O Jesus, quicken me

Abdelhamid Senouci Bereksi – Silvya Plath – Rupendra Guha Majumdar – George Anca – Dan Lungu – Doina Rusti – Constantin Stan – Ovidiu Constantinescu

Paste Fericit

Happy Easter

Felice Pasqua

Joyeuses Pâques

Abdelhamid SENOUCI BEREKSI
Rome

SYLVIA PLATH

A Better Resurrection

I have no wit, I have no words, no tears;

My heart within me like a stone

Is numbed too much for hopes or fears;

Look right, look left, I dwell alone;

A lift mine eyes, but dimmed with grief

No everlasting hills I see;

My life is like the falling leaf;

O Jesus, quicken me.

RUPENDRA GUHA MAJUMDAR

BAMIAN BUDDHA BLUES

Of the pre-Islamic, Gandharian heritage of Afghanistan, the colossal statues of the Buddha (175ft. and 120 ft.) cut into the sandstone cliffs of Bamian were the prized exhibits of the land, that drew countless viewers from all over the world. On March 21, 2001, however, they were razed to the ground. This was the handiwork of the ruling fundamentalist regime of the Taliban. They chose to make a statement to the world against all “idolatrous” images through the complete, albeit laboured, demolition of these two magnificent, fifteen-hundred years old monuments of faith and serenity that Chinese travellers Fa-Hsien (400 AD) and Huan-Tsang (630 AD) had observed and recorded with awe.

***

To break a Buddha or two,

is on the agenda of these

mountain-goats with curly

beards and killjoy eyes.

It takes them some time,

but they kick and they

butt with black hooves and

horns and keep bleating

in unison till dusk

at his presumptuous

sermonizing in the middle of

the desert though by proxy

through loaded signifiers

of crafted stone, sand-blown

whispers of Dhammapada

verses.

And that, while towering a few

meters just toooo tall over their

narrow shoulders like a bloody

colossus, as a Roman consul

called Cassius had once said,

deeply scowling about the upward

mobility of his king of kings.

And, by

God! dropping those millennial

sermons left and right like names

at dinner-table conversations,

sermons that have no business

to be there at all as statements

or minutes or in any shape or form

to add to the protracted silence

of the desert air and to smother

haltingly the echoes

of bazooka and other incendiary shells

that gnaw into the night, break into

the bodies of saint or sage or prince

or just your smirking roadside yokel

with no major stakes at all in kingdoms

of any kind, subject to the claims

of death , disease and age beyond

the brief lessons that time will teach.

They kick and butt with metallic

hooves rudely blunted and cracked,

their horns askew, triggering sparks.

“Goats will be goats,” is the apocryphal.

cry; for the dust to settle they give

no time.

They grunt with the pain of disbelief,

the hatred of natural wholeness in their

hearts, their anger hammering against

the wide-eyed, witnessing rock-face

of Bamian as it crumbles into wisps

of rasping wind over the mottled earth,

the hammering that persists

like the heartbeats of the damned

at the appointed hour, till nothing

palpable is left of the Tathagatha’s

visage and uplifted palm blessing

the wilderness of hearts with not the least

of mortal conditions.

His eyes forever lowered turn

further inwards poised over

the silk-route, the crossroads

of pain

and human forgiveness.

Against a cliff of ancient

memory, north-by-north west,

tall and very still,

a shadow

of a shadow,

smiles

in the moonlight.

GEORGE ANCA

POESTON

Edgar Poe born no more in Boston

we’ll drag our days without Poe opponent mates moon’s horns up agitate prey fishes papillon Poe Tom Chillicothe yin moon yang sun

war smoke downwards war movie Richmond wasn’t enough back to Boston downtown

horror start a decade ago here remembering so familiarly Edgar Poe translated as Sergey Esenin

dear Sara I’m in Boston Public Library fiction floor with lands of Palidy-Steel and 3-4 books by Eliade-Poe

nothing to say on Boston as Boston says nothing on an army private stationed at Fort Independence Amontillado

rather on Mirabeau-Apollinaire bridge we just assies-assoifes chated in French on lacuna in Poe’s poets from Kalidasa to Eminescu via Baudelaire Wagner and love to Kamala Das in Malabar preimagined par la malabaraise

well a statue in Ruda village in front of ruine adobe hut from the author of Calcutta’s Ballad now as ballad of Edgar Boston

Boston Boston Allen Allen Aleluia chime Edgaric Mrs Eddy Eda Veda Poe in Morse in prison by Zeana

we now found ourselves far from the ravine

born in Boston 19 January 1809 to David Poe and Elizabeth Poe itinerant actors father disappers and is presumed dead his mother dies in Richmond Virginia collapses in Baltimore and dies on 7 October 1849

of my country and my family have little to say

Edgar was born in Boston Massachusetts the son of actors Poe died of a brain haemorrage two years after Virginia Poe was never legally adopted gothic tales and death horror and the macabre

the Red Death has long devastated the country

Mark Twain unreadable T S Eliot slipshod William Carlos Williams a genius Henry James primitive we don’t know English and also Poe exists more in chimes of translations upon prisoners poem avatar purity

Bay Village is able to claim a major literay figure among its residents since Edgar Allan Poe was born here in 1809 while his parents were boarding in the house of H.Haviland at 62 Carver Street demolished in the late 1960’s by Ceauşescu

