Χριστός ανέστη
Marin Sorescu - Nicolae Grigore Mărășanu – Cezar Ivănescu – Ana Blandiana
–
Puși Dinulescu – Gheorghe Andrei Neagu - Theodor Damian – Troparul
Pascal –
† N I F O N – Adrian Botez – George Anca
MARIN SORESCU
A bătut
clopotul
Cel mai rău ne-a părut când a
murit Gogu lui Duluman,
Prietenul lui Nicolae,
Când s-au dus amândoi pe linia-ntâia, în Tatra,
Dar înainte de asta, au venit pentru două zile
Acasă, în permisie,
Să-şi ia rămas bun şi să pună ochii pe câte-o fată,
Ca să-i spună să-i aştepte la poartă.
Dacă se ştiau aşteptaţi de cineva, ori logodiţi,
Era ca şi când nu i-ar mai fi putut nimeri glonţul,
Ori chiar dacă mureau, mureau de drag pentru patrie.
Seara, înainte de plecare, ne pomenim cu Gogu pe la noi,
Trop, trop, cu nişte bocanci grei pe la uşă.
Zice: am venit să-i spun lui Nicu să se scoale devreme.
Era-mbrăcat de luptă, ca să-1 vadă satul, avea manta lungă
Raniţă, bidon, gamelă, nici un câine nu-ndrăznise
Să-1 latre.
Mama le-a pus masa, cu faţa ca pământul,
Plânsese, toată ziua i se bătuse un ochi şi-avusese şi-un
Vis rău [, ]
Dar acum încerca să zâmbească.
– Şi pe cine vrei să iei tu, mă Gogule, când te-ai întoarce?
Cine ţi-e dragă?
Gogu întingea într-o tigaie cu nişte carne de porc,
Pecie bună,
Erau şi murături într-o strachină, mânca cu poftă.
A râs:
– Toate-mi sunt dragi, uite până şi tigaia asta,
Parcă-aş lua-o,
Ce zici, Nicolae? Asta ne-ar ţine de foame?
– Mă, ca tigaia nu mai găsim noi, asta e ştiut,
Ce e acasă e sfânt, dar nu-ntoarce tu vorba,
Te logodişi?
– Ce să mai încurc o fată?... Că ştiu eu dacă-oi
Mai veni?
Eu şi cu Ionică eram în vârful patului,
Ne părea rău că nu suntem şi noi aşa de mari,
Să plecăm să ne batem cu turcii, cu tătarii, avarii,
Oricine, indiferent, numai să ne apărăm patria de lifte.
Gogu a căzut după un an.
Era pe aceeaşi linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul,
Şi scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea
Aveau litere, ori nu ştiu ce le lipsea acolo pe front.
Într-o zi primim doar o jumătate de scrisoare.
La Sandu lui Duluman
Au început să ţipe toţi ca la cutremur,
Când se mişcaseră casele şi căzuseră cloţele de pe ouă,
de-au răcit puii.
Şi nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla
De fiecare dată când murea cineva, că era foarte greu să
Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata.
– Poate n-o fi adevărat, îşi dădea mama cu părerea,
Deşi după semnele pe care le avusese ea...
„Ştiu eu pe cine-or fi îngropat ei?
Că-i adună bucăţi, nu se mai cunoaşte; el o fi numai
Dispărut,
Ori rănit pe undeva, cine ştie! Pe front se mai
Întâmplă şi minuni"... Da' de unde minune,
Mumă-sa a început să-i facă rostul, ca la morţi,
Că şi morţii au rostul lor, trebuie să ţii pasul.
L-a pus în pomelnic, i-a dat o oaie peste groapă,
Au făcut ai lui şi pomană cu oale şi toiege,
Nu mi-a fost foame deloc,
Mi-am adus aminte de tigaia pe care voia el s-o ia
Pe front,
I-am dat bucatele lui Zarbă.
Prietenul lui Nicolae,
Când s-au dus amândoi pe linia-ntâia, în Tatra,
Dar înainte de asta, au venit pentru două zile
Acasă, în permisie,
Să-şi ia rămas bun şi să pună ochii pe câte-o fată,
Ca să-i spună să-i aştepte la poartă.
Dacă se ştiau aşteptaţi de cineva, ori logodiţi,
Era ca şi când nu i-ar mai fi putut nimeri glonţul,
Ori chiar dacă mureau, mureau de drag pentru patrie.
Seara, înainte de plecare, ne pomenim cu Gogu pe la noi,
Trop, trop, cu nişte bocanci grei pe la uşă.
Zice: am venit să-i spun lui Nicu să se scoale devreme.
Era-mbrăcat de luptă, ca să-1 vadă satul, avea manta lungă
Raniţă, bidon, gamelă, nici un câine nu-ndrăznise
Să-1 latre.
Mama le-a pus masa, cu faţa ca pământul,
Plânsese, toată ziua i se bătuse un ochi şi-avusese şi-un
Vis rău [, ]
Dar acum încerca să zâmbească.
– Şi pe cine vrei să iei tu, mă Gogule, când te-ai întoarce?
Cine ţi-e dragă?
Gogu întingea într-o tigaie cu nişte carne de porc,
Pecie bună,
Erau şi murături într-o strachină, mânca cu poftă.
A râs:
– Toate-mi sunt dragi, uite până şi tigaia asta,
Parcă-aş lua-o,
Ce zici, Nicolae? Asta ne-ar ţine de foame?
– Mă, ca tigaia nu mai găsim noi, asta e ştiut,
Ce e acasă e sfânt, dar nu-ntoarce tu vorba,
Te logodişi?
– Ce să mai încurc o fată?... Că ştiu eu dacă-oi
Mai veni?
Eu şi cu Ionică eram în vârful patului,
Ne părea rău că nu suntem şi noi aşa de mari,
Să plecăm să ne batem cu turcii, cu tătarii, avarii,
Oricine, indiferent, numai să ne apărăm patria de lifte.
Gogu a căzut după un an.
Era pe aceeaşi linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul,
Şi scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea
Aveau litere, ori nu ştiu ce le lipsea acolo pe front.
Într-o zi primim doar o jumătate de scrisoare.
La Sandu lui Duluman
Au început să ţipe toţi ca la cutremur,
Când se mişcaseră casele şi căzuseră cloţele de pe ouă,
de-au răcit puii.
Şi nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla
De fiecare dată când murea cineva, că era foarte greu să
Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata.
– Poate n-o fi adevărat, îşi dădea mama cu părerea,
Deşi după semnele pe care le avusese ea...
„Ştiu eu pe cine-or fi îngropat ei?
Că-i adună bucăţi, nu se mai cunoaşte; el o fi numai
Dispărut,
Ori rănit pe undeva, cine ştie! Pe front se mai
Întâmplă şi minuni"... Da' de unde minune,
Mumă-sa a început să-i facă rostul, ca la morţi,
Că şi morţii au rostul lor, trebuie să ţii pasul.
L-a pus în pomelnic, i-a dat o oaie peste groapă,
Au făcut ai lui şi pomană cu oale şi toiege,
Nu mi-a fost foame deloc,
Mi-am adus aminte de tigaia pe care voia el s-o ia
Pe front,
I-am dat bucatele lui Zarbă.
O
fată mare a scos de la fântână timp de treizeci
De zile
Dimineaţa de tot, înainte de-a răsări soarele,
Câte o vadră de apă ne-ncepută, asta în caz de sete
Pe lumea ailaltă.
De zile
Dimineaţa de tot, înainte de-a răsări soarele,
Câte o vadră de apă ne-ncepută, asta în caz de sete
Pe lumea ailaltă.
DUMITRU MATCOVSCHI
Apără-mă, frunză de tei
Apara-ma, frunza de tei,
te rog, ma apara:
salbatic dusmanii mei
tuna si scapara.
Pazeste-ma, frunza de dud,
te rog, ma pazeste:
prietenii m-au vandut
mol-do-ve-nes-te.
Loveste-ma, frunza de mar
cu neandurare:
am cautat adevar
in tradare.
Ascunde-ma, frunza de soc,
te rog, ma ascunde:
invidia-i cu noroc
aici si oriunde.
Alina-ma, frunza de nuc,
te rog, ma alina:
sperantele-au ars ca pe rug,
ah, fara lumina.
te rog, ma apara:
salbatic dusmanii mei
tuna si scapara.
Pazeste-ma, frunza de dud,
te rog, ma pazeste:
prietenii m-au vandut
mol-do-ve-nes-te.
Loveste-ma, frunza de mar
cu neandurare:
am cautat adevar
in tradare.
Ascunde-ma, frunza de soc,
te rog, ma ascunde:
invidia-i cu noroc
aici si oriunde.
Alina-ma, frunza de nuc,
te rog, ma alina:
sperantele-au ars ca pe rug,
ah, fara lumina.
NICOLAE GRIGORE
MĂRĂȘANU
Miez de noapte dulce
rugă
Nu, nu-ţi revărsa
peste jertfa Sa,
Şi nu te grăbi
nici că s-a dedus
De ei. Şi-a ales
a mi-L arăbi
Spune-le duios,
să nu mi-l omoare!
CEZAR IVĂNESCU
Barcu
negru (prohod)
Amaliei Rodriguez
în eternitate
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
ca Sufletul meu să se încînte cu Moarte !
! ca Sufletul meu
să îl mănînce Moartea,
ca Sufletu-mi, Doamne, Moartea să-l beie !
! să mi-l omoare, Sufletul,
cei mulţi tăbărîră
şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară !
! şi m-au rupt în bucăţi
ca pe Viermii Pămîntului
şi eram, Doamne, Viermele-Vierme printre cadavre !
! şi eram nici cît un Vierme
şi m-am rugat, Doamne, de Tine
şi n-am găsit la Tine îndurare !
! Te-am rugat să mă iei
şi a mă luare
ca pe o rază în întuneric nu Te-ndurai !
! nu Te-ndurai, nu Te-ndurerai, Doamne,
şi m-am rugat, Surioare, Surioare,
Urse-Ursance-Ursitoare, de mine îndurare !
! şi mă purtară, Demenţă,
cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !
! şi am mîncat cu Demenţa la masă
şi-am înghiţit dumicatul şi anafora Demenţei,
cu Sfînta Demenţă mă cuminecară !
! şi rîdeam ca o floare scuturată de viscol,
şi rîdeam ca o floare
ca Floarea-Soarelui-Cancerului !
! şi mult de mine se bucurară
se bucurară urzicele buzelor
îmi tămîiară şi-n urinele curvelor mă îmbălsămară !
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
cu vîsle de smoală !
! cu vîsle de smoală
amarele gîndului
în Centrul Pămîntului !
! în Miezul Pămîntului
mă copleşiră, mă îndemnară,
mă îngenuncheară, mă îndemnară !
! să-i sărut mînurile
să-i sărut inelele,
să-i sărut gura, să-i sărut noada !
! mă purtară, mă purtară
mai aproape de Căpetenia Amară
cu ţeastă de omenime, cu Cuget de Fiară !
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !
în eternitate
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
ca Sufletul meu să se încînte cu Moarte !
! ca Sufletul meu
să îl mănînce Moartea,
ca Sufletu-mi, Doamne, Moartea să-l beie !
! să mi-l omoare, Sufletul,
cei mulţi tăbărîră
şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară !
! şi m-au rupt în bucăţi
ca pe Viermii Pămîntului
şi eram, Doamne, Viermele-Vierme printre cadavre !
! şi eram nici cît un Vierme
şi m-am rugat, Doamne, de Tine
şi n-am găsit la Tine îndurare !
! Te-am rugat să mă iei
şi a mă luare
ca pe o rază în întuneric nu Te-ndurai !
! nu Te-ndurai, nu Te-ndurerai, Doamne,
şi m-am rugat, Surioare, Surioare,
Urse-Ursance-Ursitoare, de mine îndurare !
! şi mă purtară, Demenţă,
cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !
! şi am mîncat cu Demenţa la masă
şi-am înghiţit dumicatul şi anafora Demenţei,
cu Sfînta Demenţă mă cuminecară !
! şi rîdeam ca o floare scuturată de viscol,
şi rîdeam ca o floare
ca Floarea-Soarelui-Cancerului !
! şi mult de mine se bucurară
se bucurară urzicele buzelor
îmi tămîiară şi-n urinele curvelor mă îmbălsămară !
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
cu vîsle de smoală !
! cu vîsle de smoală
amarele gîndului
în Centrul Pămîntului !
! în Miezul Pămîntului
mă copleşiră, mă îndemnară,
mă îngenuncheară, mă îndemnară !
! să-i sărut mînurile
să-i sărut inelele,
să-i sărut gura, să-i sărut noada !
! mă purtară, mă purtară
mai aproape de Căpetenia Amară
cu ţeastă de omenime, cu Cuget de Fiară !
! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !
ANA BLANDIANA
Pe malul
morii
Pe
lacul morii apa se-mbracă-n mantii lucii
De mucilaginoase mătăsuri verzi smarald
Şi roţii-nţepenite ii creşte blană verde
Să-i ţină-n părăsire de moale şi de cald.
De vrei să treci cu barca, lungi mîini te ţin pe loc
Şi-oculte, verzi miasme iţi ameţesc plămînii,
Pe cînd secrete broaşte slujesc solemn prohod
Pe-altarul vechi şi profanat al pîinii.
Şi nu e nici un secol de cînd priveam vrajită
Copiii cum se joacă-n faină ca în nea
Şi alegeam din gloată-o fetiţă albă toată
Sa crească şi să fie mama
mea...
PUȘI
DINULESCU
Ambasada
iubirii
Mai relatam într-un articol, nu foarte demult, despre ceva chestii din culisele Teatrului Dramaturgilor Români, a cărei zână bună este chiar doamna primar general al capitalei.
