamnă să alerg
Până la capătul pământului, aşa
descopăr că suntem înrudiţi spiritual, carnal
Cu toată lumea dar rămânem
întemniţaţi în propriul eu, într-o izolare tragică
Într-un monolog interior, în
naufragii ale conştiinţelor, ale faptelor repetate
În romanul nopţii răscolite de
coşmaruri, halucinante efecte, cauze şi ţesături
Iubirea de sine începe cu o
poveste mare de dragoste care va ţine toată viaţa
Unii trăiesc, se mişcă şi vorbesc
firesc, nu sunt oameni autentici, reali
În universul lor sufletesc, un
mic labirint întunecat de neguri, în metafore
O carte a răzbunării împotriva
dogmelor, a atârnării spiritelor de adevăr
Într-un imn de speranţă, umbra ne
merge spre apus, deci mereu ne precede
Niciun detaliu nu este lipsit de
semnificaţie, eroul central acum este timpul
În această lume prodigioasă în
care absolut totul se naşte şi apoi dispare
Trecere în nefiinţă pentru a se
naşte din nou, în realitatea noastră ultimă
Unele lupte nu încetează decât în ceasul răsăritului, când oprim povestea
D. DRAGHICESCO
Înflorirea
divinului în uman. - Credința, care este forma adecvată a
savoir-ului în științele sociale și morale, este manifestarea concretă a
aspirațiilor infinite ale sufletului uman, care, așa cum am spus și am repetat
deseori, sunt manifestarea în om a acestei virtualități a lui Dumnezeu inerent
naturii umane.
Strict vorbind, dorințele profunde și esențiale,
aspirațiile indezrădăcinabile ale oricărui suflet uman sunt în ele germenul
însuși al divinității; aceasta este sămânța care trebuie să germineze, să
creadă și să explice, cu mijlocul
evoluției creatoare a umanității – în trecut, dar infinit mai mult în viitor –
pentru a realiza din plin divinitatea. Pentru aceasta se găsesc în sufletul
uman și nu se găsesc în nici o altă formă vivantă (73 bis). Aici este de
(73) „Astfel, viziunile şi aspiraţiile către Dumnezeu ale
celor care nu se caută pe ei înşişi, ci caută binele umanităţii nu sunt doar
profeţii dar începutul însuşi al realizării profeţiilor. Se poate explica
astfel că evreii au fost cea mai mare naţiune profetică a lumii. Refuzul lor
energic de a crede că ruina lor este un fapt definitiv, irepresibila lor
speranţă de regenerare a omului şi încrederea lor încăpăţânată în justiţia
divină, îi fac mult mai mareţi în înfrângerea lor decât alte popoare în
triumful lor, şi le dau mijlocul de a face din decadenţa lor şi din destrucţia
puterii lor politice baza unei mai înalte vieţi spirituale.” (CAIRD, Fondamental Idea of the Christianism, op
cit., pp 80-81.)
(73 bis) ”Astfel, schimbarea esenţială pe care
creştinismul a introdus-o în maniera de a gândi este că viaţa divină încetează
de a fi trimisă într-un viitor oarecare, care să fie pe pământ sau în cer, sau
dincolo de mormânt. Ea este realmente o viaţă viitoare, dar în sensul în care o
sămânţă are un viitor în planta care eclozează din ea, dar principiul acestui
viitor fiind deja prezent în ea.” (CAIRD, pp.100+101).
asemenea rațiunea pentru care evoluția creatoare, care a
încetat în toată întinderea regnului vieții, se continuă cu omul social. Sub
înțepătura dorințelor sale, omul gândește, face eforturi, ca și cum el ar
acționa pentru a realiza fericirea sa, destinul său, dar în fapt pentru realiza
divinitatea pe care o conține în germene, și fericirea sa va consta în a o
realiza prin identificarea sa progresivă cu ea. Divinitatea nu este deci doar
rațiunea de a fi, scopul progresului nostru, ea este de asemenea cauza, sau mai
degrabă garanția. Ea dă un sens vieții noastre, existenței noastre, eforturilor
noastre. Fără ea, progresul nostru este fără rațiune și eforturile noastre cad
în neant.
Efectiv, Dumnezeu se dezvoltă în umanitate în măsura în
care se augmentează, cu societățile umane, cooperarea între oameni. simpatia și
caritatea, traducându-se printr-o solidaritate din ce în ce mai vastă. În
aceeași măsură, vor augmenta știința și prin aceeași libertate și putere a
omului și, prin urmare de asemenea, bunătatea sa, perfecțiunea sa morală. Totul
se va face ca printr-un recul progresiv și neîncetat al limitelor actuale ale
facultăților noastre, printr-o suprimare progresivă și neîncetată a
obstacolelor pe care le întâlnesc aspirațiile noastre și eforturile noastre
către perfecțiune.
Pentru a predetermina în avans etapele temporale ale
evoluției umane, nu se poate decât a descompune integrala acestei evoluții –
simbolizată în perfecțiunea lui Dumnezeu – în momentele sale succesive;
descindere apoi seria acestor momente pentru a întâlni pe drumul său omul în
ascensiunea sa spre Dumnezeu. Fiecare generație este un moment infinitezimal al
integralei divine și viziunea evoluției umane prin ideea de Dumnezeu devine
clară, strălucitoare de lumină și de certitudine. Astfel, în religie și particularmente în religia creștină, se găsește știința
integrală a omului și a societăților.
Ideea de
Dumnezeu și timpul. - Fără îndoială, credincioșii gândesc că
Dumnezeu este totdeauna prezent, fiind etern, în timp ce noi îl concepem ca pe
o realitate ce va veni.
(74) „Cine ştie, se întreba Renan, dacă, stăpân al
secretului vieţii, un biolog omniscient n-ar modifica condiţiile, dacă într-o
zi speciile actuale n-ar trece drept resturile unei lumi îmbătrânite? Cine ştie
într-un cuvânt dacă ştiinţa infinită nu dă puterea infinită? Dacă spiritul nu
va lua în guvernare lumea?”
„Dumnezeu aunci va fi complet,
dacă se face din cuvântul Dumnezeu sinonimul totalei existenţe. În acest sens,
Dumnezeu va fi mai degrabă ce nu este; el este in fieri, el este pe cale de a se face.” (RENAN: Dieu et la Nature,
par P. SÉAILLES, Revue de Métaphysique et de Morale, 1894, p. 397).
prezent și viitor, după, în timpul și înainte nu există
în raport cu etrenitatea; acestea sunt perspective subiective, relative la
durata noastră efemeră, care numai le justifică.Dacă Dumnezeu există pentru
mine în viitor, aceasta va fi suficient pentru a justifica existența sa eternă.
Religia ne arată destinul nostru și noi nu-l putem
observa decât prin dorințele noastre cele mai nobile și intense și aspirațiile
noastre cele mai înalte. Pentru timpurile viitoare religiile sunt ceea ce sunt
ochelarii pentru spații; și dorințele și aspirațiile esențiale ale sufletului
uman sunt geamurile îngroșându-se ale acestei specii de ochelari. Dacă noi
dilatăm și amplificăm infinit eul nostru, facultățile noastre, voința noastră,
avem ideea de Dumnezeu așa cum o concepe religia mai mult sau mai puțin
conștient. Dar ceea ce facem noi astfel ipotetic, timpul se însărcinează să
realizeze, dacă oamenii vor să-i împrumute constant eforturile lor.
În fond, religia este speranța și dorința de a se
conserva prin timp și în curs de realizare în fapte. Dorința și speranța care
îl traduc sunt deci pentru om mijlocul de a lupta contra timpului. Acesta nu
este, în scurt, decât sentimentul obstacolelor asupra cărora umanitatea trebuie
să triumfe pe drumul evoluției sale.
