DIMITRIE GRAMA
Dialoguri
....n-am nici un motiv
cu mine
cateodata
si bulevardele pustii
sunt bune....
....multi oameni
printre ei chiar
si prieteni apropiati
sunt pretentiosi
stramba din nas
si ma cearta
ca n-am baie cu dus
ca beau vin ieftin
ca ma culc cu curve
care-mi "manca" banii
ca, si ca, si ca, si ca....
....sunt pretentiosi
oamenii astia
se duc la doctor
se cauta la inima
se cauta la tate
si la prostata
iau vitamine cu zinc
si beau zeama de radacini
ptiu, ptiu....
....viata a fost buna cu mine
pentru ca m-a facut sa cred
si m-a facut sa beau
....de un timp incoace
nu stiu dece
de la birt ma duc
ai mei
ca mine
ca viata-i buna....
cateodata imi vorbesc
serios si grav!
imi spun:
"fiule nu-ti fa griji
si moartea-i buna!"
Dimitrie, Uppsala 25/7, 2017
....iubesc pe aia
care
din cand in cand vin
de raze divine
si cu voce sigura
ei ne dezvaluie,
nu in taina
ci in public
secretul,
adevarul....
....spun ei,
si cata dreptate nu
au?
ca am
pacatuit
ca
necuratul e mai curat
decat
noi
ne spun
ca bem
si ne curvasarim
ca nu ne
pasa
de
spermatoizii nenascuti!
ne spun
ca a
venit timpul socotelilor
crunt
timp a sosit
dar totusi ei sau
altcineva
de la vreun guvern
ne dau un pic de timp
extra
sa ne pregatim....
.....pentru ca
in
doua saptamani
la exact ora 24.00
va fi sfarsitul
lumii!!!
acum definitiv,
serios
pentru ca au mai fost
cateva sfarsituri
neserioase
prin anii 1000, 1500
si 1989....
(dar orisicare prost
poate
sa-si dea seama ca
aia
care au vorbit atunci
nu au fost
documentati
nu au fost seriosi)
....eu ai iubesc
pentru ca ei
in acele momente
decisive
nu se ascund ca altii
nu sunt egoisti
stau acolo undeva in
frunte
si ma
avertizeaza
cu toate
ca eu nu merit
sa fiu avertizat!
....miscat profund
de sacrificiul lor
golesc impreuna cu
o tipa de pe strada
ultimele rezerve de
vin
imi iubesc aproapele
si plang....
Dimitrie, 26/7, 2017, Uppsala
VASILE TUDORACHE
Sfârşit de drum
Între cer şi pământ se aşterne uitarea,
Iar frunze ce cad îmi astupă cărarea
Căci frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate, copile, la timpul lor.
Când mergi pe-al tău drum să ai bunătate
Şi nu privi în urmă, e ceaţă şi noapte.
În urmă tăcut bunicul mergea
Pe drumul de toamnă povară ducea.
Şi frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate, nepoate, la timpul lor.
Si am mers cu bunicul jumătate de viaţă
Pe drumul cu frunze şi plin de verdeaţă.
Cu vocea sa blândă, vădit obosit,
Îmi spuse:
- Copile, al meu s-a sfârşit !
Eu merg mai departe pe drumul de flori,
În faţă am soare, în spate vin nori
Şi acum aud vocea bunicului meu:
- Să știi măi copile că drumul e greu
Căci frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate sunt date la timpul lor.
Italia
ADRIAN BOTEZ
Glasuri în noapte
unul strigă de durere
altul strigă de plăcere
câinii nuntesc o căţea
alchimişti bat în dairea
pălăvrăgeşte o stea
seceta şi vântul ard
noaptea nu se dă cu fard
crestele se cocoşează
sunetele ricoşează
bufniţele domnitoare
pironesc tron şi altare
sacerdot este o floare…
…între rege şi nebună
uitai să întreb de lună
glasuri – glasuri – joc de şah
ceasul este crinomah
din cât bate catedrala
nebunii au umplut sala
trandafiri se spovedesc
lumânările trosnesc
aştrii-n ceruri se scumpesc
de din jos lumi se chircesc
un ermit a înflorit
la poarta din răsărit
jalele petalele
ne sfărâmă zalele
constelaţii lirice
scriu sorţi cu chirilice
păsări oarbe se-ncrucesc
cruciade nu pornesc…
*
*
GHEORGHE CALCIU
Mormântul furat
De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?