În urmă cu nişte ani, aflu că doamna Gabriela Firea, pe atunci la Antena 3, este premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti cu premiul de debut pentru poezie.
Asociaţia era condusă de Iosif Naghiu. Şi-l întreb:
— Chiar are talent şi la poezie doamna Firea?
— Ei, da! răspunse dramaturgul. Dar m-am gândit că poate avem nevoie de ea, dacă lucrează acolo...
A fost primul pas al doamnei Firea în lumea literelor şi acum e ditamai membră a Uniunii Scriitorilor.
— Mare scofală! o să ziceţi, dar mai sunt încă vreo 2500 pe lîngă ea!
— Da, dom’le, zic eu, plin de venin, dar când o să iasă ea la pensie, mai adaugă 50 la sută la pensia de bază, care va fi şi-aşa astronomică şi-o să se ducă până hăt, cu banii ăştia, până în Proxima Centauri, mai ştii? Pe când la nişte scriitori adevăraţi, sporul ăsta, fiindcă e 50 la sută din foarte puţin, îi va lăsa mai departe să se zbată în mizerie, numai pentru că nu au supt membrul partidului la timpul potrivit! Vorbesc de ăla vechiul, că ăsta nou nu se pune!
Aşa că noua premieră a Teatrului Dramaturgilor Români cu o piesă de Iosif Naghiu, recuperată, probabil, din cine ştie ce pod prăfuit, e o chestie mişto pentru toată lumea, pentru că doamna Verona de la Teatrul Dramaturgilor Români e tocmai persoana care făcuse atunci doamnei Firea trampa cu Naghiu, cu care era unghie şi carne, iar doamna Firea, care abia venise în Bucureşti stătea în gazdă la doamna Verona…
Lumea e mică, ăsta-i adevărul gol-goluţ…
Dar ce folos?
Se vor mai juca trei- patru spectacole, mai mult nu văd, pentru că piesa nu e
la nivelul care l-a consacrat pe Naghiu, iar el, care era foarte exigent cu
sine, nu cred că s-ar fi riscat în chestia asta…
Oricum, în aşa-zisa piesă nu-i vorba de nimic consistent, nici măcar de
problema terorismului, cu care se încearcă în final dregerea busuiocului. Sunt
doar câteva fraze ieftine, lipite acolo cu un scoci de calitate minoră. E drept
că personajele sunt puse într-o situaţie de criză, fiind arestate de terorişti,
dar ele nu par prea interesate de asta, iar teroriştii sunt transformaţi
într-un fel de chelneri, care apar chiar înainte ca spectatorii să fie băgaţi
în sala de spectacol. Restul sunt nişte vulgarităţi sexualiste, jegoase şi în
text şi în gesturile uneori murdare ale actorilor. Păcat că personalităţi de
talia Maiei Morgenstern, Ancăi Sigartău sau a lui Dan Condurache se complac în
posturi de multe ori jenante, dar Condurache, totuşi, dincolo de text, poate şi
dincolo de regie, face un recital de atitudini, de explozii, cu o energie
debordantă, arătând în ce mare formă e şi tânjind parcă undeva, în forul lui
interior , la întâlnirea cu un regizor şi un text pe potivă. O surpriză
excepţională a fost, însă, Dana Rogoz. Numele ei îmi trecuse pe la ureche, dar
n-o ştiam. Însă atâta graţie, atâta aer şi-atâta foc, atât firesc, au făcut din
ea în acest spectacol o prezenţă adorabilă. Vlad Logigan, unul din cei mai
interesanţi actori ai noii generaţii, a fost distribuit greşit în rolul
aşa-zisului ideolog al teroriştilor, poate un actor mai special doar ar fi pus
sarea şi piperul, fără de care acest personaj, chiar aiurea-n tramvai cum
apare, ar putut fi înghiţit, chiar de mine, care în timpul spectacolului cred
că m-am uitat la ceas cel puţin de vreo douăzeci de ori, aşteptând impacientat
rău de tot izbăvitorul final.
Marius Bodochi, actor de vază al teatrului nostru, debutează cu piesa asta în
regia de teatru. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi spus să nu cadă în capcana
prilejului de a debuta, dacă nu i se propune o piesă adevărată. Dar din textul
ăsta nu cred că ar fi putut ieşi ceva mai acătării.
Conducerea Teatrului Dramaturgilor Români sfidează în continuare bunul simţ,
iar de simţul ruşinii ce să mai vorbim? S-a făcut acolo o bisericuţă, care-şi
joacă pretenarii, gaşca îşi trage salarii babane, eu latru de nu mai pot şi ei
mă privesc cu condescendenţă şi respect, îşi halesc banii şi privesc în jur cu
seninătate şi cu iubire…
Am uitat să spun că şi piesa asta sau ce-o fi ea, se cheamă Ambasada iubirii,
un titlu pe care l-ar fi meritat şi superba piesă a lui Edmond Rostand despre
povestea lui Christian, a Roxanei şi a lui Cyrano de Bergerac…
Eu ce să fac? Rămân de partea lui Cyrano…
GHEORGHE ANDREI NEAGU
Tristețea lui Dumnezeu
Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la
picioarele tronului său, semn că muritorii
încă n-aveau încredere în forţa cuvântului sau a gândului. Degeaba se
străduiseră slujitorii de pe pământ să-i convingă că El le percepea şi
gândurile nu numai faptele. Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă
scrisă. Unii ceruseră şi o ştampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credinţă.
Numai că aceştia o rătăceau mai tot timpul.
Dumnezeu se ridică trist de pe tronul celest şi
împinse cu toiagul maldărul de hârtii.
Ar fi putut păşi peste ele hieratic dar îi era lene. Erau reclamaţii la adresa
Sf. Petru. Se înmulţeau de la o zi la alta. Raiul devenise aproape gol. Sf.
Petru devenise atât de exigent, încât umpluse Iadul până peste poate. O
vânzoleală nefirească se stârni din senin în împărăţia întunericului. Câţiva
drăcuşori se adunaseră deja în jurul celei recunoscute drept Talpa Iadului,
care cu formele ei voluptoase ştia să-i ademenească acolo unde îşi dorea ea.
- Ce vreţi voi, fiii mei, să vă lăsaţi conduşi de
toanele acestui Petru, care-şi bate joc de împărăţia noastră?
- Aşa e, aşa e!, spuneau încornoraţii cu feţele
triste.
- Voi nu vedeţi că nu mai avem loc nici de smoală
în cazane? Iar smoala aţi început să o refolosiţi de atâtea ori încât nu mai
are efect. Am ajuns să-i pârpălim aproape pe uscat pe păcătoşi!
- Aşa e, aşa e!, murmurară ei semeţindu-şi
corniţele. Le apărea din ce în ce mai limpede gândul că trebuiau să facă un
lucru nemaifăcut, să se revolte. Belzebut se ivi pe neaşteptate de undeva, de
unde nu se putea ghici.
- Ce-i cu voi aici?, se încruntă ei intimidându-i.
Nimeni nu rosti ceva.
- Au venit şi ei pe la mine!, zise Talpa Iadului,
legănându-şi nurii în faţa stăpânitorului.
Aşa făcea ori de câte ori simţea pericolul plutind
în aer. Aşa reuşise să treacă de cele mai grele primejdii. În faţa ei nici
măcar Scaraoțchi nu rezista.
- Am întrebat ce-i cu voi aici?,îşi rosti
acesta şi mai ameninţător întrebarea.
- Păi, nu ţi-am spus că au venit în vizită? îl
întrerupse ea simţind primejdia plutind în aer. Drăcuşorii îşi băgară corniţele
între umeri, risipindu-se care încotro.
- Tu să-mi spui! insistă Belzebut după ce rămaseră
singuri. Ştia că de la ceilalţi n-avea cum să capete răspuns.
- Erau trişti, obosiţi şi nemulţumiţi!
- Iată uite, după ce le-am dat de muncă din belşug,
au ajuns să se plângă!
- De fapt se plângeau de calitatea muncii.
Înghesuiala din cazane i-a făcut să nu mai aibă loc de smoală, de-au ajuns
păcătoşii să fie mai mult copţi decât fierţi, mai mult prăjiţi pentru păcatele
lor. Şi au dreptate. Tu nu simţi ce miros greu de prăjeală s-a lăsat în
împărăţia noastră? Am informaţii că mirosul a ajuns să treacă în împărăţia
cerurilor. Nu ştiu când Dumnezeu va sesiza duhoarea.
- Şi cum vezi tu rezolvându-se soluţia?
- Nu ştiu! Dar pentru a preveni o revoltă trebuie
să mergi la Dumnezeu să vezi, să cauţi o soluţie, îl îndemnă Talpa Iadului.
- Şi cât o să lipsesc, voi să vă ţineţi de prostii?
Să mă trezesc în faţa faptului împlinit? Că ştiu eu ce-ţi poate pielea! Am
mirosit eu că-mi vrei locul.
- Mă crezi chiar aşa de tâmpită? Ce, nu mă simt
bine cu temenele ce le fac încornoraţii? Başca avantajele oferite de micuţi. Şi
apoi nu uita, eu sunt Talpa Iadului. Şi nu pot să fiu şi una şi alta, că se
prăbuşeşte şandramaua. Scaraoțchi nu mai zise nimic. O părăsi convins de
adevărurile spuse de ea. Se îndreptă spre Împărăţia Cerurilor. Trebuia să-l
vadă pe Dumnezeu.
- Supusul Înălţimii Tale, Scaraoțchi, bate la
poarta împărăţiei Tale!, trâmbiţă comandantul gărzii heruvimilor de la intrare.
- Să intre!, rosti sec Dumnezeu, curios de venirea
neprogramată a stăpânului Iadului.
Coarnele lui Belzebut se arătară cu teamă prin
crăpătura uşilor împărăteşti întredeschise.
- Ce vrei?, tună Dumnezeu din Înaltul Împărăţiei
Sale.
- Preaputernice şi mare Stăpânitor al văzduhurilor!
Nu mai am cazare, nu mai am lemne, iar smoala o refolosesc, de a ajuns să pută
peste poate!
- A ajuns şi la mine un iz neplăcut!
- Doamne, mai ia din cei care mi-au fost trimişi
spre îndreptare, pentru că i-am schingiuit cum am putut mai bine, ca să-i curăţ
de păcate!
- Nu pot! Du-i la judecată în faţa Sf. Petru. El
decide!
- Am mai fost, dar mi i-au dat înapoi. Mi-a spus să
nu-l mai deranjez!
- Bine, bine! Mergi la treburile tale!, îi spuse
Dumnezeu cu amărăciune în glas.
Jumătate din maldărul de hârtii erau de la cei care
credeau că-şi ispăşiseră pedeapsa. Cereau plecarea din Iadul care devenise
suprapopulat.
- Să vină la mine Sf. Petru! zise El cu gravitate.
Căpetenia heruvimilor îl şi trimise pe mesager să trâmbiţeze voinţa Domnului.
Răvăşit, cu părul în neorânduială, năclăit de truda judecăţii, Sf. Petru veni
de îndată în faţa Stăpânului Cerurilor.
- M-ai chemat Doamne?, îngăimă el cu glasul stins
şi cu genunchii lipiţi de pardoseala încăperii. Dumnezeu nu-i răspunse imediat.
Ştia că timpul avea să macine şi ultimele rămăşiţe de voinţă. Trebuia să-l facă
să înţeleagă odată pentru totdeauna, că nu e bine ceea ce face.
- Ţie îţi place ce se întâmplă în Iad?
- Dar ce se întâmplă Doamne?, îl întrebă Sf. Petru
cu o seninătate, ce dovedea lipsă se interes.
- A fost la mine Belzebut! Nu mai are cazane. Nu
mai are lemne şi smoala o refoloseşte de câteva luni.
- Păi, să-i mai dăm altele!
- De unde? I-am dat lui Sf. Ilie mai toate
rezervele pentru ca să-şi ia fulgere performante la carul său ceresc.
- O, Doamne, mă cutremur, dar nu pot face altfel!
- Nu poţi, sau nu vrei?, tună Domnul, vădit
supărat. Sfântul Petru nu-i răspunse. Ar
fi vrut să fie nevăzut, dar cum puteai să fii invizibil în faţa Domnului? Aşa
că lăsă şi el o vreme să treacă timpul, să netezească furia Domnului, ca să-l lase
să se ducă la treburile sale. Degeaba! Vocea lui Dumnezeu tună imperturbabil.
- Dai cheile lui Iisus şi te duci să faci dreptate
pe pământ! Dar să ştii, că judecata ta nu va fi definitivă, Iisus va avea
ultimul cuvânt.
***
Un vuiet puternic coborî din înalturi. Nori negri
acoperiră faţa soarelui. Tunete şi fulgere nemaivăzute înspăimântară suflarea pământului. Părea că o
urgie nemaiîntâlnită era să se prăvale peste toate vieţuitoarele lumii. Iar
când carul Sf. Ilie se opri în Piaţa Sfatului Dreptăţii, coborî Sf. Petru. Sf.
Ilie se ridică la cer, strângându-şi fulgerele ucigătoare, lăsând lumina
soarelui să ajungă iar pe pământ.
Regi şi împăraţi se închinară în faţa lui,
recunoscându-l. Aşa ceva nu se mai întâmplase.
- Am venit să
judec aici pe pământ, în faţa voastră! Am să îndrept legile strâmbe şi
am să vă judec pe fiecare după gândul sau fapta sa!
- Şi după gând?, mormăi unul dintre capii bisericii
creştine.