Eliminați timpul, cum cer relativiștii, logic diferența
între adevăratul credincios și Dumnezeu se eclipsează; la fel cum, dacă
eliminați timpul dintre Napoleon, simplu embrion, și Napoleon la Austerlitz,
primul se identifică miraculos cu ultimul. Există poate între omul civilizat și
divinitate o diferență analogă celei care separă pe Napoleon embrion de Napoleon
stăpân al Europei și al lumii.
Pentru cel ce este în sincopă, timul nu contează. Pentru
eul nostru inconștient, subliminal, nu mai mult. Și visele, care nu sunt decât
sondaje în inconștient, sunt cea mai flagrantă contradicție a ideii obișnuite
de timp; căci, în vis, după se confundă cu înainte, trecutul cu prezentul, și
prezentul cu viitorul.
Dar, în fond, ce este timpul ce vine, dacă nu ceva de
aceeași natură ca timpul trecut? Timpul meu pentru mine este conținut în cel al
umanității, căreia eu aparțin, și care mă conține. Timpul umanității este
conținut în cel al terrei. Eu sunt o infinitesimală de timp al umanității și al
celui al pământului și această calitate îmi dă dreptul de a cunoaște viitorul.
Eu sunt o infinitesimală a lui Dumnezeu, care este integrala generațiilor
umanității progresive, și de aceea eu pot avea o cunoaștere a lui Dumnezeu, la
fel de certă dacă nu mai certă a ceea ce au fost, la originea lor, terra și
sistemul solar.
Noi putem spune că previziunea viitorului este posibilă,
așa cum este posibil ca amintirea unei părți dintr-o frază muzicală se
completează prin restul aceasteia. Destinul omului este ca o melodie: primele
note conțin în putere seria acordurilor ulterioare; ele le cheamă pe acestea,
le atrag fatalmente. Dacă ideea de Dumnezeu este, a fost și va fi o obsesie a
sufletului uman, este pentru că în ea se exprimă partea încă nerealizată a
destinului uman, complementară părții deja realizate, pentru că ea o
completează.
Când conceptul ideii de Dumnezeu, a cărei realitate mă
depășește infinit, este ca și cum eu m-aș concentra instantaneu în mii de
secole. În Dumnezeu, eu văd în fapt, ca într-un fulger, tot procesul prin care
oul terestru explică pe Dumnezeu în
trecut și îl dezvoltă în mii de secole ce-or să vină. Nu este un act mai
dificil decât cel de care este capabil ochiul meu atunci când el observă, de
exemplu, culoarea roșie, condensând într-o sutime de secundă 400 trilioane
ondulații ale etherului. S-a calculat că, pentru a verifica această cifră,
ne-ar trebui un minimum de timp, care este ceva cum 240 secole. Aceasta ne-ar
părea incredibil. Cum cel ce crede că roșu se descompune în 400 trilioane se
poate încă îndoi de Dumnezeu? Experimental, veritatea uneia din aceste credințe
nu este mai puțin inverificabilă decât cea a celeilalte. Aceasta este dificil
pentru noi, ființe de-o clipită. Totuși, noi avem bine ideea de Dumnezeu. Am
avea-o dacă n-ar avea nimic real în ea? Verificarea ideii de Dumnezeu este deci
o simplă chestiune de timp și care nu se pune pentru noi pentru că noi suntem
ființe de-o clipită. Evorba de a condensa eternitatea într-un minut; este ceea
ce facem noi în ideea de Dumnezeu.
(D. Draghicesco, Vérité et révélation,
Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 446-450)
Traducere de George Anca
Anonim
Mioriţa matematică
Nocturnus
Noaptea-i clară, lumea doarme prinsă-n vise ne-nţelese,
Ce pe Criş aleargă veşnic, cât e ziua, cât e anul,
Şi gândeam de-a fost acela socotit un om integru,
Ce îi dete dulcei ape numele de Crişul Negru.
Mai la şes văzu-i Crişanul tot zorind pe-o moină sură,
Iar Crişanca-n raza lunii îi tot da câte o gură,
Aşa-i rostul şi îndemnul toamna când în livezi coapte,
Ardeleanul leagă ziua harnică de miez de noapte.
La o stână baciul molcom căta mieii noi fătaţi,
Să-i aşeze-n siguranţă şi să fie alăptaţi,
In odaie filosoful dormitând pe perna moale,
Croia astei lumi bizare, haine noi din vorbe goale.
El cu gândul calcă lumea ca şi pielea tăbăcarul,
Albind tot, cum de făină la o moară e morarul,
Doar poetu-i fire largă, capu-n nori, gândirea-n vale,
Bate-n piuă versuri mândre aste vise nocturnale.
O privighetoare lasă lin a cerului cântare,
Deschizând a ei guriţă, ea prin ramuri vessel sare,
Căci e cântecul iubire, răcorind suflete-amare,
Iar ecoul mi-l adduce legănat din zare-n zare.
Doar când dimineaţa zorii desfac ziua cea senină,
În simţiri pătrunzând iarăşi acea rază de lumină,
Simţi cum Duhul ne aduce gândul Domnului cel Sfânt!
Nocturnus
On the white linenlike horizon drawn as curtain,
The mountains spread their shadows as if woven in the light,
Painting silvery curtains, beyond which world palpitate,
Cradled as a fleet on a infinite sea!
On the white linenlike horizon drawn as curtain,
The mountains spread their shadows as if woven in the light,
Painting silvery curtains, beyond which world palpitate,
Cradled as a fleet on a infinite sea!
When from the heavenly vaults astral lamps hang,
After the hill the moon rises its snub half,
With silver polishing the horizon, huge manes dishevels,
On the edges poles of darnesses move undulating spots.
The night is
clear, the world is sleeping got in dreams misunderstood,
Some see armies, others thrones, others brides,
Only I spoke nonsense suffocated by sweet torment,
Harnessed into a rhythmic chain of an Alexandrine verse.
I search of tide and its trace clear as rubies,
What on Cris run forever, all day, as long it is the year,
And I thought if that was a man of integrity,
Who gave to the sweet river the name of Black Cris.
Some see armies, others thrones, others brides,
Only I spoke nonsense suffocated by sweet torment,
Harnessed into a rhythmic chain of an Alexandrine verse.
I search of tide and its trace clear as rubies,
What on Cris run forever, all day, as long it is the year,
And I thought if that was a man of integrity,
Who gave to the sweet river the name of Black Cris.
Further lowland I saw Crisan man harrying on a gray thaw,
And Crişan woman in moon ray gave ever him one mouth,
That's the point and urge in autumn when in the ripen orchards
The Transylvanian links hardworking day with midnight.
At a fold the gently shepherd looked for new farrowed lambs,
To sit them safely and be suckled,
In room the philosopher dozing on the pillow soft
Cut to this bizarre world new clothing from empty words.
He walks the world with thought like the tanner walks the skin,
Whiting all, as of flour in a mill is thr miller,
Only the poet is large nature, head in clouds, thinking in the valley,
Beat in mill proud verses these nocturnal dreams.
A nightingale leaves smoothlythe singing of sky,
Opening her little mouth, she jumps joyfully through branches,
For the song is love, cooling bitter souls,
And the echo brings it to me swinging from horizon to horizon.
Only when in the morning the dawn unfolds the clear day,
In the feelings penetrating again that ray of light,
Which real is in heaven and real on earth,
One feels how the Holy Spirit brings to us the thought of the Lord!
Acad. Ioan-Aurel Pop,
Președintele Academiei Române
Academia Română
|
Duminică, 08 Aprilie 2018 12:26
|
În Adunarea Generală din 5 aprilie 2018 Academia Română
și-a ales președintele.Acesta este acad. Ioan-Aurel Pop, care a obținut 86 de
voturi. Pe locul al doilea s-a situat acad. Victor Voicu, cu 56 de voturi.
Mandatul de președinte al Academiei Române are o durată de patru ani, iar un
membru titular poate deține această funcție de două ori. Președintele își va
prelua prerogativele după 15 zile de la data alegerilor.Vineri, 20 aprilie
2018, vor avea loc alegerile pentru celelalte funcții din Biroul de Prezidiu:
patru vicepreședinți și un secretar general.
