OMUL CREȘTIN

 

OMUL  CREȘTIN

Isabela Vasiliu Scraba – Dimitrie Grama – Papa Francis – Puși Dinulescu - Doina Boriceanu – Liana Nicolae - Radu-George Serafim

ISABELA VASILIU-SCRABA

Lucian Blaga si fenomenologia

Motto : „Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai   zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut.

Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filozofie germană (vezi, de ex., Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Buc., 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filozofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (si asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, fost student și al lui Martin Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în rev. „Jurnalul literar”, Bucuresti, oct.1997, p.9).

În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filozofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filozofică Lucian Blaga, acel gînditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cît si sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din cîmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decît fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc.

Dar cea mai fericită cuplare a planului epistemologic cu cel ontologic a părut multor filozofi ai secolului trecut că ar oferi-o metoda fenomenologică. Teoretizată de Husserl (si amintită studenților săi de Nae Ionescu), metoda a fost apreciată datorită celor două fațete ale ei: una descriind fenomenul și alta intuitivă (noetică). Prin latura descriptivă, metoda se arăta a fi atașată de obiect, iar prin intuiția directă a “esenței” fenomenului de cercetat, ea aspira către evidențierea adevăratei naturi a fenomenului. Mircea Vulcănescu -filosof de vocație, dar și eminent sociolog- a utilizat metoda fenomenologică în ambele domenii. Ca filozof al acelei Școli (unică în lume) de sociologie monografică, M. Vulcănescu a aplicat metoda fenomenologică (4) pentru descrierea datelor adunate de echipele de cercetători ai satelor românești. Partea “intuitivă” i-a folosit la găsirea semnificației faptelor complexe aflate la “joncțiunea existenței naturale cu existența spiritului” (Mircea Vulcănescu), ajungând astfel la “ontologia regională a existenței sociale” . Ca fenomenolog, dar si ca istoric literar, scrie în 1934 splendidul studiu Ion Creangă văzut de generația actuală publicat la Cluj în rev. „Gând românesc” (an III, nr. 1, ian. 1935, p.1-16; vezi și paginile din jurnalul soției sale referitoare la conferința despre Creangă: Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 248). În filozofia sa originală, ambele fațete ale fenomenologiei au putut da relief unor fapte ce se lasă mai greu descrise, “dimensionînd” lucruri dificil de măsurat, cum ar fi de pildă “existența” în spiritualitatea poporului român (vezi Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, martie 1944).

Se cuvine însă de subliniat că succesul fenomenologiei, la modă și în ziua de azi,  a fost asigurat mai mult de pluralitatea de înțelesuri ce i-au fost atribuite (5), decît de virtuțile preconizate de Husserl la începutul secolului XX.  Gabriel Marcel observase în 1971 că „filozofia modernă are un limbaj atât de dificil încât e greu să afirmi ce este ea, ce sens are ea” (6). Desigur, remarca rămâne valabilă și după înlocuirea termenului de „filozofie” cu cel de „fenomenologie” .

Cu referire la prezentarea filozofiei blagiene de către clientela lui Rădulescu-Motru care el însuși îl criticase cu sârg, Lucian Blaga sesizase din 1932-1933 înclinația unor recenzenți bucureșteni de a se crede originali folosind termenul de “fenomenologie” în zone în care altă dată s-ar fi folosit pur și simplu termenul de “filozofie”. În ce-l privește pe Blaga, el pur și simplu considera metoda fenomenologică limitativă. Pe de-o parte, nivelul simplei descrieri a unor fenomene îi părea lui Blaga (prin excelență creator)  mult prea modest, în timp ce pretenția metodei fenomenologice de a răzbi de-a dreptul spre “adevărata esență” îi părea cam exagerată.

Liiceanu, pe când era cercetător la Institutul de Filozofie în colectivul condus de ideologul Henri Wald, a publicat (în „Revista de filozofie”, Tomul 14, nr.2, 1967, p.157-162) un text modest, intitulat Pe marginea unor inedite, despre trei scrisori trimise de marele filozof Lucian Blaga („Revista de filozofie”, Tomul 13, 1966, p.149) lui I. Brucăr spre a-i explica unde greșește când îl consideră fenomenolog.

Dacă ne gândim că până în 1969 filozofia lui Blaga fusese scoasă (pentru mai bine de două decenii) din cultura română de mercenarii ocupantului sovietic, si că numele lui Blaga urma să fie introdus în manualele de liceu (7) în anul când s-a retipărit Trilogia culturii (1944; 1969), putem să ne dăm seama de importanța publicării comentariilor tânărului comunist Gabriel Liiceanu (n. 1942). De altfel, 1967 fusese și anul în care se hotărâse curtarea faimosului Mircea Eliade (8), spre a face cât mai vizibilă (pentru exterior!) noua atmosferă de oarecare prețuire a literaturii românești, ilustrată (de ex.) prin aprobarea publicării volumului Portrete și reflecții literare a lui Constantin Ciopraga, cuprinzând două studii antologice despre Eminescu, sau prin premierea lui Dimitrie Stelaru si a poetului Marin Tarangul, fost deținut politic, fără nici o vină. Dar 1967 se mai singularizase și prin difuzarea modelului ‘Crohmalniceanu’ (9), de terorism ideologic comunist aplicat la receptarea literaturii interbelice, prin publicarea cursului său de Istorie a literaturii române din perioada interbelică (vol. I, Proza). Modelul răspândit atunci a fost dezvoltat apoi de Zigu Ornea, cel care a dat pe ascuns Securitații manuscrisul despre Hegel pentru care C-tin Noica a fost băgat la pușcărie pentru șase ani, fără altă vină decât aceea de a fi dat manuscrisul la publicat la ESPLA, singura editură care exista în 1957 (vezi rev. „Observatorul Cultural”, Nr.20/277, 14-20 iulie 2005).

Titlul sub care „Revista de filozofie” a publicat scrisorile lui Lucian Blaga nu a fost nici el întâmplător : Trei scrisori asupra fenomenologiei, si nu ceva mai apropiat de ideile conținute în textul blagian, ceva de genul : ‘Cunoașterea luciferică/minus-cunoașterea în contrast cu fenomenologismul, o abordare descriptiv-paradisiacă, prin atașarea de obiect’. Accentuand asupra fenomenologiei, titlul pus de Gabriel Liiceanu prefigura deplasarea accentului către partea eronată (de ca și cum ar fi fost validă!) a exegezei lui Brucăr, eroare pe care filozoful Lucian Blaga intenționase să o îndrepte.

Așadar, însuși titlul era menit să manipuleze cititorul, indicând un interes inexistent la Blaga pentru fenomenologie. În plus, din comentariul comunistului de douăzecisicinci de ani transpare străduința de a-l înălța deasupra lui Blaga pe Brucar, dându-i dreptate fostului director de la „Lumea evree” care ținuse să-l încadreze pe Lucian Blaga între fenomenologi. Desigur, încercarea tânărului Liiceanu (vizitator al unuia dintre profitorii sistemului comunist, stalinistul Henry Wald și totodată al unuia dintre milioanele de victime trimise după gratii, „trăiristul” Constantin Noica, vezi Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, București, 1983, precum și finalul interviului luat de Fabian Anton în 2000 filozofului Alexandru Dragomir, dez-cenzurat si comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, interviu unde fostul elev al lui Heidegger afirmă limpede că Noica n-a avut influență asupra vizitatorilor săi http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2Partea7sfINTERVIUAlxDrag.htm ) apare cu atât mai penibilă cu cât argumentarea contrară, venită din partea marelui filozof Lucian Blaga (o altă victimă nevinovată a regimului comunist), este evident mai convingatoare. Poate de aceea s-a apelat la o șmecherie suplimentară: Cele trei scrisori ale lui Blaga nu au fost publicate în același număr de revistă în care a apărut comentarea lor. Dacă pe oricine argumentele lui Blaga l-ar fi convins, primul care nu s-a lăsat convins pare să fi fost chiar „discipolul lui Henri Wald” (vezi Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R, Bucuresti, 2009, p.154), cum îl desemnase Constantin Noica pe vizitatorul său Gabriel Liiceanu, după zece ani de așa-zisă „ucenicie” (10).

Interesant este că si la vârsta de cincizecisipatru de ani, „discipolul lui Henri Wald” (11) ținea să convingă (fără argumente) la o conferintă că filozofia românească interberlică ar fi fost inexistentă, că Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, D.D. Rosca, etc, n-ar fi fost suficient de „profunzi” si că Nae Ionescu n-ar fi initiat trăirismul, prima scoală românescă de filozofie, fiindcă foștii săi studenți (si unii chiar discipoli) precum Constantin Noica, Anton Dumitriu (pe linia religiozității difuze din scrierile lui), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, P. Tutea, n-ar fi fost contemporani (ca să asigure „unitate temporală” a Școlii trăiriste, despre care Noica spunea că oficialii comuniși refuză să o recunoască) si că filozofii menționați ar fi fost, vezi-Doamne, incapabili să elaboreze o gândire filozofică „puternică”. Oare fusese cu gândul la puterea maestrului său, stalinistul Henry Wald? Sau a lui Stalin ?

DIMITRIE  GRAMA

      Stat catolic cu popor ortodox  

Alexandru, T.: Nu înteleg: statul catolic cu popor ortodox e România?

Draga Dimitrie, mahomedanii si israelitii sunt strans uniti intr-o credinta sincera in Dumnezeu, intr-o cooperare negativa, in lupta lor pe viata si pe moarte din Tara Sfanta. Crestinii, pe de alta parte, sunt fascinati de cultul tehnico-stiintific, mai mult in vestul catolic decat in estul ortodox, si Progesul l-a inlocuit in mare masura pe Dumnezeu. Ne aflam la inceputul unei ere fara Cel de Sus, in care vom sarbatorii mari succese, triumfuri tehnico-stiintific spre bucuria intregii lumi globalizate, pana se va constata ca ceva nu-i in regula aici, ca lipseste ceva fundamental, si, cum spui tu, Dumnezeu va reveni intr-o forma sau alta, judeo-crestina sau islamica. Dar asta e numai un detaliu la romani, care-s oarecum surprinsi in zilele noastre de Statele Paralele Ilegitime, unul aparut spontan la un popor greco-ortodox, dupa aderarea la civilizatia occidentala, catolica, mai progresista decat civilizatia de la Dunarea de Jos. Aici, la Portile Orientului se duce inca o lupta difuza intre Progres si Dumnezeu, dar nu ca in Tara Sfanta, pe viata si moarte. On est ici, aux portes de l’Orient ou tout est pris à la légère. Cu cele mai bune ganduri, al tau devotat, vr

http://bentodica.blogspot.ro/2018/02/bremen-razboiul-dintre-statele-paralele_28.html

http://www.logossiagape.ro/2018/04/15/viorel-roman-stat-catolic-cu-popor-ortodox/ 

http://www.logossiagape.ro/tag/viorel-roman/

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/demisia-d-nei-kovesi.html

http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/01/24/viziuni-ortodoxe/

http://www.logossiagape.ro/2018/04/15/viorel-roman-stat-catolic-cu-popor-ortodox/

Miorita USA, Anul XII, Numărul 133, martie 2018, p.7

www.mioritausa.news P.O.BOX 193 WEST SACRAMENTO, CA 95691, USA

file:///Users/drromanv/Downloads/MIORITA%20USA%20NEWSPAPER%20MAR%202018_LQ%20(1).pdf

Stat catolic cu popor ortodox / opinii

Alexandru, T.: Nu înteleg: statul catolic cu popor ortodox e România?