Edgar Allan Poe born on Carver Street in 1809 in the modest quarter of today Bay Village scoffed at his native Boston Frogpondium

we like Boston we were born there and perhaps is just as well not to mention that we are heartly ashamed of the fact the Bostonians are very well in their way their hotels are bad their pumpkin pies are delicious their poetry is not so good their Common is not a common thing and the duck pond might answer if its answer could be heard for the frogs

few criticized Longfellow or his work save the enigmatic Edgar Allan Poe who wrote off most his residents as provincial frogpondians

in 1989 a plaque was put on Boylston Street comemorating Poe his love-hate relationship with Boston and often referred to it as Frogpondium

(portrait) 1809-1849 Edgar Allen Poe poet-storywriter –critic born on Carver Street January 19 1809 to David and Elizabeth (Eliza) Poe actors at the Boston Theatre 1827 published his first book Tamerlan and other poems at a shop on the corner of Washington and State Streets and enlisted in the US Army at Force Independence Boston Harbor lectured in Boston October 16 1845 published “Landor’s Cottage” his last tale in Boston’s Flag of our Union June 9 1849 died at Baltimore Octomber 7 1849 (bird) Edagar Allan Poe Committee January 19 1989

let me call myself for the present William Wilson

Psyche Zenobia legitimate fiction I am SHADOW it was night and rain fell eyes of Ligeia Eleonora was the name of my cousin Berenice and I were cousins Morella’s erudition was profound yet she smilled on and still on treason screamed the Arch-Duchen of Ana-Pest and Darkness and Decay and the Red Death the thousand injuries of Fortunato in the distinct colossal figure of – a horse agitation of spirit kept me awake as for myself I am simply Hop-Frog the jester Pyrrhonism living inhumation nom de plume of Issachar Marx Pundit said Atlantic oh tempora oh Moses Mr Mason Bi-Past Soul meditation and meershaum I will now play the Oedipus to the Rattleborough enigma thus Marc Antony composed a treatise upon getting drunk Bon-Bon was barely three feet in height the lady Scheherazade Oppodeldoc (whoever he is) Miss Zenobia pay minute attention to the sensations the duelist accepted my aid the Angel of the Old the Automaton Chess-Player was invented in 1769 the Death’s-headed Sphinx he is the man of the crowd never bet the devil your head gentle reader three Sundays in a week Landor’s cottage domain of Arheim with soul of the old cavalier shell be lifted nevermore beside the king of Heaven Venuses unextinguished by the sun the writer of these lines the sky were ashen and sober hear the sledges with the bells of the dear names many and many a year ago dearer to my soul smile no more the Conqueror Woman all to me silent dell at midnight in the month of June meet his shadow a dream within a dream by a route obscure and lonely Fior di Levante young Eulalie if you seek for Eldorado in Heaven a spirit doth dwell a passer by the ring is in my hand that one bright Politian was a melancholy man the summer dream beneath the tamarind tree of nothing earthly save the ray of her soul-searching eye kind solace in dying hour Helen the Beauty proud Evening Star form of a demon in may view

everybody knows that in Bucharest on the street Brâncoveanu I found 50 dollars now in Boston not only Edgar Poe but also those dollars I lost toward Kosciusko between Sumner and Cross Sargent between classic and romantic headless Buddha and baby Christ Corbel little raven Madonna of the Clouds Dante and Virgil but Poe and Baudelaire Petite Danseuse de quatorze ans Edgar Degas bronze tule skirt only really modern attempt in sculpture the lustful time uncloths the truth where do we come from what are we where are we going Gaugain I renounce to the ballad Edgar a sculpture is representing you the 14 years old dancer as your bride Virginia the Egyptians don’t tell me any more what the book of your dead told you many enough did died also to Tagore and Eminescu and you returned to Boston in search of literary fame niente I forgotten my lost pognon let it be swept beaten for your soul I also don’t get anything on this ballad lucky Shakespeare not having been born in Boston so much impressionism Velasquez mummies Americans and no one inspiration from you more and more the world becomes Boston without you born incognito starting back anonimously in 1827 do come now we are on Boylston in globalist American paraconference Mrs Eddy Edgar Degas with family look to Coplay a doina of portraits you neither in broken gallery in the whole Boston I think to you with my daughter and French librarians Francisc would help us doesn’t need Boston when you are poet of America beyond world when you died to us in the skeleton of each prisoner we may have got drunk from all constituencies anybody is afraid of America until bites it off or Boston bites you back out of the two statues of Baudelaire in cemetery Montparnasse the sleeping one seems to be you Boston isn’t Bethleem my lost sum may have go in a bottle called however Boston Poe tabu Poe-Boston Poeston terrible richness may magnetize even terrible communism in some masonian mixture in a intiation club toward Eliadian own centre Bonston the bonzes excluded Milarepa to meet carver Brancusi and you born on Carver in Tibetston I dreamt a murder I forget it you killed me I forget you on the map Frog Pond in spite of who cuckoos Bostonian student for Ion Barbu living for Bacovia stories Voiculescu essayes Dan Botta metadata metaPoe Edgar was born here and isn’t to be found in any guide Mihu reminds how Soviet critic M Bobrova called Poe great an original master no bostan-pumpkin yet not via Russians like perhas Raj Kapoor came Poe to us he fertilized after Junimea the interbella and political prison even his proletarianisation wouldn’t beat Bostonian deamericanisation Boston either sloughs or eviscerates innerly his proletarians but Poe is of the aristocratism probably America wouldn’t exist in Romanian without Poe perhaps Romania is the country of Poe more than America or gets americanized only through Poe no Boston press conference Edgar Poe less in Boston more in the world saying Poe you meant Boston saying Boston you mean duck to come from a country you have to pay otherwise open mouth in Boston not finding even Edgar Eddy ask people questions Tsurcane best wishes bushes neither Edgar nor Menino Bospond Monopond Kosovo Ross pierre blanche Okinawa crisis of fat reversed symbolism Poest Poestan Zeana lived him autochristian a country of eviscerarted decervelles prisoners Nimenistan Edgar they gave you to Russians as did with Romania those gave you also to Romania didn’t give you Romania Pound in a cage so world gets bostonized I am from Boston that is from Romania my name is Eminescu that is Poe I was born in Bukovina catalogators died like Poe from poetry dada in dodii you seemed to me American unlike Holderlin Eminescu Boston is missing only Edgar Poe an Edgarless city-lodge chime concert Eddy tune from Baudelaire Boston without Poe without Romania hello remember our Bangkok talk on sonnet and Rilke I did publish a book of Thailandese sonnets and here in Boston I write stoplessly to a ballad of Edgar Allan Poe if even America is made by Russians it’s a luck that Russia is made by Germans get American my daughter if history is wasting time you are not history Edgar neither Eminescu in R E Poe is more than America crazy woman with poem in elementary school black Poe Raven Romanian library for some Edgar Poe is more than America yes I liked your poem specchio della morbidezza we listen to Kabir to Poe to Eddy I was on ship having perpetually access to the captain like young Baudelaire in Cape Town he wasn’t Ahab neither Pym this verse can be called 1934 Romanian year American year in mapparium poem of Edgar and book of Mary oh book and a captain or another title I lost Edgar I found Eddy inverse verse by Poe our story in this life belong to Poe’s other lives Eve dust rib egg ego divine poetical principle demolished you are Boston I am Edgar Poe.