Acad. Ioan-Aurel Pop (63 de ani) istoric
S-a născut în satul Sântioana, județul Cluj, a absolvit
Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov și a urmat cursurile Facultății de
Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, pe
care le-a încheiat ca șef de promoție. În 1989 și-a susținut teza de doctorat
intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele al
XIV-XVI-lea". A desfășurat o bogată activitate didactică: asistent,
lector, conferențiar; din 1996, este profesor la Departamentul de istorie
medievală, premodernă și istoria artei a Universității „Babeș-Bolyai"
din Cluj-Napoca, iar din 2012 este rector al acestei universități. Profesor
invitat la Universitatea din Pittsburgh, S.U.A. (1991-1992), I.N.A.L.C.O. din
Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea Ca' Foscari
din Veneția (2003-2008).
În perioada 1994-1995 a fost directorul Centrului Cultural
Român din New York, iar între 2003 și 2007 directorul Institutului Român de
Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția.
În data de 29 noiembrie 2001, Academia Română l-a ales membru corespondent, iar la 30 martie 2010 membru titular în cadrul Secției de științe istorice și arheologie. Trei ani mai târziu a rostit Discursul de recepție „Semnificația istorică a unor nume: român și România". - 1990 - membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice - Milano; - 1999 - membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte - Paris; - 2005 - membru al Institutului pentru Întâlniri Internaționale din Gorizia; - 2005 - membru al „Ateneo Veneto"; - 2005 - membru în Comitetul științific al Institutului pentru cercetări de istorie socială şi religioasă din Vicenza, Italia;
- 2006 - membru al Academiei Europene de Științe și Artă - Salzburg;
- 2013 - membru al International and Adult Continuing Education (I.A.C.E.)
Hall of Fame;
- 2013 - membru în Colegiul Centrului European pentru Studii în Probleme
Etnice al Academiei Române;
- 2015 - membru de Onoare al Academiei de Științe a Moldovei;
- 2015 - membru titular al Accademia Nazionale Virgiliana din Mantova.
Membru în numeroase colegii și consilii de redacție:
- 1994 - director al Revistei „Transylvanian Review"
a Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române (cotată Thomson Reuters
- ISI);
- membru în colectivul de redacție al revistei „Promemoria", revista institutului de istorie socială; - președinte al colectivului de redacție al revistei „Articles. Creative Research and Art", Haifa, Israel; - membru în colegiul editorial al Revistei de Politica Științei și Scientometrie; - Membru în Consiliul științific al „Magazin istoric"; - membru în colegiul de redacție al revistei „Memoriile Secției de Științe Istorice și Arheologie"; - membru în colegiul de redacție al revistei „Academica" a Academiei Române; - membru în colegiul de redacție al revistei „Zagreb"; - membru al Comitetului Științific de Onoare al Colecției „Corpus membranarum Capuanarum", publicată de Edizioni Scientifiche Italiane şi Edizioni Palladio; - membru în comitetul de onoare permanent al Anuarului Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția; - membru în consiliul științific al Anuarului Arhivelor Mureșene; - membru în colegiul de redacție al revistei „Akademos".
Autor a peste 50 de cărți, ediții de izvoare istorice,
tratate și manuale universitare, volume îngrijite și a peste 300 de studii,
articole, recenzii, dări de seamă, cronici în volume separate, reviste de
specialitate și publicații de cultură.
Din mulțimea volumelor de autor amintim:
- Instituții medievale românești: - Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, 1991); - Românii și maghiarii în secolele IX–XIV: Geneza statului medieval în Transilvania, ed. I, 1996, ed. II, 2003; - Istoria Transilvaniei medievale: De la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, 1997; - Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI),1998; - Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, 1998); - Românii și România: O scurtă istorie (tradusă în limbile : engleză, italiană, germană și spaniolă),1998; - Istoria, adevărul și miturile, 2002; - Contribuții la istoria culturii românești, 2003; - Istoria românilor, 2010); - Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, 2012; - „De manibus Vallacorum scismaticorum..." Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries, 2013; - Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, 2014.
Coautor la sintezele:
- A History of Romania (1995, 1996, 1997); - Istoria României: Transilvania, vol. I, 1997; - unul dintre coordonatorii lucrărilor: O istorie a românilor (1998, apărută în mai multe limbi); - Istoria Transilvaniei (3 vol., 2003-2008; tradusă în limba engleză); - Istoria României: Compendiu (tradusă în limba engleză), 2004, 2007;
Vorbitor de franceză, engleză, italiană, germană și
maghiară.
Distincţii :
- 1991 - Premiul „George Barițiu" al Academiei Române; - 2011 - Premiul de excelență al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de Pretutindeni; - 2011 - Premiul Media de Excelență, din partea ziarului „Gazeta de Cluj"; - 2010 - Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler din partea Președintelui Românei; - 2010Ordinul de Onoare din partea Președintelui Republicii Moldova; - 2014 - Medalia „Crucea Transilvană" din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului; - 2014 - Comandor al Ordinului Militar de România; - 2015 - Ordinul Național „Steaua României" în grad de Cavaler; - 2015 - Medalia „Crucea Şaguniană pentru laici" din partea Mitropoliei Ardealului; - 2015 - Diploma „Meritul Academic" din partea Academiei Române; - 2016 - Medalia „Crucea Nordului pentru mireni" din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord; - 2016 - Ordinul „Palmes Academiques" în grad de Cavaler din partea Republicii Franceze; - 2016 - Ordinul „Steaua Italiei", în grad de Comandor din partea Republicii Italiene.
Biroul de presă al Academiei Române - 5 aprilie 2018[1]
---------------------------------------------
[1] http://www.acad.ro/mediaAR/com2018/c0405-AlegerePresedinte.htm |
George Anca
GHEPARD KERAL
purva – scherzo – uttara
A plouat
azi-noapte-al verii
de crăciun
bananierii
de-am iubirile
constrâns
și cu dodii și cu
plâns
ochiul lung de
vânătaie
întreită Himalaie
ca truverul ca un
pers
neotericul
pervers
ca un han și-un
crâng de bamb
ca trofeul rupt
de iamb
ca un silf cu
sifilis
de cazonă și
vascris
ca iertarea și
madona
ciorăpindu-mi-o
corona
ca un mort de
dinadins
de molitva nunții
nins
ca un taur prea
de aur
într-un tropot de
centaur
ca al sudului
Ganeș
cu un dinte
neuncheș
zis-am toată
ziulica
și nu-mi auziși
cantica
P-ormă lunch pe
după ceai
la amicii ce-i
mai ai
Prin fereastră ce
kerală
amintire mi-e
mandală
c-am fost rob
anaerob
alor sale urme
zob
mușuroiul spart
furnici
mă adună în
matrici
calendar
de două dune
înverzite-n
rugăciune
Vezi nimicul
dansator
cu amicul cer pe
nor
peste lepra galeș
laur
fum de fată prin
coclaur
Febra prințului
încalt
lins-a copiei
bazalt
cum n-o ninge
limba-n viciuri
descrustate de
arniciuri
umbra sânului
total
alt obraz profil
își val
mai de lapte-n
vaci nesupt
împietrit pe
dedesupt
N-am văzut femeie
ieri
de iertate
mângâieri
n-am primit
ghepard keral
dintr-un ochi cu
plâns aval
n-am călcat pe
pași tibeți
la fata cu mulți
băieți
ca pe tine să te
prind
cu un revolver în
bind
muzica de prinde
pește
la matale între
dește
Pietre șetre și
cumetre
doar pustii de
stană pietre
caută stana
stacana
mogâldind
absenței rana
sus pe cracă o
maimoacă
ea păduchii-i
desfereacă
el o-nfige de trei
ori
țipă ea cub de
fiori
ceafa ghearele
i-o strâng
perii sfârâie
prin crâng
iar o-nfige
scarpin' spete