Draga Viorel, ai multă logica si dreptate in ceeace tu scri si te străduiești sa răspândești printre credincioșii ortodocși.

Nu am înțeles si probabil ca nu voi înțelege niciodată lupta încrâncenata dintre creștini. Bănuiesc ca se bazează pe prostie crasa si de aia nu o înțeleg.

In schimb ca trăitor atât in lumea/sistemul ortodox mai apoi comunist si iar ortodox, cât si in cele catolic-protestante si musulmane, am observat câteva caractestici/ atribute care, intr-o anumită măsura, caracterizează aceste lumi.

Creștinismul, fie el catolic sau ortodox, sunt acum “religii ale indulgenței” si si-au pierdut tăria, vlaga. Bine, mai sunt “credincioși” in diverse tari mai înapoiate, mai ales in America latina, Rusia, România etc., dar si in aceste tari lipsește determinarea, puterea, deoarece toți creștinii sunt acum sclavii acelui termen idiot “politic cotect”!

Nimeni, cu un anumit status social-politic-religios, nu mai îndrăznește sa critice alte religii brutale si expansive (islamul) fără sa riște repercursiunile statului creștin in care trăiesc. De la pierderea slujbei pana la asasinare! Totul cu îngăduință si aprobarea bisericii, a papei dela Roma si a statului (fost) creștin.

Tinerii, care marea majoritate este reprezentata de idioți educați la telefonul mobil, sunt mai indolenți si mai nepăsători decât orice generație precedenta si hanar nu au si probabil ca nici nu le pasa de ce se va întâmpla cu societatea lor in următoarele decenii. Cine mai este interesat sau cunoaște istoria/ evoluția societății umane?

Câta ipocrizie si mizerie exista in dialogue uman de acum?

Uite cât scandal si câte lupte se dau pentru Ierusalim între evrei si palestinieni.

Câți creștini se revolta sau protestează ca Bizanțului/Constantinopolul, capitala creștinilor aproape o mie de ani, este acum ocupat de turcii musulmani? Toți idioții, inclusiv Merkel si ceilalți președinți si parlamentari ai EU, numesc mândrul Bizanț, “Istanbul”!

Deci ce mai vrei?

Încet, încet si cu acceptanța noastră, tinerii noștri tot mai goi in cuget si spirit, vor găsi in islam “o forța călăuzitoare” si determinata sa le umple goliciunea!

It’s just a matter of time!

Cu timpul, va dispare si islamul, înăbușit de propriai tâmpenie, dar acest proces va mai dura câteva sute de ani, dacă nu o forța si o inteligenta superioară va limita importanta tuturor religiilor, limitându-le la ceeace ar trebui sa fie: un crez personal, neobligatorriu si fără putere politica sau juridică.

Creștinii sunt vulnerabili si cei care sunt cei mai expuși acum sunt catolicii/protestanții, naivi creduli si needucati din punct de vedere istoric si demografic.

Si un papa la Roma care își tot cere scuze la musulmani!?

In fine, cred ca ortodocșii vor rămâne ortodocși si catolicii, catolici. 

Primul stat musulman european probabil ca va fi Belgia, urmată la scurt timp de Franța si mai apoi de tantalaii de nemți!

Rusia va rămâne creștin ortodoxa mai mult timp, rușii fiind mai mândrii si mai patrioți decat demagogii de romani, francezi sau italieni.

Dar in istoria Universului, ce importantă au toate aceste procese nanominuscule?

Trufasul Homo Sapiens își da prea multă importantă! DG

        *

*     *

Papa Francis corectează Biblia

Papa Francisc a surprins lumea astăzi anunțând că Biblia este total depășită și are nevoie de o schimbare radicală, astfel încât Biblia este anulată oficial și este anunțată întâlnirea dintre cele mai înalte personalități ale bisericii unde va fi decisă cartea care o va înlocui , numele și conținutul acestuia. Unele nume sunt deja luate în considerare, iar cel care are mai multă putere este „Biblia 2000”.

„Nu putem continua să încercăm să vorbim publicul nostru într-o lume cu totul nouă, cu o carte care are mii de ani. Noi pierdem urmași și trebuie să mergem un pas mai departe în căutarea modernizării bisericii. să rescrieți Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă numai Vechiul Testament, în care există anumite pasaje, este mai bine să nu se repete. “

Vestea a căzut ca o bombă printre cei mai conservatori, care consideră această idee un indiciu definitiv al nebuniei Papei Francis, relateaza Thereisnews

In ultima vreme sunt sunt foarte atent la declaratiile care le face si incepand de anul trecut, 2017, a facut niste modificari in Rugaciunea „Tatal Nostru” si se pare ca nu vrea sa opreasca aici:

„Biserica Catolica a adoptat o noua versiune a rugăciunii „Tatal Nostru”, ca să clarifice o neînțelegere dintre biserici, spunând că Dumnezeu nu conduce la păcat.

În rugăciunea Tatăl Nostru cu privire la a șasea rugaminte „Nu ne duce pe noi în ispită” sau „Nu ne supune ispitei”, se va schimba începând de duminica aceasta pentru că „nu este o traducere bună”, a spus Papa. Închinătorii din Franța se vor ruga ” Ne nous laisse pas entrer en tentation”, care înseamnă ” Nu ne lasa să intrăm în ispita” raporteaza The Times.

Papa Francis a spus că Biserica Catolică din Franța a decis să folosească fraza ca alternativă „nu ne lăsa să intram în ispită” și a sugerat că ar trebui să fie la nivel mondial. Rugăciunea, numită și „Rugăciunea Domnească”, face parte din cultura creștină și este memorată din copilărie de sute de milioane de creștini.

Este o traducere din latina vulgată, ea a fost tradusă din greaca antică, care, la rândul ei, a fost tradusă din limba aramaică, limba vorbită de Isus. Mulți francezi preferă să revină la Liturghia latina care a predominat până în anii 1960. Aproximativ 60% din francezi se descriu ca fiind catolici, comparativ cu aproape 90% în 1970, dar numai 4% participă o dată pe luna la slujbă, fața de 20% în urmă cu treizeci de ani.

Dupa toate acestea el a declar ca „Iadul nu exista” urmariti cu atentia ce spune: „Nu există niciun iad în care sufletele păcătoşilor sunt condamnate să sufere pentru eternitate”, a declarat papa Francisc într-un interviu publicat joi de cotidianul italian La Repubblica, informează DPA.

După moarte, sufletele oamenilor care se căiesc sunt iertate de Dumnezeu şi I se alătură în contemplare, „însă sufletele acelora care nu se căiesc, şi care din acest motiv nu pot fi iertaţi, dispar”, a adăugat suveranul pontif, citat de Agerpres.

„Iadul nu există – ceea ce există este dispariţia sufletelor păcătoase„,a mai spus papa Francisc.

Liderul de la Vatican a fost intervievat de Eugenio Scalfari, un veteran jurnalist italian, ateu, care scrie cu regularitate articole despre credinţă şi religie şi care beneficiază de un acces special la conducătorul Bisericii Catolice.

În trecut, veridicitatea citatelor pe care jurnalistul italian le-a atribuit papei a fost pusă sub semnul întrebării, în special după ce Eugenio Scalfari, în vârstă de 93 de ani, a recunoscut că nu a folosit niciodată un reportofon în timpul realizării interviurilor sale.

Cu toate acestea, Vaticanul nu s-a plâns niciodată despre articolele publicate de Eugenio Scalfari, iar papa Francisc a continuat să îi acorde interviuri.

Tot anul trecut Papa Francisc a mai spus:  ,,NU exista focul iadului”, Adam si Eva nu sunt reali” spune Papa Francisc

Biserica nu mai crede într-un iad în care lumea trebuie să sufere – Un om care e pe cale să dezvăluie multe ”secrete vechi” ale Bisericii Catolice este Papa Francisc. Unele credințe care sunt promovate de Biserică dar care nu corespund naturii iubitoare a lui Dumnezeu au fost recent înlăturate de Papa care a fost numit recent Omul Anului de către revista TIME.

În ultimele sale revelații, Papa Francisc a spus: “Prin umilință, cercetarea sufletului și meditație, prin rugăciune, am reușit să înțelegem anumite dogme. Biserica nu mai crede într-un iad în care lumea trebuie să sufere. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un judecător, ci un prieten și un iubitor al umanității. Dumnezeu nu caută să condamne, ci să îmbrățișeze. Ca și fabula despre Adam și Eva, iadul nu este decât un mecanism literar.

Iadul nu este decât o metaforă pentru sufletul izolat care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu”.

Într-un discurs șocant care se răspândește în lumea întreagă, Papa Francisc a declarat că: Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există? În trecut, Biserica a fost dură cu cei pe care îi considera că greșesc din punct de vedere moral sau că păcătuiesc.

Biserica este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri!

Astăzi, nu mai judecăm pe nimeni. Ca un tată iubitor, niciodată nu ne condamnăm copii. Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri! Pentru conservatori și liberali, chiar și comuniștii sunt bineveniți și ni s-au alăturat. Cu toții îl iubim și ne închinăm la același Dumnezeu.”

În ultimele 6 luni, cardinalii catolici, episcopii și teologii, au deliberat la Vatican, discutând viitorul Bisericii și redefinind vechile doctrine catolice și dogme. Al treilea Consiliu de la Vatican este cel mai mare și cel mai important de când cel de-al doilea Consiliu s-a încheiat in 1962.