DAN LUNGU

Stimați colegi, dragi prieteni,

cu ceva timp în urmă v-am trimis pe această cale programul meu de candidatură, iar apoi o informare privind demersurile pentru transparentizarea activității administrativ-financiare a conducerii Uniunii Scriitorilor.

În urma întâlnirilor cu membrii din câteva filiale la care am reușit să ajung personal, am mai identificat o serie de dorințe și idei, pe care vreau să vi le aduc la cunoștință: tot mai mulți membri ai Uniunii solicită revenirea la maximum două mandate pentru președinția Uniunii; finanțarea echitabilă a filialelor din bugetul Uniunii; realizarea unui program național de lecturi publice; democratizarea accesului la revistele Uniunii și la editura Cartea Românească; elaborarea unui cod al onoarei pentru breasla noastră; întâlniri anuale ale președintelui cu membrii fiecărei filiale în parte; constituirea unui fond de ajutor reciproc pentru membrii Uniunii; acordarea de consultanță în relația cu editurile.

Regret că nu am reușit să merg în toate filialele, așa cum aș fi vrut, dar timpul destinat campaniei este prea scurt.

Mai jos, găsiți, pentru cei interesați, o serie de interviuri în care detaliez unele puncte din programul meu de candidatură, răspund la întrebări privind situația indemnizației de pensie, dezvolt viziunea mea asupra funcționării Uniunii, prezint demersurile privind transparentizarea, în fine, ating tot felul de subiecte sensibile privind breasla noastră. Pun, de asemenea, un articol de susținere semnat de Markus Bauer în “Neue Zurcher Zeitung” și un text generos al Doinei Ruști, ”De ce Dan Lungu?”.

Lectură plăcută și sărbători luminoase!

Cu prețuire,

Dan Lungu

„Vreau să terminăm cu conflictele, să aduc pacea și să ne apucăm de treabă”

http://www.banatulazi.ro/vreau-sa-terminam-cu-conflictele-sa-aduc-pacea-si-sa-ne-apucam-de-treaba-interviu-cu-scriitorul-si-senatorul-dan-lungu/

„Uniunea Scriitorilor are cea mai proastă imagine din toată perioada postdecembristă“

https://www.observatorcultural.ro/articol/uniunea-scriitorilor-cea-mai-proasta-imagine-din-toata-perioada-postdecembrista/

” Administrarea Uniunii - frumoasă socoteală, demnă de Povestea prostiei a lui Creanga”

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22337518-dan-lungu-pentru-presedinte-scriitorilor-administrarea-uniunii-frumoasa-socoteala-demna-povestea-prostiei-lui-creanga.htm

Dan Lungu, senator USR, candidat la șefia altei USR: „Iașul cultural nu-și revine. Nu se simt energii, nu există o viziune“

http://suplimentuldecultura.ro/21370/dan-lungu-senator-usr-candidat-la-sefia-altei-usr-iasul-cultural-nu-si-revine-nu-se-simt-energii-nu-exista-o-viziune/

„Depăşirea a două mandate este nocivă pentru orice organizaţie”

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/dan-lungu-a-depasirea-a-doua-mandate-este-nociva-pentru-orice-organizatiea--185838.html

”Dieser Mann will den Rumänischen Schriftstellerverband aufmischen”

https://www.nzz.ch/feuilleton/zurueck-zur-kreativitaet-dan-lungu-will-den-rumaenischen-schriftstellerverband-aufmischen-ld.1357859

”De ce Dan Lungu?