încă și mai
pe-ndelete
ăla freacă
țipăroi
cum se uită la ăi
doi
tremură a cincea
scenă
și își soarbe
ceai semenă
cam ca la
despăducherea
cu puiandrii
așijderea
udă cremene de
pluș
bolovanul cu
albuș
de săriră
cuplăraia
în copacul din
partea-aia
iar în ea el e
puzderii
lumânările-nvierii
boabele dejunului
sub crestele
bambului
Puii ling
femeia-alaptă
el o perie pe
proaptă
roșii țâțe
ascuțite
și căscaturi
uluite
codru defrișat și
cozi
de imperii mai
înnozi
Dragă soră
roșioară
împletește mai cu
gheară
linse copii din
Sarnath
țipătul nepurecat
maimele
mă-ngăduiră
din
respect de a mea liră
ci mata te
înclziș
cu cenușile pe
Criș
de știai că am să
mor
pe piatră
masturbator
auzi și la
financiar
calm genetic dând
cu zar
curva-n vers de
bambus rumb
pumn în piept pe
rustic bumb
de te-ntineri cu
doi fii
cu tată de alifii
de te-naripi
adulter
mai la vale de
cerber
la parole cu
mirenii
înșfăcându-le vedenii
așa că-mi
descălecai
păunii cântând
încai
prin amurg de
roză râie
paranimfa mă
mângâie
mi-e genunchiul
stâng pe dric
și pe-al dumneaei
buric
am motive innere
cu aminte tinere
am din educație
un aspect de
grație
când genunchiu-mi
înfășor
în buricul auror:
dă-mi genunchele
creștin
fildeș ros și ras
asin
voi întoarce
rarița
virgin cu
pizdarița
Altei
brazde raza-n dans
în genunchi
ținând balans
bine doamnă că
murii
și pământul ți-l
iubii
Sprie piatra ea
desenă
și învie a mea
venă
în a floare
ruptă-n lung
de tine să mă
îndung
Fum memoriei o
stână
înlupită pe o
rână
în deșerturi
pitulate
fata mea mi se
arate
ochiul cu ea să
mi-l scot
și să-mi dau și
peste bot
găzduind și-un
glonț în clonț
plictisit de
cârlionț
Jur pierdut să mă
împușc
la al nopții ăstei
dușc
agonia în plaivas
și puțin a mai
rămas
cât un botezat în
Gange
cât cenușa
dintr-o cange
buzunarului marda
de-o băusem cu
mâna
cerșetoarei de
i-o dam
m-alegeam cu
mangalam
Mintea balele-și
sughiță
cu nădejede de
pojghiță
planeta pe sub
ghidon
pedalându-se
piton
nu-i pictură în
tablou
bou-n
câmp și câmpu-n bou
în cavou să mi te
strecuri
lanternă cu două
becuri
stingi un bec
gheișei dai
cecul tău pe ce
vedeai
abia mort a învia
cu plămânii ca
via
să mă mai apuc de
mine
cu
lacrimă și mai bine
Truth, Evidence, Verified, Endorsed,
Siva worshipped in Ancient China
Civilizations of ancient China
and India have a long history of interaction. The links between these two
ancient civilizations were numerous and were sustained for thousands of years.
The Chinese tell of a tradition in “Schuking” in which it is
stated that the ancestors of the Chinese people came to China after crossing
the high mountain ranges to the South.
The original Chin race of India dwelling in Kashmir, and
several parts of South India colonized Shensi, a province of Central China and
subsequently subjugated all other petty kingdoms and thus became the emperors
of perhaps the one of the largest empires of the world.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.
Regardless of the origins of the Chinese, the evidence
reveals that ancient Chinese culture was Vedic in nature.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.
The same ‘eternal’ vedic tradition known
as Santana Dharma is at the very core of Chinese
civilization.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.
Emperor Xuanzong of the Tang (ruled 712–56) called upon
the Indian monk Vajrabodhi (671–741) to perform ‘Tantric’ rites to
avert a drought in the year 726 AD.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.
In Hsuan-wu, Lo-yang district there is a pillar with
Sanskrit writings from top to bottom and right to left. Besides Buddhism,
Saivism was also popular in Yunan as is manifest from the prevalence of the
cult of Mahakala there. This ancient Indian colony in the south of China
was a strong link in the Sino-Indian cultural relationship.
Shiva Temple may have already been in existence, which is
highly likely, and it is only the Deity of Lord Shiva that was new.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.
The temple in Quanzhou is now in ruins, but over 300
carvings are still within the city.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.
Truth, Evidence, Verified,
Endorsed, Siva worshipped in Ancient China
Truth, Evidence, Verified, Endorsed, Siva worshipped in
Ancient China
Civilizations of ancient China and India have a long
history of interaction. The links between these two ancient civilizations were
numerous and were sustained for thousands of years. The Chinese tell of a
tradition in “Schuking” in which it is stated that the
ancestors of the Chinese people came to China after crossing the high mountain
ranges to the South.
The original Chin race of India dwelling in Kashmir, and
several parts of South India colonized Shensi, a province of Central China and
subsequently subjugated all other petty kingdoms and thus became the emperors
of perhaps the one of the largest empires of the world.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.
Regardless of the origins of the Chinese, the evidence
reveals that ancient Chinese culture was Vedic in nature.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.
The same ‘eternal’ vedic tradition known
as Santana Dharma is at the very core of Chinese
civilization.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.
Emperor Xuanzong of the Tang (ruled 712–56) called upon
the Indian monk Vajrabodhi (671–741) to perform ‘Tantric’ rites to
avert a drought in the year 726 AD.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.
In Hsuan-wu, Lo-yang district there is a pillar with
Sanskrit writings from top to bottom and right to left. Besides Buddhism,
Saivism was also popular in Yunan as is manifest from the prevalence of the
cult of Mahakala there. This ancient Indian colony in the south of China
was a strong link in the Sino-Indian cultural relationship.
Shiva Temple may have already been in existence, which is
highly likely, and it is only the Deity of Lord Shiva that was new.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.
The temple in Quanzhou is now in ruins, but over 300
carvings are still within the city.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.
ÉMILE DURKHEIM
LE
SUICIDE
ÉTUDE
DE SOCIOLOGIE
PAR
Émile
DURKHEIM
Professeur
de Sociologie à la Faculté des Lettres de l'Université de
Bordeaux
PARIS
FÉLIX
ALCAN, ÉDITEUR
1897
PRÉFACE
Depuis
quelque temps, la sociologie est à la mode. Le mot, peu connu et
presque
décrié il y a une dizaine d'années, est aujourd'hui d'un usage
courant.
Les vocations se multiplient et il y a dans le public comme un
préjugé
favorable à la nouvelle science. On en attend beaucoup. Il faut
pourtant
bien avouer que les résultats obtenus ne sont pas tout à fait
en
rapport avec le nombre des travaux publiés ni avec l'intérêt qu'on
met
à les suivre. Les progrès d'une science se reconnaissent à ce signe
que
les questions dont elle traite ne restent pas stationnaires. On dit
qu'elle
avance quand des lois sont découvertes qui, jusque-là, étaient
ignorées,
ou, tout au moins, quand des faits nouveaux, sans imposer
encore
une solution qui puisse être regardée comme définitive, viennent
modifier
la manière dont se posaient les problèmes. Or, il y a
malheureusement
une bonne raison pour que la sociologie ne nous donne
pas
ce spectacle; c'est que, le plus souvent, elle ne se pose pas de
problèmes
déterminés. Elle n'a pas encore dépassé l'ère des
constructions
et des synthèses philosophiques. Au lieu de se donner pour
tâche
de porter la lumière sur une portion restreinte du champ social,
elle
recherche de préférence les brillantes généralités où toutes les
questions
sont passées en revue, sans qu'aucune soit expressément
traitée.