- Şi după! Nu scrie aşa în cărţile sfinte?, bubui
Sf. Petru. Capetele mărimilor se aplecară fără să crâcnească. Un tron uriaş, pe
potriva importanţei Marelui Judecător, fu instalat în cel mai important loc din
lumea creştină. Prin faţa Sf. Petru începură a se perinda mii şi mii de fiinţe
gata să se ridice la cer și să fie repartizate în Rai sau Iad. Şi cum Iisus nu
avea darul de a citi gândurile Sf. Petru, acesta hotărî să dea fiecărui suflet
câte o adeverinţă din care să rezulte locul potrivit după greşeala comisă. Spre surprinderea lui
Iisus, majoritatea adeverinţelor erau pentru Rai. Şi cum avea mâinile încă
rănite, cu sângele şiroind de pe urma piroanelor ce-i străpunseră
încheieturile, Iisus îşi chemă măicuţa să-l ajute. Ea îi citea repartiţia
sufletului ce i se înfăţişa la picioarele învelite cu o pătură. Din când în
când, când nu era nimeni să-i vadă, Maica Domnului îi ridica pătura şi-i
ştergea sângele ce-i curgea din picioare. Mai greu era când Iisus trebuia să
meargă la toaletă. Era singurul ce trebuia să facă asta până şi acolo, la
dreapta Domnului. Curând, numărul celor iertaţi de păcate de către Iisus cel
bun şi milostiv, umplu din nou tăriile raiului, iar când şi Sf. Petru îi
repartiza suflete noi tot către Rai, Dumnezeu s-a trezit iar cu o solicitare de
audienţă de la Scaraoțchi.
- Ce mai vrei?, tună Domnul.
- Doamne, nu mai vreau nimic! O mulţime de cazane
sunt goale şi tu Doamne, trebuie să ştii astea. Nu mai am fochişti iar
calupurile de smoală s-au întărit până şi între cazanele de sub care s-a stins
focul! De aceea rogu-Te Doamne să-mi dai nişte fochişti prin transfer din Rai!
- Asta-i bună! Când era Sf. Petru, te plângeai că
băgai prea mulţi într-un cazan, iar acum cu Iisus ai cazanele goale.
- Păi dacă şi Sf. Petru îi trimite de frica Ta tot în Rai, iar Iisus i-a repartizat pe
toţi cei ispăşiţi de la mine tot în Rai, de unde Doamne să mai am parte de cele
trebuincioase împărăţiei mele?, se plânse Scaraoțchi cu glas prefăcut. Dumnezeu
îşi sprijini capul pe braţul stâng. Barba albă îi atârna până de dincolo de
genunchi. Bătu din sceptru cu furie.
- Du-te în împărăţia ta şi fă-ţi treaba!
Belzebut dispăru înspăimântat. Niciodată Dumnezeu
nu s-a înfuriat în faţa unui slujbaş, cu
atât mai mult în faţa lui.
- Cheamă-l la mine pe Sf. Ioan Gură de Aur!, zise
El heruvimilor, ce-i vegheau în permanenţă existenţa. Ştia că Sf. Ioan era de
departe un înţelept şi un mare iubitor de adevăr. Trebuia să ia o măsură
extremă. Să-l dea afară pe Sf. Petru din orice dregătorie.
- M-ai chemat Doamne?
- Da Ioane! Te ştiu înţelept şi cu un grai blând şi
dulce. De aceea îţi spunem Gură de Aur! De aceea cred că porunca mea va fi mai
lesne înţeleasă de Sf. Petru, care n-a înţeles să se îndrepte. A intrat frica
în oasele lui şi mă îngrijorează. Şi dacă la poarta Raiului îmi izgonise toate
sufletele în Iad, acum am ajuns să dau prin transfer Iadului suflete din Rai,
pe post de fochişti. Pe fiul meu nu-l pot pedepsi, el a luat pe umerii săi,
păcatele întregii lumi şi sângerează şi astăzi. De aceea, îţi poruncesc, să-l
faci pe Sf. Petru să înţeleagă că nu mai am nevoie de serviciile sale! Ia-l pe
Sf. Ilie şi du-te pe pământ şi spune-i
asta.
- Şi o să rămână şomer? Aș fi primul sfânt şomer!,
rosti cu blândeţe Sf. Ioan.
- Ghinion! Şi sfinţii trebuie să dea socoteală
pentru păcatele lor! Altfel cum s-ar mai fi îndreptat vreodată?, tună Domnul.
Sf. Ioan se retrase de-a-ndărătelea, având capul plecat. Era riscant să mai
continue dialogul cu Dumnezeu.
***
Vestea îl copleşi pe sf. Petru. De măreţia chipului său de judecător al lumii se
alesese praful. Se aşeză la un rând întâlnit în cale, cu sacoşa din fire împletite în mână . Dimineaţa venea laptele
şi iaurtul şi trebuia musai să apuce şi el două borcănele de iaurt. Dacă s-ar
fi terminat, ar fi ajuns la capătul puterilor.
- Stai maică
la rând? îl boscorodi o bătrână zăngănind din borcanele de sticlă aduse
la schimb. Pentru că aşa era, dacă nu aveai borcane la schimb, vânzătoarea se
uita chiorâş şi te aştepta să-ţi iei angajamentul că ai să i le returnezi. Sf.
Petru nu-i răspunse. O lăsă să-i treacă în faţă, aşteptând răbdător, să se
deschidă alimentara. Când s-a deschis, un murmur surd a cuprins mulţimea de la
un capăt la celălalt al cozii. Mirosea a mişcare. De undeva, de nicăieri, două
ţigănci cu câte un dănciuc în braţe s-au înfipt direct în fruntea cozii, cerând
nici mai mult nici mai puţin decât cinci litri de lapte şi zece borcănele de
iaurt. De sub pestelca înflorată, una dintre ele a scos un pumn de bani soioşi
imprimaţi cu chipul lui Tudor Vladimirescu.
- Stai la rând cucoană!, îi zise bătrânica.
- Cucoană-i mă-ta! Iar la rând nu stau pentru că am
un copil în braţe!, ricană ţiganca zgâlţâindu-şi puradelul, care începu să
urle.
- Nu-ţi dau decât doi litri de lapte şi patru
borcănele!, îi zise vânzătoarea.
- Dar de ce fa? Tu nu vezi că suntem surori la
ghiuluri! îi zise piranda făcând aluzie la asemănarea izbitoare a bijuteriilor
de aur turcesc, ce strălucea pe mâinile lor. Restul cozii era resemnat. Se
obişnuiseră oamenii şi cu raţia şi cu tupeul ţiganilor şi cu pierderea timpului
la coadă în ploaie sau în zăpadă. Scăpau de ţigani numai când era gerul mare,
viscolul tare sau căldura insuportabilă. Atunci comoditatea ţigăncilor le făcea
să nu mai vină cu obrăznicie în capul cozii.
Sf. Petru începu să înţeleagă pe propria-i piele
cum era să fii egal cu toţi în faţa Domnului. E drept că unii „erau mai egali
decât alţii”, dar şi aici tot în numele conceptului egalităţii se lucra. Cu
două persoane înainte de a-i veni rândul, iaurtul se terminase.
- Lua-v-ar dracul! zise baba târşindu-şi picioarele
betege prin faţa alimentarei. Sf. Petru se mulţumi cu o sticlă de lapte. Atât
era raţia pentru o persoană pe zi. Vânzătoarea i-ar fi dat mai mult
simpaticului bătrânel dacă ar fi avut ambalaj la schimb. N-avea.
- Următorul! zise vânzătoarea privindu-l pe bătrân
cu o urmă de regret în suflet. „Dar dacă nu mi-a cerut? îşi găsi ea repede
alinarea, fără să se întrebe ce era de capul bătrânului. Abia mai târziu, după
ce se obişnuise cu venirile lui matinale, începu să se întrebe, de ce nu-i
cerea încă o sticlă de lapte, mai ales că-i adusese de fiecare dată ambalajul.
Dar nu-i cerea. Venea cu o faţă tristă, ce te deprima. Vânzătoarea începu să
întrebe în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu putu s-o desluşească. Au aflat că
dormea în curtea unei biserici. Ar fi vrut să discute cu parohul despre
bătrânul acela cu faţa luminoasă. Dar preotul refuza orice dialog. Era încă înspăimântat.
Făcuse destulă puşcărie după ce fusese prins ascultând la radio Vocea Americii
. Aşa că zvonurile au dispărut uşor, uşor aruncând în derizoriu existenţa
bătrânului cu înfăţişare de patriarh. E adevărat că barba era mai colilie şi că
straiele erau roase şi decolorate de timp. Dar mersul îi rămăsese la fel de
impunător. Din când în când tăia lemne la biserică sau prin vecini, fiind
răsplătit de cele mai multe ori cu bani. Părintele îi dădea din colivele
credincioşilor. Uneori, bătrânul era zărit prin curtea spitalului, sprijinind
bolnavii în mersul lor anemic pe alei. Alteori era zărit prin cartierul
zarzavagiilor cărând apă cu căldarea într-un ritm constant. Părea neobosit.
- Ai tăiat lemnele? îl întrebă prelatul pe bătrân.
- Da părinte, dar mai tai! zise el apucând toporul.
Se simţea sfârşit. Nu mai avea putere. I se părea că preotul întinsese prea
mult coarda. Nu se aşteptase la atâta chin.
- Lasă toporul, m-am gândit să facem un sfat al
bătrânilor, al înţelepţilor, să judecăm împreună păcatele acestor muritori, îl
surprinse popa. Sf. Petru îşi arăta mirarea.
- Iarăşi judecată?
- Ce nu-ţi convine? Nu şti că oricum vor fi
judecaţi de Sf. Petru?, îi zise părintele.
- Ba nu, acum vor fi judecaţi de Fiul Domnului. Sf.
Petru a fost izgonit şi se află în faţa ta.
- Cum? Faci un mare păcat dacă te dai drept Sf.
Petru.
- Eu chiar sunt! Dar am tăcut, să nu produc
tulburare printre muritori!
- Şi atunci, de ce nu-i judeci aici pe pământ, pe
muritori?
- Pentru că m-am săturat să tot judec. Dacă-l supăr
iar pe Dumnezeu?
- Voi fi alături de tine! Te voi ajuta atât cât
pot. Am învăţat multe din cărţile creştine, mai ales de când am fost închis la
canal.
- Şi de unde ştii dacă-l nu-l vom mânia pe Domnul?
- Sfintele Scripturi îmi vor fi mereu alături.
- Să nu uiţi asta! Şi să nu mă laşi să mă depărtez
pe căi greşite în judecăţile mele. Preotul se retrase cu o smerenie în gesturi
şi pe chip cu greu stăpânită. A doua zi era sfârşitul Postului cel Mare.
Enoriaşii aveau să vină să se spovedească şi să se împărtăşească. Într-adevăr,
când credincioşii s-au dus la uşa altarului, aşa cum se obişnuia, au dat de un
bătrân cu o barbă lungă şi albă, ce şedea pe un scaun de parcă n-ar fi fost
pregătit să le ierte păcatele. Din spatele lui, preotul îi îmbărbăta, spunând:
- Este Sf. Petru şi a pogorât printre noi să ne
ierte de păcate. Apoi, enoriaşii îşi rosteau cele cuvenite drept răspuns
întrebărilor rostite de cel ce-şi spunea că ar fi Sf. Petru.
- Dumnezeu să te ierte, pentru că eu te-am iertat
creştine! îi asigura bătrânul făcând semnul crucii, lăsându-se sărutat pe mână.
Evlavioşii, după ce ieşeau în curte, erau buimăciţi.
- O fi Sf. Petru, cumetre?, îi zise una vecinului
cu care păcătuise de nenumărate ori, bucuroasă că a fost iertată.
- Nu ştiu fa! Zi bogdaproste că te-a iertat. Că eu
nu mă duc să mă spovedesc. Mi-e frică să mint! zise el făcând aluzie la faptul
că ea îi ascunsese bătrânului păcatul. Cum, necum, vestea se răspândi cu
iuţeală. Noaptea îl prinse pe bătrân blagoslovind şi iertând în stânga şi în
dreapta.
***
Iisus se trezi chemat în faţa Domnului mai repede
decât s-ar fi aşteptat. Mergea cu greutate, lăsând în urma lui picături de
sânge.
- M-ai chemat Tată?
- Da fiule! Îmi dau seama că am greşit punându-ţi
pe umeri povara judecăţii. Tu ai doar simţământul jertfei. Tu nu şti să
desluşeşti răul de bine şi-i consideri pe toţi asemenea ţie, luând pe umerii
tăi povara păcatelor tuturor.
- Păi, nu asta mi-ai spus Doamne? Nu de asta m-ai
lăsat să fiu jertfit?
- Da, fiule, dar a devenit Raiul suprapopulat, iar
Iadul mai are puţin şi-şi dă duhul. Nici aranjamentul cu Scaraoțchi de-ai
transfera din când în când nişte fochişti nu-mi mai convine. E din ce în ce mai
greu să găsesc înţelegere. Tu n-ai cum să mă înţelegi!
- Porunceşte, Doamne!
- Apoi o să te iau iar de-a dreapta mea, să te ajut
atât cât o să pot să duci povara păcatelor lumii!
- Cum spui , Doamne!
- Apoi aşa spun! Şi
s-o scutesc şi pe Maria de chinul grijii rănilor tale.
-. Şi o să-l chemi pe Sf. Petru înapoi? îl întrebă
Iisus cu speranţa împăcării veşnice din sufletul lui.
- N-am încotro! Aşa am rânduit eu lumea. Cred că a
învăţat şi el câte ceva de pe urma izgonirii.