http://evz.ro/de-ce-dan-lungu.html

DOINA RUSTI

Buna dimineata!
Pledoaria mea pentru schimbare, pentru Dan Lungu, pentru democratizarea vieții din comunitatea noastră literară:
Ești scriitor profesionist - se înțelege că ai dreptul să publici la editura organizației tale, căci un sindicat literar are grijă de oamenii săi. Nu și în cazul de față, unde editura e păzită și închisă cu trei rânduri de lacăte. Ea nu e pentru muritorii de rând, nici măcar în această eră a inflației de tipărituri, nici măcar într-o lume de scriitori. La poarta ei stau doi cerberi care zâmbesc subțire, ca să înțelegi, din prima, că tu nu ești decât un scriitor de provincie, fără drepturi, fără valoare. Tu nu ești demn de editura societății din care faci parte și pe care o hrănești periodic. Rolul tău este să scrii și să cazi în genunchi în fața marilor paznici, sperând că într-o zi te vor vedea și, impresionați de timpul lung pe care l-ai petrecut prosternându-te, mulțumiți de genunchii tăi juliți, îți vor semna în sfârșit biletul de voie, prin care tu, scriitor profesionist dar de provincie, vei avea dreptul să intri pe poarta luminoasă a editurii de spumă.
Cu acest vis în minte, stai mai departe aplecat, mulțumit cu firimiturile pe care cei doi gardieni le aruncă spre tine, exact cum mâinile bătrâne risipesc miezul de pâine în piețele cu porumbei mulți.
Iar în spatele iluștrilor paznici apar sosiile lor, ostași cu aceleași fețe de magoți, cu aceleași voci ofensate, cu aceleași buzunare largi, făcute special pentru micul scriitor de provincie.
Oare de ce… ?
Avem în mână stiloul care ne face puternici și credința în scrisul nostru. Restul nu sunt decât deșertăciuni și orgolii.

Dați pagina cu încredere! Pe verso suntem doar noi, toată breasla.

ADRIAN BOTEZ

DESPRE RĂZLEŢIRE ŞI RĂZLEŢI

(către confraţii conaţionali)

nu-s răzleţul din născare:

răzleţitu-m-a o lume!

nu văd Lună – nu văd Soare

iar lăuta-mi n-are strune...

sunt eroi doar cei din temniţi

scufundate sub pământ

sunt eroi doar cei cu ploşniţi

nu şi obidiţi ocnaşii

ce-s târâţi de-un jurământ

în viaţa lor străină:

nume nu le-au dat nici naşii

iar prin vânt le bate-un gând...

...singur piept ai dat cu iadul

iar cu sorţi singur te-ncaieri...

ia mai creşteţi voi tot vadul:

să încapă-n mântuire

torturaţii toţi din fire

torturaţii fără aer -

toţi ce-avut-au în glas vaier!

temniţa este oriunde – sub pământ şi-ntre gunoaie

temniţă e umilinţa – temniţă cu of şi vaie

temniţa-i o cucuvaie – care guşa îşi îndoaie

care zebră-ţi desenează – şi pe soartă – şi pe straie...

Crist pogoară doar pe lună

vine doar cu Vestea Bună

la întemniţaţi de noapte...

...dar la noi – răzleţii lumii – crud încăieraţi în şoapte?

dar la noi – scuipaţi de fraţi

şi cu spini amestecaţi...?

...da – e-o temniţă tăcută: dracii-s de acelaşi soi

fie scoborâţi în hăuri – fie flori umplând castani...

iar tortura e aceeaşi – vieţi întregi îşi lepăd ani...

...Criste – fără felinare – scoboară-Te şi la noi...!

nu există – -n lumea asta - dracii tari şi dracii moi:

doar o îndârjire tristă – ori Credinţa în răzbire

doar Credinţa-n altă lume – dar o lume cu plivire...

dacă nimic nu se schimbă – Cristule – uită de noi!

...închisoare-mi sunt şi casa – viaţa – oamenii şi vorbe

scorpii şi păduchi plutescu-mi în răcite-a'' mele ciorbe!

iar Golgota de tortură – Cruci – Calvarul şi-ai lui spini

sunt – cohorte nesfârşite: „pretenarii” cei cretini!

toate hulele sunt temniţi – iar bijuterii-scuipaţii

suveniruri sunt – suave – nu cumva să-mi uit...”confraţii”!

răstignitu-m-au din milă – biciuitu-m-au cu silă:

mângâieri – vorbe flauşate: „vedea-te-aş – de azi - argilă!”

...în al' colbului năravuri – latră fel şi soi de câini:

da – tot temniţă se cheamă-ntreg noianul de păgâni

caracatiţele-abise – IUBITORII DE STRĂINI!

...”fraţilor” care mă-ndoaie – colivă le las...de crini...

...nu cer nici statui – discursuri – nici numele să-mi rămâie

(...peste slove mi-au pus popii - de la început – tămâie...!):

recunoaşteţi doar – sub pana-mi – cât mi-aţi fost şi-mi sunteţi...RÂIE!

voi – confraţi-conaţionalii – m-aţi suit pe năsălie...

... din născare nu-s răzleţul – Călătorul prin Preerie:

din născare – eu sunt „mortul”... – asta-aşa – ca să se ştie...

***

VIZITĂ RATATĂ

o stafie făcea – în

casă la mine - gargară: eu - ca stăpân al

casei – mă duc direct la

ea – şi-o iau la întrebări– de la

obraz:

„păi tu n-ai gură – că eşti stafie – cum

naiba faci

gargară?”

„n-am gură, da? – hă-hă – atâta să

trăieşti tu! - şi-ncă ce

gură am – lasă că

auzi tu!” – lălăi

stafia – oarecum

ameninţătoare...

