NEIERTĂTOR

NEIERTĂTOR

Surender Bhutani – Liana Nicolae – Mos Nelutzu – Radu Sergiu Ruba – Veronica Angelescu – George Anca

SURENDER   BHUTANI

To My Son

Holding my contented son in the arms
I realised the beauty of irresponsible years
evaluating my actions and words I felt like saying:...
I have nothing else to add to the present context

A flicker emerges on the horizon of awareness
one does not feel disconnected with meditation
rather one realises there are other worlds at play
and that one has one's own sense of irony
which is combined with resolved contradictions

Intrigued by immaturity it is no longer possible
to wash clean of all memories of the past
let the present find its own rhythm
there is sufficient space to walk
or to begin life in the city with my son  

LIANA  NICOLAE

Geniul somnului

Geniul somnului nu-i mai diferit decât geniul morții. Amândouă au aripi. Ființa devine un geamăt necontenit, întrecând tot ce poate suporta un suflet de om, mintea se tulbură, avem senzația că ne arde creierul gata să plesnească. Atunci am dori să se despice pământul, nenorocirile întunecând toate presupunerile.

În fiecare suflet mocnește speranța, strigătele înconjură lumea, trebuia să se-ntâmple ceva, o minune, o lumină îi va opri pe muritori iar o voce va opri bătaia inimilor. Nu există nici trădări, nici schimbări, nici despărțire dar când va trece tinerețea, frumusețea, iar trupurile se vor ofili, va rămâne doar dragostea, pentru că sufletele nu trec, amorul propriu este zgândărit și trezește invidie.

Pentru voi, copii, încep zorii vieții; pentru noi soarele a apus și întunericul ne va învălui, poate că am trăit cum am vrut și vom muri cum ne place. Când vom goli ultima cupă vine timpul să plecăm, să ne odihnim, să ne așezăm în seninătate cum am trăit, adică virtuos. Doar melancolia și neputința sunt prietenii triști ai bătrâneții.

Viața e o mare comoară, eu am luat din ea cele mai prețioase bijuterii. Dar sunt și lucruuri pe care nu le mai pot suporta; atunci când ea apare ca o imensă orgie sângeroasă a unor măscărici; primele îndatoriri pe pământ sunt arta și gloria. Entuziasmul și nebunia mulțimii aprind anarhia iar în ziua de triumf, lumea întreagă și-a pierdut deja mințile. Așa va trece tiranul lumii, ca viforul, ca incendiul, ca furtuna, ca molima sau războiul... Qvo vadis, Domine?!

Mă-ntreb ce e timpul. Când vorbesc cu mine știu ce este dar dacă măntreabă cineva, nu reușesc să explic; credeam că-nțelegeam, dar acum nu mai știu, sunt neputincioasă.

Am nenumărate posibilități de rezolvare, folosindu-mă de întâmplare. Cred că trăim între timpuri, ne trec multe prin cap, nu vedem pericolele, suntem prea cutezători, deseori progresul duce de-a dreptul în prăpastie. Suntem obsedați de soluții dar când le găsim vrem să le nimicim numaidecât. Dorim să dovedim că într-un punct, opiniile gânditorilor sunt alături cu drumul, cwfilozofia lor putea dovedi orice, chiar și contrariul. Nu luăm în nume de rău prezicerile neîmplinite ale astrologiei, ci timpul însuși, care descoperă aceste greșeli și despre el n-ar trebui să vorbim.

Ni se pare că n-a trecut nici un timp sau poate au trecut secole sau ar fi putut fi zile, secunde sau ani, chiar dacă ar fi mai multe răspunsuri fiecare poate fi corect. Ajungem la concluzia că economia excesivă nu duce la aplecarea caracterului și la înăsprirea sufletului, spre zgârcenie. Și așa este.

Cum mă vor privi oamenii? Toate li se vor părea străine. Acest lucru mă zăpăcește, încerc să mă liniștesc întrucât totul trebuie să fie o amăgire a simțurilor, dar nimic nu se modificase. Totul se afla în ordine. Ceea ce mi se părea străin venea din alterarea dezvăluită a sufletului, apărută în somn, câteva secunde, ca un coșmar, din cauze fiziologice, banale.

In viață, poate se-ntâmplă exact așa cum ne propunem și imediat, ne prăbușim sau cunoaștem pe cineva, sau avem un accident iar karma noastră se-ndreaptă într-o nouă direcție, care se dovedește a fi benefică. Prin sincronicitate ne trezim, ne-mplinim fiind stăpâniți de aceeași armonie în suflet. Organismul nostru are puteri autovindecătoare.