- Cum spui tu Tată!
Dumnezeu îl privi cu blândeţe. Întotdeauna a
încercat să-l aibă lângă El, întotdeauna a încercat să-i uşureze povara nefiind
convins că a putut să facă cu adevărat mai mult pentru asta. Şi apoi începuse
să se simtă singur. Şederea lui Iisus în locul Sf. Petru, l-a făcut să simtă
singurătatea. Ştia sigur că Belzebut avea să se bucure. Dar nu ştia în ce
măsură, Petru ar fi înţeles să devină mai echilibrat în judecata sa. Poate că
după ce văzuse cu ochii lui cum interpretează oamenii pe pământ egalitatea după
chipul şi asemănarea Sa, Petru ar fi avut mai mult discernământ. Dar nu părea
să fi așa. Umplerea Raiului cu sufletele păcătoșilor iertați de Pământ, putea
să fie un semn că lui Petru i se muiaseră oasele. „Poate că i s-a făcut frică”
își zise Domnul îngândurat.
- Trimite după Petru şi adu-l la mine! îi zise
Dumnezeu unui heruvim ce se afla prin preajma sa.
Carul Sfântului Ilie sosi ca gândul. Gârbovit și
slăbit Sfântul Petru își făcu apariția în fața tronului celest căutând din
priviri urme de bunăvoință din partea Domnului. În dreapta Lui, Iisus își
privea mama cum se pregătea să arunce apa înroșită de pe urma spălării
picioarelor. Șuvoiul se prăbuși din înalturi din abundență.
Studentul își duse mâinile deasupra capului,
stârnind hohote de râs din partea colegilor de cameră.
De cine te aperi frățioare? Îl întrebă unul mai puțin mahmur după cheful din seara ce
abia se dusese.
Tânărul își scutură pletele umede de transpirație,
vădit nemulțumit. Ar fi vrut s-apuce sfârșitul…
THEODOR DAMIAN
SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI
IATĂ MIRELE VINE ÎN MIEZUL NOPŢII...
„şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind”
Săptămâna Sf. Patimi dinaintea Sf. Paste este momentul de
cea mai intensă spiritualitate din întregul Post Mare şi chiar din întregul an
liturgic, datorită deosebitei bogăţii a semnificaţiilor şi tematicilor
rugăciunilor specifice, datorită pocăinţei totale trăite de credincios,
pocăinţă care este caracteristică acestei perioade, datorită perspectivei în
care se desfăşoară spiritualitatea acestei săptămâni: Învierea Domnului.
Atitudinea geneală a creştinului în tot acest timp este
umilinţa. Toate rugăciunile sunt un îndemn la această virtute, iar printre
altele cu deosebire două care se rostesc pentru ultima dată în cadrul anului
liturgic, în Sfânta şi Marea Miercuri. Este vorba de troparul „Iată mirele vine
în miezul nopţii”... şi de rugăciunea Sf. Efrem Sirul: „Doamne şi stăpânul
vieţii mele”... De ce în mod deosebit în aceste două rugăciuni? Pentru că ele
se repetă în cadrul sfintelor slujbe în diverse perioade, tocmai pentru
frumuseţea conţinutului lor şi pentru importanţa actualizării acestor îndemnuri
în viaţa noastră.
Prima rugăciune este un tropar ce se cântă la primele
patru denii din Săptămâna Patimilor, iar a doua rugăciune este compoziţia Sf.
Efrem Sirul şi se repetă încă şi mai mult decât prima, deoarece este rostită la
toate slujbele din Sfântul şi Marele Post până în Sfânta şi Marea Miercuri,
fiind însoţită întotdeauna de metanii şi închinăciuni.
Troparul „Iată Mirele” este inspirat din pilda celor zece
fecioare ( Matei 25, 1 - 13 ) unde Mântuitorul Hristos este înfăţişat ca Mire
care vine la miezul nopţii şi întru întâmpinarea căruia se iese cu candela
aprinsă.
Parafrazând şi explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificaţie, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în cultul ortodox la miezul nopţii, moment când Domnul Iisus Hristos este aşteptat de către credincioşi în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeaşi stare de priveghere, aceeaşi candelă a sufletului aprinsă, aceeaşi continuă rugăciune, aceeaşi permanentă umilinţă. Rugăciune şi umilinţă, deoarece în momentul Învierii cât şi în cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostsuri, Mântuitorul Iisus nu mai este persoana smerită şi batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate şi putere nu mai este pusă în discuţie de către nimeni.
Parafrazând şi explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificaţie, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în cultul ortodox la miezul nopţii, moment când Domnul Iisus Hristos este aşteptat de către credincioşi în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeaşi stare de priveghere, aceeaşi candelă a sufletului aprinsă, aceeaşi continuă rugăciune, aceeaşi permanentă umilinţă. Rugăciune şi umilinţă, deoarece în momentul Învierii cât şi în cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostsuri, Mântuitorul Iisus nu mai este persoana smerită şi batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate şi putere nu mai este pusă în discuţie de către nimeni.
Această rugăciune conţine tematici importante: venirea
Mirelui, aşteptatea în stare de umilinţă, răsplata, avertismentul, Împărăţia
lui Dumnezeu, rugăciunea de laudă şi rugăciunea de cerere.
„Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar sufletul meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să nu te încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”
„Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar sufletul meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să nu te încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”
Să poposim asupra câtorva din momentele rugăciunii:
venirea mirelui este o certitudine. Aceasta aminteşte de faptul că credinţa
noastră este o certitudine pe care noi o avem despre lucrurile care -
paradoxal- nu se văd, aşa cum spune de altfel şi Sfântul Apostol Pavel ( Evrei,
11, 1) Venirea este iminentă. „Iată!” El vine. Încă nu a sosit ca să încuie
porţile Împărăţiei, dar Îl vedem, „Iată”-L! Este în drum spre noi, vine, de
aceea aşteptarea este atitudinea firească a credinciosului, a slugii înţelepte
care şi-a pregătit lumina, iar neaşteptarea, deci lenevirea, atrage după sine
consecinţa menţionată în textul rugăciunii: moartea, încuierea afară de
Împărăţie.
Este normal ca mirele să vină câtă vreme El are o legătură
cu logodnica Sa, Biserica. Dar El vine în calitate de şef, de cap al acestei
Biserici, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, de aceea
aşteptarea, ieşirea în întâmpinare, este o obligaţie. El este cel mai mare, şi
El este cel ce vine spre noi, „slugile” Sale. De fapt o asemenea dovadă de
smerenie a mai dat-o Mântuitorul şi la spălarea picioarelor ucenicilor, precum
şi în multe alte ocazii. El este mereu cel ce face primul pas, cel ce vine spre
noi. Noi doar trebuie să-L aşteptăm, să-I ieşim întru întâmpinare. Drumul cel
mai lung El este cel care îl face, şi nu noi. Noi doar aşteptăm sau ieşim în
întâmpinare. Efortul nostru este mult mai mic, dar trebuie făcut, şi tocmai
pentru că e mic nu are motiv sau scuză de a nu fi făcut.
Mirele vine în miezul nopţii. De ce în acest moment?
1. În primul rând prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta aşteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela sufletului sau.
2. În al doilea rând acest miez al nopţii este la noi şi nu la Mire. Noi suntem în miezul nopţii, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul şi să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii ( Ioan 12, 36 ) şi că, purtând luminile noastre, vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptăţii, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.
3. În al treilea rând întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neştiinţei. Rugăciunea sugerează că venirea Luminii izgoneşte frica, risipeşte îndoiala, lămureşte confuzia, luminează neştiinţă, iar acolo unde nu există frică şi îndoială, există certitudne şi curaj în credinţă.
1. În primul rând prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta aşteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela sufletului sau.
2. În al doilea rând acest miez al nopţii este la noi şi nu la Mire. Noi suntem în miezul nopţii, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul şi să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii ( Ioan 12, 36 ) şi că, purtând luminile noastre, vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptăţii, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.
3. În al treilea rând întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neştiinţei. Rugăciunea sugerează că venirea Luminii izgoneşte frica, risipeşte îndoiala, lămureşte confuzia, luminează neştiinţă, iar acolo unde nu există frică şi îndoială, există certitudne şi curaj în credinţă.
Celelalte momente ale rugăciunii sunt prezente în temele
menţionate deja. Toate acestea la un loc, formează un îndemn duhovnicesc de cea
mai mare importanţă în pregătirea creştinului pentru marea întâlnire cu
Dumnezeu.
Cealaltă rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, care şi ea îşi termină ciclul rostirii în Sfânta şi Mare Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul „Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe „verticală” între om şi Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbeşte în special de dimensiunea „orizontală” a vieţii omului, adică de raportul său cu semenii săi.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie;
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale;
Aşa Doamne dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin.”
Cealaltă rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, care şi ea îşi termină ciclul rostirii în Sfânta şi Mare Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul „Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe „verticală” între om şi Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbeşte în special de dimensiunea „orizontală” a vieţii omului, adică de raportul său cu semenii săi.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie;
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale;
Aşa Doamne dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin.”
Însă trebuie specificat că, în viaţa creştinului, amândouă
aceste dimensiuni este necesar să se îmbine armonios, fără ca una sau alta să
fie dezvoltată în lipsa celeilalte. ( Apoc. 21, 16 ).
De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbeşte despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că aşteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalţi, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioşi, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este aşteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; şi toate aşteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui - şi tocmai în ceea ce priveşte această pregătire troparul „Iată, Mirele!” face o insistenţă specială.
De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbeşte despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că aşteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalţi, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioşi, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este aşteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; şi toate aşteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui - şi tocmai în ceea ce priveşte această pregătire troparul „Iată, Mirele!” face o insistenţă specială.
Tot aşa, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, cererea virtuţilor
este făcută pentru a fi aplicate în această viaţa, între semeni, fapt confirmat
de menţionarea directă a raportului dintre fraţi, aflat la sfârşitul
rugăciunii. De fapt, toate cererile sunt făcute în scopul instaurării unor
legături ideale între fraţi. Dar, legătura directă a credinciosului cu
Dumnezeu, nu lipseşte din această rugăciune, deoarece ea este adresată
Părintelui Ceresc, Stăpânului a toate. Virtuţile cerute aici îşi primesc sensul
plenar în actualizarea lor în relaţiile cu ceilalţi.
Aceste două rugăcini se aseamănă din mai multe puncte de
vedere: în primul rând, chiar dacă fiecare din ele evidenţiază mai mult una din
laturile vieţii spirituale, înălţimea sau lăţimea, totuşi fiecare din ele face
referire directă la dimensiunea dezvoltată special în cealaltă, în aşa fel
încât armonia, echilibrul, le caracterizează pe amândouă. Mai mult, „vericala”
şi „orizontala”, fiind evocate în fiecare rugăciune, dau imaginea Crucii. A
Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu, a Crucii purtate de fiecare
credincios, a Crucii celei biruitoare şi mântuitoare. O altă asemănare între
cele două rugăciuni o constituie umilinţa ce se desprinde ca îndemn şi însuşire
a vieţii creştinului, care este „slugă” a Domnului. De asemenea, în calitate de
Mire sau de Stăpân, Dumnezeu este evocat în autoritatea, în puterea Sa.
Rugăciunea de cerere şi de laudă formează şi ele un punct
comun între cele două texte duhovniceşti. Sfânta şi Marea Miercuri, zi în care
aceste rugăciuni îşi încheie ciclul rostirii lor în anul liturgic, devine
tocmai prin acest fapt un moment de reflecţie mai intensivă şi de meditaţie
duhovnicească adâncă, deoarece rostindu-se pentru ultima dată din an, ele au şi
un sens recapitulativ. Repetarea lor în decursul unor perioade mai mici sau mai
mari, semnifică importanţa ce o au pentru spiritualitatea creştină din Sfântul
şi Marele Post, unde credinciosul intră în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu,
alăturând sacrificiu la sacrificiu, supunere la supunere, umilinţă la umilinţă,
făcându-se astfel partener într-un dialog real şi efectiv cu Dumnezeu, nu numai
de rugăciune, dar şi de fapte şi de viaţă.
„Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să
nu osândesc pe fratele meu că bine eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin.”
TROPARUL PASCAL
în diferite limbi
În limba
română
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pre moarte călcând,
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le!
(Traducere din
greacă)
În limba greacă
În limba greacă
Χριστός ανέστη εκ νεκρών,
θανάτω θάνατον πατήσας,
καί τοίς εν τοίς μνήμασι,
ζωήν χαρισάμενος!
Transliterare:
Khristos anesti ek nekron,
Thanato thanaton patisas,
Kai tis en tis mnimasi
Le Christ est ressuscité des morts,
par Sa mort Il a terrasé la mort;
et à ceux qui gisaient aux tombeaux
Il a fait le don de la vie.
(Traducere Manastirea Saint Antoine le Grand, metoc al
Manastirii Simonos Petra, Athos)
Le Christ est ressuscité des morts;
par Sa mort Il a ecrasé la mort;
et à tous ceux qui gisaient aux tombeaux
Il a fait le don de la vie.
(Traducere a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală și Meridională)
Le Christ est ressuscité des morts;
par sa mort il a triomphé de la mort;
à ceux qui étaient aux tombeauxil accorde la vie.
În limba engleză
Christ is risen from the dead,
Trampling down death by death,
And upon those in the tombs
Bestowing life!
În limba germană
Christus ist von den Toten auferstanden,
hat den Tod durch den Tod zertreten,
und denen in den Graeberndas
Leben geschenkt!
În limba italiană
Cristo è risorto dai morti
con la sua Morte ha calpestato la Morte
donando la vita
ai giacenti nei sepolcri!