Papa Francisc a convocat noul consiliu pentru a ”finaliza în sfârșit lucrările celui de-al doilea Consiliu”. Cel de-al treilea Consiliu s-a încheiat cu Papa Francisc anunțând că:

“Catolicismul este acum ”o religie modernă și rezonabilă, care a trecut prin schimbări revoluționare. A venit vremea să abandonăm intoleranța. Trebuie să recunoaștem că adevărul religios evoluează și se schimbă. Adevărul nu este absolut și nu este predeterminat. Chiar și ateii recunosc că există divinitatea. Prin acte de iubire și caritate și ateul îl recunoaște pe Dumnezeu
și își mântuiește sufletul, devenind un participant activ la mântuirea umanității.”

Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre – O declarație din discursul Papei i-a facut pe tradiționaliști să fie confuzi și chiar isterici..

”Dumnezeu se schimba și evoluează, la fel ca și noi, deoarece Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când raspândim iubire și bunătate în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem. Biblia este o carte sfântă frumoasă, dar ca toate cărțile vechi importante, unele pasaje sunt depășite. Unele chiar ne îndeamnă la intoleranță și prejudecăți.”

PUȘI  DINULESCU

Alegeri la mişto!

          

         I

Când ai puterea în mână, nu prea-ţi convine să-i dai drumul. Mai ales dacă ai darul încleştării...

Sunt unii care ştiu aşa de bine să-şi înfigă ghearele în ce-au apucat,  că numai moartea îi mai poate descleşta.

Vezi cazul lui Nicolae Ceauşescu.

Dar sunt mulţi  Ceauşescu pe lumea asta, dictatorul este un tip uman, care prin răspândirea lui a devenit chiar banal.

Poate să fie unul dictator şi în familie, un tată rău sau o mamă rea, prezumţioşi neapărat şi despotici.

Sau o chestie ca Uniunea Scriitorilor din România, la care s-a instalat o pătură de tarabostes, care ţin cu toţii hangul preşedintelui ei perpetuu, domnul Nicolae Manolescu. Aşa e, apa trece şi  domnul Manolescu râmâne... Pentru că s-a încleştat cu o vigoare homerică, demnă de o epopee eroică, încă de când era foarte tânăr şi când un om cu generozitatea lui George Ivaşcu şi l-a agăţat undeva, acolo, parcă pe pagina a doua, cu o cronică, rezistând la trambalările chiar de la o revistă la alta ale nobilului său protector.  Ba chiar s-a iţit mai sus, devenind totodată un redactor şef-adjunct de profesie, pe care secţia de presă a ceceului l-a tolerat acolo, dacă nu chiar şi l-a şi însuşit şi ea, ca pe un bun interesant, pe care l-ar fi socotit necesar sistemului , datorită aparenţei sale de oarecare dizidenţă controlată, vaccinată, însă, la zi...

Iar la revoluţie, ei bine la revoluţie, la un moment dat, o cameră de luat vederi l-a surprins pe domnul Manolescu singur, parcă într-un fel de plan american, cum spun cineaştii încadraturii de până la gleznă a personajului filmat...

Era foarte atent, trăgea cu ochii şi-n stânga şi-n dreapta, căuta probabil ce-i de prăduială, atunci când alţii, printre care şi eu, nu dădeau buzna la televiziune, să se iţească acolo ca marmotele sau popândăii, ci savurau cu ochii în lacimi imaginea porţilor care se deschideau...

Admiram revoluţia ca pe o femeie nebănuit de frumoasă, pe când alţii nu se gândeau decât cum s-o violeze, ca să-i ieie caimacul...

Anii au trecut şi vânătorii şi-au împărţit carnea mistreţului ucis. Alţii mai mult, alţii mai puţin, care mai de care după tupeul lui...

Dintre cei cu tupeu maxim, nu pot să-l uit pe Radu F. Alexandru. Trecuseră doar vreo două sau trei zile şi gata, era acolo, pe televizor şi ne dădea lecţii de cum e cu democraţia, ca nu cumva să greşim şi făcea mese rotunde pe tema asta, nu pierdea vremea. A intrat imediat şi-n politică şi-n ce o mai fi intrat, dacă nu era deja acolo şi gustul lui pentru putere era parcă din lumea lui Rabelais.

S-a vrut şi şeful evreilor din România. Dar nu i-a mers. Cu românii  se pare, însă, că merge mai uşor... Şi s-a văzut în trei mandate senator, mamă, vă daţi seama ce mişto pensie are după atâta muncă... şi acum, dacă a rămas fără coledzi, s-a gândit să devie şeful nostru, al dramaturgilor din Bucureşti.  Ciudat e că a venit ca singur candidat, după ce, înainte de a fi ales, domnul Manolescu l-a numit pe acest post. Cine nu era în graţiile eternizatului nostru preşedinte, nici n-a îndrăznit să se bage, că ştia că postul e rezervat. Nasol e însă că un an-doi cât a stat numit, n-a făcut absolut nimic, dar acum, cu tupeul lui funciar încă neştirbit la cei 75 de ani ai săi, Dumnezeu să-i dea sănătate, s-a băgat şi aici, cum s-a mai băgat şi în alte funcţii sau şmecherii ficţionale de invidiat.  La televiziune ne prezintă într-un limbaj de lemn, care pare mai mult de activist de partid decât de scriitor, capodoperele cinematografice. Până nu demult preda şi studenţilor de la UNATC dramaturgia, deşi operele sale nu dovedesc o stăpânire prea grozavă, nici a tehnicii, nici a esteticii dramaturgice;  iar, pe de altă parte, opera sa cuprinde notorii demersuri oportuniste, prin care în timpul regimului ceauşist se punea în slujba acestuia, militând în contra întreruperii de sarcină sau a fugii în străinătate... ba a scris şi despre lupta comuniştilor din ilegalitate contra monstruosului regim burghezo-moşieresc... Dar nu s-a lăsat şi după întoarcerea capitalismului a scris şi acum, cu temele noi şi a prosperat şi mai dihai. Astăzi a fost jucat şi este jucat în aproape toate teatrele din Capitală şi la mai multe din provincie, deşi rezistând piesele lui foarte puţine spectacole,  ceea ce trezeşte suspiciuni destul de întemeiate asupra relaţiilor sale absconse...

II

Şi acum desfăşurarea faptelor sau, mai precis spus, iată cum se manipulează nişte alegeri, chiar când ele se fac nu între vidanjori sau în cine ştie ce umil sindicat de salahori...

Că omul tot om e, ce mama dracului...

Că-mi zicea mie odată un şofer de la Televuiziune:

— Dă ce să fie ăla mai mare ca mine? Dă ce să ia bani mai mulţi? Ce? N-are şi ei ca mine două mâini, două picioare, un stomac şi-o p-lă?

Şi din punct de vedere ontologic,  probabil că avea dreptate! Şi ce e mai tare decât ontologia?

Iar pe domnul Manolescu, ştiu din surse sigure, după 1989 nu l-a mai interesat literatura, ci sociologia! Nu era el aşa de modest, încât să se muţumească doar cu un prăpădit de postde preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mai ales că Dinescu fusese foarte iute şi ajunsese mai repede ca Usain Bolt la Televitiune în ziua aceea de pomină...

Dar domnul Manolescu  şi-a dat seama că cel mai bine ar fi să ajungă, însă, chiar preşedinte al României!

Bine, bine, s-a gândit Domnia Sa şi atunci s-a pus cu burta pe carte şi nu s-a mai ocupat decât sporadic de scriitori, deşi aceştia îi mai râcâiau pe la uşi, în aşteptarea unui cuvânt de graţie, cărora notorietatea şi chiar legendarizea sa îi confereau greutate. Iar pe ultimii metri de activitate literară şi-a adus aminte de Maiorescu, despre care îşi făcuse în tinereţe doctoratul, dar mai puţin de autonomia esteticului s-a preocupat, ci de blagoslovirea unor pui, care să fie noul Eminescui şi noul Caragiale, scoşi chiar din păstoritul de el Cenaclu de luni!

Măgăreaţa a căzut pe Cărtărescu la poezie şi pe Vişniec la dramaturgie! După ce Cristian Popescu, poetul cel mai strălucitor al generaţiei opzeciste, a fost răpus de o soartă cruntă, a rămas la rând M. C. cu delirurile sale de cuvinte mai mult sau mai puţin potrivite, care în tumultul lor nu mai ajungeau până  la idei sau la sentimente şi care se opreau la împerecherea neaşteptată din inconştientul alienatului, având, ce-i drept, o minte odihnită...

 Să fie asta poezia viitorului? Nu cred. Pare mai degrabă imaginea unui animal care-şi caută liniştea lovindu-se dramatic şi neputincios de zăbrelele  cuştii...  Şi parcă omul e totuşi altceva...

Matei Vişniec, poet de pluton, în sensul cursei cicliste, scăpat în Franţa pe ultimii metri ai comunismului, când nu prea se mai putea ieşi afară, a fost desemnat de Manolescu drept noul nostru Caragiale. Că nu avea pic de umor, că scria cam îngălat, fără personaje şi situaţii pregnante şi că nu venea decât cu nişte schiţe lăţite nejustificat, nu mai conta. Omul sărise în cârca lui Becckett, care abia se prăpădise şi scrisese şi el nişte chestii sălcii, după care snobii, la îndemnul lui Manolescu, s-au umectat de tot prea plinul lor glandular...

Pe urmă, domnul Manolescu şi-a luat din frazele vechilor sale cronici şi a făcut o istorie a pretenarilor săi,  ca un Nou Testament lipit de cel al morţilor, între care a făcut şi acolo ordine, cu acelaşi sentiment al prieteniei, preferând, de exemplu, pe Ivasiuc lui Nicolae Filimon. Prietenia lui cu Ivasiuc a fost notorie şi o înţeleg, mai ales că ideea de cult al puterii şi de necesitate a compromisului de la el a luat-o, dar cu Filimon ce-a avut? Poate nu i-o fi plăcut, însă, mă gândesc eu, povestea lui Dinu Păturică şi a lui Andronache Tuzluc, tocmai pentru că poate domnul în chestie se recunoştea în unul din aceste personaje, celălalt fiind George Ivaşcu, binefăcătorul său, pe care l-a tratat în marea lui istorie  dacă nu cu cruzime, cu severirtate desigur...

                                                                          III

Nimic nu-i de mirare, fiindcă nătărăii par a fi slăbiciunea domnului Manolescu...

Îi strânge ca o cloşcă pe lângă Domnia Sa, le dă funcţii, le dă premii, le dă salarii şi pariază chiar pe ei c-ar fi nemuritori. Şi sunt, apoi, proştii, care pun botul şi cred... Proştii din afara privilegiaţilor ăştia, care măcar sunt şmecheri...

Mustrări de conştiinţă nu pare a avea domnul Manolescu, aşa cum nici Caligula, probabil, n-a avut, atunci când şi-a făcut calul senator. Iar de la cal la bou pare a fi o distanţă foarte mică... Tot copitate sunt!