Cette méthode permet bien de tromper un peu la curiosité du
public
en lui donnant, comme on dit, des clartés sur toutes sortes de
sujets;
elle ne saurait aboutir à rien d'objectif. Ce n'est pas avec des
examens
sommaires et à coup d'intuitions rapides qu'on peut arriver à
découvrir
les lois d'une réalité aussi complexe. Surtout, des
généralisations,
à la fois aussi vastes et aussi hâtives, ne sont
susceptibles
d'aucune sorte de preuve. Tout ce qu'on peut faire, c'est
de
citer, à l'occasion, quelques exemples favorables qui illustrent
l'hypothèse
proposée; mais une illustration ne constitue pas une
démonstration.
D'ailleurs, quand on touche à tant de choses diverses, on
n'est
compétent pour aucune et l'on ne peut guère employer que des
renseignements
de rencontre, sans qu'on ait même les moyens d'en faire
la
critique. Aussi les livres de pure sociologie ne sont-ils guère
utilisables
pour quiconque s'est fait une règle de n'aborder que des
questions
définies; car la plupart d'entre eux ne rentrent dans aucun
cadre
particulier de recherches et, de plus, ils sont trop pauvres en
documents
de quelque autorité.
Ceux
qui croient à l'avenir de notre science doivent avoir à cœur de
mettre
fin à cet état de choses. S'il durait, la sociologie retomberait
vite
dans son ancien discrédit et, seuls, les ennemis de la raison
pourraient
s'en réjouir. Car ce serait pour l'esprit humain un
déplorable
échec si cette partie du réel, la seule qui lui ait jusqu'à
présent
résisté, la seule aussi qu'on lui dispute avec passion, venait à
lui
échapper, ne fût-ce que pour un temps. L'indécision des résultats
obtenus
n'a rien qui doive décourager. C'est une raison pour faire de
nouveaux
efforts, non pour abdiquer. Une science, née d'hier, a le droit
d'errer
et de tâtonner, pourvu qu'elle prenne conscience de ses erreurs
et
de ses tâtonnements de manière à en prévenir le retour. La sociologie
ne
doit donc renoncer à aucune de ses ambitions; mais, d'un autre côté,
si
elle veut répondre aux espérances qu'on a mises en elle, il faut
qu'elle
aspire à devenir autre chose qu'une forme originale de la
littérature
philosophique. Que le sociologue, au lieu de se complaire en
méditations
métaphysiques à propos des choses sociales, prenne pour
objets
de ses recherches des groupes de faits nettement circonscrits,
qui
puissent être, en quelque sorte, montrés du doigt, dont on puisse
dire
où ils commencent et où ils finissent, et qu'il s'y attache
fermement!
Qu'il interroge avec soin les disciplines auxiliaires,
histoire,
ethnographie, statistique, sans lesquelles la sociologie ne
peut
rien! S'il a quelque chose à craindre, c'est que, malgré tout, ses
informations
ne soient jamais en rapport avec la matière qu'il essaie
d'embrasser;
car, quelque soin qu'il mette à la délimiter, elle est si
riche
et si diverse qu'elle contient comme des réserves inépuisables
d'imprévu.
Mais il n'importe. S'il procède ainsi, alors même que ses
inventaires
de faits seront incomplets et ses formules trop étroites, il
aura,
néanmoins, fait un travail utile que l'avenir continuera. Car des
conceptions
qui ont quelque base objective ne tiennent pas étroitement à
la
personnalité de leur auteur. Elles ont quelque chose d'impersonnel
qui
fait que d'autres peuvent les reprendre et les poursuivre; elles
sont
susceptibles de transmission. Une certaine suite est ainsi rendue
possible
dans le travail scientifique et cette continuité est la
condition
du progrès.
C'est
dans cet esprit qu'a été conçu l'ouvrage qu'on va lire. Si, parmi
les
différents sujets que nous avons eu l'occasion d'étudier au cours de
notre
enseignement, nous avons choisi le suicide pour la présente
publication,
c'est que, comme il en est peu de plus facilement
déterminables,
il nous a paru être d'un exemple particulièrement
opportun;
encore un travail préalable a-t-il été nécessaire pour en bien
marquer
les contours. Mais aussi, par compensation, quand on se
concentre
ainsi, on arrive à trouver de véritables lois qui prouvent
mieux
que n'importe quelle argumentation dialectique la possibilité de
la
sociologie. On verra celles que nous espérons avoir démontrées.
Assurément,
il a dû nous arriver plus d'une fois de nous tromper, de
dépasser
dans nos inductions les faits observés. Mais du moins, chaque
proposition
est accompagnée de ses preuves, que nous nous sommes efforcé
de
multiplier autant que possible. Surtout, nous nous sommes appliqués à
bien
séparer chaque fois tout ce qui est raisonnement et interprétation,
des
faits interprétés. Le lecteur est ainsi mis en mesure d'apprécier ce
qu'il
y a de fondé dans les explications qui lui sont soumises, sans que
rien
trouble son jugement.
Il
s'en faut, d'ailleurs, qu'en restreignant ainsi la recherche, on
s'interdise
nécessairement les vues d'ensemble et les aperçus généraux.
Tout
au contraire, nous pensons être parvenu à établir un certain nombre
de
propositions, concernant le mariage, le veuvage, la famille, la
société
religieuse, etc., qui, si nous ne nous abusons, en apprennent
plus
que les théories ordinaires des moralistes sur la nature de ces
conditions
ou de ces institutions. Il se dégagera même de notre étude
quelques
indications sur les causes du malaise général dont souffrent
actuellement
les sociétés européennes et sur les remèdes qui peuvent
l'atténuer.
Car il ne faut pas croire qu'un état général ne puisse être
expliqué
qu'à l'aide de généralités. Il peut tenir à des causes
définies,
qui ne sauraient être atteintes si on ne prend soin de les
étudier
à travers les manifestations, non moins définies, qui les
expriment.
Or, le suicide, dans l'état où il est aujourd'hui, se trouve
justement
être une des formes par lesquelles se traduit l'affection
collective
dont nous souffrons; c'est pourquoi il nous aidera à la
comprendre.
Enfin,
on retrouvera dans le cours de cet ouvrage, mais sous une forme
concrète
et appliquée, les principaux problèmes de méthodologie que nous
avons
posés et examinés plus spécialement ailleurs[1]. Même, parmi ces
questions,
il en est une à laquelle ce qui suit apporte une contribution
trop
importante pour que nous ne la signalions pas tout de suite à
l'attention
du lecteur.
La
méthode sociologique, telle que nous la pratiquons, repose tout
entière
sur ce principe fondamental que les faits sociaux doivent être
étudiés
comme des choses, c'est-à-dire comme des réalités extérieures à
l'individu.
Il n'est pas de précepte qui nous ait été plus contesté; il
n'en
est pas, cependant, de plus fondamental. Car enfin, pour que la
sociologie
soit possible, il faut avant tout qu'elle ait un objet et qui
ne
soit qu'à elle. Il faut qu'elle ait à connaître d'une réalité et qui
ne
ressortisse pas à d'autres sciences. Mais s'il n'y a rien de réel en
dehors
des consciences particulières, elle s'évanouit faute de matière
qui
lui soit propre. Le seul objet auquel puisse désormais s'appliquer
l'observation,
ce sont les états mentaux de l'individu puisqu'il
n'existe
rien d'autre; or c'est affaire à la psychologie d'en traiter.