În limba spaniolă
Cristo ha resucitado de entre los muertos,
con su muerte ha vencido la muerte,
y los sepultados
ha dado la vida.
În limba portugheză
Cristo ressuscitou dos mortos,
pela morte ele venceu a morte,
aos que estavam no tumulo
Cristo deu a vida.
În limba slavonă
Versiunea veche (în prezent folosită doar de către
credincioșii de rit vechi)
Хрїстосъ воскресе изъ мертвыхъ,
Смертїю на смерть настѹпи,
И грѡбным животъ дарова!
Transliterare:
Khristos voskrese iz mertvykh
Smertiyu na smert nastupi
I grobnym zhivot darova!
Versiunea nouă elaborată în urma reformelor inițiate de
Patriarhul Nikon, în prezent în uz
Хрїстосъ воскресе изъ мертвыхъ,
Смертїю смерть поправъ,
И сѹщымъ во гробѣхъживотъ даровавъ!
Transliterare:
Khristos voskrese iz mertvykh,
Smertiyu smert poprav,
E sushchim vo grobekh
Zhivot darovav!
În limba ucraineană
În limba ucraineană
Христос воскрес із мертвих,
смертю смерть подолав,
і тим, що в гробах,
життя дарував!
Transliterare:
Khrystos voskres iz mertvykh,
Smertiyu smert podolaoo,
I tym shcho v hrobakh
Zhyttja daroovaoo!
În limba sârbă
Христос васкрсе из мртвих,
смрћу смрт уништи.
и онима који су у гробовима.
живот дарова!
Transliterare:
Hrystos vaskrse iz mrtvihh,
Smertyu smrt unishti,
I onoma koyi su u grobovima,
Zhivot darova!
الأمواتو وطئ
الموت بالموتو وهب
الحياةللذين في القبور
Transliterare:
Al-Masīh qām min baīni'l-amwāt
Wa wati'a al-mawt
bi'l-mawtWa wahab al-hayāt
Lil-ladhīna fī'l-qubūr!
În limba finlandeză
Kristus nousi kuolleista
kuolemalla kuoleman voitti
ja haudoissa oleville
elämän antoi!
În limba georgiană
Kriste aghsdga mkvdretit,
sikvdilita sikvdilisa damtrgunveli,
da saplavelis shinatat
skhovrebis momnichebeli.
În limba japoneză
ハリストス死より復活し、
死を以て死を滅ぼし、
墓に在る者に
生命を賜へり。
Transliterare:
Harisutosu shiyori hukkatsushi,
shio motte shio horoboshi,
hakani aru mononi
inochio tamaeri.
În limba latină
Christus resurrexit a mortuis,
Morte mortem calcavit,
Et entibus in sepulchris
Vitam donavit.
În limba maghiară
Feltámadott Krisztus halottaibol,
legyözte halállal a halált,
és a sírban lévőknek
életet ajándékozott.
(Versiune ruteană. Traducere după slavonă.)
În limba neerlandeză
Christus is verrezen uit de doden;
door zijn dood heeft Hij de dood overwonnen;
aan de doden in de tombes,
heeft Hij het leven gegeven.
(Versiune flamandă.)
Christus is opgestaan uit de doden;
door de dood vertreedt Hij de dood,
en schenkt weer het leven aan hen,
in het graf.
(Versiune amsteleză.)
În limba polonă
Chrystus powstał z martwych,
śmiercią podeptał śmierć
i będącym
w grobach
życie dał!
Transliterare:
Khristoos povstaoo z martvykh,
Smercioo podeptaoo smierts,
E bendontsim v grobah
Zhitse daoo!
In ritul armean
În ritul armean, Troparul pascal are alt text decât în cel
bizantin, și se folosește drept jamamud, adică înlocuiește imnul Unule-născut.
Textul
Քրիստոս յարեաւ ի մեռելոց,
մահուամբ զմահ կոխեաց,
եւ յարութեամբն իւրով մեզ զկեանս պարգեւեաց,
նմա փառք յաւիտեանս ամէն։
Transliterare:
Krisdos hareav i mereloț, mahuamp
îzmah gokheaț, yev haruteamp
în ivrov meč zg·eans barqeveaț;
înma park havideans amén.
Traducere:
Christos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte călcând,
prin învierea sa,
viață dăruindu-ne;
Lui mărire în veci, amin.
Din
Wikipedia - Troparul Pascal
† NIFON
HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiții mei fii sufletești,
slujitori ai altarelor străbune
și binecredincioși creștini,
slujitori ai altarelor străbune
și binecredincioși creștini,
„Nu vă înspăimântați!
Îl căutați pe Iisus Nazarineanul,
Cel răstignit? A înviat! Nu este aici”
(Marcu 16, 6)
Îl căutați pe Iisus Nazarineanul,
Cel răstignit? A înviat! Nu este aici”
(Marcu 16, 6)
Această veste
plină de lumină, de speranță și de bucurie a Învierii Mântuitorului Hristos din
morți a sfâșiat noaptea veacurilor, risipind întunericul neputinței, al
păcatului și al morții, împărtășindu-ne până astăzi încredere în bunătatea
milostivă a lui Dumnezeu, care de-a pururi este prezent în lumea Sa.
Hristos Domnul a înviat din morți, arătându-ne, în mod sublim, că viața este mai tare decât moartea, lumina mai puternică decât întunericul, adevărul mai presus decât minciuna, binele victorios în fața răului, și că iubirea poate vindeca orice neputință și slăbiciune.
Învierea Domnului este fundamentul credinței creștine, pentru că ea mărturisește despre faptul că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu Adevărat și Om adevărat, „Începătorul vieții” (Faptele Apostolilor 3, 15), care are stăpânire asupra vieții și asupra morții și ne dăruiește, fiecăruia dintre noi, prin credința în El, puterea de a trece de la moarte la viață (I Corinteni 15, 14).
În această „aleasă și sfântă zi”, „pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24), zi a Învierii Domnului, întrevedem zorii zilei fără apus, a opta, ziua lui Hristos Cel Înviat, care inaugurează o nouă existență, transfigurată și spiritualizată, adică „cerurile noi și pământul nou” (II Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1).
Lumina Sfintelor Paști mărturisește despre iubirea Preasfintei Treimi, revărsată din belșug în lume prin Întruparea, Moartea și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul, care ne-a încredințat astfel că „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).
Jertfa lui Hristos pe Cruce stă la baza eliberării de păcat a întregii firi umane. Crucea sau „jertfa morții dătătoare de viață” așa cum afirmă Biserica prin teologia cântărilor sale, a „cutremurat porțile iadului” pentru ca fiecare om supus păcatului, ca urmaș al Protopărinților Adam și Eva, să aibă acces la viață curată prin participare la sfințenia lui Dumnezeu.
În tradiția noastră ortodoxă, Crucea Mântuitorului, adică tot ceea ce se referă la dumnezeiasca Sa pătimire și moarte, este indisolubil legată de Învierea Lui, căci Domnul a murit pentru păcatele noastre, pentru a nu ne lăsa singuri, nici măcar în moarte, și pentru a birui moartea. Și a biruit-o dumnezeiește, făcând din ea cale care duce la cer, poartă spre Împărăția cea nestricăcioasă și mijloc de mântuire. Înviind din morți, El ne-a arătat că moartea nu poate fi niciodată decisivă în existența noastră, pentru că nu poate cuprinde Viața.
Evenimentul glorios al Învierii Domnului reprezintă primăvara omenirii și a întregii creații, deoarece, după cum natura se înnoiește în acest minunat anotimp, oferindu-ne cea mai frumoasă perspectivă a vieții, o simfonie de culoare, miros și splendoare, tot așa, Învierea Domnului inaugurează calea înnoirii ființiale a umanității, a unei vieți noi, dinamice și depline, sub înrâurirea harului Duhului Sfânt (I Corinteni 15, 42-44).
Învierea ni-L descoperă pe Domnul în mod desăvârșit ca Cel ce ne iubește cu o iubire ce trece prin moarte la viață, care străbate orice obstacol și nu pregetă a înfăptui toate pentru noi și pentru mântuirea noastră. Cu adevărat, în El vedem că iubirea este mai tare decât moartea (Cântarea Cântărilor 8, 6). În iubirea Sa jertfelnică, suferința, boala, eșecul, fragilitatea, umilința sau moartea, toate își găsesc rostul și vindecarea.
Domnul Cel Înviat ne însoțește pe tot parcursul vieții, cu tandrețea și delicatețea Sa, trăiește împreună cu noi, este alături de noi, împărtășind toate bucuriile, tristețile și neajunsurile prin care trecem, dăruindu-ne, din belșug, iubirea Sa milostivă, care ne luminează drumul vieții și ne călăuzește spre împlinirea scopului existenței noastre. Din această perspectivă, nici boala, nici suferința și nici moartea, ori altceva, nu ne pot despărți de iubirea lui Dumnezeu, care are mereu cel din urmă cuvânt în istoria noastră și care ne oferă puterea de a depăși toate problemele vieții, însuflețiți de speranța cea mare a credinței în Înviere (Romani 8, 35-39).
Hristos Domnul a înviat din morți, arătându-ne, în mod sublim, că viața este mai tare decât moartea, lumina mai puternică decât întunericul, adevărul mai presus decât minciuna, binele victorios în fața răului, și că iubirea poate vindeca orice neputință și slăbiciune.
Învierea Domnului este fundamentul credinței creștine, pentru că ea mărturisește despre faptul că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu Adevărat și Om adevărat, „Începătorul vieții” (Faptele Apostolilor 3, 15), care are stăpânire asupra vieții și asupra morții și ne dăruiește, fiecăruia dintre noi, prin credința în El, puterea de a trece de la moarte la viață (I Corinteni 15, 14).
În această „aleasă și sfântă zi”, „pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24), zi a Învierii Domnului, întrevedem zorii zilei fără apus, a opta, ziua lui Hristos Cel Înviat, care inaugurează o nouă existență, transfigurată și spiritualizată, adică „cerurile noi și pământul nou” (II Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1).
Lumina Sfintelor Paști mărturisește despre iubirea Preasfintei Treimi, revărsată din belșug în lume prin Întruparea, Moartea și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul, care ne-a încredințat astfel că „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).
Jertfa lui Hristos pe Cruce stă la baza eliberării de păcat a întregii firi umane. Crucea sau „jertfa morții dătătoare de viață” așa cum afirmă Biserica prin teologia cântărilor sale, a „cutremurat porțile iadului” pentru ca fiecare om supus păcatului, ca urmaș al Protopărinților Adam și Eva, să aibă acces la viață curată prin participare la sfințenia lui Dumnezeu.
În tradiția noastră ortodoxă, Crucea Mântuitorului, adică tot ceea ce se referă la dumnezeiasca Sa pătimire și moarte, este indisolubil legată de Învierea Lui, căci Domnul a murit pentru păcatele noastre, pentru a nu ne lăsa singuri, nici măcar în moarte, și pentru a birui moartea. Și a biruit-o dumnezeiește, făcând din ea cale care duce la cer, poartă spre Împărăția cea nestricăcioasă și mijloc de mântuire. Înviind din morți, El ne-a arătat că moartea nu poate fi niciodată decisivă în existența noastră, pentru că nu poate cuprinde Viața.
Evenimentul glorios al Învierii Domnului reprezintă primăvara omenirii și a întregii creații, deoarece, după cum natura se înnoiește în acest minunat anotimp, oferindu-ne cea mai frumoasă perspectivă a vieții, o simfonie de culoare, miros și splendoare, tot așa, Învierea Domnului inaugurează calea înnoirii ființiale a umanității, a unei vieți noi, dinamice și depline, sub înrâurirea harului Duhului Sfânt (I Corinteni 15, 42-44).
Învierea ni-L descoperă pe Domnul în mod desăvârșit ca Cel ce ne iubește cu o iubire ce trece prin moarte la viață, care străbate orice obstacol și nu pregetă a înfăptui toate pentru noi și pentru mântuirea noastră. Cu adevărat, în El vedem că iubirea este mai tare decât moartea (Cântarea Cântărilor 8, 6). În iubirea Sa jertfelnică, suferința, boala, eșecul, fragilitatea, umilința sau moartea, toate își găsesc rostul și vindecarea.
Domnul Cel Înviat ne însoțește pe tot parcursul vieții, cu tandrețea și delicatețea Sa, trăiește împreună cu noi, este alături de noi, împărtășind toate bucuriile, tristețile și neajunsurile prin care trecem, dăruindu-ne, din belșug, iubirea Sa milostivă, care ne luminează drumul vieții și ne călăuzește spre împlinirea scopului existenței noastre. Din această perspectivă, nici boala, nici suferința și nici moartea, ori altceva, nu ne pot despărți de iubirea lui Dumnezeu, care are mereu cel din urmă cuvânt în istoria noastră și care ne oferă puterea de a depăși toate problemele vieții, însuflețiți de speranța cea mare a credinței în Înviere (Romani 8, 35-39).
Dreptmăritori creștini,
Imnul Învierii
pe care cu multă bucurie îl cântăm toți în această noapte luminată:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din
morminte viață dăruindu-le!”, este o mărturie publică a speranței noastre, un
act misionar plin de compasiune și de solidaritate față de aproapele nostru,
căruia îi împărtășim din comoara credinței noastre, invitându-l la bucuria
comuniunii și a mărturisirii iubirii atotcuprinzătoare a Tatălui ceresc.
În viața cotidiană, credința în
Înviere este cea care ne luminează drumul, ajutându-ne să ieșim biruitori din
orice încercare cu care ne confruntăm, căci forța iubirii pe care o manifestă
Învierea Domnului este cea care ne scoate din orice mormânt cotidian, fie că
este vorba despre singurătate, răutate, întuneric sau neputință, și ne dă
puterea comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele.
Trăind în comuniune cu Hristos Cel Înviat, în Biserica Sa, fiecare dintre noi suntem mădulare ale acestui Trup Tainic al Domnului și suntem chemați, în toate momentele vieții noastre, să înviem din moartea păcatului, a răului și a întunericului spre viața cea veșnică și nestricăcioasă (I Corinteni 15, 51).
Învierea este un eveniment al întregii noastre vieți, deoarece reprezintă destinul nostru, atât cotidian, cât și eshatologic, și ori de câte ori cădem, puterea Învierii ne oferă posibilitatea de a ne ridica și de a merge mai departe, neuitând niciodată că trebuie să fim vestitori și trăitori ai Învierii, ca fapt de viață cotidian, ca mărturie către semenii noștri.
Biserica, lovită adesea din toate părțile de turbulențele lumii, este singura Realitate care dă sens și creează sens pentru om, lume și societate. Esența constă în Înviere, iar istoria poporului român descoperă acest fapt, pentru că jertfa, învierea, renașterea, sunt realități și simboluri populare și naționale. Bucuria Sfintelor Paști, asociată cu armoniile primăverii, o cântă din strămoși, creștinii de la sate și orașe, și o vestim și noi astăzi, pentru că suntem părtași ai ei, împreună cu Femeile mironosițe, cu Sfinții Apostoli, cu întreaga Biserică.
A da mărturie despre Învierea Domnului este o consecință firească a entuziasmului credinței noastre, care nu ne lasă nepăsători față de aproapele nostru, căci „știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (I Ioan 3, 14). Pentru aceasta, avem datoria de a oferi iubire și milostenie semenilor noștri, după modelul Domnului Hristos, pentru a fi, față de ei, porți către Înviere și semne ale milostivirii lui Dumnezeu, care lucrează prin oameni.
Murim câte puțin cu fiecare păcat, dar înviem de fiecare dată când împărtășim iubirea noastră aproapelui, acea speranță care nu dezamăgește niciodată, când suntem solidari cu el și-l ajutăm să depășească încercările vieții.
A ajuta pe cel în nevoie face parte din firescul existenței creștine, este o mărturie indirectă a credinței în Înviere, căci nu putem fi indiferenți față de cei care ne vor însoți în veșnicie, care sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu și sunt iubiți de El cu o iubire la fel de mare ca și cea pentru noi.
Trăind în comuniune cu Hristos Cel Înviat, în Biserica Sa, fiecare dintre noi suntem mădulare ale acestui Trup Tainic al Domnului și suntem chemați, în toate momentele vieții noastre, să înviem din moartea păcatului, a răului și a întunericului spre viața cea veșnică și nestricăcioasă (I Corinteni 15, 51).
Învierea este un eveniment al întregii noastre vieți, deoarece reprezintă destinul nostru, atât cotidian, cât și eshatologic, și ori de câte ori cădem, puterea Învierii ne oferă posibilitatea de a ne ridica și de a merge mai departe, neuitând niciodată că trebuie să fim vestitori și trăitori ai Învierii, ca fapt de viață cotidian, ca mărturie către semenii noștri.
Biserica, lovită adesea din toate părțile de turbulențele lumii, este singura Realitate care dă sens și creează sens pentru om, lume și societate. Esența constă în Înviere, iar istoria poporului român descoperă acest fapt, pentru că jertfa, învierea, renașterea, sunt realități și simboluri populare și naționale. Bucuria Sfintelor Paști, asociată cu armoniile primăverii, o cântă din strămoși, creștinii de la sate și orașe, și o vestim și noi astăzi, pentru că suntem părtași ai ei, împreună cu Femeile mironosițe, cu Sfinții Apostoli, cu întreaga Biserică.
A da mărturie despre Învierea Domnului este o consecință firească a entuziasmului credinței noastre, care nu ne lasă nepăsători față de aproapele nostru, căci „știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (I Ioan 3, 14). Pentru aceasta, avem datoria de a oferi iubire și milostenie semenilor noștri, după modelul Domnului Hristos, pentru a fi, față de ei, porți către Înviere și semne ale milostivirii lui Dumnezeu, care lucrează prin oameni.
Murim câte puțin cu fiecare păcat, dar înviem de fiecare dată când împărtășim iubirea noastră aproapelui, acea speranță care nu dezamăgește niciodată, când suntem solidari cu el și-l ajutăm să depășească încercările vieții.
A ajuta pe cel în nevoie face parte din firescul existenței creștine, este o mărturie indirectă a credinței în Înviere, căci nu putem fi indiferenți față de cei care ne vor însoți în veșnicie, care sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu și sunt iubiți de El cu o iubire la fel de mare ca și cea pentru noi.
Iubiți frați și
surori în Domnul,
În zorii celei
dintâi zile a săptămânii, duminica, femeile mironosițe au mers la mormântul
unde a fost pus Trupul Domnului, pentru a-I aduce omagiul lor, conform
obiceiului vremii, ungându-L cu miruri – aromate uleiuri ce simbolizau balsamul
harului dumnezeiesc și care manifestau iubirea și aprecierea lor (Luca 24,
1-3).
Profund îndurerate de cele întâmplate, de moartea grabnică a Domnului și Învățătorului lor, speranța lui Israel și a lumii, cu inimile încărcate, pe de o parte, de neliniște și teamă, iar, pe de altă parte, de speranță și hotărâre, mironosițele au mers la locul unde a fost pus Sfântul Trup, dar nu L-au găsit, ci au văzut numai semnele înmormântării: giulgiul, ștergarul și mormântul gol (Ioan 20, 6-7). Răspunzând neliniștii și tulburării lor, un înger, strălucind de lumină le-a vestit: „A înviat, nu este aici!” (Matei 28, 6), căci era cu neputință ca moartea să țină Viața Însăși, nu se putea ca Domnul Vieții să nu risipească întunericul și sclavia morții, biruind legăturile răului și ale iadului.
Pline de speranță, luminate de extraordinara veste bună a îngerului și însuflețite de entuziasmul credinței, femeile mironosițe – cele dintâi misionare – au alergat să împărtășească această strașnică bucurie apostolilor, care erau ascunși de frica iudeilor și întristați de moartea Învățătorului lor. Bucuria vestită de înger și devotamentul lor sincer au dus la întâlnirea cu Domnul Cel Înviat, transformându-le în vestitoare, misionare și mărturisitoare ale iubirii milostive a Mântuitorului Hristos (Matei 28, 19).
Auzind bunele vestiri de bucurie, apostolii Petru și Ioan au alergat împreună la mormânt ca să se încredințeze de Învierea Domnului și, împărtășind această certitudine, s-au reîntors ca să dăruiască acest fapt extraordinar fraților lor (Luca 24, 12). Izbucnire de bucurie și dătătoare de speranță și lumină, această nemaiauzită veste care a schimbat din temelii istoria umană, a răsunat în acea dimineață a Învierii cu atâta putere încât a reușit să-i transforme pe ucenicii Domnului în aprigi misionari, gata să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.
Învierea reprezintă, așadar, principiul cel mai de seamă al credinței creștine, piatra de temelie a Bisericii, cel mai important reper istoric al lumii, în afara căruia istoria omenirii nu-și poate găsi vreodată rostul.
Martori ai Învierii Domnului, apostolii și apoi urmașii lor (Ioan 20, 25), precum și toți cei ce cred, de-a lungul timpului, au vestit lumii acest extraordinar eveniment dumnezeiesc, care mărturisește despre iubirea și aprecierea deosebită de care omul se bucură înaintea Creatorului.
Asemenea mironosițelor și noi suntem adesea sceptici și îngrijorați, descurajați și slăbiți, dar, după cum întâlnirea cu Domnul Cel Înviat le-a transformat viețile, tot așa și noi, întâlnindu-L pe Mântuitorul Hristos în Sfânta Liturghie și în celelalte slujbe ale Bisericii, primim putere de sus pentru a depăși orice obstacol și pentru a deveni vrednici și statornici mărturisitori ai bucuriei Evangheliei (Faptele Apostolilor 4, 20).
Iubiți creștini,
Profund îndurerate de cele întâmplate, de moartea grabnică a Domnului și Învățătorului lor, speranța lui Israel și a lumii, cu inimile încărcate, pe de o parte, de neliniște și teamă, iar, pe de altă parte, de speranță și hotărâre, mironosițele au mers la locul unde a fost pus Sfântul Trup, dar nu L-au găsit, ci au văzut numai semnele înmormântării: giulgiul, ștergarul și mormântul gol (Ioan 20, 6-7). Răspunzând neliniștii și tulburării lor, un înger, strălucind de lumină le-a vestit: „A înviat, nu este aici!” (Matei 28, 6), căci era cu neputință ca moartea să țină Viața Însăși, nu se putea ca Domnul Vieții să nu risipească întunericul și sclavia morții, biruind legăturile răului și ale iadului.
Pline de speranță, luminate de extraordinara veste bună a îngerului și însuflețite de entuziasmul credinței, femeile mironosițe – cele dintâi misionare – au alergat să împărtășească această strașnică bucurie apostolilor, care erau ascunși de frica iudeilor și întristați de moartea Învățătorului lor. Bucuria vestită de înger și devotamentul lor sincer au dus la întâlnirea cu Domnul Cel Înviat, transformându-le în vestitoare, misionare și mărturisitoare ale iubirii milostive a Mântuitorului Hristos (Matei 28, 19).
Auzind bunele vestiri de bucurie, apostolii Petru și Ioan au alergat împreună la mormânt ca să se încredințeze de Învierea Domnului și, împărtășind această certitudine, s-au reîntors ca să dăruiască acest fapt extraordinar fraților lor (Luca 24, 12). Izbucnire de bucurie și dătătoare de speranță și lumină, această nemaiauzită veste care a schimbat din temelii istoria umană, a răsunat în acea dimineață a Învierii cu atâta putere încât a reușit să-i transforme pe ucenicii Domnului în aprigi misionari, gata să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.
Învierea reprezintă, așadar, principiul cel mai de seamă al credinței creștine, piatra de temelie a Bisericii, cel mai important reper istoric al lumii, în afara căruia istoria omenirii nu-și poate găsi vreodată rostul.
Martori ai Învierii Domnului, apostolii și apoi urmașii lor (Ioan 20, 25), precum și toți cei ce cred, de-a lungul timpului, au vestit lumii acest extraordinar eveniment dumnezeiesc, care mărturisește despre iubirea și aprecierea deosebită de care omul se bucură înaintea Creatorului.
Asemenea mironosițelor și noi suntem adesea sceptici și îngrijorați, descurajați și slăbiți, dar, după cum întâlnirea cu Domnul Cel Înviat le-a transformat viețile, tot așa și noi, întâlnindu-L pe Mântuitorul Hristos în Sfânta Liturghie și în celelalte slujbe ale Bisericii, primim putere de sus pentru a depăși orice obstacol și pentru a deveni vrednici și statornici mărturisitori ai bucuriei Evangheliei (Faptele Apostolilor 4, 20).
Iubiți creștini,
Sărbătoare a
comuniunii, a solidarității și a iubirii, Învierea Domnului este evenimentul
care ne cheamă la permanenta înnoire a vieții, sub privirea plină de
milostivire a Atotiubitorului Dumnezeu.
Lăsându-ne transformați, zi de zi, după chipul Domnului Cel Înviat, devenim noi înșine semințe și semne de schimbare în comunitățile noastre, adesea dezbinate și dominate de ură, răzbunare și nedreptate, lăsând să rodească în noi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția” (Galateni 5, 22-23).
Învierea lui Hristos ce luminează tuturor (Ioan 8, 12), răzbate până în cel mai întunecat colț al sufletului uman, spărgând lacătele oricărui mormânt al patimilor, păcatului și întunericului și ne dă posibilitatea de a ne transforma viețile, pentru a fi și noi vestitori ai Luminii, care a fost dăruită „spre descoperirea neamurilor și mărirea poporului lui Dumnezeu” (Luca 2, 29-32).
În aceste momente de bucurie și sărbătoare, să ne gândim la frații și surorile noastre aflați în neputință, în suferință, în sărăcie sau în singurătate și să le oferim, cu generoasă dărnicie, speranța de a merge mai departe pe drumurile vieții, luminați de bucuria Învierii, venită prin disponibilitatea noastră de a dărui, mai cu seamă în cadrul comunităților parohiale.
Să facem să strălucească lumina Învierii Domnului și bucuria comuniunii în sufletele acelor semeni ai noștri lipsiți de cele necesare traiului zilnic sau stăpâniți de resentimente, și să vedem în ei chipul lui Hristos, precum și prilejul de a fi mai buni, mai drepți și mai iubitori.
Învierea Domnului reprezintă mesajul de iubire și de încredere pe care Dumnezeu ni-l trimite, iar noi trebuie să-l împărtășim ca bucurie, speranță și lumină în societatea noastră, pentru a face să triumfe adevărul, dreptatea, bunătatea și solidaritatea.
Sărbătoarea pascală ne oferă ocazia de a medita mai mult la rostul vieții noastre și la a alunga din ceea ce ne dezbină și ne învrăjbește, ceea ce ne face indiferenți la nevoile semenilor noștri, precum și ceea ce ne face insensibili la responsabilitățile pe care le avem unii față de ceilalți și față de comunitatea, țara și lumea noastră.
Împăcându-ne unii cu alții, ajutându-ne și lărgind comuniunea dintre noi, vom face să strălucească în comunitățile noastre sublima lumină a Domnului Celui Înviat, descoperind sau redescoperind sensul existenței și chemarea înaltă pe care ne-o adresează Dumnezeu, la înnoire, spiritualizare și sfințenie.