Dar iată filmul acţiunii. S-au instalat la prezidiu Manolescu, pe urmă unul care se zice c-ar fi vice-preşedintele Uniunii, dar pe care n-am reţinut cum îl cheamă, Radu F. Alexandru şi Horia Gârbea. Lume foarte bună, lume de şefi... Pe una din laturile sălii eram eu, după care veneau candidaţii care-l concurau pe Manolescu pentru al patrulea sau al cincilea mandat, cred că nici el nu mai ştie al câtelea... Adică erau Dan Lungu, Ştefan Mitroi şi o cucoană frumuşică şi foarte înaltă, căreia nu i-am reţinut nici ei numele, dar nu era în niciun caz doamna Kovesi, cu toate că eu aş fi preferat-o... Cred că era mare nevoie de dumneaei!

Pe peretele de vizavi stătea, printre popor şi fostul ministru Vosganian, care şi în Uniunea noastră se ocupă acum de finanţe, dar chiar de la invidiatul rang de prim-vicepreşedinte. Deşi vicepreşedinţi parcă nu există...

Şi a început calvarul. În loc să discutăm cu toţii despre  problemele scriitorilor şi mai ales ale dramaturgilor, cuvintele au fost acaparate de, să nu-i zic gaşca, ci echipa de la prezidiu. Cu un glas molcom şi fără să se grăbească deloc, domnul Manolescu ne-a asigurat că totu-i bine şi foarte bine şi că mai bine nu se poate, ameninţându-ne totodată că dacă nu suntem cuminţi ni se iau pensiile! Şi ce să vezi! Cam 75-80 la sută din cei prezenţi eram pensionari...

Apoi a-nceput să ne povestească de „succesurile“  de prin instanţe din lupta cu grupul de contestatari maziliţi, pe care i-a şi ironizat, dar fără har, că şi ironia asta nu-i chiar pe la toate casele... Şi-şi mai arunca nişte săgeţi obosite şi către Dan Lungu, principalul contra-candidat, care-l asculta politicos şi nu-i răspundea... Deci, după ce ne-a emerdat cu poveştile nesărate ale peroceselor ălora, nu s-a săturat să-şi bată joc de noi şi a mai pus-o şi pe-o avocată, de care am uitat să spun că era şi ea în prezdiu,   să intre în nişte şi mai mizerabile detalii tehnice din speţa juridică de care se tot împăunau ei cu succesurile...

Atunci am sărit şi eu, dacă nu sărisem de încă şi mai devreme,  rugând să nu ne mai bată la cap cu lucruri atât de anoste şi la care, oricum, nu ne pricepem... A-nceput să vorbească şi domnul Vosganian despre finanţe, băgându-ne în nişte cifre incontrolabile, dar jurându-se că e foarte cinstit şi apoi şi cum îi conduce el pe armenii din România, nu de când au venit ei aicea, ci numai de vreo 27 de ani...

Eram împresionaţi cu toţii, dar Dan Lungu a cerut un control financiar, un audit şi eu i-am ţinut isonul, dar nu l-am întrebat pe domnul Vosganian dacă mai are la el mirul cu care a venit acum vreo doi ani în parlament, înduioşându-şi colegii, ca să nu-l lase în ghearele doamnei Kovesi...

                                               

IV

Şi treceau minutele, trecea şi timpul, care, de cum trece, tot mai mult ne-apasă, după cum se ştie şi era cald, nu mai era aer, oare expres nu dăduseră drumul la aerul condiţionat şi era o plictiseală îngrozitoare,  mi-aduceam  aminte de romanul lui Henry Murger  „Scenes de la vie de Boheme“, după care s-a fiăcut şi libretul operei „Boema“ de Puccini.

 Acolo, lui Rodolphe, Mimi şi celorlalţi le citea unul, Collin, care vroia să intre şi el în grupul lor, un roman interminabil şi stupid, cu nişte granzi de Spania şi plictiseala apăsătoare era descrisă înfiorător şi ăştia  de azi, de-aici, de la Bucureşti, iar vorbeau, tot numai ei şi-n limbajul lor de activişti de partid şi doar din când în când mă ridicam eu şi-i rugam ă nu mai bată câmpii, uneori mai şi ţipam, s-a mai ridicat isteric şi un altul care a început să urle ce băiat bun e el şi apoi şi fiică-sa că ce mişto e-n America şi ţipau şi ei, că şi ei sunt dramaturgi, dar mai ales oameni deştepţi şi oameni de onoare... Şi pe urmă am vrut să iau şi eu cuvântul, deşi ei nu prevăzuseră în program decât să vorbească ei şi noi doar să votăm, că pentru asta ne aduseseră, nu ca să vorbim  despre problemele dramaturgilor români...

Aia e mai puţin imporatant şi o să ne cheme domnul Radu după ce s-alege, că oricum era ales de dinainte de start,  şi să-i vomăm abia atunci cu toţii-n braţe tot ce-avem pe suflet.

Şi ne-au mânat ca  pe nişte vite la vot.

Am uitat să spun că totuşi şi pe ceilalţi candidaţi la preşedinţia Uniunii i-a invitat în final, cu un zâmbet subţire şi ironic în acelaşi timp, domnul Manolescu să ia cuvântul  şi să-şi expună programul, dar numai după ce nimeni nu mai avea chef să asculte pe nimeni, afară era soare era frumos, înăuntru era de nerespirat...

Când am ajuns la vot, m-am uitat lung la urnele alea, făcute dintr-un carton foarte subţire, lipte ca plicurile, pe care odiosul regim ceauşist le deschidea fără multă tehnică, dând drumul numai unui abur fierbinte pe la lipituri.

Pe drumul către afară, câtre soare, am dat de o tipă încotoşmănată ca de iarnă, care şedea pe treptele Uniunii şi cerşea. Şi-am întrebat-o:

— Cine eşti, femeie?

— Sunt Ruşinea! mi-a răspuns ea.

— Şi te-au gonit?

 —Da.

— Păi, du-te peste ei!

— Nu pot, că soră-mea, Neruşinarea,  este cu ei şi-i aşteaptă goală puşc şi plină de pofte să-şi ieie şi ea darul şi apoi să se-nfrupte care vor din ea!

Am ieşit, în fine, am trecut printr-o curte dosnică, am intrat pe o stradă tot aşa de dosnică şi mă gândeam ce lume normală era pe vremea comuniştilor, când sediul Uniunii Scriitorilor era într-un palat de la şosea, unde acum au cumpărat aproape pe damoaca oamenii lui Dragnea şi exista şi un club al scriitorilor pe Calea Victoriei, tot într-un palat, cu o curte splendidă şi un restaurant de lux, cu o bibloiotecă donată de Mihail Sadoveanu... O lume era pe atunci care-şi prelungise normalitatea din vremurile de dinainte de ocupaţia sovietică, o lume în care academicienii erau Arghezi şi Sadoveanu, Călinescu şi Vianu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, o, Doamne, ce lume era atunci şi-acum ce mai sărăcie şi ce mai golănime...

DOINA  BORICEANU

ŢINE-MĂ DE MÂNĂ

            Mamei

ţine-mă de mână

şi nu mă lăsa să plâng,

podul palmelor ar da să mângie o umbră,

dar nu! tu eşti aici

pe-al zilei auros prichici,

tu eşti aici, ca şi cum mai e un azi,

şi azi e un mereu.

piciorele-mi trec prin glod de lună greu,

văzduh mă încătuşează,

ochii mei au plecat în rouă,

singurătatea vremii o face amară.

nu mă lăsa de mână,

nu te-ndura de vreme,

nu întoarce capul să mai laşi în ochi o floare,

cât de cald e acum locul...

nu-i umbră, nu e soare,

e doar o amintire

şi dorul sfâşiat

care culege umbre de miresme.

LIANA  NICOLAE

Faptul că Meduza a trăit fără creier 650 de milioane de ani dă speranţe multor semeni! Dar s-o lăsăm să zburde şi ea. Mai bine să ne gândim că între 23 şi 25 aprilie  este Magic Library la Noaptea Cărţilor deschise iar joi, 26 aprilie Seară de gastronomie japoneză.- experienţe japoneze, interesant, poate descoperim  Ţara Soarelui Răsare, nu? Şi iată că unora le place adevărul dar fără nici un discurs naţionalist. De la unii aflăm că trebuie să ne păzim fiinţa naţională. Unii sunt dobitoci şi au mintea confuză. Alţii urlă cu vocea mafiei neosecuriste.  Mă gândeam să fac greva tăcerii, cum zicea Petre Ţuţea: "Statul ăsta îi apără pe străini de noi". Simt cum căruţa mea a rămas în drum, o voi împinge un pic şi voi merge încotro trebuie. Voi sparge anatema care mă ţine departe de braţele tale. Tu te-ai născut să fii Luminat! Aşa că: "abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi; dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.dacă nu pot..  iar tu  şi mai puţin ca ei". (Emil Cioran). Nu-mi voi ascunde greşelile. Ele se recunosc, nu se neagă, tristeţea nu se ascunde, se depăşeşte, iubirea nu se urlă, nu se strigă, se demonstrează! Nimic nu e mai amar decât otrava unei prietenii false. "Qu'est-ce que lire, selon Virginia Woolf". Chiar. Când voi reuşi să mă înalţ, în sfârşit, deasupra banalelor chestiuni, deasupra incidentalului, a fenomenului pur, a omenescului fortuit şi irositor de forţe, când oare voi fi aptă să pătrund în lumi superioare? Să adoptăm o atitudine obstrucţionistă faţă de dezvoltarea unei conştiinţe moderne. Unii menţin poziţii atavice. La fascişti ştim că modernismul  era doar o degradare. Spaimele libertăţii şi ale modernismului erau doar o deghizare. Aşa apărea în ochii lumii America atât de monstruoasă, năucă şi ciudată, lipsită de strălucire monumentală. Parcă ceva ne face să ne placă unele reprezentaţii teatrale cu glasuri frânte, costume stupide şi replici ratate. Poate costumele frumoase, toate se găseau în rândul publicului. În această zi inima mea este foarte sensibilă - îngrijorări, remuşcări, probleme anticipate mă făceau deosebit de vulnerabilă şi tandră. Ce-aş putea face şi dacă spiritualiceşte n-aş fi dormit de atâta amar de vreme? Eram obligată să-mi dau un răspuns. Somnul e o chestiune foarte serioasă. Anumite făpturi spirituale au menirea de a-şi împlini evoluţia prin oameni, numai că noi le abandonăm şi le trădăm, primtr-un absenteism  al nostru, prin acea voinţă de a ne somnola .Ar fi bine să colaborăm cu îngerii. Îngerii ne arată prin puterea gândului să trecem peste prăpastia care ne desparte de spirit. Ei dau sufletului libertatea şi oferă trupului dragostea. Când cineva doarme, cel adormit doarme. Nu ştie de marile evenimente ale lumii, ele trec pe lângă el. Nimic nu are importanţă, aşa cum copacii îşi scutură frunzele şi rămurelele. Uneori şi îngerii sunt vulnerabili, scopurile lor ar trebui realizate de însăşi omnirea pământeană! Trăiesc acum unul din acele lucruri pe care doar le percepi, lucruri lipsite de orice perspectivă, neposibil, neindicat, nedorit, adică unul dintre lucrurile acelea pe care doar le gândeşti. Nu idealizez lucrurile ca un spaniol ce distruge viaţa unor femei... Contul meu emoţional a fost totdeauna supraîncărcat. Nu am o boală de sentimentalită, e real, e pervers, nu este excepţional; încă nu am fost amendată de cursul profund al suferinţelor omeneşti.