De
ce point de vue, en effet, tout ce qu'il y a de substantiel dans le
mariage,
par exemple, ou dans la famille, ou dans la religion, ce sont
les
besoins individuels auxquels sont censées répondre ces institutions:
c'est
l'amour paternel, l'amour filial, le penchant sexuel, ce qu'on a
appelé
l'instinct religieux, etc. Quant aux institutions elles-mêmes,
avec
leurs formes historiques, si variées et si complexes, elles
deviennent
négligeables et de peu d'intérêt. Expression superficielle et
contingente
des propriétés générales de la nature individuelle, elles ne
sont
qu'un aspect de cette dernière et ne réclament pas une
investigation
spéciale. Sans doute, il peut être curieux, à l'occasion,
de
chercher comment ces sentiments éternels de l'humanité se sont
traduits
extérieurement aux différentes époques de l'histoire; mais
comme
toutes ces traductions sont imparfaites, on ne peut pas y attacher
beaucoup
d'importance. Même, à certains égards, il convient de les
écarter
pour pouvoir mieux atteindre ce texte original d'où leur vient
tout
leur sens et qu'elles dénaturent. C'est ainsi que, sous prétexte
d'établir
la science sur des assises plus solides en la fondant dans la
constitution
psychologique de l'individu, on la détourne du seul objet
qui
lui revienne. _On ne s'aperçoit pas qu'il ne peut y avoir de
sociologie
s'il n'existe pas de sociétés, et qu'il n'existe pas de
sociétés
s'il n'y a que des individus._ Cette conception, d'ailleurs,
n'est
pas la moindre des causes qui entretiennent en sociologie le goût
des
vagues généralités. Comment se préoccuperait-on d'exprimer les
formes
concrètes de la vie sociale quand on ne leur reconnaît qu'une
existence
d'emprunt?
Or
il nous semble difficile que, de chaque page de ce livre, pour ainsi
dire,
ne se dégage pas, au contraire, l'impression que l'individu est
dominé
par une réalité morale qui le dépasse: c'est la réalité
collective.
Quand on verra que chaque peuple a un taux de suicides qui
lui
est personnel, que ce taux est plus constant que celui de la
mortalité
générale, que, s'il évolue, c'est suivant un coefficient
d'accélération
qui est propre à chaque société, que les variations par
lesquelles
il passe aux différents moments du jour, du mois, de l'année,
ne
font que reproduire le rythme de la vie sociale; quand on constatera
que
le mariage, le divorce, la famille, la société religieuse, l'armée
etc.,
l'affectent d'après des lois définies dont quelques-unes peuvent
même
être exprimées sous forme numérique, on renoncera à voir dans ces
états
et dans ces institutions je ne sais quels arrangements
idéologiques
sans vertu et sans efficacité. Mais on sentira que ce sont
des
forces réelles, vivantes et agissantes, qui, par la manière dont
elles
déterminent l'individu, témoignent assez qu'elles ne dépendent pas
de
lui; du moins, s'il entre comme élément dans la combinaison d'où
elles
résultent, elles s'imposent à lui à mesure qu'elles se forment.
Dans
ces conditions, on comprendra mieux comment la sociologie peut et
doit
être objective, puisqu'elle a en face d'elle des réalités aussi
définies
et aussi résistantes que celles dont traitent le psychologue ou
le
biologiste[2].
*
* * *
*
Il
nous reste à acquitter une dette de reconnaissance en adressant ici
nos
remerciements à nos deux anciens élèves, M. Ferrand, professeur à
l'École
primaire supérieure de Bordeaux, et M. Marcel Mauss, agrégé de
philosophie,
pour le dévouement avec lequel ils nous ont secondé et pour
les
services qu'ils nous ont rendus. C'est le premier qui a dressé
toutes
les cartes contenues dans ce livre; c'est grâce au second qu'il
nous
a été possible de réunir les éléments nécessaires à rétablissement
des
tableaux XXI et XXII dont on appréciera plus loin l'importance. Il a
fallu
pour cela dépouiller les dossiers de 26.000 suicidés environ en
vue
de relever séparément l'âge, le sexe, l'état civil, la présence ou
l'absence
d'enfants. C'est M. Mauss qui a fait seul ce travail
considérable.
Ces
tableaux ont été établis à l'aide de documents que possède le
Ministère
de la Justice, mais qui ne paraissent pas dans les
comptes-rendus
annuels. Ils ont été mis à notre disposition avec la plus
grande
complaisance par M. Tarde, chef du service de la statistique
judiciaire.
Nous lui en exprimons toute notre gratitude.
TABLE
DES MATIÈRES
PRÉFACE
p. V à XII
INTRODUCTION
I.--Nécessité
de constituer, par une définition objective, l'objet de la
recherche.
Définition objective du suicide. Comment elle prévient les
exclusions
arbitraires et les rapprochements trompeurs: élimination des
suicides
d'animaux. Comment elle marque les rapports du suicide avec les
formes
ordinaires de la conduite.
II.--Différence
entre le suicide considéré chez les individus et le
suicide
comme phénomène collectif. Le taux social des suicides; sa
définition.
Sa constance et sa spécificité supérieures à celles de la
mortalité
générale.
Le
taux social des suicides est donc un phénomène _sui generis;_ c'est
lui
qui constitue l'objet de la présente étude. Divisions de l'ouvrage.
Bibliographie
générale.
LIVRE
I
LES
FACTEURS EXTRA-SOCIAUX
CHAPITRE
I
LE
SUICIDE ET LES ÉTATS PSYCHOPATHIQUES
Principaux
facteurs extra-sociaux susceptibles d'avoir une influence sur
le
taux social des suicides: tendances individuelles d'une suffisante
généralité,
états du milieu physique.
I.--Théorie
d'après laquelle le suicide ne serait qu'une suite de la
folie.
Deux manières de la démontrer: 1° le suicide est une monomanie
_sui
generis_; 2° c'est un syndrome de la folie, qui ne se rencontre
pas
ailleurs.
II.--Le
suicide est-il une monomanie? L'existence de monomanies n'est
plus
admise. Raisons cliniques et psychologiques contraires à cette
hypothèse.
III.--Le
suicide est-il un épisode spécifique de la folie? Réduction de
tous
les suicides vésaniques à quatre types. Existence de suicides
raisonnables
qui ne rentrent pas dans ces cadres.
IV.--Mais
le suicide, sans être un produit de la folie, dépendrait-il
étroitement
de la neurasthénie? Raisons de croire que le neurasthénique
est
le type psychologique le plus général chez les suicidés. Reste à
déterminer
l'influence de cette condition individuelle sur le taux des
suicides.
Méthode pour la déterminer: chercher si le taux des suicides
varie
comme le taux de la folie. Absence de tout rapport dans la manière
dont
ces deux phénomènes varient avec les sexes, les cultes, l'âge, les
pays,
le degré de civilisation. Ce qui explique cette absence de
rapports:
indétermination des effets qu'implique la neurasthénie.
V.--Y
aurait-il des rapports plus directs avec le taux de l'alcoolisme?
Comparaison
avec la distribution géographique des délits d'ivresse, des
folies
alcooliques, de la consommation de l'alcool. Résultats négatifs
de
cette comparaison.
CHAPITRE
II
LE
SUICIDE ET LES ÉTATS PSYCHOLOGIQUES NORMAUX
LA
RACE. L'HÉRÉDITÉ
I.--Nécessité
de définir la race. Ne peut être définie que comme un type
héréditaire;
mais alors le mot prend un sens indéterminé. D'où nécessité
d'une
grande réserve.
II.--Trois
grandes races distinguées par Morselli. Très grande diversité
de
l'aptitude au suicide chez les Slaves, les Celto-Romains, les nations
germaniques.
Seuls, les Allemands ont un penchant généralement intense,
mais
ils le perdent en dehors de l'Allemagne.
De
la prétendue relation entre le suicide et la hauteur de la taille:
résultat
d'une coïncidence.
III.--La
race ne peut être un facteur du suicide que s'il est
essentiellement
héréditaire; insuffisance des preuves favorables à cette
hérédité:
1° La fréquence relative des cas imputables à l'hérédité est
inconnue;
2° Possibilité d'une autre explication; influence de la folie
et
de l'imitation. Raisons contraires à cette hérédité spéciale:
1°
Pourquoi le suicide se transmettrait-il moins à la femme? 2° La
manière
dont le suicide évolue avec l'âge est inconciliable avec cette
hypothèse.
CHAPITRE
III
LE
SUICIDE ET LES FACTEURS COSMIQUES
I.--Le
climat n'a aucune influence.
II.--La
température. Variations saisonnières du suicide; leur
généralité.
Comment l'école italienne les explique par la température.
III.--Conception
contestable du suicide qui est à la base de cette
théorie.
