Ferdinand I al României
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege
al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.
Ferdinand (nume la naștere Ferdinand
Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al
prințului
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei
Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand
al II-lea al Portugaliei
și a reginei Maria
a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale
prusace de Hohenzollern.
Ferdinand și-a petrecut copilăria
și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii
de ofițeri din Kassel, fiind
numit cu gradul de sublocotenent
în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi
studii la Universitatea din Leipzig
și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a
absolvit în 1889.
Începând cu 1889 a devenit Principe de
Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai
mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din
acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară,
având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp
de armată.
S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra
Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria,
fiică a ducelui
Albert de Edinburgh și a marii
ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea
al Rusiei.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului
său, regele Carol I.
A condus România în timpul Primului Război
Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale,
fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern
de către împăratul Wilhelm al
II-lea al Germaniei.
La sfârșitul războiului România a
încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat
drept rege al României Mari.
În anii care au urmat Primului Război
Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special
prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.
În anul 1925 a izbucnit criza
dinastică, provocată de renunțarea principelui
Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a
determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să
îl numească drept principe moștenitor pe fiul acestuia, Mihai, care avea să succeadă
la tron.
Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A
fost înmormântat la Mănăstirea
Curtea de Argeș.
Rege al României
Neutralitatea
Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă
crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război
Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească
era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în
război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.
Prin moartea regelui Carol I se
deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche
conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.[5]:p.
223
În ciuda presiunilor financiare
și morale atât din partea Antantei,
cât și a Puterilor
Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul
primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război.
Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se
alătura uneia dintre tabere.
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent
patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică
doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin
se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar
nu poate fi intimidat.
—Regina
Maria despre regele Ferdinand
Ferdinand și primul
ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu
casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României
de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor
pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost
posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a
poziței României.[35]:p.
xxv
După finalizarea unor lungi și
dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea
unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la
14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.
Războiul și Conferința de Pace
În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei
a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și
desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o
eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară
provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și
Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe
frontul din Bucovina și Galiția.
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu
din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea
României, documentele prin care România
se angaja să intre în război de partea Antantei.
La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană
în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război
împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat
cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a
arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.
Planul de campanie pentru anul
1916, „Ipoteza
Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică
întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se
găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.
În conformitate cu prevederile
aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate:
Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor
de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a
acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a
făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost
normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze
această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și
controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor
constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan,
comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate
de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea
deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate.
Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat
și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale
Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în
cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.
Cu tot entuziasmul din faza
inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie
de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în
război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună
parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.
În armată, pe fondul
incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă,
începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a
încercat să o combată cu fermitate.
„În situația actuală nu admit să se vorbească
de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată
să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere
nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse
capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor
forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să
izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte
armate.[41]:p. 145”
—Regele Ferdinand
I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie
nr. 2262 din 11 octombrie 1916
După înfrângerile în serie
suferite de Armata României în Oltenia
și Muntenia, pierderea
bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui
Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu.
Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea
protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor
armatei Marelui
Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl
conducea.
Ferdinand și întregul guvern
român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a
fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai
3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost
nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea
de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.
România era confruntată cu
ravagiile făcute de tifosul exantematic,[42]
în timp ce dinspre Basarabia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau
militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei
asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui
după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe
centrifuge.
Regele Ferdinand și Regina Maria
decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917
Prezența permanentă și directă a
regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele
mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o
parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între
familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale
anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat
un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau
posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient,
rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în
mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în
spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici,
renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să
reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era
încă al nostru”.
În timpul războiului, Ferdinand
și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și
la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de
pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură
împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca
armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transportată de flota
britanică pe frontul de vest.
După semnarea Armistițiului
de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917, relațiile dintre Regina
Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se
deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea
viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins
mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită
să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei,
din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul
angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.
Incapacitatea conducerii politice
a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern
defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul
Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton
arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege
din casele regale austriacă sau germană. „Regele
a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile
celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.
Regele și guvernul se resemnează
și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace
separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în
conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea
din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca
țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina
Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage
reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act fără
precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe
aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care
trebuie să se țină seama.