Lăsându-ne transformați, zi de zi, după chipul Domnului Cel Înviat, devenim noi înșine semințe și semne de schimbare în comunitățile noastre, adesea dezbinate și dominate de ură, răzbunare și nedreptate, lăsând să rodească în noi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția” (Galateni 5, 22-23).
Învierea lui Hristos ce luminează tuturor (Ioan 8, 12), răzbate până în cel mai întunecat colț al sufletului uman, spărgând lacătele oricărui mormânt al patimilor, păcatului și întunericului și ne dă posibilitatea de a ne transforma viețile, pentru a fi și noi vestitori ai Luminii, care a fost dăruită „spre descoperirea neamurilor și mărirea poporului lui Dumnezeu” (Luca 2, 29-32).
În aceste momente de bucurie și sărbătoare, să ne gândim la frații și surorile noastre aflați în neputință, în suferință, în sărăcie sau în singurătate și să le oferim, cu generoasă dărnicie, speranța de a merge mai departe pe drumurile vieții, luminați de bucuria Învierii, venită prin disponibilitatea noastră de a dărui, mai cu seamă în cadrul comunităților parohiale.
Să facem să strălucească lumina Învierii Domnului și bucuria comuniunii în sufletele acelor semeni ai noștri lipsiți de cele necesare traiului zilnic sau stăpâniți de resentimente, și să vedem în ei chipul lui Hristos, precum și prilejul de a fi mai buni, mai drepți și mai iubitori.
Învierea Domnului reprezintă mesajul de iubire și de încredere pe care Dumnezeu ni-l trimite, iar noi trebuie să-l împărtășim ca bucurie, speranță și lumină în societatea noastră, pentru a face să triumfe adevărul, dreptatea, bunătatea și solidaritatea.
Sărbătoarea pascală ne oferă ocazia de a medita mai mult la rostul vieții noastre și la a alunga din ceea ce ne dezbină și ne învrăjbește, ceea ce ne face indiferenți la nevoile semenilor noștri, precum și ceea ce ne face insensibili la responsabilitățile pe care le avem unii față de ceilalți și față de comunitatea, țara și lumea noastră.
Împăcându-ne unii cu alții, ajutându-ne și lărgind comuniunea dintre noi, vom face să strălucească în comunitățile noastre sublima lumină a Domnului Celui Înviat, descoperind sau redescoperind sensul existenței și chemarea înaltă pe care ne-o adresează Dumnezeu, la înnoire, spiritualizare și sfințenie.
Iubiți fii duhovnicești,
Recunoscător
pentru atașamentul pe care-l manifestați față de valorile familiei
tradiționale, pentru susținerea orei de Religie din școlile noastre, precum și
pentru ajutorul generos pe care-l oferiți proiectelor social-filantropice ale
Eparhiei noastre, vă mulțumesc, îndemnându-vă să continuați sprijinirea
demersurilor pastoral-misionare ale Bisericii strămoșești.
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, anul acesta a fost proclamat, de către Sfântul Sinod, drept „Anul omagial al unității de credință și de neam” și „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”, moment în care celebrăm, cu evlavie, Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, omagiind pe toți aceia care, de-a lungul timpului, cu stăruință și disponibilitate, și-au jertfit viața pentru împlinirea acestui nobil ideal.
Biserica noastră străbună va oferi neamului și țării noastre, ca dar de centenar, Catedrala Națională Ortodoxă din București, care va fi sfințită în ziua de 30 noiembrie 2018, cu ocazia sărbătorii Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României.
Tot în acest an, comemorăm 600 de ani de la trecerea la cele veșnice a Voievodului Mircea cel Bătrân, apărător al Creștinătății, al Europei și al neamului nostru în vremuri de restriște, ctitor de lăcașuri sfinte, protector al Bisericii Ortodoxe și cel care a mutat capitala Țării Românești la Târgoviște.
De asemenea, vă reamintesc de evenimentul spiritual și cultural central al Eparhiei noastre reprezentat, ca în fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, care va cuprinde frumoase și înălțătoare ceremonii liturgice, în zilele de 10 și 11 august, la Târgoviște.
Împărtășindu-vă aceste gânduri, vă îmbrățișez pe toți, preoți și credincioși, tineri și vârstnici, dorindu-vă sănătate, pace și bucurie!
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, anul acesta a fost proclamat, de către Sfântul Sinod, drept „Anul omagial al unității de credință și de neam” și „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”, moment în care celebrăm, cu evlavie, Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, omagiind pe toți aceia care, de-a lungul timpului, cu stăruință și disponibilitate, și-au jertfit viața pentru împlinirea acestui nobil ideal.
Biserica noastră străbună va oferi neamului și țării noastre, ca dar de centenar, Catedrala Națională Ortodoxă din București, care va fi sfințită în ziua de 30 noiembrie 2018, cu ocazia sărbătorii Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României.
Tot în acest an, comemorăm 600 de ani de la trecerea la cele veșnice a Voievodului Mircea cel Bătrân, apărător al Creștinătății, al Europei și al neamului nostru în vremuri de restriște, ctitor de lăcașuri sfinte, protector al Bisericii Ortodoxe și cel care a mutat capitala Țării Românești la Târgoviște.
De asemenea, vă reamintesc de evenimentul spiritual și cultural central al Eparhiei noastre reprezentat, ca în fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, care va cuprinde frumoase și înălțătoare ceremonii liturgice, în zilele de 10 și 11 august, la Târgoviște.
Împărtășindu-vă aceste gânduri, vă îmbrățișez pe toți, preoți și credincioși, tineri și vârstnici, dorindu-vă sănătate, pace și bucurie!
† N I F O N
Arhiepiscop și Mitropolit
ADRIAN BOTEZ
Stimate şi
dragă domnule (şi frate întru Duh), GEORGE ANCA -
...HRISTOS
A ÎNVIAT!
...Învierea
Duhului, spre a cădea, de pe ochii noştri, Lutul, si A VEDEA, astfel, cu
Sublimă Limpezime, VEŞNICA ŞI DE-PRETUTINDENI -LUMINĂ A RAIULUI
(respingând, continuu si neclintit, răul!):
..."Ochiul cel bun nu va vedea pe cele rele "
(cf. Avacum, 1, 13).
....Învierea
Inimii, întoarcerea minţii în inimă, duce la împlinirea "Urcuşului spre Înviere!" (cf. Urcuşul spre Înviere, de Arhimandrit ILIE
CLEOPA):
..."Cu păzirea inimii se păzesc, împreună, şi
dumnezeieştile porunci ale Lui Dumnezeu!"
...Învierea
Iubirii, văditoare de Hristos, de urcare, pe treptele coastelor Lui Iisus
Hristos, pe treptele Golgotei, catre Mântuirea, ca eliberare din temniţa
sinelui egoist, şi trufaş, şi lacom, şi
nemernic, şi trădător… - …şi revărsare a sinelui, până la
întâlnirea contopitoare cu DUMNEZEU-HRISTOS, prin Iubirea de semeni:
"Oricine vrea să vină după mine, să se lepede
de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei, 16, 24 - si Marcu,
8 , 34).
..."Cel ce iubeşte pe aproapele, a împlinit
Legea" (Romani, 13, 8).
…Această
lume TREBUIE să re-ajungă să fie MAI BUNĂ, adică, să re-ajungă SĂ VADĂ, SĂ
RECUPEREZE RAIUL-“STAREA PARADISIACĂ”
! Şi NU prin forţă, ci prin DUH REVELAT! Iar DUHUL NOSTRU SUPREM
REVELAT, Cel care se apleacă, tămăduitor, asupra duhurilor noastre, înstrăinate
de RAI şi nevrednice (bolnave şi degenerate…) – este IISUS HRISTOS-DUMNEZEU! Iar
Re-Vederea DUHULUI NOSTRU CEL NECORUPT (”SINEA”
noiciană…), a Duhului nostru Neutral (“acolo
unde nu sunt diferenţiate nici <<eu>>, nici <<tu>>,
nici <<el>>…”!), zis şi DUHUL “UMANO-PARADISIAC” – se numeşte ÎNVIERE!!!
...Învierea este
DEŞTEPTAREA, LA LUMINĂ ŞI SFÂNTĂ LUCRARE, A DUHULUI DIN NOI! Să fim vrednici,
încă de pe-acum şi de aici, DE PRIVIREA LUMINII-HRISTOS! Să învăţam, cu
smerenie, dar şi cu neînfrântă voinţă, că "Viaţa Înviată, Viaţa Cea Veşnică, nu e nici mâncare, nici
băutură", ci este CEA MAI ÎNALTĂ STARE LUMINATĂ A TREZITULUI DUH, prin
care re-devenim "prieteni şi fraţi"
ai Lui Hristos, cum Însuşi Mântuitorul le-a spus Sfinţilor Apostoli, înainte de
Sărbătoarea Pesahului evreiesc...! ("De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci
v-am numit pe voi prieteni şi fraţi, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl
Meu vi le-am făcut cunoscute" - cf. Evanghelia lui IOAN, cap.
15, vs. 15)
...Spune cel mai
înduhovnicit Părinte al RĂSĂRITULUI, DUMITRU STĂNILOAE (cf. Părintele DUMITRU
STĂNILOAE – Învierea Domnului
şi importanţa ei universală):
"În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El
este începătura pentru toţi cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers,
care, actualmente, boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în
El realizată, prezentă. Noi, însă, trăim, mai departe, în istorie, dar cu ochii
credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi
fără de moarte.
Vă îmbrăţişează, cu toată
dragostea duhovnicească şi admirativa preţuire, cu caldă prietenie şi frăţie
întru Duh,
Adrian Botez
George Anca
DECASILAB
„dove
l'umane spirito si purga”
in India pe rugul mamei Durga
“Amor che ne la mente mi ragiona”
mintea-mi îndrăgostită
de Dodona
“Dante, perche Virgilio se ne vada”
perdante pervigilii prin nevada
“tractatum est Inferis prima pars”
ce din ființă
inca nu ne-a ars
“Nel mezzo del camin di nostra vita”
la miezul vieții
cand ne cerne sita
“Of man's first disobedience, and the fruit”
mă uit în străființă să nu
uit
“Le soleil prolongeait sur la cime des tentes”
lungi raze prin amarul amarant
“And death shall be no more: Death thou shalt die”
murir-ai moarte vii să nu ne ai
“Thoughts that do often lie too deep for tears”
gândiri în
lacrimi mute amintiri-s
„In solitude when
we are leaste alone...”
singuri deloc în
solitudion
„I have seen old
ships sail like swans asleep”
lebezi în somn
corăbii arhetip
„Young maids, the
dew like India's splendor drips”
fecioare vouă
Indiei pe chip-s
„But this old,
world is sick and soon must die”
bolnavă lume în
curând pe cai
„La gloria di
coului che tutto move”
celui ce mișcă
totul slavă-n slove
„Ossana sanctus
Deus sabaoth”
Ozana Gange
Dunăre Pad Olt
„Non si est dare
primum mottum esse”
să nu-ți dai foc
și fumul tău nu iese
„Dell'Indio,
e quivi non e chi raggioni”
rajahii
gândurilor faraonii
„Quando colui che
tutto 'l mondo alluma”
lui Dumnezeu
lumina lumii muma
„Le fronde,
onde s'infronda ronda”
rotonda ortomonda
n-om da
“Potesse, risplendendo, dir 'Subsisto' “
întoarce-ne din
cale cabalisto
„In forma dunque
di candida rosa”
parfumul tremura
în cer mimosa
„Vergine Madre,
figlia del
tuo Figlio”
renaști Atillo ba
Otilio
„No longer mourn
for me when I am dead”
când oi muri nu
plângeți lângă brad
„To draw no envy,
Shakespeare, on thy name”
Shakespeare nu
din invidie te chem
„The English
ending-winter in July”
sfârșit de iarnă
iulie britai
“The London winter's
ended in July”
ierni londoneze-n iulie nu mai
“And so live ever – or else swoon to death”
trăiește-etern
ori morții fii cadet
„That she will
move from mourning into morning”
comândă ba
comandă ca un vornic
„weed well whell
while whip whiz whoop wig wind”
bur bun tors timp
cnut șut alimănind
„con la velocidad
del istinto”
velocități
ancestrale ginto
„el Negro mar con
tu llorar de ciego”
la messă
înnegriții alba dreg-o
„ita uitu alma
Noctiluca est”
sudalma noctilucă
palimpsest
„inque Academie
umbrifera”
dumbravă
academică pe terra
„custodis videt
hortulos Priapi”
albindu-se pe
ramură arapii
„mirati sumus
unicum magistrum”
cu sângele
imaculării Nistru'm
“summum grammaticum, optimum poetam”
temeiul profanării în secret am
“lucentes, mea vita, nec smaragdos”
măduva nervului
viața cheag d'os
“ni te visceribus meis, Horati”
tăindu-se
marinărește frații
“cum laude excelleret omnis”
ne tăiarăm la
sânge în Tomis
„canto carmina
versibus minutis”
cântece în
versete tribut i-s
„comprimite, o
gentes, homicidia”
se compromite
Medea la Midia
„say, Muse, their
name then known, who first who last”
botezătorul
Milton muzei cast
„I veter, laskaia
listocki dreves”
frunzele
arborilor vânt și seve-s
„Neistoșcimâe,
neisclimâe”
sorbire de orbire
mântuie
„On, s iunâh let
postinuvșii liudei”
de mic în suflet
omul prinse zei
„Ia v etot mir
prișol, ctob videt solnțe”
ființa mea în
lumea asta glonț e
„Thus her reply
with accent sweet renew'd”
molatecă șoptire
către sud
“Eran l'ombre dolenti nella ghiaccia”
la Roma senator pretins din Dacia
Scribonius Camerinus mort dat Geta
“Onorate l'altissima poeta
“suplicium in servilem modum Cheta”
“Vestite gia da'raggi del pianeta”
prim get crucificat de sclav planeta
“Me piu d'un anno la presso a Gaeta”
pretins Scribon că n-a murit în Creta
“Induce, falsegiando la moneta”
c-a stat în
Histria la Grassus meta
„Della
fede cristiana il santo atleta”
ceru cu Tacit
înapoi bereta
“Che, nella madre, lei fece profeta”
Vitelius post
Nero fu ancheta
“La natura del mondo, che quieta”
stăpâne
înflorească-ți valea crinii
„Cio ch'io
diro degli alti Fiorentini”
tăcere Memnon
paradis firide
“Disse Minos a me quando mi vide”
“Sunt lacrimae rerum esser verace”
“Della molt'anni lagrimata pace”
“Dentro dal ciel della divina pace
E da esilio venne a questa pace
Disviluppato dal mondo fallace
Per lo qui caldo nell'eterna pace”
de unde până
unde-n Roma dacii
“Con viso che, tacendo, disse: Taci!”