Cand am aterizat pe pamantul american, nu
cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de
Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem
ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din
America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei
delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si
frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea
imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei,
fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri "Schimbarea la Fata". Ma astepta
un numar mare de romani cu steaguri. Aceasta primire mi-a mai alinat
patimirile. Multi din cei care m-au intampinat erau fosti detinuti politici
care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet navalnic,
care a rupt semnul ce marca pana unde puteau ajunge cei care asteptau pe
calatori si s-a repezit de m-a luat in brate. Atunci mi-am dat seama cat de
multi romani ajunsesera in America si ce bine erau organizati - caci aflasera
ca sosesc si venisera sa ma primeasca.
Am aflat apoi de multi altii, care locuiau in
diverse parti ale Americii. M-am bucurat sa aflu ca si Mircea Eliade isi are
resedinta in Statele Unite, nu in Franta, cum crezusem. De atunci am dorit sa-l
intalnesc, mai ales ca stiam ca el fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui
Calciu si voiam sa-i multumesc. De fapt, aceasta multumire era pretextul pentru
a fi primit de el. Practic, nu stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma
misc in imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam
sa conduc si ma simteam in toate foarte stingher.
Vizita la Eliade
In februarie 1986, am fost invitat la Mircea
Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras era un legionar batran, Victor
Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori Ronnett vor veni cu masina de la
Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred ca macar unul din cei doi
doctori il consulta din cand in cand pe Eliade. A mers si Corbutiu cu noi. Eram
foarte emotionat. Am fost primiti imediat.
Mircea Eliade era aproape daramat. Nu cu mult
inainte, biroul sau arsese si dezastrul acesta, cum il numea el, il afectase
foarte mult. Dupa cate intelegeam, manuscrisele fusesera salvate, dar erau
diferite note, franturi din gandirea lui, probabil, unele scrisori care
arsesera partial sau total. In orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte
a discutiei s-a invartit in jurul incendiului care se pornise de la cenusa
pipei sale scuturate in cosul cu hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu
marginile arse, cuprins de jale, asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei
mort. Purta niste manusi de piele care ii lasau numai varfurile degetelor
descoperite si cand scria impingea creionul facand litere ascutite, pentru ca
anchiloza degetelor nu-i permitea sa rotunjeasca literele. Era extraordinar de
dependent de sotia sa si aproape la orice decizie, oricat de mica pe care
trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi timp, doamna Eliade il supraveghea cu o
dragoste posesiva si cu un devotament care nu se consumase in anii petrecuti
impreuna.
Discutia a revenit la mine. Eliade s-a mai
incalzit putin, considera ca actionase bine infiintand acel comitet pentru
mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea si Ceausescu
fusesera mai salbatici fata de mine. L-am asigurat ca, dimpotriva, ori de cate
ori o personalitate romaneasca din Occident sau un oficial al unui stat din
Vest se interesa de mine sau numai imi pomenea numele, eventual vizita Romania,
situatia mea se imbunatatea. In perioadele in care nimeni nu mai pomenea de
mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre
romanii care-l vizitasera ii spusesera contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade
nu a pomenit nici un nume.
Incet-incet, conversatia a devenit familiara,
i-am povestit lui Eliade ca se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu,
inceputa de Moses Rosen si la care, direct sau indirect, se raliasera unii
intelectuali care, convinsi sau oportunisti, negau valoarea poetului national.
Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitasera,
printre acestia Adrian Paunescu. Multi dintre romanii din exil, apropiati lui
Eliade, il mustrasera, deoarece il primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am
spus cateva lucruri despre Paunescu, fara a accentua prea mult ceea ce auzisem,
fiindca nu voiam sa ma asez in randul celor care ii reprosasera lui
Eliade intalnirea cu Paunescu.