Regina l-a câștigat de partea ei
și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană
din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii
separate, spunând: „Sper ca în această
țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace
înjositoare”.
Perspectiva divizării monarhiei,
dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată
respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată
doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinand să facă tot ceea ce a depins
de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea
oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a
contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând
meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a
acestei decizii extrem de dificile.[48][49]
În cele din urmă, situația avea
să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari,
situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a
întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf,
întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la
Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august 1919 și eliberând Ungaria
de regimul comunist al lui Béla
Kun. Acesta din urmă a fugit, via Viena, în URSS.
Pictură reprezentându-l pe regele
Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia
Timbru românesc din 1926
Ferdinand a fost încoronat rege
al României Mari la 15
octombrie 1922 în
Catedrala din Alba Iulia.
Viața politică internă în timpul
domniei sale a fost dominată de Partidul
Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu.
Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror
partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul
Național Țărănesc.
Contrar succeselor dobândite în
urma războiului, încununate prin realizarea României Mari, viața personală a
regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care
trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit
clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino.
Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino
fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind
trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana
Lambrino.
La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica
regelui Constantin
I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui
Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu
avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și
plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste
condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe
nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit la 20 iulie
1927, de cancer intestinal[51]
și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei
persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul
Nicolae, patriarhul Miron
Cristea și Gheorghe
Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan,
în octombrie 1929 Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.[52]România
s-a aflat sub autoritatea regenței între 1927 și 1930.
VICTOR PIȚIGOI
Un erou adevarat
Am cunoscut multe personalitati
din cele care luptasera cu arma in mana, comandasera unitati, zacusera prin
spitale, fusesera rasplatite sau, dimpotriva, neglijate de autoritati, dar cred
ca soarta niciuneia nu i-a socat pe contemporani in asa masura precum cea a
profesorului Gheorghe Banea, luptator si mare mutilat din Primul Razboi Modial.
In anii 1940-1941, profesorul Banea preda limba romana la Colegiul National Sfantul Sava, unde eram elev in casa a patra. Personalitatea lui facuse valva la acea data, atat prin farmecul cu care isi depana in fata elevilor incredibilele peripetii din anii razboiului, cat si datorita cartii de mare rasunet "Zile de Lazaret", publicata de el prin 1938.
Suferintele, magistral redate in carte, dar si modul cum reusise sa infranga vicisitudinile vietii au facut din Gheorghe Banea un erou admirat si respectat de opinia publica a vremii si, in primul rand, de elevii sai. Era ceea ce numim azi omul zilei.
Ii placea profesorului sa le relateze elevilor entuziasmul cu care el, tanar sublocotenent de rezerva, a raspuns prompt la chemarea regimentului si s-a pregatit sa primeasca barbateste botezul focului, indiferent in ce parte a frontului l-ar trimite soarta.
Iar soarta l-a trimis pe frontul din Dobrogea, unde armata romana se confrunta cu cea bulgara. Cred ca este cazul sa fac aici o trimitere si la cadrul in care se inscrie momentul politic, pentru a fi bine inteles. In Europa, se confruntau doua forte: pe de o parte, Puterile Centrale (Austro-Ungaria si Germania, la care s-au afiliat Bulgaria si Turcia), pe de alta parte Antanta (Franta, Marea Britanie, Rusia) . Acestora din urma li s-a alaturat Romania, in august 1916. In replica, Bulgaria a atacat imediat in sudul Dobrogei (Cadrilater).
La inceputul lunii septembrie, s-a produs evenimentul ramas in istorie sub denumirea "dezastrul de la Turtucaia", unde au cazut zeci de mii de victime - morti si raniti - printre care tanarul locotenent Banea, grav lovit la cap.
Asa incepe povestea eroului, relatata elevilor sai in clasa si cititorilor in carte. Infrante in "dezastru", trupele romane s-au retras in graba, iar bulgarii si aliatii lor s-au repliat. Mortii si ranitii au ramas pe camp, in grija nimanui.
Sublocotenentul Banea a ramas printre cei decedati, dar nu murise. Era doar inconstient. Cand s-a trezit, tocmai observa ca o patrula inamica il jefuia: ii lua banii, actele si hainele.