...mă rezemai de tocul

uşii...dar trebuia să aflu – tot – tot - până

la capăt:

„bine-bine – dar

cu ce anume faci tu

gargară?!”

„CU SÂNGELE TĂU!” – fu răspunsul

scurt şi

prompt - al

stafiei - teribil de amuzată de

mutra mea

lungă: era

stafia asta – roşie pe buze – roşie pe

dinţi - roşie şi pe

limbă... – ...deci nu mă

minţea - ce ziceţi?

...mă-nfiorai şi mă şi

dumirii – totodată:

„phii! – acum înţeleg de ce

de la o vreme – mă simt aşa de

uşurat – numai bun de

zburat!”

...stafia numai ce s-a scuturat o

dată (...de

oroare – precis – că făcuse o faptă

bună – gândindu-se ea că-şi realizează

planul – la cele

rele...) – şi s-a şi

cărat – de la mine din

casă!

...şi – de atunci – n-am mai auzit – prin

casa mea – gargară – nu – n-am mai

auzit - prin

odăile mele

pustii şi

cenuşii...

...dar parcă mi-e urât şi silă de

mine – că am fost atât de

deranjant de direct – mârlănesc de

sincer – cu cineva – care s-a-ntâmplat – printr-o

întâmplare cu totul..

întâmplătoare... – ...”miraculoasă” cred că e mai

potrivit cuvântul – poate (...e drept – şi cam

zgomotoasă...şi cam

ţaţă...nu-ş' cum să-ţi zic...) - să

mă viziteze – to-o-ocmai de pe

lumea cealaltă... – ....în loc s-o

iau cu binişorul

diplomaticeşte – ca să pot obţine – de la

ea - relaţii despre

acea misterioasă (şi atât de

apropiată...mai să-i zic „senzitivă”!!)

„CEALALTĂ LUME”... - şi despre

fenomenele

meteorologice – care se petrec pe

acolo... - ...că

s-or fi petrecând – şi pe-acolo

nu?

CONSTANTIN STAN

ADRIAN BOTEZ - TRĂIEŞTE-ŢI PROPRIA EPOPEE…

(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,

Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)

Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:

„Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).

Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).

Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.

Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:

-Prolog;

Cartea Apocalipsei;

Cartea iluziilor şi puterilor;

Cartea neamului;

Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă.

-Epilog(uri)

La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate - epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă.

De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină.

Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă).

Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor, sub puterea unor linii de forţă bine coagulate.

Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.

Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.

Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.

“primăvara – carnea/ ţipă – ca nişte/ şuruburi suprasolicitate - şi cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată şi/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând şi/ din toate/ părţile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60).

Se observă un discurs evaziv, în contrast cu alte poeme riguros construite, o descompunere a zicerii, simultan cu descompunerea universului, o lume în disoluţie.

Ca într-o dramă bine structurată, elementele ultimului ritual se relevă cititorului: hulubii cântă de pe tărâmul dus, sete sălbatică de a incendia întreg universul, în dragoste ca şi în ură, rişti să devii poem de zgură, isteria elipsei, magii nu mai umblă prin ceasuri, reumatismul cosmic s-a instalat dictatorial…

Tragedia omului normal este aspru descrisă în 17-Epopeea Fiului de Dumnezeu, a Fratelui de Dumnezeu - şi a lui „Însuşi Dumnezeu”, un poem lung, un manuscris din oraşul mort, baladă a rupturii dintre oameni.

În ciclul Cartea iluziilor şi puterilor, Adrian Botez prezintă forţele care pun în mişcare lumea, falsele tării care manipulează lumea, jocul dintre a fi şi a nu fi. O viziune proprie marchează cititorul, cultura şi valorile certe, în care el crede, modelează zicerea. Poezia se apropie de proorocie, preia ceva din modul de a fi al văzătorilor din vremurile străvechi, utilizând mijloacele puse la dispoziţie de literatura clasică şi modernă. Solid în ceea ce transmite prin poezia sa, poetul reface harta puterii şi insulele de neadevăr care ies în calea omului. Este o epopee şi fiecare trebuie să-şi trăiască aventura cunoaşterii şi a experienţelor care ne asaltează. Este nevoie de înţelepciune şi de faptul că iluziile fascinează mult, identitatea fiecăruia putând fi alterată prin minciuna de fiecare zi. Este posibil şi dialogul între om şi Dumnezeu, atenţia căzând asupra poveştii omului ca facere/ geneză.

Pentru fiecare există un drum spre Emaus, un drum al iniţierii directe. Pentru poet s-a făcut târziu, spectrele toamnei îi afectează experienţele, visul este la limită, spectacolul care fascinează lumea s-a închis în idee, rămâne doar taina. Poetul scrie: „e frumos – e sublim – dar plutind cu vagi nori/ nestatornica Formă te-mbie să mori/ nici nu ştii să pui punct unei cărţi – la sfârşit/ să fii sfânt – să fii demon: un biet osândit…” (3-Trăieşte-ţi propria epopee, p. 69).

Curajos şi hotărât, poetul defineşte secolul în care locuieşte vremelnic, definindu-l ca veac al Numelor şi Intrărilor, urmând să se ivească Nunta şi Mirele, „Frumuseţea va cânta în desişul luminilor”, cerul va fi generos, identitatea se va limpezi ca Vocală şi Cristal, el se va înveşmânta în lacrimi fierbinţi şi-n parfum înalt de răşină, asemenea preoţilor care refac universul din cântec. De observat că elementele secolului au identitate, sunt scrise cu literă mare, semn că spiritul va ţine în reţeaua sa lumile. Este o dezvăluirea a miracolelor, o întoarcere în Grădină, cum scrie poetul absorbit de inspiraţie.