Eliade avea o credinta de taran
L-am rugat pe Mircea Eliade sa scrie un articol
despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de aparare, ci unul asa cum il simtea
el pe marele poet si sa-l publice in Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai
scris despre Eminescu – nu stiam atunci exact ce –, dar eu am staruit si mi-a
promis ca o va face. Credeam in forta cuvantului lui si nici nu am avut vreo
indoiala ca va scrie articolul. Nici o clipa nu m-am gandit ca moartea lui era
atat de aproape. Simteam in el o forta spirituala si chiar fizica, dar poate ma
amageam.
Corbutiu si cu fratii Ronnet au inceput sa-si
depene amintirile din studentie si, cum era si firesc, au ajuns la Miscarea
Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat si el in discutie. Am
observat ca amintirile lui se invarteau mai mult in jurul lui Nae Ionescu. Mai
tarziu, citind Memoriile lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis de
Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz, erau
multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau o
generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate
intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru
prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a
fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia
lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre
care am auzit, traisera doar in persecutie, in lagare, in inchisori ori
fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand au avut ei timp sa se imbogateasca sau,
daca s-au imbogatit, ori au mostenit vreo avere, cand au avut timp sa se bucure
de ea?
La un moment dat, cand atmosfera devenise
foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca
intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor
orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era
intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox,
fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu
s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta
simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas
nezdruncinata in el.
A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte
convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. Ne-am despartit
linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor,
care urma sa apara in luna martie. Deoarece urma sa plec in Europa, la niste
conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i fac o noua vizita si sa-mi iau si
volumele promise.
Incinerarea istoricului religiilor
Dupa doua saptamani, am primit de la doamna
Eliade o scrisoare vehementa, in care ma acuza ca i-am adus in casa niste
legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o discutie compromitatoare; ca el
niciodata nu a fost legionar si multe altele de acest fel. Incheia
amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles de ce se temea, din
moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu asistase.
I-am raspuns ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe
mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe
fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor pana in clipa in care mi i-a
prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la biserica din Cleveland; ca
amintirile pe care si le-au impartasit nu erau legate de mine in nici un fel si
nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la aminitirile lor personale, nu la
cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a raspuns, iar la intalnirile noastre
ulterioare, fie in America, fie in Europa a fost foarte prietenoasa.
Pe 23 Aprilie 1986, ziua Sfantului Mare Mucenic
Gheorghe, patronul meu cel purtator de biruinta, am aflat de moartea lui Eliade
si, de necrezut, de incinerarea lui. M-am tulburat foarte tare in inima mea. De
ce m-a mintit? De ce nu mi-a spus ca avea de gand sa se arda. De ce mi-a spus
ca are o credinta de taran, simpla, fara nici o urma de orientalism? Un taran
simplu nu se arde. Mi-aduc aminte ca am scris atunci un articol in care i-am
pus, postum pentru el, toate aceste intrebari cu oarecare brutalitate,
acuzandu-l.
In iunie m-am intors in America. Acum aveam
obisnuinta calatoriilor, puteam merge cu trenul, ma “descurcam” cu vocabularul
redus englezesc pe care mi-l insusisem. I-am facut o vizita doamnei Eliade.
Aveam mai multe lucruri sa o intreb. Cea mai importanta intrebare era: "De
ce l-ati ars?"
Un prieten din Chicago mi-a dat o video-camera,
m-a invatat cum s-o manuiesc pentru a avea macar acum pe pelicula o vizita la
Eliade, fara Eliade. Am facut cum am fost invatat. Cand am intrat pe strada lui
Eliade am debitat toate banalitatile care se spun intr-o astfel de pelicula:
cum pe strada aceea venea istoricul religiilor la caminul sau, cum intra pe
poarta etc., toate locurile comune care seaca emotia reala a unei asemenea
vizite in care dramatismul cel mai mare era incinerarea lui. Doamna m-a primit
cu bunavointa, am trecut in fuga cu aparatul prin cele cateva camere, apoi am
intrat in salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de camera
sfanta in care, pe un camin special, se afla intr-o firida o fotografie a lui
Eliade. De o parte si de alta ardeau doua lumanari; alte cateva obiecte care
apartinusera celui disparut. O atmosfera pagana, orientala: Eliade devenise un
fel stramos zeu, un sot zeificat.
Doamna mi-a spus ca acolo isi face ea
rugaciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am intrebat-o: «De ce l-ati ars, doamna?»
Mi-a raspuns ca, de mai multi ani, cand se plimbau seara, treceau pe langa o
capela foarte frumoasa, unde era un cenotaf si asa au hotarit ei ca primul care
va muri sa fie ars de supravietuitor, iar al doilea sa lase prin testament sa
fie ars. Atunci am crezut-o si l-am acuzat pe Eliade pentru hotarirea luata si
pentru ca a evitat sa-mi spuna adevarul.
Am ajuns acasa la prietenul meu. A scos caseta
pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic pe caseta. Uitasem sa scot capacul de
pe obiectiv. Atunci am crezut ca Sf. Gheorghe nu mi-a permis inregistrarea ca o
pedeapsa ca nu am avut curajul, atunci cand Eliade mi-a vorbit despre credinta
lui simpla de taran, sa-i fi spus: Domnule Profesor, nu ati vrea sa
mergem putin in camera alaturata sa vorbim numai intre noi? Si sa-l fi
spovedit. Acum cred altceva. Ma voi explica.
Dupa ani de zile, dupa ce din protagonistii
acestui articol: Eliade si sotia lui, dr. Alexandru Ronnet si Corbutiu au
trecut la cele vesnice si am ramas numai eu si Mircea Ronnett, in martie 2003,
am vizitat cimitirul din Paris si am rejudecat toate cele intamplate intr-un
mod diferit.
M-am intrebat de ce Eliade ne-a lipsit de
mormantul sau, la care sa fi putut noi merge. Incet-incet si-a facut drum in
mintea si in inima mea gandul ca poate nu era el cel atat de vinovat, cat cei
din jurul sau care l-au tarat intr-o aventura nefericita, profitand de boala si
de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat indoiala ca acestea s-au facut
cu acceptul lui. Poate ca a fost un fel de complot al unora din cei
indurerati de moartea lui, care au crezut ca vor capta astfel «energia» lui
prin procedee orientale. Pana atunci, spiritul lui Eliade nu ma tulburase in
nici un fel. Era ca si cum totul se incheiase intre noi. Eu facusem greseala de
a nu-l chema la spovedanie si el mi-a ascuns intentia de a se arde. Gresisem
amandoi. Dupa schimbarea directiei gandirii mele, a inceput sa ma bantuie
amintirea lui, sa-l visez.
Un articol si o fotografie
Atunci s-au petrecut doua lucruri care mi-au
aratat ca, intr-adevar, intre mine si sufletul lui Mircea Eliade se stabilise o
legatura prin voia lui Dumnezeu si ca drumul pe care mergeam eu in aprecierea
intamplarii legate de arderea lui, era o buna cale. Cineva mi-a trimis prin un
articol scris de Culianu, un discipol drag lui Mircea Eliade, dupa cum afirma
Culianu si cei care l-au cunoscut. Interesant este ca Mircea Eliade, la
intalnirea noastra, desi a vorbit de mai multi romani, nu a pomenit
niciodata numele lui Culianu.
Motivul arderii lui Eliade, fapt care pe noi,
ortodocsii romani, ne tulbura, va ramane o taina pe care o vom sti dupa moartea
noastra, cand Dumnezeu ne va descoperi lucrurile nestiute.
Culianu si-a scris articolul pe baza notarilor
din jurnalul sau personal. Imi este greu sa rezum articolul lui, de aceea, il
atasez la articolul meu si rog pe cititori sa faca un efort sa-l citeaasca.
Articolul este foarte bine scris, sentimentul de dragoste al autorului si al
celorlalti este aproape apasator. In articol este descrisa agonia si moartea
lui Eliade. Autorul insista pe o anumita atmosfera cu puternica influenta
orientala, amintind de despartirea lui Buda de ucenicii sai. Din aceasta cauza,
si-a subintitulat articolul Mahaparinirvana.
Atmosfera de misticism oriental, cu unele
aluzii la Iisus, amestecul sincretist al religiilor, credintelor si cultului,
toate pledeaza pentru un aranjament determinat de jalea celor care se
desparteau de cel care fusese centrul vietii lor intelectuale si, intr-un
sens, spirituale.
Exact in aceeasi perioada am mai primit un semn
de la Eliade. Dupa 15 ani de la vizita la Eliade, Mircea Ronnet mi-a aratat
cateva fotografii facute cu ocazia acelei intrevederi, in care apaream si eu si
profesorul. Nu stiam nimic despre aceste fotografi, iar Ronett le descoperise
intamplator, caci uitase de ele. Unele dintre ele foarte semnificative pentru
mine, care mi-am putut aminti exact momentele in care au fost facute. Era un
mesaj ilustrat de dincolo de mormant, un semn imi intarea noua convingere n
privinta arderii lui Eliade. Era exact in zilele in care imi colationam datele
privind vizita despre care vorbesc si imi dadeam seama ca nu mai aveam nici o
fotografie a acestui eveniment. Fotografia cu el cu pipa in gura este una
cunoscuta de multi. Cea in care eu intind mana peste masa spre istoricul
religiilor surprinde momentul in care el ne arata un fascicol din ultima sa
istorie, dactilografiat. Atunci a raspuns la intrebarea mea: "Am o
credinta de taran simplu."
Si in prima, si in a doua fotografie, fata lui
Eliade arata sinceritate si nimic din ea nu exprima o jena care, daca m-ar fi
mintit, s-ar fi vazut. Privind fotografiile si amintindu-mi la fel de
fotografic clipele de atunci, m-am convins ca Eliade nu m-a mintit. Figura lui
este a unui om care nu a mintit niciodata. Niciodata cineva nu a afirmat despre
el ca ar fi capabil sa spuna un neadevar. Devotamentul celor care au stat in
jurul sau in perioada agoniei - de pilda, decanul Gamwell a stat sapte ore in
picioare pe culoarul spitalului - nu putea avea loc in inima unor oameni care
ar fi avut indoieli referitoare la cinstea lui Eliade. Nu pot invoca iarasi,
nici un complot constient pentru a actiona dincolo de afirmatia ortodoxiei
sale. Cred mai curand ca cei care il iubeau si care nu aveau deloc «o credinta
simpla de taran», au uzat de mirajele orientalisnului pentru a nu-i pierde
«energia».
Concluzie: Eliade a fost ars fara voie
Am, vazut filmul lui Paul Barbaneagra, in care
autorul vorbeste cu profesorul Eliade pe strazile Parisului, imbinand
intelepciunea unor intelectuali cu semnificatiile mistice ale capitalei
Frantei, in care, spre deosebire de alte opere de fictiune ale profesorului,
lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curand ca un conglomerat de
simboluri, unele tainice pana la a nu putea fi descifrate, altele mai la indemana
noastra. Doi oameni care inteleg misterele lumii si ale vietii, le accepta si
nu se sperie de ele.
Un ultim cuvant: Culianu spune ca au avut loc
slujbe de pomenire a sufletului lui Eliade, aproape in toate bisericile
ortodoxe romanesti din America. Acesta este un adevar partial. Sigur, toti
preotii, in orice caz, foarte multi, l-au pomenit pe Eliade, dar nu in slujbe
speciale, ci in pomenirile obisnuite, pentru odihna sufletului sau si pentru
iertarea pacatelor sale si a faptului ca s-a ars. Nimeni nu a pus la indoiala
ideea ca arderea lui s-a facut cu asentimentul lui. Probabil, cei mai multi au
crezut ca cerut asta prin testament. Eu am fost primul care am aflat din gura
doamnei Eliade ca a fost vorba de o intelegere intre ei doi. Daca slujitorii bisericii
ar fi avut o cat de mica indoiala in privinta arderii de buna voie, ar fi
actionat ca pentru o moarte obisnuita, dubiul operand in favoarea lui.
La inmormantarea lui Mircea Eliade a participat
si parintele Pavel Simion din Chicago, nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A
rostit si el o simpla rugaciune, dar nu a participat in nici un fel la
inhumarea in care toate s-au amestecat ca intr-un fel de religie Bahai.
Eu cred ca Eliade a fost ars fara
consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau inteleasa a unora din
discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna Eliade. In consecinta, ma
rog pentru el ca pentru un om cu moarte si inmormantare normala si il pomenesc
la un loc cu toti cei care au crezut si au contribuit la cunoastere si s-au
constituit in lumini ale neamului nostru.
Pr. Gheorghe Calciu
Pr. Gheorghe Calciu