Patrula a dat sa plece, dar observandu-l in viata, soldatii inamici s-au intors, l-au lovit cu patul armei in cap, i-au tras un glont in umar si altul in ureche, dupa care s-au indepartat. Victima a redevenit inconstienta.
S-a trezit poate dupa o zi, poate dupa doua, poate dupa un ceas sau o saptamana. Nu stie. Stie numai ca-l ingrijeau niste soldati rusi, veniti sa culeaga mortii, ca sa-i ingroape. Dar l-au gasit viu. L-au dus intr-un lazaret (spital de campanie) rusesc.
Pansat, n-a stat in spital decat pana seara. Spitalul a fost cucerit de unitati ale armatei bulgare, care avea ranitii sai si i-a evacuat imediat pe cei ai "inamicului". Soarta l-a trimis pe Gheorghe Banea intr-o baraca murdara, unde era culcat direct pe pamant.
A zacut mult. Nu stie cat a stat acolo, dar cand l-a luat cineva in seama si l-a dus intr-un lagar de prizonieri, se pare ca razboiul era deja pe sfarsite. Ranile se mai cicatrizasera, dar picioarele tot paralizate au ramas.
Intelegea ca romanii se aflau in tabara invingatoare a razboiului, iar bulgarii in cea invinsa. Simtea un avantaj, dar nu stia la ce-l ajuta asta. L-a ajutat. Bulgarii au acceptat sa faca un schimb de prizonieri cu romanii si l-au oferit bucurosi pe Gheorghe Banea, ca sa scape de un neputincios nedorit.
Romanul a reajuns in tara lui, dar, vai, nu avea nici acte, nici haine militare si niciun alt argument decat acela ca vorbeste romaneste. Prea putin ca sa fii crezut, cu atat mai mult cu cat autoritatile militare, facand o verificare rapida, au primit confirmarea faptului ca ofiterul Gheorghe Banea a decedat la Turtucaia cu doi ani in urma.
Decedat fiind, nu putea primi nici solda la care avea dreptul, nici echipament militar, nici macar nu putea fi acceptat intr-un spital sau o infirmerie. Chiar si asistenta medicala era ingreunata de faptul ca ii lipsea fisa.
Dar cea mai cumplita lovitura pentru dansul s-a dovedit a fi un zvon: acela ca misuna prin tara niste sarlatani, care se dau drept persoane fara acte, nebuni sau prefacuti mutilati, anume ca sa fie scosi din evidentele militare si sa fie scutiti de mobilizare.
Cum scrie, atat de plastic, profesorul Banea in cartea sa, in fata autoritatilor noastre, doua lucruri sunt aproape imposibile: sa dovedesti ca esti viu si sa demonstrezi ca nu esti nebun.
Orice functionar, cand ii citea petitiile si ii asculta pretentiile, se uita la el cu o banuiala: o fi chiar mutilat sau face numai pe nebunul?
Este remarcabil modul cum isi explica el cu umor amar situatia tragica in care se afla. Ca sa demonstreze ca exista trebuia ca el, mutilatul, sa alerge si sa-si procure copii dupa o sumedenie de acte: identitate, certificat de nastere, de studii, livret militar si multe altele, fiecare din alta parte, de la alta adresa, adesea din alt oras.
Plictisit de numeroasele lui petitii, un functionar obtuz i-a intocmit pana la urma acte de trimitere la Curtea Martiala, pe motiv ca simuleaza infirmitatea, tot de teama mobilizarii. Un altul mai operativ l-a declarat pe bune nebun si, ca sa scape de el, a reusit sa-l interneze la spitalul de alienati de la Socola (langa Iasi).
Acum, chiar ca nu mai deranja pe nimeni: cine sta de vorba cu un alienat? Acolo, langa Iasi, si-a petrecut zilele Gheorghe Banea imediat dupa razboi si tot de acolo a reusit sa se adreseze Casei Regale cu un memoriu. Poate intamplarea, poate altceva a facut ca memoriul sau sa ajunga chiar in mana regelui Ferdinand.
Se stie ca atat suveranul, cat si regina Maria isi aplecau atentia la cazurile oamenilor obiditi care le cereau ajutorul. In paranteza fie spus, am senzatia ca regele era mult mai democrat decat contemporanii nostri democrati. Era greu sa ajungi la el, dar, odata ajuns, aveai sanse sa ti se dea dreptate.