Reţinem un îndemn la viaţă: „Sileşte-te să/ trăieşti – ca să-i faci în ciudă/ hulubului de pe casă ori din / copac – care/ cântă – cu foc şi văpaie – încă din/ zori” (8-Sileşte-te să trăieşti, p. 73). Degradarea universului este vizibilă, soarele îşi pierde forma, omul este un cadavru furat din veşnicie, lumina, iată, este pângărită, toate marchează omul.

Dialogul posibil între om şi Dumnezeu este relevant, Creatorul întreabă dacă este bine în lume, i se răspunde negativ, concluzia: „atunci mori”… Efectele se văd din percepţia omului despre sine şi despre cosmos, creaţia are regulile ei, omul nu poate interveni, orice intervenţie duce la nefiinţă, brutal, justiţiar. Modul acesta de a prezenta lucrurile este dur, dar se încadrează în rigoarea divină. Poetul notează: „e-atât de blândă frumuseţea morţii/ cât de stângaci se mişcă mâna sorţii/ la mine vin cu jalbe în priviri/ nu mii de lumi – ci mii de fericiri” ( 25-Nu fi mâhnit, p. 88).

Motivele vizionare, combinaţie de teologie şi filozofie, revelaţie şi gând riguros, sunt multe, sub vălul formelor se ascund adevăratele puteri, şocul vieţii şi al morţii. Se pot face şi comentarii pe marginea ploii, dar spectacolul s-a terminat, atât pe lună cât şi pe pământ, un univers brăzdat de febre istorice. Există muntele ascuns – Kog-a-ION-ul, o temă preferată de poet, una abordată profund (cf. 16 - Reînviata Epopee Daco-Valahă – în cinci cânturi, cu Prolog şi Epilog, p. 116), trimiţând la rădăcinile lumii, preluată din mitologia spirituală a părinţilor, sub puterile Demiurgului. Observăm o împletire dintre doctrinele vechi ale lumii şi speranţele constante ale omului, sub Poemul Firii…

Profund legat de patrie, de locul unde a intrat în lume, Adrian Botez este adeptul unui patriotism dens, în contradicţie cu fenomenele globalizării actuale. Patrie este locul unic, matricea. De acolo începe povestea fiecăruia. El dă un avertisment celor care atacă leagănul românilor, lansează imprecaţii. Se simte responsabil pentru acest pământ, vrea o ţară curată, cu mistice berze, care lunecă pe timp. Vede, la fel ca profetul ebraic, vechii oşteni, revenind la viaţă, într-un mod tainic… - …colindul spală faţa timpului, e chemarea la sărbătoare. Eroii nu pot fi uitaţi, credinţa leagă neamul, lupul dacic menţine simbolul puterii, iar trădătorii nu au loc sub miturile noastre. Curăţenia de sâmbăta este un poem de legătură între părinţi şi copii, curăţia depinde de obiceiurile bune. Sâmbăta/ sabatul reprezintă ziua în care dispar contururile, lucrurile vechi, sâmbăta eşti liniştit şi împăcat cu Dumnezeu.

„sâmbăta – bunica mea făcea/ curăţenie – în casa veche - şi/ fără să-mi dau seama/ cum – începeau să dispară – rând pe rând şi/ unul după altul – o/ mulţime de lucruri şi contururi/ inutile: rămânea/ curată casa şi/ luminată (…de parcă n-ar fi fost niciodată/ veche…) – precum/ Potirul Domnului” (2. Curăţenia de sâmbătă, p. 101-102).

Alternanţa dintre versurile solemne şi cele ale vieţii de zi cu zi aduc dinamism în discursul poetic. Elementele din folclor, cu cele din istoria profeţilor dedicaţi, aduc un aer mistic, credinţa se împleteşte cu faptele românilor, cântecul are ecou în timpuri vechi şi timpuri noi. La fel, doina, la fel sunetul cântecului străvechi, ecouri ale miturilor care au făcut veacurile.

Reţinem mişcarea destinului în memoria românilor: în fiecare dintre noi creşte un copac, Dumnezeu este unul din familie, cenuşa se spulberă, nasc stelele pe rănile poetului, e prea târziu să ceri un număr, fiecare fir de iarbă trebuie sărutat, a crescut din sânge de martiri, ars de stele – scris de fluturi, aşa se aude cântecul valah. Trădătorii de neam, cei care au părăsit patria, rătăcitorilor li se aduce aminte de Logosul Divin…

Sunt chemaţi în sărbătorile patriei îngeri, Făt Frumos, sămânţa-Cain, pecetea-Cain, munţii martori, lupul dacic, umbra Babilonului, calpul Crăciun, vrabia, oglinda, Grădina/ Raiul, Monastirea lui Manole, Oameni-Carte, voievozii… Toate sunt simboluri ale sufletului românesc, trecut prin furtuni.

Ca o semnătură şi semn, poetul are cartea sa, drumul prin bezne, depăşind crima de a ucide poemul-poem. Sunt puncte de reper privighetoarea cu ochii arşi, pragul casei, epopeea, sonetul şi binecuvântarea, castelul poeziei, ordinea din viaţa celui care trăieşte între cuvinte, tristeţea, singurătatea, mitul lui Manole, cel care îşi zideşte în poem ceea ce iubeşte. Poetul se vrea ocean dezlănţuit, declanşarea energiilor îi dă viziunea, cerul se închide, altul se deschide, poetul are o istorie a incredibilei răbdări, bolile necesare dau putere versurilor scrise, timpul s-a oprit în clopotniţe sfinte, cartea se scrie cu sânge după dictarea lui Dumnezeu. Poetul vede dincolo de limitele omului obişnuit: „aş vrea să fiu un/ astronom – să aflu – pe/ ceruri – steaua unde se va duce/ sufletul meu – sau/ să mi-o aleg/ eu însumi…” (10. Aş vrea să fiu un astronom, p. 163).