Azi, mâine, mereu, să te aperi fără să foloseşti răzbunarea. Să ierţi şi să iubeşti fără să păstrezi ură, invidie şi resentimente.

Să dai timpul şi să aştepţi momentul potrivit pentru că nimic nu are loc din întâmplare, să te bucuri de viaţă ca de cel mai preţios dar...

Je ne concois pas la litterature sans le monde interieur. Voyager, c'est accroitre considerablement la connaissance de soi. Chacun de nous, naturallement, integre les voyages a son univers conceptuel. La poesie est l'etat naturel du voyage: la ou lieu et parole se fondent en une meme chose, une experience de l'ame. Ce qui importe dans le voyage, ce n'est ni le paraitre, ni l'etre-la, mais l'etre.

Je te cherche dans les vallees du miracle

Je te cherche dans chaque insomnie

Les yeux brillants d'infini

La ou entre le soleil et sable

Dans l'ultime pli de mon espoir

Et me dilate mon coeur jour et nuit

Le doute est te savoir enseveli...

Un reve de voyageur, irrealisable

Ni profonde rumeur ni cierge eteint

Les ailes si fugace de l'arbre

Que le vent d'automne l'abatti

Peu importe que le mythe soit faux

J'imaginai ce mensonge si beau

Comment puis-je accepter

Le lent et eternel rire de leur fete

Est verite plus claire que votre fumee

Avec les lueurs lointaines des lointaines etoiles.

"Moartea a întrebat viaţa:

De ce pe tine te iubeşte toată lumea

iar pe mine mă urăşte?"

Aceasta a răspuns: "Pentru că tu eşti un adevăr dureros

iar eu sunt o minciună frumoasă"...:

(Părintele Arsenie Boca)

RADU-GEORGE  SERAFIM

VASILE BĂNCILĂ – SAU VORBA ROMÂNULUI DE PE URMĂ

        „Omul este un subiect care apare în lume – întrebător, relativ şi constatator. Orice om care nu e hermeneutic auto-filosofează.”

            „Trebuie să recunoaştem că supranaturalul eliberează omul din înlănţuirea cosmică, dar religia ca atare nu te face să ieşi din natură, pe care o consideri creaţie divină, ci să te situezi deasupra ei.”

                                                                                                                          Petre Ţuţea

       Caracterizat de Nicolae Bagdasar, în ultimul volum al monumentalei istorii a „Filosofiei moderne şi contemporane”249 drept „cel mai fecund creator”, acum, la aproape trei decenii de la trecerea sa la cele veşnice, pe bună dreptate, ne întrebăm cât adevăr se află în cuvintele ce păreau a aureola o operă, nu atât vastă, cât mai ales înnoitoare în ceea ce priveşte gândirea românească din perioada interbelică.

       Am parcurs şi noi paginile publicaţiilor unde şi-a făcut simţită prezenţa: „Gândirea”, „Gând românesc”, dar şi cele din „Însemnări sociologice”, unde găsim un articol consacrat lui Nae Ionescu, sau „Personalismul energetic al domnului Rădulescu-Motru”, sau „Lucian Blaga - energie românească” (1938) şi, enumerând câteva titluri doar, ne putem da seama de poziţia pe care se situa, în acea perioadă, Băncilă.

       „Autohtonizarea filosofiei”250 se orânduieşte astfel într-o legătură cu studiul publicat în 1928 despre Rădulescu-Motru, cum se întâmplă, de altfel, şi cu opiniile sale legate de „Teoreticism”, dar şi despre „Ştiinţă şi spirite metafizice”251, pentru ca din 1935, prin „Etnicul şi logica modernă”, „Profetismul şi timpul nostru”, „Naţionalismul şi misiunea românească” să constatăm o cantonare a filosofului în sfera naţionalismului ce caracteriza, aşa cum îşi intitula chiar el două dintre articolele publicate în „Gândirea”, în 1937, respectiv 1936, „Ideea de destin”, ce trebuia să anime „Noua generaţie”.

       Din perspectiva articolelor amintite, putem fi de acord cu Răzvan Codrescu, care, consacrându-i un capitol în lucrarea sa „De la Eminescu la Petre Ţuţea”252, afirma:

       „Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi, la care poate fi raportat fără complexe, acest strălucit eseist este astăzi aproape ignorat de publicul larg, ba chiar şi de o mare parte a admiratorilor actuali ai tradiţionalismului şi ortodoxismului dintre cele două războaie.”- pentru a continua în aceeaşi gamă: „În eseistul Vasile Băncilă coexistă convingător filosoful, teologul, psihologul, pedagogul, sociologul şi literatul. Gândirea sa este subtil subsumată credinţei, cu o ortodoxie neostentativă, capabilă să se deschidă spre tot şi spre toate, fără a-şi pierde temeiurile, împlinindu-se organic la răscrucea dintre religie şi cultură, tradiţie şi modernitate, naţional şi universal. Toate acestea fac din Vasile Băncilă un personaj cultural „exemplar”, altoit pe o vie conştiinţă românească şi creştină”.

       În ce măsură opera filosofului născut la Brăila, urbe unde vedea lumina zilei şi Nae Ionescu, poate fi parte a unui „model paideic al dreptei româneşti”, aceasta este cu totul şi cu totul altă problemă, care însă nu face obiectul studiului nostru.

        Pentru a fi însă corecţi în ceea ce-l priveşte pe Vasile Băncilă, aşa cum este el perceput de Codrescu, să dăm şi argumentele cu care acesta îşi susţine teza253:

       „Vasile Băncilă a reuşit să întruchipeze în sine, precum sfinţii de odinioară, „omul creştin” pe care l-a năzuit şi despre care a mărturisit („reontologizarea omului” este una dintre ideile sale directoare: „Ceea ce trebuie este încadrarea omului în realitatea generală, în ontologice cercuri concentrice: societate, natură, transcendent. Omul modern e obligat să revină la izvoarele lui”), devenind, pentru noile generaţii româneşti, un model ce nu aşteaptă – în seceta de modele autentice ale lumii de azi – decât să fie descoperit şi valorificat până la capăt.”

       Cum se împacă însă afirmaţia de mai sus cu ceea ce, citându-l pe Bagdasar, studiul amintit consemnează: „După Băncilă, filosofia este o sinteză de transcedentalism şi naturalism (...). Băncilă însuşi caracterizează viziunea lui filosofică drept „un totalitarism personalizat” sau „un ontologism care îşi aliază avantagiile umanismului, ci pe recunoaşterea primatului realităţii generale şi vrerilor ei” (idee comună, de altfel, lui Nae Ionescu şi „şcolii” sale)254.

      Nu însă, cum afirmam, acesta este obiectul analizei pe care ne-am propus-o. Ceea ce, în opinia noastră, se cuvine a sublinia este valenţa preponderent educativă, pedagogică a operei lui Băncilă. Eseist? Da. Literat? Da. Gânditor creativ? Da, însă în domeniul pedagogiei, al educaţiei. Evident, vorbim despre concepte educaţionale, cum ar fi, de pildă, „Tradiţia şi rolul ei”, „Naţionalismul”.

Cu generozitate, Bagdasar vorbeşte despre255: „contribuţii interesante în aproape toate domeniile filosofiei. Astfel, metafizica, logica, etica, estetica, pedagogia, sociologia, filosofia culturii sau a religiei îl pot revendica deopotrivă”.

       Este, dacă-mi pot permite o asemenea apreciere, generozitatea universitarului (ex. catedră) care apreciază un studiu, un curs sau un manual după cantitatea de informaţie convergentă atât temei abordate, cât şi în consonaţă cu necesităţile şi spiritul vremii. Din acest punct de vedere, evident, nu putem să nu fim de acord cu opinia profesorului.

       Pe noi ne interesează acel naţionalism - ca stare, genum proxim, necesar pentru definirea generaţiei din care Vasile Băncilă a făcut, incontestabil, parte şi nu ne referim la vârstă, ci la un anume mod de a fi şi de a gândi, în concordanţă cu „firea” fiecăruia şi a tuturor.

       Diferenţele specifice pentru un filosof sau altul nu sunt legate de starea în sine, căreia noi i-am spus „naţionalism-mistic”, ci de modalităţile în care realitatea, ce este în afara „sinelui” determină o anumită nuanţare a gândirii unuia sau altuia dintre cei pe care i-am studiat, ori aceasta ar fi „mistica naţionalismului”.

       În fine, există şi o a treia situaţie, în care „din afară”, contextul, ideile vremii găsesc ecou într-o personalitate sau alta şi, raţional, aceasta le dă consistenţă şi valoare. Bine, bine, va spune cititorul acestor rânduri, dar acest ecou nu e tot naţionalismul de care vorbeam? Poate. Eu l-aş numi mai degrabă patriotism, noţiune mult mai dragă cercetătorilor moderni, mai ales celor pentru care naţionalismul constituie o culpă majoră, de neiertat, din perspectiva unei democraţii egalizatoare sau a globalismului, sau cum s-ar mai fi numit el.

       Dar este oare şi această apreciere reală, aşadar patriotism şi nu naţionalism. „Apa tare” cu care până acum am verificat strălucirile, aurul în granule-cristalifere sau în filonul gândirii filosofice din perioada interbelică, a fost acela al... credinţei, al primordialităţii acesteia. De aici şi definirea misticii ca o filosofie personalistă bazată pe credinţă (aşadar, informaţională şi comunicaţional-energetică), ale cărei proiecţii, oglindiri cuprind mai întâi  „eul”, datul, pentru ca mai apoi să se răsfrângă şi asupra a ceea ce este dobândit sau să-şi găsească reflectarea în ceea ce este în afara „eului”.