Sublocotententul Banea a primit rapid acte de identiate, a fost reconsiderat in armata si inscris in randul marilor multilati de razboi, cu toate drepturile ce deriva din aceasta.
Si - atentie cum ii trata Casa Regala pe simplii cetateni! - in cele din urma a primit o scrisoare prin care era intrebat daca mai are vreo doleanta. Avea. A raspuns ca indemnizatia pe care o primeste este indestulatoare, dar il nemultumeste inctivitatea. Il roaga, deci, pe rege sa intervina pentru a i se da o ocupatie, ca absolvent al facultatii de litere.
A fost numit profesor. Mai intai la un liceu, apoi la altul, la al treilea si in cele din urma la "Sfantul Sava", un liceu de elita la ora aceea, unde nu era usor sa ajungi ca elev, dar era si mai greu ca profesor.
Asa am ajuns si eu sa-l am dascal la limba romana in clasa a patra de liceu, sa-i ascult relatarile si sa-i citesc captivanta carte "Zile de Lazaret", pe care n-o rata niciun elev al liceului.
De altfel, cartea s-a dovedit a fi un "best seller". A fost premiata de Academia Romana in ianuarie 1940 si s-a bucurat de excelente aprecieri din partea criticilor, dar si din partea literatilor de seama ai vremii: George Calinescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Serban Cioculescu, Ovidiu Papadima si multi altii.
Imi fac placerea sa citez cuvintele cu care unul din criticii de vaza ai literaturii noastre carcaterizeaza cartea profesorului Banea: "Departe de a fi o acumulare de atrocitati, naratiunea impresioneaza prin calm, seninatate, impacare cu viata si, nu in ultimul rand, prin umor si (auto) ironie"
L-am intalnit ultima oara pe profesorul Banea dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, la Eforie, unde fusese cazat la hotelul pentru marii mutilati. Era mahnit. Cartea sa, best seller-ul premiat de Academie, fusese interzisa de noul regim comunist.
In anii 1940-1941, profesorul Banea preda limba romana la Colegiul National Sfantul Sava, unde eram elev in casa a patra. Personalitatea lui facuse valva la acea data, atat prin farmecul cu care isi depana in fata elevilor incredibilele peripetii din anii razboiului, cat si datorita cartii de mare rasunet "Zile de Lazaret", publicata de el prin 1938.
Suferintele, magistral redate in carte, dar si modul cum reusise sa infranga vicisitudinile vietii au facut din Gheorghe Banea un erou admirat si respectat de opinia publica a vremii si, in primul rand, de elevii sai. Era ceea ce numim azi omul zilei.
Ii placea profesorului sa le relateze elevilor entuziasmul cu care el, tanar sublocotenent de rezerva, a raspuns prompt la chemarea regimentului si s-a pregatit sa primeasca barbateste botezul focului, indiferent in ce parte a frontului l-ar trimite soarta.
Iar soarta l-a trimis pe frontul din Dobrogea, unde armata romana se confrunta cu cea bulgara. Cred ca este cazul sa fac aici o trimitere si la cadrul in care se inscrie momentul politic, pentru a fi bine inteles. In Europa, se confruntau doua forte: pe de o parte, Puterile Centrale (Austro-Ungaria si Germania, la care s-au afiliat Bulgaria si Turcia), pe de alta parte Antanta (Franta, Marea Britanie, Rusia) . Acestora din urma li s-a alaturat Romania, in august 1916. In replica, Bulgaria a atacat imediat in sudul Dobrogei (Cadrilater).
La inceputul lunii septembrie, s-a produs evenimentul ramas in istorie sub denumirea "dezastrul de la Turtucaia", unde au cazut zeci de mii de victime - morti si raniti - printre care tanarul locotenent Banea, grav lovit la cap.
Asa incepe povestea eroului, relatata elevilor sai in clasa si cititorilor in carte. Infrante in "dezastru", trupele romane s-au retras in graba, iar bulgarii si aliatii lor s-au repliat. Mortii si ranitii au ramas pe camp, in grija nimanui.
Sublocotenentul Banea a ramas printre cei decedati, dar nu murise. Era doar inconstient. Cand s-a trezit, tocmai observa ca o patrula inamica il jefuia: ii lua banii, actele si hainele.
