POEȚI LA COLOCVII

POEȚI  LA  COLOCVII

Puși  Dinulescu – Elisabeta Isanos – Mihai Elin – Silvia Zabacencu – Dimitrie Grama - Bianca Michi Nema – Daniel Vorona – Liliana Nicoleta Hanganu – Felix Sima – Adina Dumitrescu – Doina Boriceanu – Adrian Botez – Rodica Burdușel – Corneliu Zeana – Gabriela Tănase – Vasile Menzel – Liliana Pop – Bogdana Boeru – Constantin Abăluță – Liana Nicolae – Thomas Gray – Garcia Lorca - George Anca

PUȘI  DINULESCU

Regrete amarnice

N-ai îndrăgit un mare scriitor...
Ai preferat, în schimb, un câine...
Şi-n loc să te lansezi spre viitor,
Te-ai complăcut cu azi pe mâine...

Dar câinele n-a perceput deloc
Cât de frumoasă şi de fină eşti,
Cât aer ar fi fost şi-atăta foc
Dac-ai fi stat şi tu să mă iubeşti...

Dac-aş fi fost mai dur, mai animal,
Poate că ne-am fi apropiat mai mult
Şi ne-am fi dus pe-al sexului năval...

Am preferat însă ceva mai cult
Să fiu, prin Eminescu să te trec
Şi-n versuri dureroase să te-nec...

GEORGE  ANCA

Isihie Sinaitul

marea apă multă

rugăciunea fără gânduri

liniștea inimii pază minții

adevăratul subiect al

istoriei nu este omul

ci Dumnezeu apud Draghicesco 

silind sufletul să

vorbească lucruri străine

va dormi cu amar moartea uitării

adu-ți aminte de moarte

ca de răsuflarea proprie

prin moarte zboară sufletul în văzduh

saltă și se dau

peste cap

delfinii în marea liniștită

ELISABETA  ISANOS

Și să știi c-am fost tineri

Eu pe vremea aceea murmuram poezii
şi speranţa creştea în proporţii barbare,
mă-nvelisem în versuri ca în vulpi argintii...
şi cu cozi unduind până jos la picioare.

Şi să ştii c-am fost tineri şi cu coame pe ceafă,
fremătam ca în hamuri, fără pic de habar,
prea bogaţi către toamnă când dau arborii leafă,
numai aur de-al lor ne suna-n buzunar.

Şi eram încă cruzi şi râdeam cu toţi dinţii
de mai-mari, de-ntuneric şi de tot ce ne strică,
în pustiu au vorbit totdeauna cuminţii,
noi, nebuni, n-am ştiut niciodată de frică.

Şi din nouri plouau numai litere reci
când respinse cuvinte se-ntorceau înapoi,
le sorbeam ameţind cum te-mbeţi când petreci,
precum alţii de vin, eram criţă de ploi.

(Din poezii vechi, nu mai ştiu de când)

MIHAI  ELIN

Va trebui

Va trebui sa privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai batrâni dintre noi
au câte doua sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calca în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foşnesc pe dedesubt,
pipaind relicve pâcloase
şi se ridica în papuci de casa
cu strigate anemice,
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de paianjen pe fețe.
Cu ochii regasiți,
unii vad lumea plecata spre dreapta,
alții - pravalita spre stânga,
unii o vad grozav de turtita, pe brânci,
şi, în sfârşit, cei ramaşi
nu o mai vad de loc
pentru ca ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie înca,
noi stam în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.

SILVIA  ZABARCENCU

Cu Dickens sub lampa cu gaz

Tocmai când citeam din Dickens într-o noapte cu lună

Și ajunsesem acolo unde pe malul Tamisei se adună

Una câte una, umbrele hoinare

Și se furișează în întuneric printre felinare

Când, deodată, pe mine, copilul cu cartea în mână sub lampa cu gaz

M-a smuls maștera de codițe și m-a legat cu un lănțug de zăplaz

Împresurându-mă cu stropi din ulcica ținută sub stele

Și cu o îmbulzire  de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și grele

Deși, cum spuneam, începusem devreme cu cititul

Femeia aceea umbla să-mi alunge, când va fi să fie, ursitul.

Și, cum stam potopită sub gard, din deliru-i nebun

Deslușeam că prin ea glogotea-n miezul nopții, întunecatul Perun

...Roind în jur, cu diferite ari

Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși, țânțarii,

 Și slobozind picioru-mi prins cu-un lănțug de gleznă

Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n rug păgân

Urându-i va vorbirea să i se-ntoarcă-n sân. 

Iubitul meu, ca nimeni ultimul-cel-dintâi!

Crezi că a prins blestemul? Pleci repede ? Rămâi?

DIMITRIE GRAMA

Dialoguri

nemiscat!

sunt?

aproape de tot

aproape de mine

unde?

aici se construiesc

palate de fulgi

palatele cu umbre?

nemiscate

una peste

cealalta

vai, ce povara!

de ce

nu mi-ai spus

ca asa

va fi mereu?

taci

si ma golesti

de memorii!

ascult?

esti aici?

muzica asta

e glasul tau?

da,

tacerea!

vai, ce povara!

mai bine 

singur!?

ce e mai rau?

binele sau

raul?

ce e mai bine?

raul sau 

binele?

neliniste

in miscare

si uite

din nimic,

universuri!

hai, continua

hai, joaca-te

 cu voalul

acela ridicol….

acum acopera

cu el

lumea!

lumea?

Vai,

ce povară!

BIANCA MICHI NEMA

Tălpile poetului

Cum aș putea să iubesc până la sfârșitul lumii

Când lumea e un pahar cu apă,

                                                doar atât …

Nisipul nu mai este suficient pentru miile de pași

                                                care îl brăzdează neîncetat…

Nisipul a devenit un finit în calea apelor și a

                                                mângâierilor delicate din timpul zilei.

Finit pentru focurile de stele care îl ard

                                                în fiecare noapte de vară.

Nici un loc pe care să mai așezăm steagul nostru

                                                cu semn de pirat …

Nici un strop de mare care sa mai poarte

                                                răcoarea sării albe incandescente.

Doar câțiva pași mai departe de tărâmul făgăduinței

                                                și de civilizația barbară a kitsch-ului contemporan

Se întinde, mândră, plaja visurilor noastre trecute

                                                și viitoare…

Este un tărâm pe care bărcile de pescari îl ascund

                                                cu blândețe de privirile curioase ale trecătorilor…

E un tărâm în care nisipul pare finit în

                                                infinitatea de scoici și melci deveniți eternitate.

Soarele sălbatic aduce alge proaspete și vânt peste colinele verzi de jad…

E un loc în care îți poti încropi din câteva crengi cristalizate

                                                                        o mică umbră

Și în care să poți scrie câteva rânduri fără să te orbească

                                                                        lumina incandescentă de august.

E o umbră sub care să poți urmări scufundările

                                                                        păsărilor în mare și în cer,

Să chemi vântul de miazănoapte care sărută cu sălbăticie

                                                                        tălpile goale…

E o revenire la momentul poetului cu tălpile goale și

                                                rănite de infinitul finit al nisipului dintre 2 Mai si Vama Veche…

DANIEL VORONA

:una nu avea față ținea o codobatură la subsuoară să nu cadă

(când am ridicat capul i-am spus eu am plecat
am dormit într-un copac să
nu stau locului m-am întors
eu am pășit pe apă împreună cu Iisus Hristos)

după ce am avut cu ea o relație extraconjugală ne-am dat huța

LILIANA  NICOLETA  HANGANU

1 /ZI ȘI 3/ PE SĂPTĂMÎNĂ! HOWGH!

Să nu mă nervez?!? Voi, bărbații:
Pipi din picioare? - Daaa!
Vă bucurați de chestii mișto, discrete, ascunse, găuri și găurici, falduri, draperii, pădurice, cheliuțe ...

- Daaa! ...
De femei frumoase, elegante, stilate... - Daaa!
De o mîncare bună? - Daaa!

Noi, ce? Ce ne dați voi?  Aud?
Ia treceți pe la vorbitor,
Că-i un soare... *Orbitor*!
(vorba lu* Nea Cărtă)!

FELIX  SIMA

Capela, secol XX  

Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...

Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...

Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...

Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...

Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...  

ADINA  DUMITRESCU

1 decembrie de ziua mea…

O, mamă, zice el

Să fii la fel de pozitivă

Ca întotdeauna,

O, fiule, să-ţi păstrezi întreaga căldură

Şi să-mi dai, de fiecare dată,

Numai atât, cât am nevoie, să fiu.

O, draga mea, ziceau vocile din Moşilor

Aseară, pe când cu Bombonica

Ne miram de cât ne este de cald şi de frig

De cât şi de cum ne trece vremea

De cât am dat, de cât ne-am risipit

Şi de cât inima ne-am dăruit-o.

O, draga mea mă trage de mânecă

Telefonul la care nu pridideam să răspund

Lui Angi, Fulger e singur şi plânge,

Veturia vrea iar să fie dusă-n oraş neţinută de mână

Nu-mi găsesc timpul şi liniştea să-mi aud pulsul

Să ştiu dacă îmi mai dă timp să te văd

Şi să râdem plângând

În faţa drumului cenuşiu presărat cu steluţele argintii

Ale sărbătorilor, ale sfinţilor

Şi-ale naşterii noastre

O, draga mea Adinuţa zice Soare mai ieri

Să nu reci prin timpuri mai rele

În care, fără să scoţi la lumină, luceferii tăi...

DOINA  BORICEANU

joc de ibovnică

joc de ibovnică ţine vremea,

tu mi-o arăţi cum de tine lipită,

se vrea încremenită, nu schimbace.

peste cârpeli ea se dă rostogolită,

în devenire doar cer în ploile  coapte

din vorbe dulci de îngeri mestecate

şi deprinse 

să în stropi înfigă întâmplările.

iar în dragoste

mă ţii scai pe aproape

să ne învelim clipele ochilor în necitit.

cu mâinile, cu buzele şi şoaptele

mă aşezi în acea chemare

să simţim timp ba gonit, ba înstăvilit,

cu noi suflu sfânt de armonice.

şi cum de se poate

timp atât de plin de  corăbii verii,

arşiţa prăpădind  vremii

până şi ponoasele...

corăbii născute hazardului

traversând soarele ca deşertului

într-o ameţeală-purificare,

trunchiuri secate din lumea -ne,

sub burduf de soare în picurare,

solzi de mlaştini uscăcioase sub lună,

mângâierea-ţi mă adună 

sub tandru vis,

intru pe poarta ce mi-ai deschis...

prag tu îl descui din privire

o corabie mă ispiteşte,

unde s-a mistuit clipa vie

degustând doar plecările?

nu-ţi mai stă pe buze...

în cutele de la colţul ochilor

număr stângace fior de fior,

braţele tale mă încercuiesc în dor,

şi corăbii... multele!

traversând marea din străfunduri

pe unde umblă nepotolit sufletu-mi.

ADRIAN  BOTEZ

Urgență  artistică 

colcăie de ucigaşi

siniştri – omenirea – iar noi

pretindem să facem

Artă

singura Artă – care să

merite acest nume şi-avânt – ar fi

să re-închipuim Omul

Armoniei – cel dintru-nceput

aproximat de El – şi – acum – să-l

stabilizăm definitiv – adică

să re-imaginăm – măreţ să

iscăm  - întru

faptă – minunat

înţeleaptă: din

bestie - Omul

 în caz contrar – singura

Artă – care de la noi se

aşteaptă – şi de care este urgentă

sete şi nevoie – este să lichidăm - febril

rapid şi eficient  - întreagă Arca

Familiei lui Noe – întreaga specie a

criminalilor  - pretinşi – cu

sfidătoare  - obscenă

emfază (...ca-ntr-o falsificată

revoluţie...)  – a fi

„factori umani de

evoluţie”

RODICA  BURDUȘEL

Un om în oraș

Cu trupul firav, chircit, peste care-aveam impresia că tot ninge,

Îl vedeam trecând prin oraș, ușor, neînsoțit.

Se ducea spre dreapta, se ducea spre stânga și nu știam unde.

La început am râs, l-am arătat cu degetul, dar apoi mi-a părut rău,

Căci cu timpul trecerea lui o așteptam ca pe o mângâiere.

Când îl pierdeam, alergam să-l găsesc privindu-l.

Într-o zi am simțit c-a plecat și-am coborât în stradă.

Trupu-i, peste care-aveam impresia că tot ninge, era de negăsit.

Jos, stătea haina pe care fulgii se roteau în reversibila-i trecere.

O căldură nepământeană am aflat în veșmintele-i albe, dar el nicăieri.

Am alergat spre stânga, am alergat spre dreapta. Nimeni.

Am început să plâng și lacrimile mele se făceau oglinzi

În care chipul lui îmi spunea că e pe-aproape.

Din ziua aceea nu l-am mai văzut.

Îi mângâiam hainele temându-mă să nu-l uit.

Prin oraș nu mai trecea nimeni, dar eu continuam să-l aștept.

Știam că nu va putea pleca de aici, decât întorcându-se.

CORNELIU  ZEANA

Strămoșii mei și-acestei Basarabii

Nu-i pic de vânt, dar frunza tremurat-a

Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.

Nu se clintește ochiul de pe jar

Și-i deslușesc pe cei care-au plecat

De-mi pare că-s alături, că-s de față

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii...

Cei mistuiți de gropile cu var

Sau deportați și omorâți în taină,

Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau crânguri,

Toți risipiți și-nmormântați aiurea...

Povestea lor răzbate printre pietre

Și urcă-n seva ce hrănește frunza,

Lăstarilor ce iarăși se ridică

În codrii mult prea dragei Basarabii

Când glasul lor, prin rădăcini spre floare

Se urcă și răsună ca un clopot

În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.

Vrei să-l auzi?

Oprește pentru-o clipă

Fugarii gândului celui vremelnic

Și-ascultă pietrele, țărâna, apa

Și soarele și stelele și norii,

În zorii zilei sau în prag de seară,

Dar mai cu seamă-n miezul cel de noapte,

Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față

Strămoșii mei și-acestei Basarabii,

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii.

GABRIELA TANASE

Se risipeste aura de basm
cu toate ale toamnei dulci ispite
candoarea frunzei intra in marasm
un soare orb aluneca-n orbite

...

Si creste-n mine dragostea de ploi
cuminte prabusire-n vesnicie amara
de ceata blanda peste oase moi
pe care lutul cald le infasoara

Imi trec fiori prin creier si prin trup
icoana frunzei a cazut din rama
copacii intind paduri de maini spre cer
si-n rugaciuni pagane incep sa geama

oglinda zilei crapa de rugina
si spaime vechi, caderi in gol ma-mbie
curand pe aura topita a toamnei
o sa danseze trista o stafie.

VASILE MENZEL

Soarele și marea

Când a mângâiat Soarele

Marea,

s-a născut și bunăstarea.

Iar un șirag de stele,

colier de mărgele,

s-a prefăcu

t în iele;

iele dansatoare.

Nici o lacrimă nu

a revărsat din Mare.

Nici o rază nu s-a stins

din  Soare.

Au început s-apară

bucurii

și-au răsărit surâsuri

de copii.

Pădurea s-a-ngânat

cu versul,

iar oamenii s-au cununat

cu Universul.

Și s-au rugat cu toți la cer,

s-au închinat, s-au spovedit,

dar Fericirea i-a privit

până-ntr-o noapte când,

Ura s-a ivit și-a ars

speranțele și visele.

De-atunci s-au răsturnat

dorințele,

iubirea s-a întunecat,

pământul s-a cutremurat,

și-au dispărut ființele,

lăsând, lăsând ruinele

să-și plângă amintirile.

Ce-a fost a fost.

Nu v-a mai fi.

Dar cine știe,

poate , într-o zi

când Cupidon

ar hoinări

 cu arcul său;

sageata lui

se va porni

spre un nou Soare și

spre o altă Mare.

LILIANA  POPA 

Asteptind absurdul

Linistea adoarme pe luciul apei
Coboara din cer nestiuta
Sa nu tulbure sarutul
Oprit la poarta mintii.
Stelele clipesc a uimire
Si surd e valul lunii.

Fluturi de seara
Danseaza in culorile iubirii
Si numara florile de tei.
Ma cufund in noapte
Ca intr-o ie de borangic.

Ma cufund in noapte
Ma cufund in ochii tai
Sa ascult toate povestile curcubeului,
Asteptind absurdul
De teama unui nou burlesc.

BOGDANA  BOERU

Cu Nică la iarmaroc

                        Hai la stele

                        Capsunele

                        Si la nori,

                        Verzi si usori.

                        Vanf lumini din Carul Mare

                        Si-o tara de suparare

                        Langa-o dimineata plina

                        De canepa din gradina,

                        Pupaza din albul tei

                        Si cantecul ei.

                         

                        Vand broastele din Brosteni

                        Si papusa din coceni

                        Pentru o seara mai albastra

                        In fereastra noastra.

                        Vand cirese

                        Si mirese,

                        Vesminte pentru scaldat

                        Si-o nuia ce-a asudat,

                        Vanata dara de fum

                        Lasand in urma pe drum,

                        Ma mai cauta si-acum.

                         

                        Hai la stele de vanzare

                        Si la cer din Ursa Mare,

                        Vand si fluturi

                        Daca teiul stii sa-l scuturi

                        Pupaza din albul tei

                        Si cantecul ei.

CONSTANTIN ABALUȚĂ

Un cutremur multumitor

E dimineata trec prin camerele luminate de soare

pijamaua imi flutura ma conduce

in baia cu faianta alba unde ramin un timp nedefinit

melancolic si inconstient ca la un oculist

ce exerseaza vederea pacientilor

pe firisoarele de praf din vazduh

Nu mai am

rabdarea de a nu spune nimic

e induiosator cum privesc pe geamul podului

melcul ce traseaza un sotron argintiu

pe norii intunecati

si ma gindesc la vacanta la tara

cind trenul intirzie si pulberea schioapata

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

LIANA  NICOLAE

Fericirea

                               

Cum să simţim să pipăim fericirea, s-o descriem, să-i dăm verdicte.. ce e ea?

Să dăm sfaturi, s-o definim, e o himeră sau o posibiltate, o utopie, o morală?

Unii spun că nu e creştineşte să fii fericit într-o lume nefericită, nedreaptă

Amărâtă, necăjită, flămândă; vedem atâtea femei cu ochii trişti, simulând

Fericirea, femei de casă, copii, tinere sau trecute de a doua tinereţe, căzute

Care-şi trăiesc din plin fericirea simţind sau nu acest lucru; simulând bucurii

Că ea  e o stare sufletească profundă de mulţumire şi deplină şi total intensă

Azi e ziua internaţională a fericirii, mi-e dor să fiu iar copil, uitată de  timp

Am ieşit din cuvinte ronţăite,nu vreau să mă-mbolnăvesc din cauza emoţiilor

Iubesc L’ete indien, am alături un înger controlat, îngerul virtuţii, al purităţii

Îngerul credinţei, voi fi mai bună la luarea deciziilor şi cu timpul voi ajunge

Mai independentă, cineva-mi dă un sfat sarcastic:„curaj scumpă doamnă 

Toţi ştim  ce-nseamnă exilul”, altfel nu vom  avea un amurg atât de glorios

Nici în trecut, nici acum, într-o moralitate transcendentă, mărire şi siguranţă

Când culorile se alătură sunetelor,  evenimentele se-mpreună cu miresmele

Într-un vălmăşag ameţitor, copleşitor conflict între senzaţionalism şi intelect

Să privesc răsăritul reflectat în apă, să-mi fie  mereu oameni dragi alături

Să ştiu cine sunt, de ce m-am născut,care-mi sunt calităţile şi multele defecte

Să ştiu că cei din jur au nevoie de mine, să am o primăvară veşnică în suflet

Şi iubire necondiţionată, că pot face lucruri bune pentru semeni, uluitoare

Să am posibiltatea de a alege, să fiu sigură că Dumnezeu azi mă veghează

Să sorb mirosul bărbatului iubit alături de  mine într-o zi senină de duminică

Răsfăţându-mă, că doar câteva cuvinte, un zâmbet, un semn sunt suficiente

Pentru ca oricine să se simtă necesar, descătuşat, inventat, împlinit şi iubit

TOMA GEORGE MAIORESCU

apocrifa

nu
intre noi n-au fost arse toate puntile
mai e si arborele dragon
cel care si-a aruncat radacinile peste prapastie
dar mai e si iluzia mea
ca pot trece peste orice
si o sa ajung pe celalalt mal
fie prin hatisul aerian al lianelor
fie si pe un pod de ceata
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecata pe o insula
si eu voi strabate iarasi Oceanul
inot ca si alta data cand
tu te-ai mutat intr-o stea
si ma vei arunca din nou in adancul Spatiului
sa te caut
dar tu te vei fi ascuns intr-o galaxie
care nu figureaza pe nici-o harta a cerului
si pentru ca
intre noi nu au fost arse toate puntile
eu te voi cauta mereu
si aproape ca te descopar
pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa te gasesc
peste ceea ce ne desparte
cand plutesti prin vazduh cu noaptea in par
sau cand esti culcata alaturi
apocrifa si pagana
in patul meu

THOMAS  GRAY

ELEGIE SCRISĂ ÎNTR-UN CIMITIR DE ȚARĂ

Epitaful

În poala gliei capu-și odihnește

Fără noroc și faimă un băiat.

Umil născut, Știința  sta  mutește,

Melancolia și l-a însemnat.

Pe cât de darnic sufletul său sincer,

Ceru-i trimise tot așa agape:

A dat Mizeriei ce-avea, plâns înger,

Primi din cer (ce vruse) un aproape.

Fragilități nemaicătând vederii,

Or vreun păcat în cruntul apogeu

(Sperând și ele-n tremurul zăcerii) 

Pogoară Tatăl său și Dumnezeu.

                        Traducere de George Anca

                       

GARCIA  LORCA

ROMANSĂ SOMNAMBULĂ

Gloriei Giner şi lui Fernando de los Ríos

Verde, cât te vreau, verde.

Verde vânt. Crengi verzi.

Vasul pe mare

şi calul pe munte.

Cu o umbră-n jurul taliei,

ea visează, din balconul ei,

cu carnea ei verde, cu părul verde

şi ochii reci, de argint.

Verde, cât te vreau, verde.

La luna gitană

toată lumea priveşte,

numai ea nu poate vedea.

x

Verde, cât te vreau, verde.

Stele mari, îngheţate

            Traducere de Puși Dinulescu