Fiecare avem trei vindecători pricepuți și de nădejde, trei haruri divine: medicul interior, harul trupului și psihologul interior, harul psihicului , care ne vindecă emoțional, este preotul nostru interior, harul sufletului, ghidul spiritului ne aduce bucuria de a fi sănătoși.

Avem capacități limitate de a explica întâmplarea, avem credința că ceva lucrează în permanență pentru a ne transforma. Să însoțim iubirea și lumina din această lume, chiar dacă coincidența semnificativă și nu întâmplarea reprezintă forța ce guvernează experiența și întreaga istorie umană, marcând destinul colectiv și personal.

Intr-adevăr, apar intervenții conștiente ale eului, ale harului divin, o clipă de unitate între psihologie și spiritutal, univers și minte, tu și eu,Q0i și totul din jurul nostru. Surpriza pe care o simțim atunci când ceva neplănuit, nedorit, ne lovește, el lucrează simbolic sau direct prin intuiții, vise sau premoniții. Între astrologii și vise există foarte multe analogii.

Am simțit rugăciunea muntelui, cum vocea lui mi se adresa mie, îmi cerea să o aud, găsindu-mi în ea chiar propria-mi voce. Mă voi vindeca prin același lucru, acela care-mi face rău, prin legea similitutidunii. Am învățat că realitățile vieții sunt: boala, bătrânețea și moartea, iar calea, înțelepciunea este moderația, calea de mijloc, ea ne indică destinul. El apare sub forma unui vis, răspunzând unei întrebări în stare de veghe sau a unui vis prevestind viitorul sau realitatea unei lumi spirituale.

Mereu mi se arată o imagine, o punere în scenă a propriei mele vieți. Ce forță de dincolo încearcă să mă atingă, ce provocare mi se oferă de mă sperie, ce mă atrage, spre ce lucruri sunt pregătită să mă-ndrept sau să renunț? Oare mă aflu în impas? Intâmplătoarea mea întâlnire a fost o manifestare a divinului, o relație de viață. Cunoaștem, din întâmplare, exact acei oameni care ne ajută să trezim cee ce este somnolent în fiecare, să credem în „chimia", care apare între noi și altcineva, din care poate rezultă o poveste sau o finalitate; amintirea aceasta, într-o zi va fi de mare ajutor.

Trăim cu rănile noastre, care sunt porți către viața care ne lipsește. Să nu zăbovim pre mult sau prea puțin într-o relație, dacă nu merge. Să nu-l chinuim pe celălalt. Increderea este totdeauna un partener neprețuit, ea se află ascunsă în sufletul meu iar amintirea vine pe neașteptate, când avem nevoie de ea.. Mă gândesc că doar femeile frumoase se răzbună; cele urâte, niciodată, este de ajuns să li se spună, (celor urâte), o singură dată „te iubesc” și nu mai scapi de ele toată viața.

Nu sunt o entitate izolată, fac parte din individualizarea universului, din divinitatea transcendentă, am un câmp gravitațional, interior, un duh al înțelepciunii, cu puteri vindecătoare. Sinele și eul trăiesc în mine ca o biruință a iluzorului, devin din ce în ce mai funcțională, în fiecare zi întregul meu psihic este sănătos, o resursă de izvor spiritual, prin înțelepciune, iubire necondiționată și putere de vindecare miraculoasă. Datoria mea este să le eliberez.

Uneori conștient, alteori inconștient, frica mă abandonează atât în mod personal cât și cosmic, purtându-mi amintirile și întreaga moștenire spirituală în personalitatea din mine însămi. Să-ncercăm să-i vindecăm pe ceilalți, prin primirea luminii cu ajutorul eului nostru și cu ajutorul sinelui nostru, prin starea noastră de acceptare a-nțelepciunii.

Suntem transparenți, chiar și corpurile și lucrurile își pierd duritatea iar sarcina noastră este aceea de a ne așeza pe o axă, de a găsi un echilibru al totalității între eul nostru cât și potențialul sinelui. Dacă ne-am pierde controlul și identitatea, am rămâne într-o grandioasă stare de frică și de izolare. Să ne-ndeplinim scopul nostru uman pe parcursul vieții, precum un foc de tabără pe nisipul Saharei. Să ne luminăm pe noi și lumea noastră!