Patrula a dat sa plece, dar observandu-l in viata, soldatii inamici s-au intors, l-au lovit cu patul armei in cap, i-au tras un glont in umar si altul in ureche, dupa care s-au indepartat. Victima a redevenit inconstienta.
S-a trezit poate dupa o zi, poate dupa doua, poate dupa un ceas sau o saptamana. Nu stie. Stie numai ca-l ingrijeau niste soldati rusi, veniti sa culeaga mortii, ca sa-i ingroape. Dar l-au gasit viu. L-au dus intr-un lazaret (spital de campanie) rusesc.
Pansat, n-a stat in spital decat pana seara. Spitalul a fost cucerit de unitati ale armatei bulgare, care avea ranitii sai si i-a evacuat imediat pe cei ai "inamicului". Soarta l-a trimis pe Gheorghe Banea intr-o baraca murdara, unde era culcat direct pe pamant.
A zacut mult. Nu stie cat a stat acolo, dar cand l-a luat cineva in seama si l-a dus intr-un lagar de prizonieri, se pare ca razboiul era deja pe sfarsite. Ranile se mai cicatrizasera, dar picioarele tot paralizate au ramas.
Intelegea ca romanii se aflau in tabara invingatoare a razboiului, iar bulgarii in cea invinsa. Simtea un avantaj, dar nu stia la ce-l ajuta asta. L-a ajutat. Bulgarii au acceptat sa faca un schimb de prizonieri cu romanii si l-au oferit bucurosi pe Gheorghe Banea, ca sa scape de un neputincios nedorit.
Romanul a reajuns in tara lui, dar, vai, nu avea nici acte, nici haine militare si niciun alt argument decat acela ca vorbeste romaneste. Prea putin ca sa fii crezut, cu atat mai mult cu cat autoritatile militare, facand o verificare rapida, au primit confirmarea faptului ca ofiterul Gheorghe Banea a decedat la Turtucaia cu doi ani in urma.
Decedat fiind, nu putea primi nici solda la care avea dreptul, nici echipament militar, nici macar nu putea fi acceptat intr-un spital sau o infirmerie. Chiar si asistenta medicala era ingreunata de faptul ca ii lipsea fisa.
Dar cea mai cumplita lovitura pentru dansul s-a dovedit a fi un zvon: acela ca misuna prin tara niste sarlatani, care se dau drept persoane fara acte, nebuni sau prefacuti mutilati, anume ca sa fie scosi din evidentele militare si sa fie scutiti de mobilizare.
Cum scrie, atat de plastic, profesorul Banea in cartea sa, in fata autoritatilor noastre, doua lucruri sunt aproape imposibile: sa dovedesti ca esti viu si sa demonstrezi ca nu esti nebun.
Orice functionar, cand ii citea petitiile si ii asculta pretentiile, se uita la el cu o banuiala: o fi chiar mutilat sau face numai pe nebunul?
Este remarcabil modul cum isi explica el cu umor amar situatia tragica in care se afla. Ca sa demonstreze ca exista trebuia ca el, mutilatul, sa alerge si sa-si procure copii dupa o sumedenie de acte: identitate, certificat de nastere, de studii, livret militar si multe altele, fiecare din alta parte, de la alta adresa, adesea din alt oras.
Plictisit de numeroasele lui petitii, un functionar obtuz i-a intocmit pana la urma acte de trimitere la Curtea Martiala, pe motiv ca simuleaza infirmitatea, tot de teama mobilizarii. Un altul mai operativ l-a declarat pe bune nebun si, ca sa scape de el, a reusit sa-l interneze la spitalul de alienati de la Socola (langa Iasi).
Acum, chiar ca nu mai deranja pe nimeni: cine sta de vorba cu un alienat? Acolo, langa Iasi, si-a petrecut zilele Gheorghe Banea imediat dupa razboi si tot de acolo a reusit sa se adreseze Casei Regale cu un memoriu. Poate intamplarea, poate altceva a facut ca memoriul sau sa ajunga chiar in mana regelui Ferdinand.