Adrian Botez ia drept exemplu modul cum creează Dumnezeu frumosul, la o dimensiune cosmică, cu energii subtile: „Mărite Doamne – capodopera Ta-s munţii/ pădurile – păsările şi florile/ şi-n toată noaptea – privighetorile:/ aceştia-şi ajung – nesmintit – dimineaţa – în dreptul/ frunţii” (23. Ne-capodopera lui Dumnezeu, p. 172). Poetul acceptă moartea la final de epopee, are o rugăciune pentru Creator, cel care înţelege arta. Botez se consideră Celestul Cavaler - un titlu vechi, nobiliar. Moartea este poarta spre Sine, sufletul strună în lira divină…

Volumul se încheie lucid, în cheile suferinţelor, poetul îşi asumă finalul, ca un alt poem făcut din tăceri. Este eroul care se retrage din scenă, duce pe umeri cuvintele… Se consideră Frate cu Hristos… Poetul şi-a trăit acut poezia, o boală care i-a fost pecete, cântec de nuntă. El a alternat poezia cu formă fixă cu poezia liberă de orice rigoare, acceptă extremele ca o eliberare, o democraţie a poeţilor sub semnul marilor mituri. Ne lasă nu mesaj: „Salvaţi cântecul!” Foloseşte linioara ca semn de ortografie în locul virgulei, o preluare din scrierile vechi, din manuscrise pierdute, secrete.

Adrian Botez nu se simte legat de vreun stil, de vreun curent anume, poezia este pentru el mărturie, spovedanie şi cântec pentru Cosmos. Limbajul academic se împleteşte cu limbajul obişnuit, el este copleşit de menirea sa, de importanţa artei. Se luptă cu brutalele căderi din jurul său până la sânge, neacceptarea poetul este o crimă…

Cartea Apocalipsei este cartea unui destin care a ars şi a biruit, prin frângere sub ochii Arhanghelului, sub ochii prietenilor literaturii.

…Autorul ei va sta drept la Judecata Poeţilor…

Doina Poetului este cântecul celui care a văzut Munţii-Zări de Iniţiere: „Munţii mei/ fraţii mei/ de temei: oi urca pe voi/ să văd stele roi/ oi urca pe voi/ să văd Ziua-de-Apoi…” (42. Doina Poetului, p. 194).

OCTAVIAN CONSTANTINESCU

CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă, plâns pe-nfundate,

în înserare şi-n singurătate…

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme), Cartea Iluziilor şi Puterilor (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme) - precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii - judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:

“…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan

Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri

Sfinţiţi de Neam…

…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –

Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii

s-or desfăta-n plescăituri-

cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa, cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice. Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale:

“…se sfarmă păsări în văzduh – haos de sunet jubilează…”

“…Creaţia-i o ţopăială – o parodie de Sabat…”

(cf. Se sfarmă păsări în văzduh, pag. 11)

O moarte dospită, îndelung clocită, pare să guverneze întreaga făptură, presimţind Judecata:

“…deja nesfânta carte sângerează

deja eu ard în răni eternitate

mişcarea-n ceruri nu mai figurează…”

Toate tilurile poemelor, din acest ciclu-capitol, sunt – cu puţine excepţii - prevestiri ale marelui cataclysm, în care până şi materia va suferi, nu doar Fiinţa: “Noroi de sânge curge-n ceruri”, “Frenezia judecăţii”, “Balada morţii aproximative”, “Ca miasmele din mlaştini” etcaetera etcaetera.

Poetul prefigurează, de-a binelea, un rechizitoriu nemilos, ale cărui întrebări sună crunt, neîndurător, oricărei conştiinţe cât-de-cât treze:

“…ce-am făcut cu viaţa asta? – ce vom face în cealaltă?

La ce-a folosit făptura – cât a fiinţat – înaltă?”

Iar posibilul răspuns-concluzie este unul dezamăgitor şi tragic, în simplitatea goliciunii sale:

“…tot ce-am vrut – rămâne abur – ce putem – împotmolire…”

şi

“…a fost duh? – n-a fost credinţă – doar o oarbă zvârcolire…”

(cf. Întrebări ucigaşe, pag.46)

Aceasta prăbuşire totală nu este întru tot disperată, căci, în finalul acestui proces restaurator, prin judecata veacurilor, pare să lucească-strălucească o nouă naştere, anunţată şi enunţată în capitolul al doilea al volumului, Cartea iluziilor şi puterilor, în care poemele par mai optimiste, mai curăţate de zgura acidităţii din primul capitol:

“…Frumuseţea va cânta din desişul luminilor

agonisite adânc – din abis de mări şi oceane – s-or

desface – pe

maluri – comorile crinilor

nimeni nu va mai socoti nimic în

ceasuri – ci-n extatice

edenice fructe…”

Astfel, avem de-a face cu poeme mai optimist-luminoase, în curgerea lor lină, vindecată (“Toamna-în ritm de vals”, “Nu fi mâhnit”), sau măcar jucăuş-mulţumite:

“…şi povestea merge

de neoprit – mai

departe: n-ai nevoie de

nicio carte…”

Iluziile din acest volum sunt toate omeneşti, justificate, naiv-asumate, aproape fireşti:

La noi – salvările (care nu salvează pe

nimeni şi nimic) – sunt

albe – la englezi

galbene

Puterile, în schimb, sunt ale stihiilor, ale naturii, ale cosmosului, misterioase, guvernate de legi pe care poetul le străvede, dar le învăluie şi mai abitir, ca să le păstreze întregi, neatinse de înţelegerea vulgar-pământesc-omenească. Iată, în acest sens, un întreg poem-cântec, o catedrală în care răsună un imn închinat măreţiei cosmosului:

Toamna – în ritm de vals

în ritm de vals – rotind văzduhu-n vrăji

cad ploi de sateliţi îngălbeniţi:

frunzele – tot mai distilate străji

palat-copacii-i părăsesc – zbârciţi

o – nu sunt frunze – duhuri sunt de oaze

cu tifla dând –înscriu în aer fraze

s-aştern ocean de galben peste drumuri

din superbia lumii au rămas doar fumuri

iar eu – califul – iau pocal de raze

şi beau dintr-însul muzici şi extaze

eu nu mai ştiu furtuni – ci numai rai

prin umbra-mi trec nălucile de cai

…între atâtea turnuri şi comori

ţi-e lene să trăieşti – dar şi să mori…

Poetul Adrian Botez scrie ca şi când s-ar sfâşia pe sine, dezvelindu-şi inima în plin vifor al veacului acestuia desuet, deşucheat, vulgar şi nestatornic, nerecunoscător şi necunoscător întru ale Frumosului, Eternului, întru ale Iubirii şi ale Iertării. Toate aceste deşucheri, aceste răni puroinde îi provoacă poetului răni sufleteşti şi de conştiinţă, care răzbat, răbufnit, în versuri amare, auto-flagelante. În capitolul al treilea, Cartea Neamului, acestea de mai sus sunt mai vizibile ca nicăieri, conştiinţa de neam si de tărâm dacic magic fiind una din obsesiile poetice ale acestui autor care ar merita o soartă literară mai de soi, dacă starea lucrurilor n-ar fi aceea care este:

…nu vă jucaţi cu focul – rânjind trufaşii dinţi

veţi fi cu toţii scrum bandiţii de hotare

toţi lacom avântaţii pe pământ de sfinţi

vor fi-ngropaţi ca pulberi – lungi şi-amare…

…iar noi hălădui-vom în vecii de-altare

gustând cu Zeii-Fraţi ambroziile rare…

(cf. Avertisment către bandiţii ce vin spre patrie – pag. 101)

Toate titlurile din acest capitol sunt ele însele nişte elegii închinate neamului românesc şi plaiului dacic, un exemplu, ilustrativ în acest sens, fiind Reînviata epopee daco-valahă (în cinci cânturi cu Prolog şi Epilog)

Întreg capitolul poartă această pecete, titlurile poemelor - unele de o frumoasă muzicalitate divină - amintind de aceleaşi obsesiv-asumate teme: Domnii, Voievozii, Feţi-frumoşii, Neamul, glia : Urmarea ieşirii din neam, Războiu-i să nu-ţi uiţi sfinţii martiri, Hora Bucovinei, Calpul Crăciun (un fel de aprig colind cântat, aşa cum spune poetul, zarafilor venetici şi autohtoni laolaltă), Lupul dacic, Iarnă daco-valahă etc.

Capitolul al patrulea, Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă este unul aproape auto-biografic, dar nu în sensul de simplă înşirare de fapte ale eului, ci o asumare a propriei fiinţe, o raportare a eului la veacul în care poetul-om e silit să-şi ducă crucea pătimirii. Iată câteva mostre:

…pumnii mei – grei precât

toţi norii de ploaie – adunaţi în

suprema furtună – se sprijină – vag

ameninţători – sublim

tunători – de tăblia

lumii – gata să se

pornească - vijelios

apocalyptic – spre a vă

strivi…

Conştiinţa socială a poetului, veşnic trează, nicicând amorţită, sângerează la durerile neamului, fără putinţă de vindecare:

Niciodată

pansamentul

nopţii - aplicat peste rana

lucidităţii

…chinuitor – spasmodic – somnul lipeşte

pansamentul de rană: niciodată

rana nu se va

cicatriza – cu seninul

uitării

Adrian Botez este un poet plenar, un mistic pritocitor de sensuri bogat-semantice, metaforele sale sunt vii, tăinuitoare de vrajă poetică deplină, greu de cuprins în înţelegerea puţină a contemporaneităţii. Versul său ustură şi arde, ca acidul sulfuric, atunci când nu mângâie, oblojitor, răni sufleteşti, neînchise de veacuri. Toate durerile neamului şi gliei acesteia, blestemate să fie în veci la întretăiere de pofte şi poftiri neruşinat-cotropitoare, par să răzbată din fiece vers. Carte-hotar, această biblie în vers scrâşnit va binemerita, poate, de la urmaşi mai treji în simţire şi gând, un grăunte de pioşenie. Iar dacă nu se va întâmpla nici aceasta, fiindcă nu mai putem fi de nimic siguri pe lumea aceasta, la Judecata cea de Dincolo, poetului Adrian Botez îi vor fi, cu siguranţă, drept-cântărite, toate aceste lacrimi de duh.

George Anca

luni, 2 aprilie 2018