Să ne-arătăm fiecare cuvânt, faptă și gând, să deținem controlul pe nesimțite, fără nici o cruțare, să nu funcționăm cu jumătăți de măsură și să ne blocăm în interiorul eului, să-ndepărtăm vălul de iluzii într-o bunătate nediscriminabilă.

Când eram adolescentă, simțeam un instinct de întoarcere către totalitate, să devin din ce mai funcțională față de persoana mea, să-nțeleg partea mea ascunsă, adică umbra pozitivă, lumina celui necunoscut, recuperându-mi corpul ca instrument util și legitim, în aventura vieții.

Insectele sunt perfecte așa cum sunt, fără vreun efort. Eul nu este perfect. Pentru a fi ceea ce sunt și cine sunt, eu am trudit, am muncit, când nedreptățită, furioasă, agresivă, am greșit sau am fost învinsă, fără a participa la competiție. Pentru a nu pierde controlul sau locul la care aveam dreptul, îmi sacrificam chiar propria mea pace interioară și odihna.

Nu păstrez ranchiună toată viața, chiar dacă eul meu rămâne furios, fac față condițiilor existenței, sunt conștientă că este posibil să nu obțin totdeauna ceea ce doresc. Sunt atunci indignată și furioasă, tristețea de a nu fi iubită cum doream, mă face, paradoxal, să devin mult mai plăcută, încerc să nu-mi mai impun punctul de vedere, să nu controlez sau să manipulez, renunț la a mai pretinde, îmi recunosc greșelile și le repar.

M-am obișnuit și accept că nu totdeauna câștig sau înving, că pot accepta refuzuri, răspund pentru comportamentul meu și pentru situații dificile, îi iert, iubesc și îi respect pe ceilalți. Nu pedepsesc, nu rănesc pe nimeni, renunț la planuri de răzbunare, voi fi mai devotată, voi dezvălui și descoperi sinele meu indestructibil. Așa e viața mea! !

In miezul sufletului meu cresc limite sănătoase, accept uimitoarea puterii, a faptului că în viața mea oamenii potriviți au apărut tocmai la locul și la momentul potrivit. Și-mpreună am îndepărtat gardienii libertății mele; ce evenimente ne-au adus împreună?

Am trăit un șir de pierderi, o serie de oportunități mă-ncurajează să ne implicăm. Ele m-au invitat să insist sau să renunț, să nu stau departe prin neimplicare. Ceva sănătos se zbate în mine, el propune întotdeauna o alternativă vindecătoare, prin dileme și imagini, oricât de răvășitoare ar fi bătăile pe care le voi purta.

MOS  NELUTZU

Mizez pe răbdarea de a citi până la capăt

Profit de democraţia oferită de faceboox şi postez aici un, din păcate prea scurt citat din materialul apărut în România literară nr. 16-17/6 aprilie 2018, intitulat „Încercarea de a fi român”, semnat de Irina Petraş, critic literar, eseistă şi traducătoare, preşedintă a filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Iată:

...

„[…] Românii nu se pot lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. Glasul lor nu se aude căci nu se rosteşte răspicat. O lungă istorie hărţuită dinspre toate punctele cardinale şi neprielnică unei aşezate aşezări în rândul lumii a condus la o situare temătoare faţă de incontestabilele argumente proprii.
Anul 1989 aducea libertatea, dar nu şi libera, ferma asumare a identităţii. Dimpotrivă, a lăsat loc „ruşinii de a fi român”, a stârnit necugetate puneri la zid ale unor mari personalităţi ale culturii române. În căutare de senzaţional aducător de rating, se scot la iveală ori se inventează detalii scandaloase, se mută accentul de pe valoarea Operei pe „păcatele” autorului ei. Descifrarea în „spaţiul mioritic” a orizonturilor care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tratată de Blaga, a căzut în derizoriu. „Mioritic” numeşte azi tot ce este neînchegat, ticăloşit, jalnic. Trăim suspendaţi, ironizăm orice referire la români şi românesc. Să vorbeşti despre limba română ori despre specific românesc înseamnă să-ţi tragi eticheta de „naţionalist”. Într-o ţară veche, dar care abia de 100 de ani a reuşit să se aşeze în graniţele fireşti, ISTORIA, iată, nu mai merită să fie învăţată. Clipa face jocurile în indiferenţa sinucigaşă generalizată. Se elimină tot ce a pus temelie fiinţei noastre naţionale. Nici măcar limba română nu rămâne neatinsă în acest proces de auto-subminare identitară. Nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini – secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că „Înecat sub valul de barbari, coloniile romane din Dacia mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”.
Am auzit pe diverse canale de televiziune un vers dintr-un cântec vechi. El sună aşa: „Ţara noastră-i ţara noastră”. Mă urmăreşte simplitatea solemnă a acestei definiţii aparent tautologice. I-aş adăuga o alta: „Limba noastră-i limba noastră”. Sunt enunţuri simple şi fundamentale. Nimic de negociat aici. Nu fală goală cer ele şi nici nu pot fi motiv de ruşine. Naţionalitatea noastră e un dat, suntem români graţie limbii în care nea-am născut şi cu care am crescut. O calitate de asumat cu demnitate, cu fermitate, cu răspundere. […]”