Examen des faits: l'influence des chaleurs anormales ou des
froids
anormaux ne prouve rien; absence de rapports entre le taux des
suicides
et la température saisonnière ou mensuelle; le suicide rare
dans
un grand nombre de pays chauds.
Hypothèse
d'après laquelle ce seraient les premières chaleurs qui
seraient
nocives. Inconciliable: 1° avec la continuité de la courbe des
suicides
à la montée et à la descente: 2° avec ce fait que les premiers
froids,
qui devraient avoir le même effet, sont inoffensifs.
IV.--Nature
des causes dont dépendent ces variations. Parallélisme
parfait
entre les variations mensuelles du suicide et celles de la
longueur
des jours; confirmé par ce fait que les suicides ont surtout
lieu
de jour. Raison de ce parallélisme: c'est que, pendant le jour, la
vie
sociale est en pleine activité. Explication confirmée par ce fait
que
le suicide est maximum aux jours et heures où l'activité sociale est
_maxima_.
Comment elle rend compte des variations saisonnières du
suicide;
preuves confirmatives diverses.
Les
variations mensuelles du suicide dépendent donc de causes sociales.
CHAPITRE
IV
L'IMITATION
L'imitation
est un phénomène de psychologie individuelle. Utilité qu'il
y
a à chercher si elle a quelque influence sur le taux social des
suicides.
I.--Différence
entre l'imitation et plusieurs autres phénomènes avec
lesquels
elle a été confondue. Définition de l'imitation.
II.--Cas
nombreux où les suicides se communiquent contagieusement
d'individu
à individu; distinction entre les faits de contagion et les
épidémies.
Comment le problème de l'influence possible de l'imitation
sur
le taux des suicides reste entier.
III.--Cette
influence doit être étudiée à travers la distribution
géographique
des suicides. Critères d'après lesquels elle peut être
reconnue.
Application de cette méthode à la carte des suicides français
par
arrondissements, à la carte par communes de Seine-et-Marne, à la
carte
d'Europe en général. Nulle trace visible de l'imitation dans la
répartition
géographique.
Expérience
à essayer: le suicide croît-il avec le nombre des lecteurs de
journaux?
Raisons qui inclinent à l'opinion contraire.
IV.--Raison
qui fait que l'imitation n'a pas d'effets appréciables sur
le
taux des suicides: c'est qu'elle n'est pas un facteur original, mais
ne
fait que renforcer l'action des autres facteurs.
Conséquence
pratique de cette discussion: qu'il n'y a pas lieu
d'interdire
la publicité judiciaire.
Conséquence
théorique: l'imitation n'a pas l'efficacité sociale qu'on
lui
a prêtée.
LIVRE
II
CAUSES
SOCIALES ET TYPES SOCIAUX
CHAPITRE
I
MÉTHODE
POUR LES DÉTERMINER
I.--Utilité
qu'il y aurait à classer morphologiquement les types de
suicide
pour remonter ensuite à leurs causes; impossibilité de cette
classification.
La seule méthode praticable consiste à classer les
suicides
par leurs causes. Pourquoi elle convient mieux que toute autre
à
une étude sociologique du suicide.
II.--Comment
atteindre ces causes? Les renseignements donnés par les
statistiques
sur les raisons présumées des suicides 1° sont suspects; 2°
ne
font pas connaître les vraies causes. La seule méthode efficace est
de
chercher comment le taux des suicides varie en fonction des divers
concomitants
sociaux.
CHAPITRE
II
LE
SUICIDE ÉGOÏSTE
I.--Le
suicide et les religions. Aggravation générale due au
protestantisme;
immunité des catholiques et surtout des juifs.
II.--L'immunité
des catholiques ne tient pas à leur état de minorité
dans
les pays protestants, mais à leur moindre individualisme religieux,
par
suite à la plus forte intégration de l'église catholique. Comment
cette
explication s'applique aux juifs.
III.--Vérification
de cette explication: 1° l'immunité relative de
l'Angleterre,
par rapport aux autres pays protestants, liée à la plus
forte
intégration de l'église anglicane; 2° l'individualisme religieux
varie
comme le goût du savoir; or, _a_) le goût du savoir est plus
prononcé
chez les peuples protestants que chez les catholiques, _b_) le
goût
du savoir varie comme le suicide toutes les fois qu'il correspond à
un
progrès de l'individualisme religieux. Comment l'exception des juifs
confirme
la loi.
IV.--Conséquences
de ce chapitre: 1° la science est le remède au mal que
symptomatise
le progrès des suicides, mais n'en est pas la cause; 2° si
la
société religieuse préserve du suicide, c'est simplement parce
qu'elle
est une société fortement intégrée.
CHAPITRE
III
LE
SUICIDE ÉGOÏSTE (suite)
I.--Immunité
générale des mariés telle que l'a calculée Bertillon.
Inconvénients
de la méthode qu'il a dû suivre. Nécessité de séparer plus
complètement
l'influence de l'âge et celle de l'état civil. Tableaux où
cette
séparation est effectuée. Lois qui s'en dégagent.
II.--Explication
de ces lois. Le coefficient de préservation des époux
ne
tient pas à la sélection matrimoniale. Preuves: 1° raisons _a
priori_;
2° raisons de fait tirées: _a_) des variations du coefficient
aux
divers âges; _b_) de l'inégale immunité dont jouissent les époux des
deux
sexes.
Cette
immunité est-elle due au mariage ou à la famille? Raisons
contraires
à la première hypothèse: 1° contraste entre l'état
stationnaire
de la nuptialité et les progrès du suicide; 2° faible
immunité
des époux sans enfants; 3° aggravation chez les épouses sans
enfants.
III.--L'immunité
légère dont jouissent les hommes mariés sans enfants
est-elle
due à la sélection conjugale? Preuve contraire tirée de
l'aggravation
des épouses sans enfants. Comment la persistance partielle
de
ce coefficient chez le veuf sans enfants s'explique sans qu'on fasse
intervenir
la sélection conjugale. Théorie générale du veuvage.
IV.--Tableau
récapitulatif des résultats précédents. C'est à l'action
de
la famille qu'est due presque toute l'immunité des époux et toute
celle
des épouses. Elle croît avec la densité de la famille,
c'est-à-dire
avec son degré d'intégration.
V.--Le
suicide et les crises politiques, nationales. Que la régression
qu'il
subit alors est réelle et générale. Elle est due à ce que le
groupe
acquiert dans ces crises une plus forte intégration.
VI.--Conclusion
générale du chapitre. Rapport direct entre le suicide et
le
degré d'intégration des groupes sociaux, quels qu'ils soient. Cause
de
ce rapport; pourquoi et dans quelles conditions la société est
nécessaire
à l'individu. Comment, quand elle lui fait défaut, le suicide
se
développe. Preuves confirmatives de cette explication. Constitution
du
suicide égoïste.
CHAPITRE
IV
LE
SUICIDE ALTRUISTE
I.--Le
suicide dans les sociétés inférieures: caractères qui le
distinguent,
opposés à ceux du suicide égoïste. Constitution du suicide
altruiste
obligatoire. Autres formes de ce type.
II.--Le
suicide dans les armées européennes; généralité de l'aggravation
qui
résulte du service militaire. Elle est indépendante du célibat; de
l'alcoolisme.
Elle n'est pas due au dégoût du service. Preuves: 1° elle
croît
avec la durée du service; 2° elle est plus forte chez les
volontaires
et les rengagés; 3° chez les officiers et les sous-officiers
que
chez les simples soldats. Elle est due à l'esprit militaire et à
l'état
d'altruisme qu'il implique. Preuves confirmatives: 1° elle est
d'autant
plus forte que les peuples ont un moindre penchant pour le
suicide
égoïste; 2° elle est _maxima_ dans les troupes d'élite; 3° elle
décroît
à mesure que le suicide égoïste se développe.
III.--Comment
les résultats obtenus justifient la méthode suivie.