       Ori, calitatea lui Vasile Băncilă este tocmai aceea că, neutralizând „sinele” (folosim  „sine, „eu” etc. din necesităţi nonrepetative, stilistice şi nu ne preocupă diferenţierile semantice adoptate de o şcoală sau curent filosofic, dându-i poate mai multă preciziune, rigoare ştiinţifică şi chiar filosofică textului, ideii expuse. Considerăm că o face mai uşor asimilabilă. Este nu un „captatio benevolantiae” retoric, ci o metodă simplificatoare, pedagogică, drumul de la cunoscut nu la necunoscut, ci la palierul de înţelegere necesar pentru devenirea fiecăruia.

       Vasile Băncilă a fost, pe drept cuvânt, şi prin scrierile sale un educator, un învăţător pentru alţii, pentru elevii săi, pentru cititori, chiar şi pentru noi, cei de astăzi, când încercăm a înţelege epoca pe care el a parcurs-o256:

       „Un sistem autentic de filosofie trebuie să fie un dublet abstract al universului. El trebuie să tindă către adevăr şi cuprinde întotdeauna o parte de adevăr, dar adevărul ca atare nu e condiţia lui sine-qua-non. Dacă are originalitate firească, un fel de bun-simţ înalt, grandoare, armonie şi verosimilitate, el

şi-a atins scopul. Luând cunoştinţă de el, cititorul trebuie să se surprindă spunând „comedia se mişcă”. Adică, sistemul de filosofie, chiar dacă nu e adevărat luat în ansamblu, trebuie să dea impresia că realitatea putea fi şi aşa, că se putea construi un univers după canoanele lui. Iar dacă sistemul în chestiune nu lasă nimic neexplicat, cel puţin principiar, dar ştie să menajeze câteva puncte de mister major, ca pietrele de rubin dintr-un ceasornic scump, şi dacă, pe deasupra, are darul de a inspira idei noi, face chiar mai mult decât e necesar pentru a se impune.

       Dar toate acestea cu o condiţie, cu care nu se poate trişa: filosoful, autorul sistemului, trebuie „să

 creadă” în sistemul lui. Întocmai ca artistul, filosoful trebuie să aibă „sinceritate”. Cabotinismul e mai nelalocul lui în filosofie decât oriunde. Filosofii cabotini sunt maimuţele filosofiei.”

       Tot în acelaşi volum, „Aforisme şi para-aforisme”, găsim şi afirmaţia portivit căreia bigotismul este cabotinism în religie. Cu acestea, iată-ne, aşadar, într-un plan în care s-ar putea crede că evadăm din rigoarea, cel puţin temporală, pe care am declarat din titlu că ne-am propus-o.

       Volumul amintit, apărut la aproape jumătate de secol de la capătul perioadei studiate, cuprinde gânduri, notaţii ale filosofului, după 1944 până prin 1955. Sunt anii în care Vasile Băncilă, practic, pus la index de „regimul democrat-popular”, nu a mai publicat, ba chiar, potrivit mărturisirilor unor contemporani cu care se întâlnea sub pecetea spaimei de a nu fi „înhăţat de securitate”, îşi pierduse şi speranţa de a mai face-o vreodată257.

       Avem, aşadar, de-a face cu acea puritate pe care, prin formula adoptată a aforismelor, o atingea meditaţia filosofiei, dar şi cu o nevoie spirituală, cu necesitatea de a-şi pune pe hârtie, pentru sine, gândurile.

       Vasile Băncilă nu era străin de totalitarisme. Trăise perioada, scurtă, ce e drept, a dictaturii carliste, mai apoi cea antonesciană, conjunctural mascată de participarea României la război, dar nu putea să nu fie îngrozit nu numai pentru el, ci şi pentru familia sa, pentru ceea ce mai rămăsese din generaţia sa, de duritatea „dictaturii proletariatului”, a bolşevismului de import: Fricii; (îmi povesteau cei din generaţia sa că atunci când auzeau noaptea o maşină pe stradă- aşa se făceau arestările, noaptea – nu mai puteau dormi, că stăteau cu valiza cu schimburi în spatele uşii).

       Vasile Băncilă îi opune reflecţia filosofică, metafizica deghizată în... umanism şi estetism. Cui ar fi pus mâna pe caietele sale cu însemnări, ţinând cont şi de pe acum ştiutul nivel cultural al agenţilor securităţii, le-ar fi putut spune, poate, că sunt însemnări pentru lecţiile sale de la liceu. Dar cine stătea atunci să citească? Mulţi, foarte mulţi dintre cei de-o generaţie cu el au ajuns cu rapiditate la ideea că singura formă de rezistenţă posibilă este... supravieţuirea.

       Din păcate, foarte puţini au şi reuşit s-o facă.

       Pentru Vasile Băncilă, această perioadă a clopotului de sticlă sub care se afla doar el şi amintirea gândurilor sale, aşa cum fuseseră ele exprimate în publicaţiile interbelice, a constituit laboratorul în care teze şi idei, nuanţe şi contradicţii enunţate anterior şi-au găsit validarea în ceea ce noi numeam „sine”.

       Metafizician, personalist, naţionalist etc., Vasile Băncilă s-a verificat, aşa cum un profesor scrupulos verifică tezele, lucrările sale sau extemporalele elevilor săi, multe dintre aforismele şi para-aforismele sale putând fi citite în paralel cu articolele publicate. Neputându-şi republica şi adăugi opera filosofico-pedagogică, s-a adăugit pe „sine”. A făcut-o cu exigenţă, uneori (rareori) cu înţelegere blândă şi mai întotdeauna cu bucuria de a-şi găsi validitatea unor spuse, de a aduce un argument în plus demonstraţiilor anterioare. Numai atât? Nu, prin aforisme şi para-aforisme,Vasile Băncilă îşi transferă câmpul investigaţiilor de la şcoală, lumea satului, de la sărbătoarea tradiţională, deci de la comunitate la persoană.

       Într-un fel, este drumul invers celui propus de modelul nostru, însă, cum se va vedea, el merită parcurs chiar, dacă nu prin articolele mai sus amintite este devoalată acea mistică a naţionalismului sau naţionalismul mistic. Indiscutabil acestea parcă îl caracterizează şi pe Băncilă şi prin sintetica formulă a meditaţiilor, avem ceritudinea apartenenţei sale la ele. Este ca în matematică, unde o teoremă are şi reciproca valabilă. Vorbind despre ştiinţă şi filosofie, de pildă, aşa cum o făcuse şi în „Ştiinţă şi spirit metafizic” sau în „Despre eseu”, iată ce simte, între multe altele, desigur, să adauge - ulterior, repetăm, ulterior - Vasile Băncilă258:

       „Una dintre deosebirile dintre filosofie şi ştiinţă e că filosofia admite până la un punct contradicţia în compunerea ei, pe când ştiinţa nu o admite ori o admite numai provizoriu. Desigur, idealul e ca un sistem filosofic să nu aibă nicio contradicţie, dar acest lucru e aproape imposibil. Într-un fel, contradicţia ca atare ţine de posibilitatea însăşi a filosofiei. Uneori, cu cât filosofia e mai vitală, mai ingenuă, mai „barbară”, cu atât are mai puternice şi mai candide contradicţii în compoziţia sau economia ei. În epoca contemporană, au fost şi sisteme filosofice care au căutat să extirpeze orice contradicţie din structura lor, dar aproape întotdeauna au rezultat sinteze anemice, gramaticale, făcând gimnastică pe frânghii...

       Contradicţia e o carenţă, o dovadă de slăbiciune, dar, întrucât ţine de limitele naturii umane ca atare, ea e uneori şi o dovadă de putere, de ingenuitate, de viaţă „necontrazisă”. Sunt spirite – şi încă dintre cele mai mari - care îşi dau seama că decât să-şi extirpe anume coarde, care totuşi au şi ele o anume semnificaţie în redarea realităţii sau a adevărului, e mai bine să le dea liber curs. Un adevăr contradictoriu e preferabil unui adevăr amputat şi mai ales unuia artificial. Misiunea marilor spirite e să clameze adevărurile lor organice: e treaba gramaticilor şi a posterităţii să pună ordine în ele...

       Idealul suprem rămâne, desigur, armonia deplină. Dar armonia deplină nu e posibilă decât în Dumnezeu...”

       „În istorie, ideile se impun prin exagerare şi cad prin excese.”259

       Este evidentă pentru noi astăzi, opoziţia metafizicianului faţă de materialismul dialectic, de Marx, ba chiar am putea considera că ea era destul de transparentă şi în epoca respectivă, chiar dacă nu subtilităţile filosofice erau cele care caracterizau mentalitatea „agenţilor puterii populare”. Cum procedează în acest context Băncilă? De la materie, de la exterior, se confundă în omenesc, în om, pentru a reda universului, aşa cum este el perceput de oameni, de persoană, măsura reală sau aproximativă. Reală, având omul ca măsură aproximativă, pornind de la relaţia persoană-Dumnezeu şi, în consecinţă, indefinibilă, avându-l ca măsură pe acesta din urmă, în sensul de necuprins atât în infinitul spaţial cât şi în veşnicie, în eternitatea temporală260:

       „Omul modern a descoperit infinitul cosmic – spune Băncilă – galaxiile şi metagalaxiile, dar a pierdut sentimentul grandoarei. Omul vechi, chiar dacă nu ieşea dintr-un cătun, iar universul lui era redus la ovale, trăia măreţia existenţei şi viaţa sa era o desfăşurare gravă, aproape festivă, pe o albie de miracol.

       S-ar spune că omul modern şi-a scos infinitul din suflet şi l-a pus în afară. Pe când omul vechi trăia în primul rând infinitul spiritual din fiinţa lui. Şi fiindcă spiritul este esenţa lucrurilor, în acest mod cele două infinituri se întâlnesc în măreţia unicului.”

       Şi aceasta, pentru Vasile Băncilă, este mai mult decât o conotare. Dramatic, el invocă „măreţia unicului” care nu este, ci în care se „întâlnesc” cele două infinituri. Unicul acesta este pentru filosof mult mai complex şi misterios, iar omul, persoana, chip şi asemănare, poate fi privită sub aceleaşi coordonate: „Omul e un mister pentru el însuşi, dar percepe acest mister.”261

       Poate că prin acest aforism ne deschidem mai mult către pragul de înţelegere a misticii ca o filosofie a credinţei. Vasile Băncilă nu face multe trimiteri la credinţă. La religie, da, şi la un anume fond comunitar pe care el îl numeşte „stil”262:

       „Viaţa sufletească este, în general, confuză, fiindcă este amestecată şi lipsită de precizie. În realitatea psihică, toate infiltraţiile şi combinaţiile sunt mai mult sau mai puţin posibile. De aici decurge aproape universala lipsă de stil a oamenilor.