Materialul ar trebui citat în întregime, însă cum conducerea revistei nu a considerat să-l posteze, alături de materialele importante, în arhiva sa digitală, am fost nevoit să-l dactilografiez eu, pentru că mă identific cu ideile vehiculare de autoare.

RADU SERGIU RUBA

Vasile Voiculescu și Zahei Orbu 

Naţiunea şi cultura română ar fi trebuit să comemoreze, cu simţul bine cumpănit al tragicului, 55 de ani de la trecerea de linia orizontului, la 26 aprilie 1963, a scriitorului şi medicului Vasile Voiculescu. Deţin, despre acest om, o informaţie care, din pricina cvasi-etanşeităţii mediului orbilor, nu circulă decât pe aceste coordonate, fiind prea puţin cunoscută în lumea largă. Tot eu am promovat-o cu ajutorul lui Marius Oprea şi, mai recent, a lui Alex Ştefănescu intervievat de mine pe neaşteptate la Radio România Actualităţi. Redau în continuare articolul publicat pe tema indicată de titlu în revista braille Litera Noastră, mensual al Asociaţiei Nevăzătorilor.

De fizionomia orbilor, de ţinuta lor în mers şi în poziţii statice, s-a arătat preocupat medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu. Obişnuia să vină în curtea Vetrei Luminoase, să se aşeze într-un colţ şi, neştiut de cei ce-l interesau, să-i urmărească pe interni plimbându-se, rezemaţi de stâlpi ori de ziduri, stând aşezaţi, conversând ori, singuratici, plictisindu-se. Avea pentru aceste răstimpuri de contemplare aprobarea conducerii instituţiei. Informaţia o am de la regretatul profesor Nicolae Ionescu (1921-2014), monograful aşezământului, iar eu, la rându-mi, am transmis-o mai departe, drept care Marius Oprea, care s-a ocupat mult de dosarul de urmărire şi detenţie al lui Vasile Voiculescu, a inclus sursele, adică numele domnului Ionescu şi al meu, în cartea sa "Ultima călătorie a lui Zahei", ed. Humanitas, 2008. Aşa cum Zahei, eroul unuia din cele mai puternice romane din literatura română şi nu numai, a ajuns să treacă prin ocnă prin asumarea cavalerească a unei crime ce nu era a sa, la fel şi creatorul său Vasile Voiculescu a străbătut temniţa comunistă pentru o culpă ce putea fi a oricăruia dintre noi: cititul cărţilor alături de prieteni şi rugăciunea înălţată către Maica Domnului în grupul Rugul Aprins. A mai fost acuzat de comunişti că a susţinut în scris şi prin emisiuni radio războiul împotriva Uniunii Sovietice şi că a compus, fără a o publica, poezie mistică, adică ostilă poporului, sub regimul de democraţie populară. Poeme de ale sale de aceeaşi factură apăruseră liber în volume publicate în răstimpul interbelic.
Soarta lui Voiculescu se împleteşte surprinzător şi greu credibil cu cea a personajului său imaginat pe baza observaţiilor din Vatra Luminoasă. Se ştie că scriitorul era de profesie medic internist şi igienist. În timpul primului război, retras cu armata şi administraţia în Moldova unde i-a tratat fără teamă pe bolnavi, s-a molipsit de la aceştia de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter. A scăpat ca prin minune, reluându-şi munca. După întregirea României, a fost responsabil cu serviciile sanitare în sectorul Iii Albastru unde se găsea Vatra Luminoasă şi în sectorul IV Verde din Bucureşti. Ca scriitor şi jurnalist cultural, a întemeiat şi susţinut ani de zile "Revista literară radio", realizând la postul naţional numeroase alte emisiuni precum "Sfatul medicului" şi cele destinate soldaţilor români de pe frontul de răsărit. După al doilea război, viaţa sa s-a restrâns tot mai mult spre orizonturi private. S-a pensionat de la radio după ce se retrăsese şi din activitatea medicală. În 1946, soţia sa Maria, aproape oarbă de la un glaucom dobândit în anii '30, a murit în urma unui atac cerebral. Vasile Voiculescu s-a însingurat tot mai mult.