Se stie ca atat suveranul, cat si regina Maria isi aplecau atentia la cazurile oamenilor obiditi care le cereau ajutorul. In paranteza fie spus, am senzatia ca regele era mult mai democrat decat contemporanii nostri democrati. Era greu sa ajungi la el, dar, odata ajuns, aveai sanse sa ti se dea dreptate.
Sublocotententul Banea a primit rapid acte de identiate, a fost reconsiderat in armata si inscris in randul marilor multilati de razboi, cu toate drepturile ce deriva din aceasta.
Si - atentie cum ii trata Casa Regala pe simplii cetateni! - in cele din urma a primit o scrisoare prin care era intrebat daca mai are vreo doleanta. Avea. A raspuns ca indemnizatia pe care o primeste este indestulatoare, dar il nemultumeste inctivitatea. Il roaga, deci, pe rege sa intervina pentru a i se da o ocupatie, ca absolvent al facultatii de litere.
A fost numit profesor. Mai intai la un liceu, apoi la altul, la al treilea si in cele din urma la "Sfantul Sava", un liceu de elita la ora aceea, unde nu era usor sa ajungi ca elev, dar era si mai greu ca profesor.
Asa am ajuns si eu sa-l am dascal la limba romana in clasa a patra de liceu, sa-i ascult relatarile si sa-i citesc captivanta carte "Zile de Lazaret", pe care n-o rata niciun elev al liceului.
De altfel, cartea s-a dovedit a fi un "best seller". A fost premiata de Academia Romana in ianuarie 1940 si s-a bucurat de excelente aprecieri din partea criticilor, dar si din partea literatilor de seama ai vremii: George Calinescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Serban Cioculescu, Ovidiu Papadima si multi altii.
Imi fac placerea sa citez cuvintele cu care unul din criticii de vaza ai literaturii noastre carcaterizeaza cartea profesorului Banea: "Departe de a fi o acumulare de atrocitati, naratiunea impresioneaza prin calm, seninatate, impacare cu viata si, nu in ultimul rand, prin umor si (auto) ironie"
L-am intalnit ultima oara pe profesorul Banea dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, la Eforie, unde fusese cazat la hotelul pentru marii mutilati. Era mahnit. Cartea sa, best seller-ul premiat de Academie, fusese interzisa de noul regim comunist.
MEREUDOINA
"chiaro di luna"
val de mare
căzut pe spate
spre o întoarcere.
dar cine-l cunoaște
braț de i-ar întinde?
soare pe jumătate în clipit,
mac îmbrățișat cu lume în
adormit,
culcuș de gânduri în ațipit.
pe scara podului
se chinuie notele
treptele să urce.
o soprană
dintr-o vară...
plouă cu zăbavă
peste chipuri crețe
de atâtea râsete.
am rupt o frunză pădurii,
totul vuia în jur,
se făceau norii oase, oase,
alerg să nu mă ajung...
dar mă iubești...
o știu în patima alunecată,
mă ții cu tine
în tine îmbrăcată.
ia-mă de aici...
pădurea se clatină
în vraja ploii sălbăticite.
aud și un tam-tam
darabana ploii în van
melodia vieții țipă
strigăt din smulsă aripă
căzută în drum...
pe ea chip de tine...
și acum?... și acum?...
în "Chiaro di luna"
mă așează lumea
ca și cum pe-o bancă-am sta,
în săruturi s-ar pierde boarea,
vagi buze de vânt ar ofta.
"Chiaro di luna"
îmbracă soarta
ca un văl, ca un giulgiu,
ca aripi de pasărea
ce-mi ciugule iima.
crezi că încinsă firea
în zale
din petale muzicale.
mă vizita lumina stranie
din ochii Maestrului
în nefiresc și Maestrul era
cu note îmi bea starea,
și pianu-i viața-mi înapoi
aducea.
iarba de lună spășită
sub pas de călugăriță.
lumină-n palid dur,
uneori mă înec în ea,
golul din jur se prefăcea
că m-ar cunoaște.
deodată serbare în verde
pășesc printre zidurile,
mușchiul uitat de Creator,
chiar la colțuri mucegaiuri în
sonor.