       Personalitate se cheamă tocmai omul care a învins confuzia şi incertitudinea şi a ajuns la un stil organic.

       În culturile trecutului, bazate pe folclor, unitatea era făcută de datini şi credinţe. Omul în sine era acelaşi, dar comunitatea căpăta un stil şi astfel ea devenea o personalitate. Iar de această personalitate beneficia şi omul comun, fără să o simtă ca pe o tiranie, deşi natura lui pur psihică putea să fie în mare parte diferită.

       Azi însă psihicul a invadat societatea şi din anarhiile individuale eliberate a rezultat o mare anarhie socială. Culmea: această anarhie socială, la rându-i, are o mişcare de întoarcere şi anarhizează şi mai mult pe oameni. Se creează un cerc vicios.

       De aceea, oamenii cu stil, oamenii care ajung să-şi acorde un stil organic sunt rari. Comunităţile-personalităţi aproape că au dispărut.

       În înţelesul de mai sus, problema stilului e cea mai mare problemă a spiritului. Ea e adevăratul examen pe care îl dă specia om, de al cărui rezultat final va depinde dacă omul, ca specie de existenţă, va merge către înălţarea vieţii sau către pângărirea ei.”

       Să fie oare această personalitate (comunitară) cu stil persoana istorică pe care o identificam la începutul lucrării de faţă în constituţia „sinelui”, a persoanei, a omului? Forţând raţionamentul lui Băncilă, am putea spune că da. Însă mult mai corect ar fi „posibil”. Din acest punct de vedere, Vasile Băncilă nu ne oferă prea  multe posibilităţi de decriptare a gândirii sale. „Deformaţia pedagogică” de care am mai amintit îl face să fie... explicit cu obstinaţie apelând la concepte, la sintagme general uzitate şi prezumtiv înţelese de alţii. Nu avem de-a face cu un gnostic care doreşte să-şi cripteze, să-şi încifreze mesajul şi nici cu un poet care prin fulguranţa metaforei poate se apropie mult mai mult de esenţă, însă, cum se întâmplă adeseori, dă cititorului şi ocazia să se îndepărteze.

       Iată, spre exemplu, un alt para-aforism pe tema „datului” şi „dobânditului”263: „În fiinţa umană există doi factori lăuntrici: instinctele vieţii şi apriorismele inteligenţei. Şi un factor mai extern, în raport cu cele de mai sus: senzaţiile. Primii doi factori sunt forţe ordonatoare, ultimul reprezintă materialul de prelucrat, vorbind relativ, fiindcă, altfel, senzaţiile însele se prezintă cu o primă prelucrare. Cum s-ar spune, senzaţiile sunt produse semifinite, dar privite în raport cu instinctele şi apriorismele pot fi considerate ca materiale, aşa cum făcea Kant.

       Instinctele şi apriorismele sunt un fel de endoderm al spiritului, senzaţiile, un fel de ectoderm.

       Raportate activ unul la altul, aceste două „derme” formează o adevărată uzină, care produce viaţa şi cunoaşterea.

       Din instincte şi senzaţii rezultă viaţa biologică şi, fapt mai important, viaţa morală sau o parte a acesteia. Simpatia morală s-ar putea să nu fie decât un instinct care a ajuns luminat. Instinctul are, de asemenea, mare importanţă în ceea ce priveşte viaţa socială, luptele politice, o mare parte din creaţia artistică etc.

       Iar din apriorisme şi senzaţii rezultă ştiinţele de orice fel, toată cunoaşterea teoretică pozitivă.

       Dar filosofia şi religia?

       S-ar putea spune că ele reprezintă o colaborare integrală a forţelor spiritului. Instinctul şi inteligenţa dau naştere la marile interese spirituale ale omului, ele produc intuiţiile fundamentale ale conştiinţei, care, împreună cu datele primite din afară, prin percepţie personală şi prin aportul ştiinţelor, duc, cu ajutorul meditaţiei, la viziunile filosofice. Religiile sunt însă mai mult decât atât: ele sunt viziuni filosofice în raport cu stadiul de dezvoltare în care se găsea omul în momentul apariţiei lor, dar care au primit, pe deasupra, o revelaţie a cărei formă a fost şi ea hotărâtă în raport cu stadiul de dezvoltare istorică a omului.

       În creştinism, această revelaţie, după ce a fost ea însăşi anticipată parţial mai ales de profeţii vechi, anticipează, la rândul ei, foarte mult, de aceea, omenirea n-a ajuns încă să vină la nivelul creştinismului. Se pare că în creştinism s-a dat omenirii un cadru şi o direcţie în care să se dezvolte foarte multă vreme. S-ar putea ca omenirea să dispară înainte de a ajunge să coincidă cu modelul creat sau acordat prin religia creştină. Viaţa biologică, ştiinţa, în parte, viaţa morală, arta sunt lucru natural. Filosofia este lucru integral, dar natural sau uman. Religia e însă ceva totodată natural şi transcedental. În religie e un cristal de transcendent mai mult sau mai puţin curat, care s-a dizolvat într-un ocean de nelinişte şi de nostalgie umană.”

       Este clar că scopul, tema pe care filosoful şi-a propus-o spre reflecţie nu este cea enunţată de noi anterior, ci raportul filosofiei cu religia. Cu credinţa, vom spune noi, dar Băncilă, cum ştim, fuge de asemenea nuanţări asimilând credinţa religiei. Să nu uităm că el, filosoful ortodoxist şi naţionalist, metafizicianul personalist se afla în acel clopot de sticlă în care se izolase, văzând totuşi în afară, unde ateismul, materialismul tindeau să devină un stil. Regăsirea sinelui, dar şi a ceea ce el numea „omul vechi” este de natură să-i alimenteze puţinele speranţe rămase în confruntarea cu ostilităţile unui regim împotriva ideologiei căruia el se ante - pronunţase. Răul - stăpân şi patron al lumii - nu era însă numai cel instaurat în România şi devenit politică de stat, ci poate, mult mai mult, o contemporaneitate desprinsă de speranţa îndumnezeirii şi a paradisului.264:

       „Cei ce sunt atât de scandalizaţi de existenţa răului sunt cel mai adesea aşa fiindcă nu trăiesc problema lumii de dincolo. Fiind robiţi de lumea de aici, sunt obsedaţi de ideea răului, care e specific lumii acesteia. E adevărat că răul e cam masiv şi că izvorul lui vine în esenţă de „dincolo”. Dar lumea de dincolo, luată în total, e atât de maiestuoasă, încât ceea ce e în lumea noastră devine, prin comparaţie, ceva palid, deci, în acest înţeles, şi răul însuşi. Iar când paradisul se va încheia pe deplin, faptul răului va rămâne departe. Cine trăieşte de acum în ideea acestui paradis final nu mai poate fi atât de obsedat de existenţa răului.

       Oamenii religioşi din toate timpurile, de la simplii ţărani cuvioşi până la marii mistici, nu sunt obsedaţi de existenţa răului tocmai fiindcă trăiesc în perspectiva lumii de dincolo.

       Dar să precizăm.

       Căci, pe de altă parte, la nici o altă categorie de oameni nu e atât de prezentă ideea răului, a demonului, a păcatului ca la oamenii religioşi. Atunci, care e adevărul?

        Adevărul e că oamenii religioşi şi toţi oamenii cu trăire spirituală se preocupă de rău, dar în scop de mântuire sau de perfecţionare morală – şi nu ca să cadă în pesimism, în dramă, în îndoială despre sănătatea şi sensul existenţei ca atare, deci nu pentru ca să facă proces acestei existenţe ca atare şi cu atât mai puţin creatorului ei. Ei nu sunt aşadar obsedaţi de rău ca de un stăpân ce a ajuns patronul lumii, ca de ceva care ne strică iremediabil viaţa, ci ca de un fel de recuzită, fie şi gravă, în lupta şi teatrul unic al existenţei, al vieţii noastre.

       Răul devine, cu alte cuvinte, ceva pe care noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl stăpânim.

       Cu aceasta raportul se inversează şi răul, oricât de masiv ar părea, devine totuşi ceva secundar.”

       Secundariatul răului este în parte şi reacţia confruntării cu el în cotidianul cenuşiu în care fusese cufundat. O reacţie nu de apărare, Vasile Băncilă nefiind, în opinia noastră, un activist, un luptător, ci de... constatare nu lipsită de mirări, de inocenţe. Prin acest gen de reflecţii, Băncilă se înscrie fie şi vectorial, invers ca timp, în linia apariţiilor sale precedente din presa interbelică. Făcând o sinteză între două para-aforisme, iată cum se orânduiesc cugetările sale265: „Ceea ce miră, între altele, la oameni e marea deosebire dintre inteligenţa şi gradul lor de înţelepciune. În chip ideal, între aceste două însuşiri ar trebui să fie o legătură directă. Dar, în general, nu numai că nu e aşa, ci, adeseori, e o legătură inversă. Încât eşti înclinat să spui: teme-te de omul inteligent!

       Inteligenţa şi înţelepciunea aparţin, în esenţă, la fonduri sufleteşti deosebite.

       Dar înţelepciune fără inteligenţă nu se poate, deşi inteligenţa corupe multe înţelepciuni.”

       Băncilă se refuză catranului mizantropic, dar nu se poate situa nici în „ismele” la modă, cum au făcut mulţi alţii cărora nevoia de comunicare le-a dat... viclenia de a aborda domenii benigne, uneori chiar teme la modă, desprine din ideologia şi politicile sub care se aflau. Umanitarismul, pacifismul şi poate chiar şi democratismul nu-i erau desigur străine, însă ele funcţionau dintr-o perspectivă colectivistă, nu comunitaristă, egalitaristă, pe care el nu putea să o accepte, nu o considera morală. Ne bazăm aici pe un alt para-aforism care, formal, opune umanul zoologicului, dar şi pe multe altele, unde, fragmentar sau adiacent, opoziţia dintre omenesc şi neomenesc este tratată atât din unghiul moralei, cât şi al esteticului sau al culturii266:

       „Dacă intuiţia vine din instincte, ca, de exemplu, intuiţia morală, presupunând că aceasta vine măcar în parte din instinct, atunci şi animalele pot să aibă, cel puţin în principiu, şi ceva suprabiologic, ceva moral, între altele.

       Dacă intuiţia e o transmutare a instinctului, un diamant rezultat din cărbune, atunci s-ar subţia peretele care desparte animalitatea de umanitate, oameni, şi anume iluminări umane la unele animale? 