În 1948, pe baza observaţiilor făcute la Vatra Luminoasă (aici mărturia profesorului Nicolae Ionescu este esenţială pentru istoria literaturii române), a început să scrie romanul "Zahei orbul", aşternând pe hârtie, doar aparent ciudat, cu prioritate, ultimul capitol, după cum afirmă Alex Ştefănescu şi Roxana Sorescu, în temeiul unor documente atent cercetate. A încheiat cartea în 1957. Curios este că acest scriitor a dat cele trei capodopere ale măiestriei sale după vârsta de 65 de ani, în plin regim de interdicţie a liberei expresii literare. E ca şi cum fundătura sertarului i-ar fi deschis orizonturi neobişnuite de revelaţie. Pe lângă Zahei, este vorba de majoritatea nuvelelor şi de inegalabilul volum "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Traducere imaginară". Acesta este titlul definitiv al cărţii cu cele 90 de sonete. Autorul visa să compună 154 asemenea lui Shakespeare. Nu a izbutit, fiindcă la 5 august 1958 a fost arestat. Ultimul sonet datează din noaptea de 20-21 iulie acel an. Capodoperele sale au apărut toate postum, începând cu anul 1964. Dar înainte de apariţia lor, V. Voiculescu a parcurs Drumul Calvarului. Arestat la vârsta de 74 de ani şi eliberat după patru ani printr-un act de graţiere pentru deţinuţii foarte bolnavi care aglomerau inutil genunile detenţiei, doctorul ce salvase sute de vieţi de români şi de ruşi pe pământul asediat al Moldovei, a ieşit din ocnele comuniste bolnav de tuberculoză a coloanei vertebrale, morbul lui Pott, dătător de dureri greu suportabile. Practic, fiul său Radu l-a adus acasă pe braţe. A mai trăit, aproape paralizat, până la 26 aprilie 1963. S-ar fi prăpădit mai devreme, dar a fost hrănit cu forţa sub supraveghere medicală, după refuzul său de a se mai alimenta şi după alte tentative de a-şi curma zilele. La condamnare, primise cinci ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii şi 300 lei cheltuieli de judecată.
Există talent artistic şi există inteligenţă artistică. În general, ele fuzionează şi se susţin una pe alta în toate capodoperele. Dar nu toţi scriitorii sau muzicienii care au talent se bucură din partea Domnului şi de inteligenţă. Cel mai la îndemână exemplu este Bacovia, unde talentul e cu carul, iar inteligenţa, cea artistică, nu cea de toată ziua, e rarefiată de-a binelea. Se întâlneşte şi fenomenul invers, inteligenţă şi cultură cu carul, talent iok. Este cazul poetului şi teoreticianului francez Paul Valery, iar la noi, în materie de poezie, al lui George Călinescu ale cărui versificaţii frizează penibilul, cu atât mai mult cu cât el chiar se lua în serios. Ei bine, la Vasile Voiculescu, în construirea personajului Zahei orbul, avem un exemplu de strălucită inteligenţă artistică. Medic fiind, o fi întâlnit în viaţă orbi, dar şi-a dat seama că prezenţa lor individuală nu e definitorie şi că ei trebuie văzuţi în relaţionarea lor la ceilalţi, la obştea lor, la văzători, la mediul cunoscut unde sunt cât de cât independenţi în deplasare şi în ansamblul opţiunilor. Astfel a reuşit să pună ochiul şi pe diversitatea orbilor, nelunecând în clişeul în care se îneacă şi intelectuali contemporani cum că toţi orbii trebuie să fie la fel, să gândească şi să-şi reprezinte lumea sub o singură schemă. Aici, în curtea Vetrei Luminoase, poate şi în sălile de clasă, în ateliere, a înţeles el că pentru a construi un personaj care să fie orb şi a cărui cecitate să aibă semnificaţie metafizică, acesta nu are voie să apară de la început ca victimă. În jurul unei victime nu poate creşte multă floare şi iarbă, nu se dezvoltă dintr-un astfel de personaj decât o viaţă precară. Iar un personaj, ca să adune în jurul său energia din care creşte un roman, trebuie să aibă viaţă în el asemenea lui Don Quijote, lui Faust, lui Gulliver, Cicikov, Vautrin, asemenea fraţilor Karamazov, a Emmei Bovary şi Annei Karenina, asemenea Maestrului şi Margaretei, a doctorului Bardamu din "Călătorie la capătul nopţii", a lui Ion din Rebreanu, a Elei din Ultima noapte de dragoste şi a lui Ştefan Gheorghidiu din Prima noapte de război, a Cătălinei din Luceafărul, pentru că, acolo, ea este cea care-l atrage şi-l mută din cer pe Hyperion, nu invers.
Voiculescu îl concepe pe Zahei ca fiind un uriaş ce orbeşte la 25 de ani, mai precis, este orbit la această vârstă şi care aduce cu sine un trecut deocheat de bătăuş şi de chefliu de pomină, un anarhist al energiei lui tinereşti fără oprelişti. Numai astfel, cu forţa lui fizică, cu experienţa de viaţă variată şi radicală, cu inteligenţa lui nativă devenită înţelepciune după orbire, Zahei are ce să le ofere celorlalţi, numai astfel nu ajunge el o legumă de pe urma atentatului asupra sa. Iar energia fizică ce nu-i îngăduie pasivitatea, înţelepciunea dobândită, cavalerismul îl determină să accepte ocna în locul ucigaşului ibovnicei sale. Literatura română nu cunoaşte un alt caz al asumării vinei în deplină conştiinţă a nevinovăţiei şi a sacrificiului pentru o cauză lumească, nu pentru valori transcendente. O pricină aparent măruntă şi păcătoasă, de pe lumea asta, corectitudinea în dragoste faţă de o femeie uşoară, o soţie din interes a unui om bogat, o iubeaţă de Brăila oferindu-se în dar unui bărbat remarcabil. E singura femeie din întreaga literatură a lumii a cărei identitate iubitul ei o descoperă pe pipăite şi numai după ce ea a fost ucisă de alte mâini. "Revelatio in articulo mortis", ar spune judecata catolică. Romanele cavalereşti ale Mesei Rotunde, împănate cu conţi, regi, marchizi, vrăjitori şi îngeri, nu oferă un exemplu similar de cavalerism. Dacă ar fi fost împodobite cu un asemenea personaj, Cervantes nu ar fi ajuns să le ironizeze, iar Don Quijote nu ar fi fost cu putinţă. Zahei este cel mai complet şi mai impunător portret al bărbatului şi al bărbăţiei în literatura română. Dispune de ceea ce ar trebui să dispună imaginea ideală a dimensiunii masculine a umanului: forţă, grăunte de nebunie, nepăsare faţă de viaţa de zi cu zi, cutezanţă, simţul riscului, răbdare, adaptabilitate, înfruntare tăcută a imprevizibilului, a nenorocirii, a propriei împuţinări, tărie lăuntrică, frumuseţe atletică, curaj, tenacitate faţă cu un mod nou, neaşteptat, inedit şi primejdios de viaţă, discreţie, putere de a trudi şi a îndura, tărie în primirea şi sublimarea loviturilor, generozitate, ocrotire dăruită altora mai slabi, fidelitate şi credinţă faţă de dar şi dăruitor, simţ al onoarei, lipsa oricărei temeri, îndrăzneală, putere de sacrificiu, nu de orice fel, ci din acela care duce la propriu crucea celuilalt. Pentru dragostea de câteva nopţi cu şi pentru Caliopi, Zahei a luat asupra sa 15 ani de ocnă. Când a ieşit de acolo, nu mai ştia şi nu mai avea unde să meargă. Figuri de o bărbăţie (virtus în latină) comparabilă cu cea a lui Zahei nu am întâlnit decât în mărturiile partizanilor care s-au opus cu arma în mână sau cu braţele goale comunismului, care au înfruntat temniţele regimului şi plutoanele lui de execuţie. Pentru viaţa grea a adevărului istoric, bine că acelea nu sunt ficţiuni! Dar să nu uităm: imaginea eroică şi foarte umană a lui Zahei, de semizeu unic al unei margini de lume, porneşte din curtea Vetrei Luminoase.