CHAPITRE
V
LE
SUICIDE ANOMIQUE
I.--Le
suicide croît avec les crises économiques. Cette progression se
maintient
dans les crises de prospérité: exemples de la Prusse, de
l'Italie.
Les expositions universelles. Le suicide et la richesse.
II.--Explication
de ce rapport. L'homme ne peut vivre que si ses besoins
sont
en harmonie avec ses moyens; ce qui implique une limitation de ces
derniers.
C'est la société qui les limite; comment cette influence
modératrice
s'exerce normalement. Comment elle est empêchée par les
crises;
d'où dérèglement, anomie, suicides. Confirmation tirée des
rapports
du suicide et de la richesse.
III.--L'anomie
est actuellement à l'état chronique dans le monde
économique.
Suicides qui en résultent. Constitution du suicide anomique.
IV.--Suicides
dus à l'anomie conjugale. Le veuvage. Le divorce.
Parallélisme
des divorces et des suicides. Il est dû à une constitution
matrimoniale
qui agit en sens contraire sur les époux et sur les
épouses;
preuves à l'appui. En quoi consiste cette constitution
matrimoniale.
L'affaiblissement de la discipline matrimoniale
qu'implique
le divorce aggrave la tendance au suicide des hommes,
diminue
celle des femmes. Raison de cet antagonisme. Preuves
confirmatives
de cette explication.
Conception
du mariage qui se dégage de ce chapitre.
CHAPITRE
VI
FORMES
INDIVIDUELLES DES DIFFÉRENTS TYPES DE SUICIDES
Utilité
et possibilité de compléter la classification étiologique qui
précède
par une classification morphologique.
I. Formes
fondamentales que prennent les trois courants suicidogènes en
s'incarnant
chez les individus. Formes mixtes qui résultent de la
combinaison
de ces formes fondamentales.
II. Faut-il
faire intervenir dans cette classification l'instrument de
mort
choisi? Que ce choix dépend de causes sociales. Mais ces causes
sont
indépendantes de celles qui déterminent le suicide. Elles ne
ressortissent
donc pas à la présente recherche.
Tableau
synoptique des différents types de suicides.
LIVRE
III
DU
SUICIDE COMME PHÉNOMÈNE SOCIAL EN GÉNÉRAL
CHAPITRE
I
L'ÉLÉMENT
SOCIAL DU SUICIDE
I. Résultats
de ce qui précède. Absence de relations entre le taux des
suicides
et les phénomènes cosmiques ou biologiques. Rapports définis
avec
les faits sociaux. Le taux social correspond donc à un penchant
collectif
de la société.
II. La
constance et l'individualité de ce taux ne peut pas s'expliquer
autrement.
Théorie de Quételet pour en rendre compte: l'homme moyen.
Réfutation:
la régularité des données statistiques se retrouve même dans
des
faits qui sont en dehors de la moyenne. Nécessité d'admettre une
force
ou un groupe de forces collectives dont le taux social des
suicides
exprime l'intensité.
III. Ce
qu'il faut entendre par cette force collective: c'est une
réalité
extérieure et supérieure à l'individu. Exposé et examen des
objections
faites à cette conception:
1°
Objection d'après laquelle un fait social ne peut se transmettre que
par
traditions inter-individuelles. Réponse: le taux des suicides ne
peut
se transmettre ainsi.
2°
Objection diaprés laquelle l'individu est tout le réel de la société.
Réponse:
_a_) Comment des choses matérielles, extérieures aux individus,
sont
érigées en faits sociaux et jouent en cette qualité un rôle _sui
generis;_
_b_) Les faits sociaux qui ne s'objectivent pas sous cette
forme
débordent chaque conscience individuelle. Ils ont pour substrat
l'agrégat
formé par les consciences individuelles réunies en société.
Que
cette conception n'a rien d'ontologique.
IV. Application
de ces idées au suicide.
CHAPITRE
II
RAPPORTS
DU SUICIDE AVEC LES AUTRES PHÉNOMÈNES SOCIAUX
Méthode
pour déterminer si le suicide doit être classé parmi les faits
moraux
ou immoraux.
I.--Exposé
historique des dispositions juridiques ou morales en usage
dans
les différentes sociétés relativement au suicide. Progrès continu
de
la réprobation dont il est l'objet, sauf aux époques de décadence.
Raison
d'être de cette réprobation; qu'elle est plus que jamais fondée
dans
la constitution normale des sociétés modernes.
II.--Rapports
du suicide avec les autres formes de l'immoralité. Le
suicide
et les attentats contre la propriété; absence de tout rapport.
Le
suicide et l'homicide; théorie d'après laquelle ils consisteraient
tous
deux en un même état organico-psychique, mais dépendraient de
conditions
sociales antagonistes.
III.--Discussion
de la première partie de la proposition. Que le sexe,
l'âge,
la température n'agissent pas de la même manière sur les deux
phénomènes.
IV.--Discussion
de la deuxième partie. Cas où l'antagonisme ne se
vérifie
pas. Cas, plus nombreux, où il se vérifie. Explication de ces
contradictions
apparentes: existence de types différents de suicides
dont
les uns excluent l'homicide tandis que les autres dépendent des
mêmes
conditions sociales. Nature de ces types; pourquoi les premiers
sont
actuellement plus nombreux que les seconds.
Comment
ce qui précède éclaire la question des rapports historiques de
l'égoïsme
et de l'altruisme.
CHAPITRE
III
CONSÉQUENCES
PRATIQUES
I.--La
solution du problème pratique varie selon qu'on attribue à l'état
présent
du suicide un caractère normal ou anormal. Comment la question
se
pose malgré la nature immorale du suicide. Raisons de croire que
l'existence
d'un taux modéré de suicides n'a rien de morbide. Mais
raisons
de croire que le taux actuel chez les peuples européens est
l'indice
d'un état pathologique.
II.--Moyens
proposés pour conjurer le mal: 1° mesures répressives.
Quelles
sont celles qui seraient possibles. Pourquoi elles ne sauraient
avoir
qu'une efficacité restreinte; 2° l'éducation. Elle ne peut
réformer
l'état moral de la société parce qu'elle n'en est que le
reflet.
Nécessité d'atteindre en elles-mêmes les causes des courants
suicidogènes;
qu'on peut toutefois négliger le suicide altruiste dont
l'état
n'a rien d'anormal.
Le
remède contre le suicide égoïste: rendre plus consistants les groupes
qui
encadrent l'individu. Lesquels sont le plus propres à ce rôle? Ce
n'est
ni la société politique qui est trop loin de l'individu--ni la
société
religieuse qui ne le socialise qu'en lui retirant la liberté de
penser--ni
la famille qui tend à se réduire au couple conjugal. Les
suicides
des époux progressent comme ceux des célibataires.
III.--Du
groupe professionnel. Pourquoi il est seul en état de remplir
cette
fonction. Ce qu'il doit devenir pour cela. Comment il peut
constituer
un milieu moral.--Comment il peut contenir aussi le suicide
anomique.--Cas
de l'anomie conjugale. Position antinomique du problème:
l'antagonisme
des sexes. Moyens d'y remédier.
IV.--Conclusion.
L'état présent du suicide est l'indice d'une misère
morale.
Ce qu'il faut entendre par une affection morale de la société.
Comment
la réforme proposée est réclamée par l'ensemble de notre
évolution
historique. Disparition de tous les groupes sociaux
intermédiaires
entre l'individu et l'État; nécessité de les
reconstituer.
La décentralisation professionnelle opposée à la
décentralisation
territoriale; comment elle est la base nécessaire de
l'organisation
sociale.
Importance
de la question du suicide; sa solidarité avec les plus grands
problèmes
pratiques de l'heure actuelle. PLANCHES
I.--Suicides
et alcoolisme en France (4 cartes)
II.--Suicides
en France par arrondissements
III.--Suicides
dans l'Europe Centrale
IV.--Suicides
et densité familiale en France
V.--Suicides
et richesse en France
VI.--Tableau
des suicides des époux et des veufs des deux sexes, selon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu