APOLOGIA
Apologia Căpitanului – un loc neobișnuit - culmea – Wikipedia.ro confiscată
- Scapeții
ION COJA
Apologia Căpitanului făcută de Tatiana Niculescu din
neatenție
Multă lume m-a întrebat ce părere
am despre cartea doamnei Tatiana Niculescu dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu
și camarazilor săi. Tatiana Niculescu? Autoarea cărții despre tragedia de la
Mânăstirea Tanacu?!… M-a dezamăgit, ca să nu zic scandalizat, cu ani în urmă,
prin felul în care s-a implicat în „afacerea” Tanacu, căci afacere a știut să
facă distinsa doamnă din drama de la Tanacu. M-a întristat să constat lipsa de
compatibilitate a autoarei cu subiectul, cu lumea monahală, a credinței, a
suferinței. Avea oare vreo afinitate cu această lume doamna Tatiana ca să
investigheze un subiect atât de gingaș cum era povestea dramatică a părintelui
Corogeanu și a „victimei” sale? N-avea! Sau cel puțin așa mi s-a părut după
felul „americănesc” în care a procedat, storcând din tragedia petrecută toate
„oportunitățile” posibile!
Aceeași întrebare mi-o pun și după ce-i
citesc cartea despre Căpitan, subiect abordat fără urmă de afinitate cu
„personajul”, ci având ca țintă numai succesul comercial scontat! Și
alte beneficii colaterale, cu care „sistemul” obișnuiește să
recompenseze mercenariatul.
De gura lumii, am împrumutat de la
Victoraș Dogaru cartea care, zic unii, se vinde bine! Nu mă mir! Are o
copertă de zile mari! Nu trece neobservată!… Bașca subiectul: Corneliu
Zelea Codreanu! Semn bun: publicul româmesc este doritor să afle
adevărul despre legionari! Tatiana Niculescu satisface în bună măsură
această doleanță a publicului. Vine cu multe informații noi, necunoscute
chiar și autorilor care s-au mai pronunțat pe acest subiect.
Recunoștință!…
De la prima pagină, cum spuneam, mi-am
propus să identific semnele că textul este o mostră de mercenariat
literar. Să verific astfel aprecierea care circulă în mediile
intelectuale sensibile la lumea legionară. Se confirmă verdictul. Pe
lângă informațiile noi aduse de autoare, din carte lipsesc în schimb
informații bine știute și deseori invocate de legionari pentru a-și
motiva faptele, „crimele”. Lipsesc probe importante ale „apărării”! Sunt
omise de dna Tatiana. Bunăoară episodul Duca, atât de important pentru
a-i judeca corect pe legionari, este tratat în acest fel. Cu omisiuni
grave! Se pune totul pe supărarea legionarilor că li s-ar fi desființat
partidul!… Depun mărturie – mărturie indirectă, martorul direct fiind
Constantin Boceanu, potrivit căruia I G Duca, într-o bună zi, venind
acasă, s-a lăsat greu în fotoliu și zis-a către soru-sa: „Mi-am semnat
condamnarea la moarte!” Scena i-a fost descrisă dlui Titi Boceanu chiar
de sora prim ministrului…
Ce semnase
Duca în ziua aceea? Nu semnase decretul de desființare a partidului
legionar, ci acordul pentru strămutarea / primirea în România a 60.000
de familii de emigranți / alungați / refugiați din Germania… Îi accepta
I.G. Duca fără să crâcnească, la cererea imperativă a instituțiilor
financiare internaționale la care România se împrumutase și nu putea
returna împrumutul!… Șantaj ordinar, trecut cu vederea de doamna
Tatiana! N-a impresionat-o!
Duca fusese avertizat din vreme de
legionari, prin însuși președintele partidului generalul Zizi
Cantacuzino: „Ghiță, să știi că băieții nu te iartă!” A fost deci
avertizat că dacă își va da acordul la încetățenirea ilegală a celor 300
000 de evrei, o va păți urât de tot: va fi executat pentru înaltă
trădare de Țară!… Căci aceasta era încadrarea corectă a gestului său! O
știa bine și Duca, altă interpretare nu se putea da faptei sale! Dar nu a
avut încotro și a semnat! Servituți superioare voinței sale, acceptate
cu ani în urmă, l-au constrâns irevocabil! N-a avut încotro! Cu loja
care te-a făcut prim ministru nu e de glumit!
Această explicație a cazului Duca,
atunci când lipsește din relatarea faptelor, este indicatorul clar al
necinstei sau ignoranței autorului. În cazul dnei Tatiana, cum spuneam,
stăm foarte bine cu documentarea, cu nivelul informației! Deci numai de
necinste poate fi vorba!… Dovedită și în alte relatări din voluminoasa
reconstituire în fals a vieții Căpitanului.
Căpitanului i se aduce cel mai des
învinuirea că a fost un partizan înfocat și practicant al
anti-semitismului! Oare este aceasta o culpă specifică, prin care
Căpitanul și camarazii săi se singularizează în societatea românească a
acelor ani? Nici vorbă! Cine nu era „anti-semit” în perioada
interbelică?! Și cine nu a fost „anti-semit” în România de la pașoptiști
încoace?! Cine dintre românii importanți nu fusese sensibil la
problemele pe care le ridica „invazia evreiască” din Principate, de după
1840?! Și nu ar trebui discutat care ar fi aceste probleme atunci când
faci din eticheta anti-semit o culpă majoră, cea mai chiar?!
Autoarea noastră îi pune Căpitanului
această etichetă cu sentimentul că nu e cazul să fie mai explicită! Cine
nu-i știe pe legionari cât au fost de antisemiți?!… Dar nu cumva
autoarea avea obligația să prezinte și motivele pentru care legionarii
erau ori se declarau antisemiți?! Ce le reproșau legionarii evreilor?!
Evreii erau / sunt niște îngeri?
Ciudat este că am căutat în carte,
printre zecile de citate, să găsesc și câteva care să ilustreze
convingător „anti-semitismul funciar al legionarilor”!… (Am citat-o pe
Lya Benjamin, implacabila holocaustriță!)
Iată însă că printre zecile de citate
care împănează cu folos textul, nu există nici măcar unul din care să
rezulte indubitabil acest vestit anti-semitism legionar. A devenit
axiomatic pentru mercenarii din publicistica noastră. Nu mai trebuie
dovedit, demonstrat cu probe!
Mi-am amintit astfel de lucrarea lui
Zigu Ornea dedicată aceluiași subiect, dreapta interbelică, legionarii.
I-am făcut recenzia în urmă cu două decenii, iar autorul mi-a publicat-o
în revista „Dilema”, pe care o conducea! Gest de boier! (Era să zic de
…legionar!) Am făcut atunci aceeași remarcă, pe care o repet: cartea în
care legionarii sunt blamați mereu că au fost anti-semiți nu conține
niciun citat anti-semit din publicistica legionară sau din textele
doctrinare!
Deci – conchid eu ca cititor al Tatianei
Niculescu, nu evreii, nu „problema evreiască” îi preocupa pe legionari,
pe Căpitan, cu precădere.
Este meritul (involuntar?) al cărții
dnei Tatiana de a fi insistat cu citate generoase, convingătoare, pe
obsesia Căpitanului: edificarea morală a omului nou! A adevăratului
român naționalist. Acesta trebuia să fie legionarul pentru a fi model și
pentru ceilalți români!… Eventual și pentru evrei! Asta a fost ținta
ultimă și supremă a Mișcării Legionare: înălțarea morală! Și asta se
înțelege destul de bine din cartea recenzată, din citatele scoase la
vederea cititorului! Cum spuneam: Recunoștința noastră!
Intenția autoarei a fost alta însă!
Imaginându-și că are instrumentele cu care să sondeze în adâncul
conștiinței și al intențiilor Căpitanului, emite fel și fel de ipoteze
privind zbuciumul sufletesc al marelui român, ipoteze care culminează cu
bănuiala că acesta visa să instaureze în România o dinastie a
codrenilor! Repet, ați auzit bine: o dinastie a codrenilor!… Asta visa
Căpitanul! El, bietul Corneliu Zelea Codreanu care nu avea copii,
înfiase o fetiță, iar fraților săi mai mici le interzisese să facă
politică, pregătea instalarea unei dinastii! Dinastia codrenilor!… O
scorneală mai prostească cu privire la Căpitan nu cred să existe în
toată publicistica anti-legionară! Păcat! Ce ți-o fi venit, cucoană, să
fii atât de… de… Auzi la ea: dinastie!
Măcar de ar fi aceasta singura prostie!
Le las însă neinventariate pe celalalte, căci au uneori atingere
nepermisă cu viața intimă a Căpitanului! Doamna autoare nu ne-a scutit
de niciuna din presupunerile care i-au bântuit creierașii! Niciun
filtru, nici o cenzură! Ca și când viața Căpitanului era subiect de
roman scris în fața cititorilor!
Concluzia se impune încă o dată: doamna
autoare este funciar, organic incapabilă să priceapă complexitatea și
profunzimea personajului, care nefiind personaj literar, ci unul foarte
real, este ușor să constați inadecvarea la realitate a variantei propuse
de „romancieră”!
De altfel reconstituirea pe care ne-o
propune Tatiana Niculescu este pusă chiar de autoare sub semnul
ipoteticului, al prezumției, ceea ce n-ar fi rău, ar fi chiar cinstit
scriitoricește vorbind! Cu condiția ca autoarea să nu facă prea des,
dacă se poate chiar niciodată să nu facă dovada de rea credință!… Din
păcate…
Se vede la tot pasul că autoarea și-a
propus să-l scadă cu orice chip pe Căpitan. Se documentează amplu pentru
a demonstra că opera Căpitanului nu este prea originală, că a preluat
modelele organizatorice de la alții, ca și ideile politice. Vine,
bunăoară, cu identificarea surselor din care s-a adăpat Căpitanul când a
elaborat Cărticica șefului de cuib. Sunt surse dintre cele mai
onorabile, mai nobile, spulberând astfel pentru totdeauna teza
detractorilor care au prezentat dintotdeauna Cărticica șefului de cuib
ca pe un „manual al crimei”. Fără voia ei, Tatiana noastră ne face un
mare serviciu, nouă, celor care credem în noblețea demersului legionar.
Citez cu mare plăcere:
„Acest îndrumar al legionarului era
inspirat din normele cercetășiei, din Călătoria creștinului a lui John
Bunyan, din modul de organizare a sokolilor, cât și din regula de viață a
terțiarilor franciscani. Din punct de vedere religios, integra tradiția
bisericească ortodoxă și greco-catolică într-un discurs neoprotestant
care punea accent pe lectura Evanghelilor și pe traiul în comun. Cuibul
era definit ca o Biserică.(sic!!) Din punct de vedere militar întărea
structura cazonă a cuiburilor legionare. Era, în același timp, și un
program politic antidemocratic, din care reieșea apropierea lui Codreanu
de concepția de guvernare a lui Carol II.” (pag. 159-160)
Nu glumesc când spun că nu cunosc multe
texte care să fie mai elogioase la adresa legionarilor, cu elogii
exacte, documentate. Nu mai contează intențiile cu care autoarea face
propriile comentarii, ci efectul, rezultatul! Cum spuneam, Tatiana
Niculescu anihilează astfel infama etichetă „manual al crimei” pusă pe
un text legionar fundamental, definitoriu, al cărui loc potrivit azi
este în ghiozdanul tuturor elevilor și studenților români! Veni-va și
acea zi! Cu sau fără voia autoarei!…
Dacă este să strângi toate citatele puse
dinaintea cititorilor de dna Tatiana constați că se adună astfel un
material documentar care ar face cinste oricărei mișcări politice!
Legătura lor cu Mișcarea Legionară, demonstrată de autoarea, ar fi
trebuit să dovedească lipsa de originalitate a Căpitanului, a Mișcării.
Pentru un cititor liber de lozinci și etichete, pledoaria autoarei are
cu totul alt efect: aflăm și înțelegem din cartea respectivă că Mișcarea
Legionară s-a dezvoltat și a acționat în strânsă dependență de spiritul
vremii, la a cărui înălțare Garda de Fier a avut însă o contribuție
specifică, creștină și românească, substanțială!… O contribuție probabil
cea mai importantă, mai originală totuși, în peisajul Europei
interbelice.
Reaua credință a autoarei se mai face o
dată evidentă prin strădania de a demonstra că atașamentul Căpitanului
la ortodoxie este destul de rar afirmat! Cică Căpitanul se declara mereu
creștin și atât, având în Mișcare camarazi din toate confesiunile
creștine! Dacă după mintea autoarei acesta ar fi un defect, o limită a
Căpitanului, un „păcat”, pentru majoritatea cititorilor serioși acesta
este un mare merit al Căpitanului. Cine îl cunoaște cât de cât, și ține
seamă de „funcția” Căpitanului ca lider al naționalismului românesc, va
înregistra reclamația Tatianei ca pe un elogiu adus legionarismului, cu
atât mai prețios fiind vorbe de un elogiu involuntar!…
Să fie vorba de o stratagemă
scriitoricească? A criticat stereotip „anti-semitismul” Căpitanului,
numai la nivel declarativ, fără să aducă nici o dovadă! Dovezi puse pe
masă, sunt dovezi din care se pot deduce numai concluzii extrem de
favorabile Căpitanului și camarazilor săi! A făcut asta în mod
deliberat? Așa a vrut „să iasă”?! Te pommenești că prostul sunt eu că nu
m-am prins și-i stric autoarei jocul!
Cartea ar putea purta un motto demn să
fie ținut minte: „Am cercetat toate dosarele din Arhiva serviciilor
secrete. Nu am găsit nimic compromițător pentru Corneliu Zelea
Codreanu!” – Ion Cristoiu (citat din memorie). La fel îți vine să zici
și după ce ai citit această carte! În ciuda eforturilor, autoarea nu
aduce la cunoștința cititorilor nimic compromițător pentru legionari,
pentru Căpitan.
Căci în mod evident cartea conține,
dincolo de aserțiunile declarate, ca-ntr-n text subliminal, un mesaj
pro-legionar extrem de consistent! Bine argumentat! Este mesajul care se
deduce din faptele relatate, din textele citate! Cumva involuntar?!
Foarte probabil! Aproape sigur!
Un exemplu: episodul petrecut în curtea
Atelierelor CFR de la Nicolina, oricât de sec ar fi relatat, nu poate fi
interpretat decât în favoarea excelenței Căpitanului!… Cititorul
completează comentariul sărac al autoarei minunându-se sincer, cu
onestitatea care lipsește vizibil doamnei Tatiana: ce om deosebit acest
Corneliu Zelea Codreanu! Ce plămadă de erou!… Neînfricat și gata de
jerfă pentru ideile sale! Pentru credința sa în valorile superioare ale
umanității! Etc., etc! Episodul, puțin cunoscut de publicul larg, nu
poate fi prezentat și comentat decât în termenii cei mai elogioși, prin
care să subliniezi excelența personajului… Comentariile elogioase
lipsesc din carte, dar sunt la îndemâna cititorului onest și inteligent.
O obsesie a autoarei este originea
etnică a Căpitanului! Multe, prea multe pagini sunt dedicate acestui
„aspect”. Majoritatea detractorilor Căpitanului s-au arătat grijulii să
demonstreze că acesta nu era total român, ba nici măcar parțial român!…
Deloc român! Părinții și bunicii Căpitanului nu au fost români!…
Autoarea nu-și dă seama că insistența dînsei pe acest subiect intră în contradicție cu acuzația de naționalism, de rasism, de anti-semitism adusă atât de des Căpitanului și legionarilor!
Autoarea nu-și dă seama că insistența dînsei pe acest subiect intră în contradicție cu acuzația de naționalism, de rasism, de anti-semitism adusă atât de des Căpitanului și legionarilor!
A acuza, a-i imputa unui personaj
important din istoria României că nu este „român curat” este un act de
rasism stupid! Nu de naționalism, ci de șovinism prostănac, dezgustător!
Spre cinstea lor, legionarii nu s-au demobilizat din pricina originii
străine a Căpitanului, dacă chiar despre așa ceva este vorba! Și l-au
urmat pe Căpitan, cuceriți de ideile acestuia, de modelul uman
întruchipat! Ce oameni de ispravă au mai putut fi acești legionari!, îți
vine să zici după ce citești paginile Tatianei N. dedicate alogenului
naționalist!
Marele Zelea Codreanu nu era deloc
român? Ei, și? Dacă un personaj atât de deosebit, extraordinar în toate
privințele, a decis, a ales să fie român și nu alt neam, eu, ca român
naționalist ce mă strădui să fiu, trăiesc o mare satisfacție! Așadar, a
fi român este un statut atrăgător pentru oameni excepționali ca Zelea
Codreanu?!… Păi mai mult ce să cer de la viață?!…
Pentru mine e de neimaginat acțiunea
Căpitanului în afara spațiului românesc! Repet: Căpitanul nu poate fi
gândit în afara Neamului românesc! Iar aderența publicului românesc la
intențiile și programul de reformă spirituală conceput de Zelea Codreanu
este una dintre performanțele cele mai impresionante ale poporului
român în epoca sa modernă! Afirm cu toată sinceritatea și în cunoștință
de subiect: Corneliu Zelea Codreanu nu putea să apară, să existe, decât
în spațiul românesc! Ca și Eminescu!…
Recomand acest raționament, acest mod de
a pune problema, în toate situațiile asemănătoare! Detractorii neamului
românesc sunt instruiți să pună la îndoială etnia românească a marilor
figuri care onorează neamul românesc!… Mi-aduc bine aminte, după ce
Nadia Comăneci, la Montreal, ajunsese idolul planetei, la Europa Liberă
s-au auzit comentarii care susțineau că nu prea este românesc numele ei,
mai degrabă ar fi unguresc!… Mi-au rămas în minte acele comentarii
nevolnice deoarece am în familie, în neam, câțiva Comănici!… De atunci
urmăresc cum se desfășoară această strategie anti-românescă la o
sumedenie de profesioniști ai minciunii, ai dezinformării. Îi avertizez
public pe compatrioții mei mai slabi de ânger, când vor afla că eu,
subsemnatul, mare naționalist ce mi-s, nu prea sunt român, când vor
apărea documentele că bunicii mei nu au venit în Dobrogea din Ardeal, ci
din Patagonia, să răspundă la fel: „Ei, și?!”
Preiau un exemplu mai vechi, pe care
l-am mai dat: marele român care a fost Ioan Petru Culianu. Printre
înaintașii săi a avut și un junimist, prea rar amintit de biografi. Iar
pe la 1800 a avut și un grec. (N-o fi fost aromân?!) Unul din biografii
săi, Ted Anton mi se pare, insistă mult pe acest strămoș grec! Nu pe
bunicul junimist… Dar la o socoteală simplă, obligat fiind de
insinuările americanului originar din Grecia, constat că după 6-7
generații Ioan Petru Culianu mai era grec cam 0,75%. Să mi se ierte
vulgaritatea acestui calcul!…
Ce vreau să spun în principal este că
așa îi recunoști foarte bine pe cei care practică cu sau fără plată
anti-românismul: nu scapă nicio ocazie să menționeze despre un mare
român dacă nu este român „curat”! Insinuând că gena alogenă ar explica
performanțele compatriotului nostru!…
Mai zic o vorbă în această ordine de
idei și rog să fie ținută minte: românii care s-au ilustrat în istoria
și cultura altor popoare, a popoarelor învecinate mai ales, sunt mult
mai mulți decât românii alogeni care sunt trecuți în Analele Românești!
Cred că discuțiile pe acest subiect, al
naționalității Căpitanului, constituie în cartea doamnei T.N., punctul
cel mai de jos atins pe parcursul textului. E și asta o reușită!…
Reușita cea mai mare a textului este
alta, sper. Și anume m-a făcut să-mi dau seama cam ce fel de text ne
lipsește din bibliografia dedicată Căpitanului! Dacă voi mai avea zilele
necesare, al Naibii să fie cine nu-l scrie!…
Mulțumesc, deci, Tatiana doamnă! Nu-mi pare rău că ți-am citit cartea! Felicitări!
În concluzie, nu există autor capabil să
abordeze orice subiect! Un ins idealist, preocupat până la sacrificiu
de izbânda binelui și a dreptății, cum a fost Căpitanul, nu are nicio
șansă să fie înțeles și acceptat de mentalitatea mercificatoare,
oportunistă, meschină a unor mercenari ai scrisului. Cine nu este
capabil să se cutremure când ia cunoștință de destinul Căpitanului, nu
este în stare să se bucure, să se minuneze că s-a ivit printre noi, în
zilele noastre, un asemenea erou, și să sufere pentru că încă o dată
„n-a fost să fie”, nu are cum să-și aproprie mecanismele intelectuale și
sufletești care au generat comportamentul de legionar! Faptele unice,
de eroism și jertfă, ale camarazilor Căpitanului. Tatiana Niculescu este
exemplară pentru această neputință funciară! Folcloric spus, nu și-a
văzut lungul nasului!
Ion Coja
DOINA BORICEANU
să pătez cu flori durerea,
să adun intelepciune
sa aud in vuiet ganduri
si sa cred ca e doar marea
ratacita prin adancuri
cautand in toţi cărarea.
sa-mi răstorn poveri
şi bune,
să-ngenunchi lângă un flutur
mimănd zborul lui în floare
lunecat peste pragul de petale
presupus ades că-i cerul,
când prea jos, când prea înalt.
o movilă mai din vremi
mi-a clipit din ochi şireată ...
"lumea vine dac-o chemi!
tu eşti azi,
de vânt cercei,
poate-i fi şi altădată...".
joc de ibovnică
joc de ibovnică ţine vremea,
tu mi-o arăţi cum de tine lipită,
se vrea încremenită, nu schimbace.
peste cârpeli ea se dă rostogolită,
în devenire doar cer în ploile coapte
din vorbe dulci de îngeri mestecate
şi deprinse
să în stropi înfigă întâmplările.
iar în dragoste
mă ţii scai pe aproape
să simţim timp ba gonit, ba înstăvilit,
cu noi suflu sfânt de armonice.
şi cum de se poate
timp atât de plin de corăbii verii,
arşiţa prăpădind vremii
până şi ponoasele...
corăbii născute hazardului
traversând soarele ca deşertului
într-o ameţeală-purificare,
trunchiuri secate din lumea -ne,
sub burduf de soare în picurare,
sub tandru vis,
prag tu îl descui din privire
o corabie mă ispiteşte,
unde s-a mistuit clipa vie
degustând doar plecările?
nu-ţi mai stă pe buze...
în cutele de la colţul ochilor
număr stângace fior de fior,
şi corăbii... multele!
traversând marea din străfunduri
pe unde umblă nepotolit
sufletu-mi.
CULMEA melcului: sa fuga
de acasa
*
CULMEA notarilor: sa legalizeze un act sexual
*
CULMEA justitiei: sa condamni o prostituata la locul de munca
*
CULMEA melancoliei: sa cazi pe ganduri si sa-ti rupi mana
*
CULMEA World Trade Center : urci cu liftul, cobori cu biroul!
*
CULMEA ceasului desteptator: sa sune ocupat…
*
CULMEA agriculturii : sa ari Calea Victoriei cu boii din guvern
*
CULMEA ghinionului: sa faci pe prostul si sa ramai asa!
*
CULMEA interfonului: sa suni si sa primesti ton de fax
*
CULMEA matematicii: sa stai de unu singur si sa te simti in plus
*
CULMEA prostiei: sa stingi lampa si sa aprinzi un chibrit ca sa vezi daca s-a stins
*
CULMEA inocentei : o calugarita care lucreaza intr-o fabrica de prezervative sa creada ca face saci de dormit pentru soricei
*
CULMEA tramvaiului: sa-l traga politia pe dreapta
*
CULMEA somnului: sa visezi ca dormi
*
CULMEA lacomiei : sa mananci bataie si sa nu te saturi!
*
CULMEA auzului: sa auzi cum se crapa de ziua
*
CULMEA culmilor : sa aiba purecii paduchi
*
CULMEA fotbalului : sa inceapa meciul si sa scrie pe gazon “nu calcati spatiul verde”
*
CULMEA norocului: sa te calce o salvare
*
CULMEA croitoriei : sa intorci pe dos costumul lui adam
*
CULMEA fizicii: sa pasti un cal putere pe un camp magnetic
*
CULMEA culmilor: mutul ii spune surdului ca orbul se uita la ei…
*
CULMEA nesimtirii: sa scrii pe coliva la multi ani…
*
CULMEA sexului in grup: sa ramai pe dinafara…
*
CULMEA politetii: sa stai pe scaunul electric si sa cedezi locul …
*
CULMEA zgarceniei: sa dai BEEP la pompieri…cand iti arde casa
*
CULMEA notarilor: sa legalizeze un act sexual
*
CULMEA justitiei: sa condamni o prostituata la locul de munca
*
CULMEA melancoliei: sa cazi pe ganduri si sa-ti rupi mana
*
CULMEA World Trade Center : urci cu liftul, cobori cu biroul!
*
CULMEA ceasului desteptator: sa sune ocupat…
*
CULMEA agriculturii : sa ari Calea Victoriei cu boii din guvern
*
CULMEA ghinionului: sa faci pe prostul si sa ramai asa!
*
CULMEA interfonului: sa suni si sa primesti ton de fax
*
CULMEA matematicii: sa stai de unu singur si sa te simti in plus
*
CULMEA prostiei: sa stingi lampa si sa aprinzi un chibrit ca sa vezi daca s-a stins
*
CULMEA inocentei : o calugarita care lucreaza intr-o fabrica de prezervative sa creada ca face saci de dormit pentru soricei
*
CULMEA tramvaiului: sa-l traga politia pe dreapta
*
CULMEA somnului: sa visezi ca dormi
*
CULMEA lacomiei : sa mananci bataie si sa nu te saturi!
*
CULMEA auzului: sa auzi cum se crapa de ziua
*
CULMEA culmilor : sa aiba purecii paduchi
*
CULMEA fotbalului : sa inceapa meciul si sa scrie pe gazon “nu calcati spatiul verde”
*
CULMEA norocului: sa te calce o salvare
*
CULMEA croitoriei : sa intorci pe dos costumul lui adam
*
CULMEA fizicii: sa pasti un cal putere pe un camp magnetic
*
CULMEA culmilor: mutul ii spune surdului ca orbul se uita la ei…
*
CULMEA nesimtirii: sa scrii pe coliva la multi ani…
*
CULMEA sexului in grup: sa ramai pe dinafara…
*
CULMEA politetii: sa stai pe scaunul electric si sa cedezi locul …
*
CULMEA zgarceniei: sa dai BEEP la pompieri…cand iti arde casa
ISABELA
VASILIU-SCRABA
Wikipedia.ro confiscată
“Wikipedia is
not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică
acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că
este în mare parte controlată de intelectuali cu intenții ascunse: „is a
website that in large part is controlled by intellectuals who seek re-write the
history…These authors have systematically yet subtly rewritten key passages of
thousands of Wikipedia entries.” Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la
care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi,
informați instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. (Isabela
Vasiliu-Scraba).
Motto: “Manipularea prin
uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au
rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi
români, SUA, 2011, p.60)*.
Lucian Blaga nutrea convingerea
că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor
cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus
Filipaș, Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april. 2013), dar
fără acea latură excesiv de utilitară tipică vremurilor noastre. Știind bine că
nimeni „nu poate sări peste umbra lui, și nu poate sări nici peste marginile
vremii lui”, profesorul Nae Ionescu întrezărise la rândul său că ideea
„însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări” ar putea avea o
contrapondere în „bucuria comunierii” la adăpostul anonimatului. Multă vreme
n-am înțeles nici ideea blagiană a cărei necesitate filozoful o dedusese din
presupoziții de filozofia culturii, și nici varianta (de tentă religioasă) a
unicului filozof român care a făcut școală. Inițiatorul Școlii trăiriste
observa și în prefața volumului Roza vânturilor îngrijit de asistentul
său (tânărul Mircea Eliade) că lumea noastră este „pustiită de
personalism” (Nae Ionescu, Prefață la selecția sa din publicistica
anilor 1926-1933 editată în 1937; ediția II-a, anastasică, în 1990).
După ce am colaborat la
Wikipedia.ro, mi-am dat seama că proiectul, în latura sa cea mai generoasă, ar
putea fi privit ca o sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele
public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă
ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși motorul ei de
căutare într-un soi de „inteligență artificială” (30 aprilie 2013,Titus
Filipaș; blogideologic.wordpress.com/tag/ideologia-scolilor-centrale/ ). Apoi
am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […]
in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu
este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată:
„is a website that in large part is controlled by intellectuals who seek
re-write the history…These authors have systematically yet subtly rewritten key
passages of thousands of Wikipedia entries.” Cum vedem, obiectivitatea
Wikipediei este ruinată de intelectuali cu intenţii ascunse care în mod
sistematic modifică anumite fișe pe care le urmăresc îndeaproape. De aceea
universitățile occidentale indreaptă studenții către alte surse de informare
ceva mai obiective, insistând asupra rezervei cu care să folosească
informațiile furnizate de Wikipedia.
Dar cum poate fi controlată o
enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin
administratorii săi, informati instantaneu de modificările anumitor articole pe
care le urmăresc (1). Ascunşi după pseudonime, pe care le mai
schimbă din timp în timp spre a nu fi recunoscuţi, ei sunt atenţi (de exemplu)
ca în ro.wikipedia.org să nu dispară atitudinea partizană (şi nu
neutră cum ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor de stigmatizare
colectivă a românilor (/de inoculare a ruşinii de a fi român). Ei veghează (de
pildă) păstrarea variantei post-comuniste a rasismului anti-românesc datând de
la 1848, din vremea lui Lajos Kossuth, maghiar incitând la ură pe motive
rasiale, care scria că românii ar fi fost „o hoardă mai josnică decât vita”
(Corneliu Florea, Cine tulbură liniștea Transilvaniei).
Administratorii enciclopediei ro.wikipedia.org au grijă să nu dispară
insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând părerea lui Kossuth) prin reformularea
după care “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă”
(H.-R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, 1996). Or, tocmai acestă
frază au găsit cu cale s-o traducă niște nostalgici ai rasismului german (“Die
Rumaenen koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert sind als eine Herde”)
într-un articol închinat Hertei Muller.
Pentru asemenea cugetări
descalificante pentru autorul lor şi pentru altele de acelaşi soi (2)
preluate de ro.wikipedia.org din volumul lui Patapievici scos în
numeroase ediții de Humanitas (fosta Editură „Politică” a Partidului Comunist
Român), nişte universitari clujeni făcuseră petiţie la Ministerul de Interne
cerând să i se retragă lui H.R. Patapievici cetăţenia (3).
Rezultatul cererii clujenilor a fost, cum bine se ştie, promovarea în postul de
director al Institutului Cultural Roman a odraslei lui Dionisie Patapievici,
securist (/NKVD-ist ?) ajuns în România cu armata sovietică de ocupație –
fiu care se dăduse în Franța la începutul anilor nouăzeci drept odraslă a unui
fost deținut politic (4). Reproducerea mizeriilor
antiromânești scornite de fostul fizician este motivată în RoWiki printr-un
penibil cerc vicios: fragmentele citate în scop de atac spre a produce iritare,
irită ducând la atac. La fişa “Horia Roman Patapievici” se spune că frazele cu
pricina “au produs iritare” şi că scoase din context (aici înţelegându-se
probabil că n-a fost citat întregul volum) au fost “folosite de adversari
pentru a-l ataca”.
Dacă astfel de gunoaie sînt
ferite de ştergere într-o enciclopedie care ar trebui să fie în permanentă
schimbare, administratorii au grijă în schimb să şteargă informaţiile în
legătură cu procesul lui G. Liiceanu cu I. Spânu care a crezut că neputinţa
acestui „discipol al lui lui Henry Wald” (apud. Noica, vezi Noica si
Securitatea, Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, Bucuresti, 2009,
p.154) de a-l povesti pe Heidegger cu alte cuvinte decât cele ale traducerii ar
semăna leit cu un plagiat, mai ales că Liiceanu fusese încă din anii şaptezeci acuzat
că l-a plagiat pe filozoful Constantin Noica în lucrarea sa de doctorat. Atunci
Institutul de Filozofie dăduse unei comisii să cerceteze teza despre tragic
condusă de Ion Ianoşi, având un capitol întreg „împrumutat” de la Noica (Schita
pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului, 32 p.) pe care Editura Humanitas nu
l-a mai reprodus după ediţia comunistă care punea pe piaţă controversatul
doctorat al lui Gabriel Liiceanu (5). În partea din
Wikipedia.ro care aminteşte de “plagierea” lui Heidegger, utilizatorul
„Medenagan” (6) cel care a plasat pe Wikipedia.ro si poza lui
Z. Ornea/Orensterin (care a dat pe ascuns Securității în 1958 manuscrisul lui
Noica pentru care filozoful a fost arestat si a făcut nevinovat șase ani de
temniță cu regim de exterminare, vezi Noica în vizorul Securității, în
„Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005) propunea ştergerea
informaţiei pe motiv că instanţa judecătorească nu i-ar fi dat câştig
jurnalistului Ion Spânu, argument fals (7), se pare. Ștergerea
informației referitoare la proces devenise probabil cu atât mai necesară cu cât
reclama făcută directorului fostei Edituri „Politice” depășește (în ro.wikipedia.org)
spațiul fișei „G. Liiceanu” unde am remarcat cele mai sforăitoare judecăți de
valoare. În cadrul reclamei deșănțate, care nu ar avea ce căuta într-o
enciclopedie cu oarecare pretenții de obiectivitate, se înscriu pozele
coperților de cărți (probabil nevandabile) scoase de Humanitas în seria Boia
(constatare din decembrie 2014), precum și subterfugiul plasării în cadrul
„Legăturilor externe” a pozei lui Gabriel Liiceanu la fișe de personalități
fără legătură cu acest fost „discipol al lui Henry Wald, nu al lui Noica”
(apud. C-tin Noica, vezi Noica si Securitatea, Ed. Muzeului
Național al Literaturii Române, Bucuresti, 2009, p.154). Grupul mafiot care a
pus mâna pe Wilipedia.ro are grijă să nu dispară poza lui G. Liiceanu de la
sfârșitul prezentării lui Dan Slușanschi, Dan Duțescu, Vasile Pavelcu, Nina
Facon, Ghe. Ceaușescu, Liviu Franga, Maria Ana Tupan, Florica Bechet, Beate
Fredanov, Simon Oeriu, D-tru Irimia, Ion Coja, Ioana Costa, Ioan Mihăilescu,
Elvira Sorohan, Mihail Bogdan, Ghe. Ciompec, Ghe. Marin Fontaniu, Andra
Vasilescu, Adriana Nicolescu, Angela Bidu Vrânceanu, Francisc Deak și Silvian
Iosifescu (constatare din 2014).
Referitor la Wikipedia, în
general se vântură ideea că mulţimea celor care participă la scrierea ei este
răspunzătoare de informaţiile pe care această enciclopedie le vehiculează. Prin
asemenea aserţiune, doar în parte adevărată, sînt atraşi utilizatorii de rând
care dau consistenţă acestui proiect prin contribuţiile lor. În mod esenţial
însă, aspectul Wikipediei.ro este fasonat de “elita conducătoare” formată din
câţiva utilizatori ridicaţi la rangul de administratori. Ei pot şterge intervenţiile
utilizatorilor de rând fixând câte unui articol aspectul dorit de ei.
In Germania, articolul care
anunța moartea lui Emil Cioran (G. Nenning, Verzweiflung, welch Wollust)
informa cititorii că „cel mai sumbru dintre toți pesimiștii” s-a născut în
România („Die Zeit”, nr. 26, 23 Juni 1995). Intr-adevăr, marele eseist francez,
fiu al protopopului Cioran, s-a născut în zona curat românească a mărginimii
Sibiului care a dat culturii românești multe personalități (Emil Cioran,
Octavian și Eugen Goga, etc.). Dacă în Germania cititorii interesați de Cioran
erau informați corect asupra naționalității românești a familiei lui Cioran, în
schimb, mafia anti-românească din spatele Wikipediei.ro a avut grijă să scrie
că Cioran s-a născut în „Regatul Ungariei” (fapt sesizat pe 19 mart. 2014), iar
la Dumitru Stăniloae, născut în 1903, că ar fi fost de „naționalitate
austro-ungară” (constatare din 18 iunie 2014)
Postarea informaţiilor cu citarea
corectă a surselor (spre a putea oferi verificabilitatea care este condiţia de
baza a funcţionării oricăror wikipedii) este ades îngrădită de administratorii
siteului ro.wikipedia.org după bunul lor plac, lucru care a făcut un
utilizator să scrie într-un comentariu la un articol al meu „MyComp și
moștenirea comunismului în Wikipedia.ro” publicat on-line pe 12 februarie
2012 de revista clujană „Noi, nu!” (8) că Wikipedia română ar
fi devenit „o cocină a unor indivizi de toate culorile, de la așa-zișii
intelectuali dezinteresați dar care fac jocul unor mastodonți din umbră, până
la /…/ impostori care-și permit diverse abuzuri” (9).
Abuzurile se referă – în opinia acestui comentator – la aprecierea valorii
scriitorilor români ajunsă la latitudinea unor nulităţi pe tărâm cultural, inși
temători a-și divulga numele reale, dar foarte deciși a înlătura nume de
scriitori care nu aparțin mafiilor literare (vezi ancheta despre Mafiile
literare din rev. „Art-Panorama” , nr. 1/1997). Ascunşi după felurite
pseudonime – de genul “AdyJapan” (birocrat a cărui identitate e
cunoscută de „Cezărică”, după cum scria el la discuții), “Mycomp”,
“Alexandru Tendler”, etc., ei afişază calitatea de specialişti în “spiritul și
nu în litera politicii wiki” (AdyJapan) care le-ar da dreptul „să-și impună
regulile lor” („Cezărică”, mai 2008, despre administratorii și birocrații care
se îndepărtează de utilizatorii obișnuiți).
Spre a se înţelege mai bine cum funcţionează Wikipedia.ro, voi recurge
la experienţa nemijlocită pe care am dobândit-o în încercarea mea nereuşită de
a mai corecta informaţiile false despre viaţa Părintelui Arsenie Boca,
supranumit Sfântul Ardealului (10), precum şi în tentativa de
a înlătura informaţiile false şi răuvoitoare la adresa lui Mircea Eliade «cel
mai mare istoric al religiilor din secolul XX» propagate după 1990 în toate
mijloacele de mass-media de foştii profitori ai regimului comunist angajaţi în
domeniul terorismului ideologic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și
detractorii săi ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Eliade%20si%20detractorii%20lui%20de%20IVS.htm
).
Istoricul Ion Varlam observase
dificultatea societăţii româneşti post-decembriste de a se debarasa de
moştenirea comunistă atâta vreme cât protagoniştii scenei politice şi culturale
sînt persoane din fosta nomenclatură comunistă, cu rubedeniile şi clientela
aferentă, active înainte de 1989 în domeniul ideologic. Pentru I. Varlam, care
a făcut fără nici o vină detenție politică, însuşi temenul de “colaborator al
poliţiei politice” ar fi un eufemism mascând împărţirea societăţii
înainte de 1989 între victime şi profitorii regimului de “ocupaţie comunistă”
(Vasile Băncilă), eufemism folosit în scopul de a se eluda punerea în discuţie
a rolului avut de ideologii comunişti în consolidarea sistemului totalitar prin
suprimarea libertăţii de gândire şi de expresie (11).
Pe 7 aprilie 2007 curăţasem
prezentarea lui Mircea Eliade în Wikipedia „românească” de toate murdăriile
perspectivei ideologice dinainte de 1990. După căderea comunismului s-a aflat
că în timpul vieţii marelui istoric al religiilor cenzurarea scrierilor lui
științifice era impusă de ideologi precum Miron Constantinescu (/ Mehr Kahn),
Ștefan Voicu și Valter Roman „care se manifestau vehement ori de câte ori
cineva susținea editarea lucrărilor sale” (Noica în arhiva Securității,
Editura M.N.L.R., București, 2009, p.322). Comuniștii cu putere de decizie
refuzaseră chiar și alcătuirea la Biblioteca Academiei a unui Fond “Mircea
Eliade” din cărţile donate de acesta (și apoi arse în decembrie 1989 când a
fost incendiată Biblioteca Centrală Universitară din Piata Palatului). În
aprilie 2007 mă mai străduisem să completez bio-bibliografia care era la fel de
lacunară în ce priveşte onorurile academice ca și cea de pe volumele lui Eliade
scoase de Editura Humanitas (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și
brațul lung al Inchiziției comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr.
11/ 2014 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/
). Ca o mică paranteză, trebuie spus că nici uneia dintre editurile comuniste
„metamorfozate” după 1990 administratorii Wikipediei.ro nu îi fac o reclamă
atât de susținută cum i se face fostei Edituri Politice (Humanitas), ceea ce în
cazul operei lui Eliade are dezavantajul că pe această cale se face reclamă
unor cărţi de Eliade cu mult mai scumpe decât cărţile lui Mircea Eliade tipărite
de alte edituri.
Ei bine, ca şi în cazul
completărilor bio-bibliografiei Părintelui Arsenie Boca, viaţa articolului
Mircea Eliade aranjat de mine a fost extrem de scurtă: Înlăturasem fără să ştiu
moştenirea comunistă ce se voia păstrată în cazul lui Mircea Eliade, iar la
Sfântul Arsenie Boca, probabil alta era imaginea pe care vroiau să o fixeze
wikipediştii de rang înalt în capetele celor lipsiţi de discernământ.
Coordonatorii din umbră a acestui website (catalogat ca anti-românesc din cauza
informaţiilor dubioase pe care le colportează cu privire la istoria românilor
şi, mai ales, la personalităţile de seamă ale culturii noastre) nu numai că
l-au murdărit din nou pe Mircea Eliade cu acuzaţiile lor politice nicicând
demonstrate (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-interviu4balexdrag/
) dar au şi făcut dispărut istoricul paginii, spre a nu se mai putea vreodată
vedea articolul curăţat de mine, şi să nu cumva să se afle care dintre
administratorii Wikipediei.ro s-a îndeletnicit cu această trebuşoară.
O clară dovadă a manipulării și
cenzurării din umbră a siteului ro.wikipedia.org se vede aşadar la
istoricul modificărilor prezentării lui Mircea Eliade în 2007, unde „versiuni
cenzurate apar ca autentice”. De ex., varianta din 2 aprilie 2007 este urmată
de o variantă din 13 aprilie 2007 care adaugă la bibliografia despre Eliade
mediocrele contribuţii ale unui nepot de frate a lui Leonte Răutu/ Oigenstein/Oișteanu.
Nicăieri nu apare fișa curățată pe 7 aprilie 2007 si nici varianta din 13
noiembrie 2007 unde utilizatorul „Pitvânăt” adăugase înformația că „Adriana
Berger s-a ocupat cu aranjarea hârtiilor din arhiva lui Eliade incendiată pe 18
decembrie 1984”.
Cum pe Wikipedia identificarea
personală nu este cerută, rolurile în administraţia Wikipediei.ro apar
distribuite la adăpostul anonimatului oferit de ascunderea după pseudonim şi
după clone sau dubluri ale pseudonimelor. Astfel se crează “eşalonul conducător”.
Dar şi o dihotomie păguboasă: de-o parte entuziasmul utilizatorilor de rând şi
de altă parte despotismul “eşalonului conducător” săltat deasupra celorlalţi.
După observația inteligentă a administratorului „Cezărică”, „administratorii și
birocrații se îndepărtează de utilizatorii obișnuiți. Ei crează o aristocrație
care tinde să-și impună regulile”.
Principiul de bază pe care s-au
clădit în alte părţi wikipedii ceva mai credibile, devine o vorbă în vânt:
Principiul pluralităţii opiniilor comunităţii de utilizatori autentificaţi și
anonimi nu are cum să fie aplicat, de vreme ce postul de administrator oferă
posibilitatea de a şterge modificări după bunul plac încălcând neutralitatea
(adică prezumţia de bună credinţă, cum am văzut în cazul fişei lui Mircea
Eliade). În plus “eșalonul conducătorilor” poate ascunde informații legate de
istoricul sau descrierea unor modificări, poate bloca utilizatorii de rând şi,
la modul cel mai samavolnic, îl poate bloca pe utilizatorul cu care este în
dispută. Aşadar, înainte de toate, administratorii și birocrații îşi pot impune
părerea, modificând şi îngheţând paginile modificate de ei. Cu alte cuvinte, ei
pot reinstaura dictatorial vremea “muţeniei obligatorii” (12) de
dinainte de 1990.
Toate aceste manevre le-am putut
constata aducându-mi contribuţia la câteva articole, dar şi urmărind repetata
vandalizare a articolului “Isabela Vasiliu-Scraba” (http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba
) după apariţia în România a unui volum din 2009 ce prelua (la pp. 363-366)
informatii din Wikipedia despre Isabela Vasiliu-Scraba (13) și
în SUA (la Memphis, 2011) a trei volume din Wiki Series conținând fișa “Isabela
Vasiliu-Scraba” (14). Uitând că “verificabilitatea contează,
nu adevărul”, administratorul Mycomp a şters întâi legăturile spre forma
electronică a articolelor scrise de mine despre Noica și publicate pe hârtie de
diverse reviste, dând curs indispoziţiei pe care i-o provoacă libertatea de
expresie din articolele mele întroduse de un utilizator de rând. După ce le
citește on-line, le îndepărtează cu totul, motivând că nu ar fi fost trecută
pagina revistei pe support de hârtie. Pe urmă, mai şterge si bibliografia
trecută în articolul “Isabela Vasiliu-Scraba” ştampilând că articolului i-ar
lipsi bibliografia („Multe surse nu sunt suficient de precise, nu este
precizată pagina revistei, ceea ce le face greu de verificat” Mycomp 19 nov.
2011, notație afișată negreșit de google, bing, yahoo, etc). Drept dovadă că a
citit cu obidă articolele despre himerica Școală de la Păltiniș negată de
însuși Noica, Mycomp adaugă şi o etichetă care nu are nici o legătură cu fişa
informativă despre bio-biliografia scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba, fișă
care nu conține afirmații calomnioase: “afirmaţiile negative şi cele
calomnioase fără bibliografie sau cu bibliografie insuficientă trebuie
înlăturate pe loc”(My Comp, 19 nov. 2011 ).
Mai este o frază trecută de
utilizatorul care se ocupă de articolul “Isabela Vasiliu – Scraba” (frază care
l-a deranjat pe „oficialul” MyComp) privitoare la “oficialii culturii
auto-declaraţi victime după cosmetizarea propriilor biografii”. Pe aceasta o
trece la rubrica “Discuţii” ca să ilustreze “tonul nepotrivit” (MyComp, 16 ian
2012), fiindcă tonul potrivit Wikipediei.ro este vizibil la fișa scriitorului
“Horia Roman Patapievici”.
“Criteriul distinctiv pentru
vandalism este intenţia de a strica” găsim notat în Wikipedia. Vandalul MyComp
întâi observă că la unele dintre eseurile mele din revista „Argeș” (Pitești) nu
fusese trecută pagina, deși citirea on-line nu se face după pagina revistelor
de cultură. Fără să aştepte vreo eventuală (și inutilă) remediere, MyComp
cenzurează în modul cel mai abuziv nu doar linkurile, ci întreaga selecţie din
articolele mele, blocând reintroducerea lor. În opinia acestui administrator (15)
care-mi distruge sistematic fișa din Wikipedia.ro, opera unui
scriitor nu s-ar compune din volume şi din articole sau din studii publicate
prin reviste și nestrânse încă în volume, ci articolele ar reprezenta o
“categorie supra-adăugată”. Desigur, doar la fișa scriitoarei „Isabelei
Vasiliu-Scraba”, nu și la alte fișe, de ex. la „Adrian Niță”, fost bursier pe
filiera Plesu-Liiceanu-Patapievici. Demnă de remarcat ar fi si manipularea
informațiilor privitoare la istoricul fișei ISABELEI VASILIU-SCRABA, unde pe 1
martie 2015 am observat un neadevăr trecut la rubrica „Max text deleted”.
Fiindcă cea mai mare eliminare de text nu aparține utilizatorului mirelvv
(-9855 pe 13 aprilie 2009). În realitate, birocratul Mycomp a sters pe 16 ian.
2012 o mărime de text aproape dublă (-15701), ceea (deocamdată) ce se vede clar
la istoricul modificărilor.
E drept că motivaţia pe care o
invocă cu cel mai mult sârg MyComp se referă la aşa-zisele “surse
auto-publicate” care atrag după sine etichete vizând “punctul de vedere
neutru”. În acest caz, exemplu cel mai elocvent este fișa despre „Scoala de la
Păltiniș” a cărei existență a fost categoric negată de Noica, asemenea școală
filozofică nefiind atestată prin nicio scriere de domeniul filozofiei românești
care să provină de la auto-proclamații discipoli. Articolul din Wikipedia
românească (tradus și în alte Wikipedii) despre inventata „Scoală de la Păltiniș”
menită a-i pune într-o lumină cât mai bună pe câțiva foști comuniști care n-au
îmbogățit filozofia românească prin nimic, dar care vor să pară valoroși pe
seama valorii gândirii filozofice a lui Noica, este cel mai tipic exemplu de
încălcare a neutralității prin surse auto-publicate: „După ce filozoful de la
Păltiniș catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie
pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”,
himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat
de un grup cu interese ascunse ce promovează cărţile de la Humanitas, prin
îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. În Wikipedia
închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de I.P. Culianu pentru
manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” printr-un cerc
vicios cu două surse neindependente de subiect: O sursă este Jurnalul (urmăririi
pe ascuns a filozofului) de la Păltiniş publicat în 1983 prin
politrucul Ion Ianoși (vezi dedicația lui G. Liiceanu, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/
) și republicat în numeroase ediții la editura proprie a autorului (la Editura
Humanitas primită de G. Liiceanu în februarie 1990 de la Andrei Pleșu).
Cealaltă sursă este Epistolarul, tipărit într-o a doua ediție tot de
editura Humanitas, a îngrijitorului colecției de scrisori purtând numele de
„Epistolar”. Cum vedem, nici una din cele două surse biografice care ar
proba existența închipuitei Școli de la Păltiniș nu sunt “independente de
subiect” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la
Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20discipolatului%20de%20la%20Paltinis%20de%20IVS.htm
, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; precum și
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica,
pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera
scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
În mod curios, nimeni nu pare să
fi avut vreodată ideea de a poci fișa despre „Școala de la Păltiniș” cu vreo
etichetă vizând “punctul de vedere neutru”. Chiar dacă o fi pus cineva o
asemenea ştampilă, eticheta a dispărut probabil instantaneu, îndepărtată de
grupul mafiot care controlează Wikipedia românească.
Ca să se lămurească pe deplin
această problemă spinoasă a “surselor auto-publicate” (care l-a pus în
încurcătură și pe logicianul italian Piergiorgio Odifreddi, vezi textul său „La
logica di Wikipedia” din sept. 2012), o voi mai ilustra cu articolul în care
este descrisă bio-bibliografia lui Sorin Lavric, autorul textului Nevoia de
martiri publicat în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3
(jurnalistul Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei
„Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București, vezi „Permanențe”,
Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7 ; la pg. 4 din acest numar a revistei
„Permanențe” lui Sorin Lavric îi este publicat textul Privilegiul
suferinței închinat fostului deținut politic Mircea Nicolau).
In Wikipedia românească, spre a
nu se crede că avem de-a face cu un caz de “auto-promovare” și că informaţiile
fişei “Sorin Lavric” provin chiar de la Sorin Lavric, bio-bibliografia sa apare
ca fiind citată din revista on-line “Rev.Psychologies.ro” în care tot Sorin
Lavric își plasase bio-biografia.
Dar expertul numărul unu în
“sursele-auto publicate” rămâne fără îndoială Gabriel Liiceanu cu volumele
proprii tipărite la propria editură Humanitas. Aici MyComp si toti ceilalți
administratori sau birocrați uită ca prin farmec de regula după care
informațiile bio-bibliografice trebuie să provină din „surse neutre și
independente de subiect”. Oare de ce?
*Datorită acestei fraze, preluată
din fișa “Isabela Vasiliu-Scraba”, administratorul MyComp mi-a vandalizat
articolul pe 5 noiembrie 2011 şi pe 16 ian.2012 punând apoi ştampila: “ton
nepotrivit pentru o enciclopedie”(vezi MyComp,16 ian.2012, 5.56).
SCAPEȚII
Minoritatea bizară care a trăit în România până acum
60 de ani. Îşi tăiau ritualic organele sexuale şi sânii
Foarte
puţină lume ştie, însă acum o sută şi ceva de ani termenul de muscal nu avea
doar sensul actual (acela de „rus”), ci era asociat cu cel puţin două alte
sensuri. Primul şi cel mai cunoscut era cel de birjar (în ruseşte „moskal”
înseamnă chiar birjă), iar cel de-al doilea sens, cel mai restrâns, era legat
obiceiurile unei populaţii bizare, emigrată în spaţiul românesc din Rusia, cam
pe la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a unei prigoane religioase
pornită împotriva lor de către ţarii Alexandru I şi Nicolae I.
Memebrii
aceste minorităţi mai erau cunoscuţi şi sub numele de „scapeţi” sau de
„scopiţi” (în ruseşte „skopky”), iar alăturarea lor de cuvântul „muscal” are
explicaţii solide. În primul rând erau de origine rusă, iar în al doilea rând
cei mai mulţi dintre ei îşi câştigau traiul ca birjari în marile oraşe.
Practic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea ei deţineau un adevărat monopol pe pieţele mai multor mari oraşe
româneşti.
Ce spune Biserica Ortodoxă despre scapeţi
Chiar
dacă în ultimele decenii s-a vorbit foarte puţin despre ei (în timpul
guvernului comunist erau adevăraţi proscrişi, la fel ca homosexualii), despre
scapeţi există numeroase izvoare literare. Unele sunt mai credibile, altele
vehiculează zvonuri fără acoperire, motiv pentru care vom porni demersul nostru
de la o lucrare de referinţă, care nu poate fi bănuită de „mistificare”.
Este
vorba despre volumul „Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos”, realizat
la solicitarea şi cu finanţarea Bisericii Ortodoxe Române, de către diaconul
Anghel Constatinescu, în anul 1906, adică acum 110 ani. Lucrarea amintită, care
este o adevărată enciclopedie a judeţelor Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa,
a fost reeditată în 2014, în condiţii grafice de excepţie, de către
Arhiepiscopia Dunării de Jos, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Casian Crăciun.
Interesant
este că dincolo de analiza societăţii din perspectiva bisericii (ceea ce este
normal, dat fiind ocupaţia autorului), cartea amintită conţine detalii impresionante
despre economia zonei, despre starea infrastructurii şi, nu în ultimul rând,
conţine analize demografice foarte bine structurate. Iar în ceea ce priveşte
celelalte culte prezente pe raza celor patru judeţe amintite, Anghel
Constantinescu surprinde cu echilibrul cu care prezintă lucrurile, căci
lipseşte orice fel de partizanat, totul fiind înfăţişat firesc, simplu,
didactic.
„Scapeţii
sau castraţii sunt veniţi în ţara noastră cam pe la anul 1820. Ei se numesc
între dânşii porumbei albi spre a arăta că sunt inocenţi, pentru care şi
convieţuiesc într-un fel de comunitate de mai mulţi bărbaţi şi femei la un loc,
denumindu-se fraţi şi surori. Caracteristica vieţii lor este abstinenţa sexuală
prin castrarea şi a bărbaţilor, şi a femeilor”, scrie Anghel Constantinescu.
„Ei
mărturisesc, între altele, că Hristos s-a întrupat în persoana unui muscal,
anume Selivanoff, care a întemeiat religia scapeţilor, şi au nădejedea că acest
Selivanoff va mai veni pe pământ când va mântui lumea”, continuă lucrarea
amintită.
Un jurnal în „lumini şi umbre”
Oarecum
surprinzător, una dintre cele mai impresionante mărturii despre muscalii şi
scapeţii din România – mai exact din oraşul Galaţi - ne parvine şi prin
intermediul canadiancei de origine engleză Ethel Greening. Născută la 19 iunie
1880 în oraşul Hamilton din provincia canadiană Ontario, Ethel Greening a fost
primul dintre cei cinci copii ai soţilor Thomas Benjamin Greening şi Jane
Sharp, imigranţi englezi stabiliţi în colonia britanică de peste Atlantic.
În
anul 1908 ea îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al portului Galaţi, care
avea să-i fie soţ şi datorită căruia avea să ajungă în România. Nunta celor doi
are loc în 1909, iar familia Pantazzi rămâne în portul de la Dunăre vreme de
şapte ani, o perioadă luminoasă, pe care Ethel o zugrăveşte în jurnal în cele
mai frumoase culori.
În
primăvara anului 1916, în prag de război, Ethel se mută împreună cu familia la
Bucureşti, unde Vasile Pantazzi, acum cu rang de comandor, ocupă postul de
director al Direcţiei II Marină. În anii Primului Război Mondial, familia
Pantazzi ajunge în refugiu la Iaşi, iar apoi la Odessa.
Din
1909 şi până la plecare din România (1920), Ethel notează cu minuţiozitate în
jurnal impresii zilnice despre soarta României, mersul războiului, noua putere
instaurată în Rusia după revoluţia din 1917. În acest jurnal (care este
publicat în 1921, la Paris, sub titlul „Roumania în light and shadow”) regăsim
ample pasaje despre amintita sectă.
Membri ai comunităţii de scopiţi din Galaţi, la 1910.
FOTO Jurnalul lui Ethel Greening Pantazzi
„Vizitiii
ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în
haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu
cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în
spate.Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de
nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de
culoare galben-pai are o tăietură olandeză, arătându-le feţele de o culoare
copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nicio expresie, în afara de
riduri”, scrie Ethel Greening Pantazzi.
„Toţi
aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”.
Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate,
aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri
de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor.
Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt
lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt
mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât
să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabi”, se
mai consemnează în lucrarea „Roumania în light and shadow”.
Selivanoff şi isteria din jurul lui
Deşi
timp de mai bine de opt decenii din vremea în care a trăit (1720-1832) a fost
venerat de milioane de oameni, Selivanoff, întemeietorul sectei scapeţilor,
este considerat în analizele făcute de sociologii şi teologii moderni ca fiind
un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc. El n-a făcut altceva decât
să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care
circulau prin popor şi să le extindă la scară mare, într-o uriaşă isterie
colectivă.
De
altfel, perioada era destul de propice pentru a tulbura spiritele în Rusia
feudală, iar Selivanoff care se credea atât Mesia, cât şi nepot al Marelui
Petru, a reuşit să tulbure minţile multora. Iar dacă „mesianismul” lui putea fi
trecut cu vederea de ţari, arogarea de sânge domnesc n-a fost tocmai pe placul
stăpânirii, aşa că a fost deportat în Siberia de către împărăteasa Ecaterina a
II-a.
Evident,
în perioada deportării a propovăduit în continuare doctrina, afirmând la
întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motiv pentru care este rechemat la
Petersburg de ţarul Pavel I, curios să-l cunoască. Cazat împărăteşte şi
curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic,
afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate
de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi
el apelat cu „nepoate”.
Va
intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la
diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce
trăise sub zece ţari.
Interesant este că un discipol al acestui Selivanoff al scopiţilor, la fel de sărit din ţâţânile minţii ca şi maestrul său, a vieţuit, după câte scrie Anghel Constantinescu (în Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos – 1909), şi în apropiere de oraşul Galaţi.
Interesant este că un discipol al acestui Selivanoff al scopiţilor, la fel de sărit din ţâţânile minţii ca şi maestrul său, a vieţuit, după câte scrie Anghel Constantinescu (în Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos – 1909), şi în apropiere de oraşul Galaţi.
„Pe
la jumătatea veacului al XIX-lea, apare printre lipovenii din Galaţi un
oarecare Teodosiev, care, stăpânit de un misticism excesiv, a ajuns până la
nebunie: învârtindu-se în jurul său, lovindu-se cu capul de pereţi, pronunţând
fraze biblice, jeluindu-se contra răutăţilor omeneşti”, scrie autorul.
„În
ziua de 2 iunie a anului 1927, acest Teodosiev s-a retras pe un deal din
apropierea Galaţilor, numit de dânsul Muntele Sion şi unde, prin actele
misticismului său, a atras veneraţia lipovenilor din Galaţi, care, considerând
actele nebuniei lui ca un dar ceresc, îl vizitau cete, cete. De pe acest deal,
el s-a proclamat mântuitor al scapeţilor. Cu prilejul acestor zgomotoase
manifestaţii a trebuit să intervină până şi froţa publică a poliţiei din
Galaţi, care a curmat totul. Teodosiev a trebuit să plece în Rusia, unde, din
cauza propagandei sale, a fost prins şi trimis în Siberia”, se mai mneţionează
„Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos”, ediţia 1909.
Pe ce se bazează credinţa scapeţilor
În
esenţă, scapeţii credeau că sexul trebuie să fie doar pentru perpetuarea
speciei, iar plăcerea era considerată păcat de moarte. Plecând de la ideea că
păcatul împreunării dintre Adam şi Eva a adus oamenilor suferinţa eternă a
exilului din Rai, scapeţii promovează extirparea testiculelor la bărbaţi şi a
sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”).
Însă
mutilarea nu se făcea fără a avea grijă de perpetuare. De obicei castrarea se
făcea după naşterea primului copil de sex masculin, familiile trebuind să facă
minimum doi urmaşi. Au existat însă şi scapeţi care au renunţat la bărbăţie
de-abia după al nouălea sau al zecelea copil, ceea ce arată că, totuşi,
regulile era destul de laxe cu privire al alegerea momentului.
Prima
mare răspândire s-a produs, evident, pe teritoriul Rusiei, însă din cauza
amplorii pe care a luat-o secta (ajunsese să numere peste 20.000 de adepţi), la
care se adăugau şi celelalte aspecte misterioase ale vieţii acestor oameni
(întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac
cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adesea făcute cu
toporul, secera, cosorul, cuţitul etc), autorităţile ruseşti au declanşat o
prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.
De
voie, de nevoie, mulţi scopiţi au ales să fugă de geroasa Siberie şi au emigrat
în România, în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea, amestecându-se adesea
cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. Însă, deşi aveau origine
comună, lipovenii nu i-au acceptat cu totul pe scapeţi, din cauza practicilor
religioase ciudate, aceştia fiind nevoiţi să trăiască la marginea comunităţilor
confraţilor lor. Aşa s-a întâmplat la Cetăţuia, la Ulucea (un cătun situat
lângă Isaccea) şi în alte locuri din judeţul Tulcea.
Alte
grupuri de scapeţi s-au stabilit în câteva mari oraşe (Bucureşti, Galaţi,
Iaşi), unde practicau meseria de muscal (termen care înseamnă locuitor din zona
Moscovei, dar şi birjar). Recensământul din 1861 a arătat că în România erau
8375 scapeţi, bărbaţi şi femei, iar în 1871 numărul lor s-a ridicat la 16.098.
Colonii
de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate
dobrogene. În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de
scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar şi despre
Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.
Mutilări cumplite de dragul credinţei
Doctrina
scapeţilor pleacă de la câteva versete din Evanghelia după Luca, în care Iisus
spune: „Aţi auzit că s-a zis: să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă spun că
oricine se uită la o femeie ca s-o dorească, a şi săvârşit un adulter în inima
lui. Iar dacă ochiul tău drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la
tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi
fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă mâna ta dreaptă te duce la păcat,
taie-o şi arunc-o de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din
mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.
Pornind
de la acest text al Bibliei, scapeţii considerau că bărbaţilor şi femeilor
trebuie să le fie extirpate organele genitale, însă mutilarea putea fi şi o
pedeapsă, fiind consemnate de-a lungul istoriei situaţii ciudate, cum ar fi
aceea că unui bărbat prins masturbându-se i s-a retezat mâna dreaptă de către
membrii comunităţii.
În
mod obişnuit, însă, regula era ca bărbaţii să fie castraţi după ce familia avea
doi copii, dar erau grupuri de extremişti, care făceau acest lucru încă din
adolescenţă, iar apoi adoptau copii. Alţii, cum spuneam, amânau momentul până
la al nouălea sau al zecelea copil sau până când comunitatea îi înhăţa şi-i
castra cu forţa.
Familie
de scopiţi mutilaţi din motive religioase FOTO Arhiva Muzeului de Istorie din
Galaţi
Operaţia
era făcută de către bătrânele grupului, dar erau şi momente de „nebunie
mistică” în care bărbaţii se automutilau. Hemoragia era oprită cu fierul încins
şi pacientului i se monta un mic tub din zinc sau plumb pentru ca urina să nu
irite rana. Evident, infecţiile apărea frecvent, iar de la septicemie până la
deces era doar un pas.
Acuzaţi de canibalism
Istoricul
Ioan Petru Culianu consideră că scapeţii se trag dintr-o altă sectă din Rusia,
numită Khlysty. Aceştia se abţineau de la carne, alcool şi tutun, posteau, se
rugau şi îndeplineau penitenţe severe.
Se
credea despre ei că practicau infanticidul, canibalismul şi că ar fi îndeplinit
o liturghie Neagră pe trupul gol al unei femei al cărei copil a fost
sacrificat, femeie numită Bogorodiţa. Totuşi, toate acestea fac parte dintr-un
stereotip al discreditării, este deci foarte probabil că nu fie adevărate. Pe
de altă parte, Culianu susţine că există dovezi pentru o altă practică, în
timpul căreia sectanţii stingeau lumina şi, după dansuri extenuante,
întreţineau relaţii sexuale în promiscuitate.
Scopiţii
sau „castraţii” formează cea mai importantă derivaţie a khlysty-lor. Iată ce
scrie Culianu despre practicile lor: „Se spunea că, într-una dintre ceremoniile
lor, sânul stâng al unei unei fete de 15 sau 16 ani era extirpat într-o baie
fierbinte după care întreaga asistenţă se cumineca (se împărtăşea - n.red)
mâncând carne crudă tăiată în bucăţi mici.
Chiar
dacă această istorisire pare a fi inventată de detractorii lor, practici pline
de cruzime făceau fără îndoială parte din ritualurile scopiţilor. Femeilor li
se tăiau uneori părţi din organele genitale externe şi chiar unul sau ambii
sâni.
Cât
despre bărbaţi, castrarea avea loc în cinci trepte numite „peceţi”: în primul
stadiu, erau îndepărtate testiculele; în al doilea, penisul; în al treilea, o
parte din muşchii pectorali. Urmau înfierări în formă de cruce pe umeri,
abdomen şi picioare. Astfel se putea deveni un „înger cu cinci aripi”. (...).
Naivii
scopiţi sunt reprezentanţi ai unei viziuni despre lume în care spiritul se opune
cu putere cărni, astfel încât spiritul poate fi atins numai prin dispreţul şi
mortificarea cărnii”.
Ultima dovadă a existenţei lor: un dosar penal din 1957
Cu timpul, în faţa persecuţiilor,
dar şi a modernizării societăţii, tradiţiile scapeţilor au început să dispară.
Ultima mărturie despre ritualul de castrare provine dintr-un dosar penal din
anul 1957, când trei persoane din localitatea tulceană Măcin au fost condamnate
la ani grei de ocnă după ce au mutilat un membru al sectei tăindu-i organele
genitale.
Audierile ulterioare făcute de
procurori au dus la concluzia că secta a dispărut, toţi locuitorii de origine
rusă din zona Măcinului declarându-se lipoveni de rit vechi şi negând că ar fi
fost vreodată adepţii „scopismului”.