pe o măsea române
răspândacii
„In vesta
di pastor lupi rapaci”
pelerinează-te
pe cale bade
“Principio fu del mal della citade”
în iesle își trag
sufletul și magii
“Ma non comensurar dei nostri gaggi”
fiți calmi
distinși și încântați de viață
„Nell
mezzo del camin di nostra vita
Veni stamane, e sono
in prima vita
Pria che si penta, l'orlo della vita
Come per verdi fronde in pianta vita
Esser ch'io fossi avaro in altra vita
Quegli ch'e padre d'ogni mortal vita
E de la sua terra e questa dolce vita”
ni se-nhibernă
urs ursita sita
“Mi pesa, si che a lagrimar m'invita”
swatantra libertății
cu sanscrita
„Li citadin della
citta partita”
în jocul
zarurilor hăulita
„Ecco un degli
anzian di Santa Zita!”
La paznicul
morbidității mita
„Del no per li
denar, vi si fa ita”
a patimii pustie chinuita
“Or, come vedi, qui ne son punita”
de nuntă zboară
rița-gărăgărița
„per entro se l'eterna
margarita”
de moarte zboară rița-gărăgărița
„e dentro
la presento margarita”
la naștere fiu
muma nădușit-a
„della bonta del
cuore ond'e uscita”
la moartea mamei fiul nemurit-a
“La santa voglia d'esto archimandrita”
lăsându-mă în pace și iubita
“A bater l'altra dolce amor m'invita”
întoarce-te cu
lumânare drago
„lo volsi Ulisse
del suo vago”
dragon îndrăgitor
în himalai
„ivi e Romena, la
dov'io falsai”
iambi dodiambi din Dante Milton rim
și ai poeților din țintirim
în India o ploaie
de smaralde
„quali Alessandro
in queli parte calde”
trimită-și
papa-ncoace cardinalii
„Sua disianza
vuol volar sanz'ali”
“Empress of this fair world, resplendent Eve”
“Tuoi color ch'a quel tempo eran ivi”
culoarea Evei înflorind
olivii
„Invoke thy
aid my advent'rous song”
“L'aspetto del tuo nato, Iperione”
inconsonanța
cosmicului gong
Things unattempted yet, in prose or rhime”
“Or, come ai colpi degli caldi rai”
raze de paradis lăsat îngaim
“Dove-like sat'st brooding on the vast abyss”
“Aiuto si che piace in paradiso”
prin rai de raze paradis abis
pacifică dantescă
oriflama
Dell'
Eneida dico, la qual mamma”
final în șa nici Fătdintei ni Blanca
“Lo buon maestro ancor della sua anca”
din Gange sânge
talvolta di Gange
„Che la vostra
miseria non mi tange”
din cald amor cu
viața și speranța
„Quest'e
la luce della gran Gostanza”
pierduți
amicii duși și adversarii
“Ai regi che son molti, e i buon son rari”
în largul inimii
catarg durat-a
„Beati quorum
tecta sunt peccata”
frate de pietate
bolgii state
„S'accorser
d'esta innata libertate”
vântul ne ia pe
îndelete șatra
“Bruto con Cassio nello inferno latra”
Unde dormise Eminescu-n Deda
“Recasti gia mille leon per preda”
la joc de cărți
peltică și noema
“convien saltar la sacrato poema”
din sacră
canceroasă fu lucerna
„in questa
primavera sempiterna”
nelămurite-n
Purgatoriu speze
„e ravvisai la
facia di Forese”
aminte adu-ți
timpul cel ferice
„ch'io
saro la, dove fia Beatrice”
comandă
cavalcada peste spire
“cio che non more e cio che puo morire”
dolore de amore
te-ndolore
„La somma
sapienza e il primo amore
Per me si va nell'eterno dolore
E che lo nove peregrin d'amore
Quando Virgilio comincio: Amore
Donne ch'avette inteletto d'amore
Di Paradiso, tanto il nostro amore
Luce intellectual piena d'amore”
în Paradis
amore făr' dolore
acume lume volume
costume
“O degli altri poete onore e lume
Com io discerno per lo fioco lume
Che speranza mi dava e facea lume
E se ben ti ricordi e vedi lume
Incominciai di veder l'alto lume
Non credo che splendesse tanto lume
Soluto hai, figlio, dentro a questo lume
E poscia per lo ciel di lume in lume
Ond'io vidi ingenumato il sesto lume
dico tal grazia, l'altissimo lume
Che cio ch'io dico e un semplice lume”
tot paradisul e mai plin de lume
infimă nouă e
lacuna luna
„Cosi fa
di Fiorenze la fortuna”
natura scriitura creatura
“Mi ritrovai per una selva oscura
Che nel pensier rinova la paura
Colui ch'a tutto il mondo fa paura”
ne-am despărți de
frică în virtute
„Ma
sapienza, amore e virtute
Amor sementa in voi d'ogni virtute
Com povertu volesti anzi virtute
Riconosco la grazia e virtute”
“As with new wine
intoxicated both”
când mai că nu cădeam de beat în bot
“However, I with thee have fix'd my lot”
ne potrivirăm
carte de tarot
„Engaging me to
emulate, but short”
cum m-ai suna
făgetului fagot
„Original; while
Adam took no thought”
pe negândite în
păcat înot
„Oh
fruit-trees over-woody reach'd too far”
pomi
supraînlemniți nici făurar
„My journey
strange, with clamorous uproar”
purtat străin
dicteul avatar
„With travel
difficult? No better far”
călătorie grea
nicăierar
„To perpetuity!
Ah me! that fear”
în perpetuitate
frica dar
„True patiance,
and to temper joy with fear”
răbdare bucuriei
frica-i har
„However to this
Man iniferior far”
la ce bun totuși
omul nimicar
„Shalt reign, and
Rome or Caesar need not fear?”
Domnie tron și
cezar fără zar
„at not infelix
animi Phoemissa”
Evander cu Aeneas
bate-i-s-a
„Clipa trăiește
veacurile mor”
cosită iarba
vertical mohor
„Pe veci
pierduto, vecinic adorato
iluzie dintâi și
singur iat-o
„Puternic iar
de-o vrea – e pururi iambul”
decasilabul în
sonet preambul
„Într-o grădină
din Italia”
în India și inter
alia
„Zadarnic
încercăm, nu-l vom ajunge”
ne-om gâtui-ntre
noi cu mânuri ciunge
„Singură luna
sfântă v-a văzut”
nostratic
sufletul necunoscut
„și flori și ochi
și buze și morminte”
ți tragerea la
sorți cu gloanțe sfinte
„Vrăjmași ai
celor care azi ni-s dragi”
amici defuncților
antropofagi
„Te vom iubi. Te
vom goni cu pietre”
se lepădase în
cuvinte Petre
„Eu cred că
sufeream de prea mult suflet”
întâiul e și
ultimul răsuflet
„ca Edgar Poe mă
reîntorc spre casă”
pe Broadway
cafeneaua cuirasă
„Dreptate! Ochii
plânși vor să te vadă”
la ochi legată
plânsu-ne te pradă
„Se-ndoaie coapsa
plopului pe culme”
îndrăgostirea
vântului adulme
„Jur împrejur e
gol e frig e groază”
pustiul ne
încarcerează
„Dormea întors
amorul meu de plumb”
țipenia de bronz
pe podium bumb
„Pierdut într-o
provincie pustie”
pe cine paradisul
să învie
„Îngerul meu își
mai aduce-aminte”
de sine paznic
cine nu ne minte
„E o tăcere
de-nceput de leat”
niciun cuvânt
nebinecuvântat
„Fă, Tinco, fă!
papucii de mătase”
femeia de demult
nu se dansase
„a tras cinci
gloanțe cu pistolul brown”
un revolver urmuz
în mâini de schiaun
„Pe vremea
regelui Pepin cel Scurt”
am fost odată
patriot mankurt
O cale de la Nil
și pân-la Gange
„Lalage sugrumat
de mâna cange”
„Copiii celor
morți creșteau bărbați”
bărbații morți
copiilor lor frați
„Noian de
suflete, ninsoarea cade”
ninge din suflet
cu upanișade
„să emigrăm spre
Noul Finister”
dușmanii fabrice
din noi mister
„Mopete l-a citit
pe Thomas Mann”
în rar decasilab
silaboman
„De ce-ai plecat?
De ce-ai mai fi rămas?”
Ducându-te ai mai
făcut un pas
*
Autorii
versurilor citate (cf. Decasilab,
MCMCXIX, ISBN 973-999338-0-7)
Alighieri, Dante
Balmont, Baring,
Barker, G, Becquer, Blake, William, Blunt, Byron, Browning, Brooke, Burns
Chaucer, Celaya,
G, Cowper, Coleridge
Davies, Donne,
Drumond, Dryden
Esenin
Flecker
Gray
Herbert, George,
Hierro, Jose, Hugo, Victor
Jimenez, J.R.,
Johnson
Keats, Kipling
Lermontov
Mallarme,
Stephen, Mansfield, Milton, John, Meredith
Nerval, Gerard
de, Nostradamus
Petrarca,
Francesco, Poe, Edgar Allan, Pope, Pușkin
Shakespeare,
William, Shelley, Sidney, Sitwell, Southey, Spenser, Swinburne
Tennyson, Thomas,
Dylan, Tiutcev, Țvetaeva
Unamuno, Miguel
de
Vaughan, Vigny,
Alfred de, Virgiliu
Wordsworth
Yeats
*
Abăluță,
Constantin, Alexandru, Ioan, Anghel Dimitrie, Arghezi Tudor, Asachi, Gheorghe
Baconsky, A. E.,
Bacovia, George, Baltag, Cezar, Bantaș, Andrei, Barbu, Ion, Blaga, Lucian,
Beniuc, Mihai, Borcea, Ion, Boeșteanu, A. G., Bonnet, Mireille, Brumaru, Emil,
Bucuța, Emanoil, Boureanu, Radu, Buzea Constanța
Cazimir Otilia,
Călinescu, George, Caraion, Ion, Celarianu, Mihail, Ciobanu, Mircea, Ciocârdel,
R-T, Codreanu, Mihai, Chelaru, Traian, Constantin, Ilie, Cotruș, Aron, Cerna,
Panait, Claude, Nicolas, Crainic, Nichifor
Davidescu,
Nicolae, Deligiorgios, D, Dimov, Leonid, Dinescu, Mircea, Dinulescu, Dumitru,
Doinaș, Ștefan-Augustin
Eftimiu, Victor,
Eminescu, Mihai, Eneșescu, Artur
Ferrani, Daniele,
Foarță, Șerban, Frunzetti, Ion, Fundoianu, B., Furtună, Horia
George, Tudor.
Gherghel, Alexandru, Gion, Ionescu Gh.,Giurgiuca, Emil, Goga, Octavian, Gyr,
Radu
Hotinceanu,
Ovidiu, Hubund, Cecile
Iosif, Șt. O.,
Istrate, Gheorghe, Ivănescu, Mircea
Karanabatt, D.
Labiș, Nicolae
Magheru, George,
Maniu, Adrian, Manolescu, Ion Sofia,
Margul
Sperber, Alfred, Mazilu, Teodor,
Mărculescu, Sorin, Mihadaș, Teohar, Milian-Minulescu, Claudia, Minulescu, Ion
Nemțeanu, Barbu,
Novăceanu, Darie
Paulese, Marie-Laure, Păun, Paul, Păunescu, Adrian, Petică, Ștefan, Petrescu,
Camil, Philippide, Al., Pillat, Ion, Pop, Ioan, Pricop, Dumitru
Rașcu, I. M.,
Rădulescu, J, Rezuș, Petru, Romanescu, Ioanid
Săulescu, Mihai,
Stanca, Radu, Stănescu, Nichita, Stelaru, Dimitrie, Sterian, Margareta,
Stolnicu, Simion, Străinu, Vladimir
Șerban, Robert
Teleor, Dimitrie,
Teodoreanu, Păstorel, Topârceanu, George, Tzara, Tristan
Ure, Jean
Valerian, I.,
Văduva, Vasile, Vianu, Tudor, Vinea, Ion, Voiculescu, Vasile, Voronca, Ilarie,
Vițianu, Alexandru, Vlahuță, Al., Vulcănescu, Mircea
Zamfirescu,
Duiliu
Treabă bună făcuşi prietene!
RăspundețiȘtergere