               O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

April 28, 2018April 28, 2018 / no14plusminus

Vestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Îmi amintesc că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.

Nu vreau să scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret, modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii mei.

Auzisem deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i aprofunda creația.

L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci, muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg, poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca niciunde altundeva.

Imnele iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.

Dar despre Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei povestiri.

Colaboram deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care urma să particip. M-am bucurat foarte mult.

Am studiat muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi, deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.

Cursurile cu Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a reprezentat absolvența noastră de curs.

Avea o răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la același nivel cu noi.

La sfârșit de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu adevărat astfel!

Dar iată că povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.

Nicolae Teodoreanu s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986, unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice. De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.

Cu Ștefan Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era, desigur, în centrul atenției.

A obținut Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria (HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS – bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).

A compus piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat diverse articole în revistele de specialitate.

Componistica şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate, atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi muzica bizantină, dar şi altele.

Vocea este un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în cadrul SIMN.

                                      

Despre propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat, următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica” corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice (ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici „incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei, Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am „forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic, într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști, inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte microtoniile muzicii bizantine[2].

Pentru că vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii – dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.

Lucrarea, intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian, trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul – Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren. „Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă; după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].

Aceste Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.

Lucrarea este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist: recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte distinctivă, respectiv devine finalul piesei.

Secțiunea 1 este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul (care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat, dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.

Corzile intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul solemn şi cald al clopotelor.

Secțiunea a doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav – cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8, sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete (la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte, ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic, amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu elemente din Prolog.

Secțiunea a treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua, printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune, 3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere. „Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea  (…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală. Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi  a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. – Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe baza Do.

Secțiunea a IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului – şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut, strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii, armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici (interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do # – mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.

Finalul lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică, luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect pregnant în plan psihologic.

Ultimele măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au constituit miezul cald al acestei modeste analize.

În ultima vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional, îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.

Veronica Anghelescu

GEORGE  ANCA

            Maroc – ligne paternelle

            Provençale

            la tête en Provence ni ivre ni troubadour

            pourries colombes suspendues

            pes pommes de cet été des neiges

            au Cape non plus si sud en troubadour

            tout autre sud non plus Réthymno Saint-Rémy

            redessinons notre épuisement le fourgon se vidant

            comment connaître notre ingratitude

            le créationnisme Minos ne s’éparpille pas

            tu ne penserais pas et la beauté te penserait

            au temps de la fleur au front du jugement

            te laisser pris par la floraison tel le troubadour

            quatrain à Catherine ek  atrium crimes cornes

                                             trivium rentré

            désir de s’épouvanter surtout des géants

            bécasses du crible sillonné atterré

            nièce du peloton noon midi provence

            nous retournerons au noyau dans le sud propre

            auspice hostile nous aurions joué aux échecs

            la splendeur

            des serments à Frăsinei entre des jurons et

            des Jurés

            le balkanisme des aboiements mutisme aveugle

            tout comme l’écriture naît de l’espièglerie de la

            photo Poznan

            ils parlaient le roumain, à présent ils sortent par la porte

            nous sommes chez nous, nous ne pouvons pas trop faire

            bal autre part à nous charnier

            ce soir nous allons nous revoir de nouveau à l’hôpital pénitencier

            une « nationale » une « mărăşeşti » la risée de

            tous adoptif

            ton père te cherche à travers l’océan du sud soudé

            arrested development dîners aux maîtresses ardhanariswara

            qui sauvez-vous, mes pluies qui avaient fait le pèlerinage

            on verdira le laurier le vin au joug de jeu

            sur la plume « muşatine »