și mușchiul verde-gălbui îmi
pictează
clipa de viață scăpată
spre aripa castelului de nor,
parcă aud o mișcată carte în
foișor,
simfonia delicată a paginilor
întoarse,
sunete tot mai firav joase...
clipele despre mine dau zvon
îți aduc dulce perna
ți-e atât de somn...
clarul de lună înăbușă ziua.
n-ai mai purtat bătălia asta,
valea s-a zbicit de sunete,
Beethowen ne scufundă în
"Chiaro di luna" , o
dăm și pe gât.
băutura tare spulberă câmpia
lângă mine nimic, doar bucuria,
nici o casă sau stare de copac,
bucuria frenetică muzicii,
nici cer, jur în gol de infinit,
nici văzduh sfințeniei umplut,
frământarea lină și densă a
muzicii
ca jocul a doi amanți
pe trepte firii...
bucuria frenetică muzicii
încuiată zbătută sub șapte
lacăte.
dar cine cu sufletul o aude
cum coardele, coardele
pe unde spre venire...
și-ncoace... un sunet îmi
înflorește
drept în călcătura moale,
până la ghimpi,
până la nisip clepsidrei
deșertului furat timp de timp.
până acolo încât am scăpat
țipăt țipat adâncului de durere,
nemaipomenire de asemenea
înflorire
peste ape de muzici
arând pământul.
mă scoate din încurcate gândul,
gând la tine
pe seară se pune de-o venire...
dar unde? unde nefinitul dă să se
sfâșie?
umbre de muzici
pasc firea mea
și starea mea ce mi-ai dat-o
și, Doamne, tot ce pe lume vreau,
dar nici bătută nu mă dau!
și tot ce pe lume duc,
dar nici atunci bătută nu mă
sfârtec
în înveliș rar strivit de moarte
privindu-mă așezată pe coate...
IOAN MICLĂU-GEPIANU
VERSURI DE DURERE!
Oriunde ai fugi de-o amintire
veche,
Ea vine și îți sună cu jale în
ureche,
Chiar timpul de așterne uitarea
dulce umbră,
Durerea te recheamă cu vocea ei
cea sumbră.
Și de mi-am luat lumea în cap așa
orbește,
E numai de durerea ce-n inima mea
crește,
Durerea libertății îl arde pe
român,
Să nu i-o ia-i pe asta, și Crucea
de la sân.
Cu ochii minții văd părinții mei
în zdrențe,
Români săraci, ca Țara, si ea
săracă este.
Durerea-i în popor și în guvern
snobismul,
Atîta-i tot ce-aduse în Țară
comunismul.
Dar când îmi vor fi ochii de
sânge-nsângerați,
Și inima zdrobită departe de-ai
mei frați,
Din cer să zică Domnul: nu-i pace
în omor,
O, Doamne, a lor moarte e-n coasă
și topor.
Doar nu vei ține partea celui mai
blestemat
Guvern, ce ne-a distrus altarul
făcând negru păcat,
Dezmoștenind poporul de vatra ce
i-ai dat-o,
Zdrobind credința-n inimi, ce Tu
ne-ai închinat-o.
De cei fără de lege, Tu încă-i
vei ierta,
Atunci cei în durere la ce-ar mai
aștepta?
Mai bine-n sfânta glie egal
moartea ne fie,
Căci păcătoși toți suntem în
sfânta Ta moșie.
VERSES OF PAIN!
Anywhwre you shall run from an
old recolection,
It will come to whișper with
sorrow at your ear,
And the time if will lay the
forgetfull sweet shadow,
The pain will be calling back
with its gloomy voice.
And if I took the world over my
head,
It is only by the pain that is
growing în my heart,
The painof Liberty has to light
up the Romanian,
Nobody will take his Liberty and
Cross fromm the bosom.
With the brain-s eyes I see my
parents in rags,
Poor Romanians, like thei
Country, and it poor is,
The pain is in the people, in
government the snobbery,
That is all what the comunist
brought tu us.
But when my eyes shall be full of
blood-stained tears,
And crushed my heart, far from my
brothers,
If the Lord will say, no peace is
in the killing,
O, Lord, their deathis in the
scyte and axe.
Beyond any doubt, You will not
keep to the antichrist,
Government whici destroyed the
altar, doing dark sin,
Diiinheritting the people from
the land which You gave,
Crashing in hearts the faith to
love you.
If the bad will be forgiven
still,
Then the soul full of pain, What
will it wait for?
Much better în saint land equal
the deat will be,
Because we all are sinners on
Yous saint estate.