            au Sud le nord débordant de marins mistraliens

            sornettes occitanes d’oc en attente neigées ensemble

            au-dessus de la neige l’aile du rêve dans la culbute

            des cavernes

            ne pas cherchant la reconnaissance

            d’autant meilleure l’ignorance

            tout en voyant, les autres se sentir repoussé soudain

            toi te voyant presque mis en compte

            à travers  des rhumes et de printemps  provençal

            Mistral

            encore en Valachie enfant du Sud

            neige oiseau sans hombre Mireio

            Tagore en Santiniketan Mistral en Maillane

            Spia i versi che venga alla luce

            vieilles ancres jeunes ailes un eau une terre

            amour de la tristesse amoureuse bon majoral

            brûlé par le soleil pour tous péchés fada

            adieu la bello vido rosmarinus roumanie

            and Pound dissolved into a trance

            ne regarde pas la pyramide juste aux yeux fort

            et charmant

            criez de joie pour notre Dieu en Glanum

            sur les lieux peints par Van Gogh

            le retour du bleu dans le ciel

            avec Dieu à travers nos yeux

            ne plus fermer nos esprits

            du premier au deuxième regard

            aubouro-toi, éveille-toi, race latine

            au chevet du soleil

            au pressoir noir raisin maintenant vin

            couler pour nous au nom de Dieu

            passe un avion au-dessus de Provence

            et il ne s’est plus éclairé comme il faut

            un long  silence avait béni notre sommeil

            en mas juste à côté de l’arène aux poètes

            j’ai  marché bien longtemps

            et je me suis perdu

            j’ai laissé la voix libre

            au milieu des tourments

            one of those days said Brancusi

            wen I would not have given

            15 minutes of my time

            for anything under heaven

            le concierge regarde les chiens

            tout en tombant amoureux corde à mas

            tu t’appelles Provence et comment encore

            simulacrum novem lumen

            poesio es elo ambrosia

            que tremude l’ome en Dieu

            coupo santo e versanto

            plen de simplesso et de franquesso

            Constantin révélé en Provence

            Elegantie linguae latinae

            Mistral s’est bâti sa propre histoire

            ctte ligne en Maillane chef de liste KGB

            l France dort encore quelques 50 années

            il n’est pas parti de Maillane à Arles

            la nuit talismanique Gabin, Gabon

            le monde ne regarde pas le musée, mais Pétain

            Maillane Alecsandri Sylva fumée en mas

            nostro rebello lango d’Or Mistral la couleur

            du mistral large vision chaste pour les aveugles

            Dieu une belle femme noire

            en Camargue le taureau enfonce la cocarde

            le printemps le cou rouge de l’oiseau suédois

            les Roumains n’ont pas le sens de la révolution les Allemands non plus

            c’est votre affaire, notre nation avec une si

            mauvaise conduite

            pour rien en tiribombe non plus paroles en tranchées

            cette mouche, je ne l’avais fixée me chevauchant

            comme l’on reste

            améliorant ma doctrine voici comment je me sauve de nouveau à la chaîne

            voici comment s’achèvera le dos de l’attente

            piment en Panipat

            la terre maternelle mâchée par le ver adopté

            ta dogme sorte de crème assortie à la mienne

            aucun modèle ne garde ta volonté le serpent

            le croc du sanglier des Celtes en césarienne

            ronds concentriques aux volants dansants

            je n’ai pas touché la lettre de la reine

            juste pour protéger les empreintes de Mistral

            la pâte de la nuit au front provençal.

                            

            Mirceşti Maillane Shantiniketan

            rose fanée pour chaque survivant

            tout comme la ponctualité des fossoyeurs

            nous avons joué aux échecs la splendeur du retard

            vous débattant entre jurons et injuriés

            nous semblons tous facile à reproduire pendus à la corde

            ton père te cherche à travers l’océan

            le félibre la passion de son ego non pécheur

            doc d’oc « dodii » occitanes à la mère maure

            la couche des poings la fresque à peu près finie

            les têtes effacées par le renoncement

            empire inguinal à kalashnikov

            à l’illusoire orient convives dodo

            le don du vain crépuscule le texte

            les veuves des amis des ennemis

            Le cuvier  Afrique

            compte encore toi Jean les synergies

            je nagerai tel un vers dans le crépuscule

            le pôle étoilé et l’on ne meurt pas

            comment avais-je oublié Budaï

            si tu avais été assassiné Shivaramaya

            compteur une feuille de tilleul

            Jeannot mourant en Darwin

            Cadaver idem est sepulchrum sibi

            la Seine cécène Mécène Avicenne

            le nouveau né le bonheur qui respire

            nous voyageons dans l’inertie alchimique

            la mort du père et de la mère bougie

            que l’on allume quelle fumée la tour

            si les neiges étaient si nous étions

            Saint Vincent

            Saint Louis je gagne avec le fou les braves blanches

            de chaudes chandelières la dérision dead sleep

            on ne s’éveillerait plus d’un rêve si répressif

            innocence plus grande que toute faute

            faim de quelconque aux racontars

            des vies – différence séchées par la sécheresse.

            les jours d’après poussière au-dessus des nations

            dur chemin pour le  sang à ne pas se reconnaître

            toute mon existence occasion de mauvaises

            écritures

            on s’entend clef dans la serrure la répression

            n’aboutit pas

            jusqu’au réel

            qu’il ne reste rien de l’électeur non éligible

            qu’on élève une arcade au pays de Brancusi

            trèfle Effel qui tout comme à Marseille

            nous nous regardions deux fois

            tout justement dans la lumière des yeux