       În orice caz, cine n-a constatat opacităţi zoologice la unii? Aceste două categorii de fiinţe n-ar putea fi puse una în locul alteia pe scara existenţei?

       Zoologia şi morala se întrepătrund uneori şi poate că filosofia e datoare să facă aici un act de dreptate.”

       Ca un veritabil individ aflat „sub vremi”, Băncilă apelază, cum s-a văzut, la zoologie, nu pentru a indica în ceea ce el numea generic „non-eul”, fiarele, fiara, ci pentru că se consideră în continuare în opoziţie cu o lume, cu „omul modern” în faţa căruia el se manifestase cu consecvenţă ca propovăduitor al tradiţiilor şi al credinţei, ca mărturisitor al unui naţionalism, ce, pentru generaţia sa, era ca o icoană a unei meritate şi atât de mult aşteptate... Schimbări la Faţ

       „Omul, în faţa non-eului sau a infinităţii cosmice, văzându-şi micimea, răspunde adeseori cu absolutizarea eului propriu. E o reacţie cu totul disproporţională şi ca atare absurdă. Dar din moment ce omul a pierdut inconştienţa sensibilă totuşi a animalelor, prin care acestea trăiesc în armonie cu realitatea universală, el era obligat să caute o compensaţie care să-l scoată din disperarea constatării nesemnificaţiei lui în infinitul existenţei totale.

       Însă soluţia găsită duce la solitudine şi la nihilism, adică la o disperare şi mai mare. De aceea adevărata soluţie trebuie căutată în altă parte: în constatarea absolutului din lucruri şi de dincolo de ele, care a făcut aceste lucruri şi pe om însuşi, al cărui fie şi modest reflex este omul şi la care el urmează să se întoarcă. Aceasta este, de fapt, esenţa oricărei religii proprii. În acest mod, omul redevine un absolut, dar nu prin automatizare, ci prin încadrare.

       Însă omul modern se îndepărtează adesea de viziunea religioasă şi de aceea exploatează metoda absolutizării autonome, uneori chiar luciferice, a eului propriu. Pe această cale, omul modern se concepe ca un fel de Huitzilopochtli metafizic. Dar aceasta e o cale de salvare care îl duce în cele din urmă la casa de nebuni. Iar dacă e filosof, creează sisteme fenomeniste, ca să nu spunem fenomenale.”267

       Poate că para-aforismul care-l apropie cel mai mult pe filosoful-pedagog de conceptul cu care am operat pe parcursul acestei lucrări este însă altul268: „Nu putem cunoaşte absolutul decât ca reflex sau ca ecou. Deci nu putem cunoaşte nici măcar o parte a absolutului, fiindcă absolutul este întreg în fiecare parte şi a cunoaşte o parte a lui ar însemna să cunoaştem tot absolutul sau absolutul ca atare.

       Când e vorba de absolut, nu ne putem exprima în valori cantitative, nu putem spune, de exemplu, că noi cunoaştem absolutul prin acumulări progresive cu tendinţa de a-l cunoaşte odată complet, cum cred unii ideologi aparent ştiinţifici. Absolutul nu se revelează în fragmente, ci în aspecte, transfigurări, reflexe sau ecouri.

       Cunoaşterea absolutului e un fenomen sau un act taboric. El luminează şi orbeşte totodată. Această cunoaştere se aseamănă întrucâtva cu felul cum unii orbi „văd” lumina. Ei n-au un organ propriu pentru aceasta, dar simt lumina ca pe o invazie, ca pe o transfigurare a existenţei.

       Aceste reflexe sau ecouri ale absolutului sunt captate şi valorificate în dogme. Acestea din urmă sunt cristale totodată de lumină şi de taină. Ele sunt substanţa precizată a cunoaşterii mistice, a cunoaşterii esenţiale şi reprezintă tot ce poate înţelege mai adânc mintea omenească. Prin ele scăpăm atât de neajunsul scepticismului, care e funebru atunci când nu se mulţumeşte să fie numai începutul filosofiei, iar nu şi sfârşitul ei, cât şi de acela al cunoaşterii pozitive, care e brutală când se amestecă în domeniul de o subtilitate inefabilă al absolutului.”

       Suntem deja în faţa unui alt tip de raţionament. Este mai mult decât o reflecţie pe marginea cunoscutului. Este o mărturisire. Vasile Băncilă dă prin aceasta valoare testamentară gândurilor sale, condensate, cristalizate în cele câteva rânduri de text, arătând cărui „ce” îi corespund toate articolele adunate sub numele său. Invocarea văzătorilor şi a nevăzătorilor, însă întotdeauna a „văzutului” ca reflex sau ca ecou vine, cum am mai spus, în sprijinul ipotezei noastre şi, prin aceasta, verifică o realitate istorică de care filosoful nu înţelege şi nici nu poate sau nu vrea să se separe, şi aceasta pentru că269: „Lumina dispare, dar nu se transformă în întuneric.

       Întunericul dispare, dar nu se transformă în lumină.

       Fiindcă aici atingem cele două principii ultime ale existenţei, care sunt reciproc inconvertibile.

       Întunericul e o lumină mai slabă şi lumina un întuneric mai slab?

       Orice părere ar avea fizicienii, moralmente sau ontologic, nu poate fi o tranziţie de la una la alta. Din acest punct de vedere, cel mult lumina poate distruge întunericul sau invers, dar nu se pot transforma una în alta.”

       Nu acelaşi lucru gândeşte Băncilă despre societate, despre etică, morală. În faţa existenţei, metafizicianul vorbeşte despre echilibrul necesar omului, naţionalistul despre puterea şi justiţia tradiţiei. Lumina este însă departe de a combate întunericul, în faţa evidenţelor privind o anume orânduire a socialului, de o manieră căreia filosoful îi găseşte temeiuri legate de cel de pe urmă.270:

       „În general, oamenii n-au echilibrul în ei înşişi. Echilibrul lor e făcut şi garantat, în cea mai mare parte, de complexul de mijloace, directe şi mai ales indirecte, al societăţii. Când acest complex nu mai există fie pentru că societatea s-a anarhizat, fie pentru că omul a ajuns tiranul absolut al societăţii, fie pentru că e vorba de un talent mare care se crede deasupra speciei umane, atunci omul, rămas fără presiune, se neronizează. E surprinzător şi trist mai ales în cazul acelor oameni mari care ajung să-şi permită toate excentrităţile, toate insanităţile şi chiar perversităţile, socotind că morala şi legile nu sunt făcute pentru ei, ci pentru ceilalţi oameni.

       Aşa-zisă autonomie a moralei e, în cea mai mare parte, o iluzie, şi o iluzie pernicioasă. Ea e creaţia democratismului modern, care a avut dreptate la început, când a luptat contra tiranilor, dar n-a avut şi nu are atunci când, din prezumţie umană, din luciferism, a proclamat şi proclamă la toate răspântiile că omul e o fiinţă ce se poate conduce prin ea însăşi. Ceea ce nu împiedică, adesea, această democraţie ca, ajunsă la putere, să gâtuie omul şi să-i stabilească norme precise şi tiranice de conduită! Mulţi ideologi şi scriitori au pledat pentru autonomia omului fără să-şi dea seama că, de fapt, pledau ca să-şi justifice anarhia din adâncul lor şi, la momentul oportun, tirania ascunsă în ei.

       Societatea patriarhală era mai cinstită şi cu mai mult simţ psihologic. Ea lua omul aşa cum e şi-l ajuta în chip organic, printr-o serie de valori şi de mijloace indirecte, să se ridice din animalitate fără să cadă în orgoliu.

       Dar prezumţia omului modern este infinită. Acest om nu mai vrea să se ridice până la Dumnezeu sau spre Dumnezeu, ci vrea să coboare mai degrabă pe Dumnezeu spre el, confiscându-l, uzurpându-i privilegiile. Acest om modern, inteligent şi anarhic, care a mobilizat, ca să-l servească, pe toţi demonii tehnicii, ce transpiră pentru el din zori şi până în noapte, a pierdut controlul asupra lui însuşi, s-a dezechilibrat de trufie şi într-o zi va face explozie ca un organism care a fost dus brusc la o mare altitudine şi nu mai are presiune. Din el nu vor mai rămâne decât penele vulturului împuşcat, risipite în cele patru puncte cardinale.”

       Să fi fost oare Băncilă, cel puţin din punct de vedere filosofic, în faţa unor certitudini? Nicidecum. Spirit viu, iscoditorul, gânditorul nu putea să nu-şi aibă propriile sale îndoieli şi renunţări. Una dintre acestea este cea care-l apropie cu consecvenţă pe Băncilă de divinitate, de credinţa sa pe care însă o pune sub lupa unei severe examinări, verificând-o în tot ceea ce a considerat de-a lungul vremii a fi - pentru a-i folosi propria expresia – stilul său 271:

       „Oamenii văd peste tot moartea în existenţă, dar doresc să fie nemuritori.

       Aceasta e cea mai absurdă inducţie.

       Ea se naşte fiindcă omul, în adâncul său, se socoteşte o excepţie. În această logică de excepţie stă luciferismul lui.

       În fond, privind lucrurile naturalist, nu există indivizi, ci formule de existenţă, unde şi circuite de viaţă care vin şi trec. Nu valurile sunt adevărate, ci râul. Şi poate nici el, ci poate numai râul unic al existenţei.

       Dar religiile au alimentat viziunea personalistă a omului, iar, după ele, filosofia a făcut acelaşi lucru. Şi astfel, au încălzit şarpele la sân. Religiile însă veneau cu antidotul pietăţii, al umilinţei. Când acesta a început să dispară, şarpele din sân ajuns la maturitate, a început să-l muşte pe om. Cine ne va da serul salvator?”

       Ca şi noi în ipotezele noastre, Băncilă face o diferenţiere între marea credinţă şi „credinţele mici”. În fond, proiecţia relaţiei particulare a persoanei cu Dumnezeu poate lumina integral omul sau poate doar pune în valoare parte din el, lăsându-l cu multe tainiţe, cu unghere cufundate în întuneric.

       Aşa cum mai spuneam, Băncilă nu foloseşte termenul de credinţă în sensul dat de noi decât în prea puţine din aforismele sale, însă nu putem să nu recunoaştem că, atunci când o face, precizia delimitărilor poate fi luată în sine ca o demonstraţie pentru cele afirmate de noi.272:

       „Religia vindecă de credinţele mici.

       Variantă. Religia este falimentul credinţelor mici, ea face ca fanatismele noastre pe chestiuni mărunte să apară fără valoare. De aceea, omul religios ştie să ierarhizeze lucrurile şi să aşeze valorile pe adevăratul lor portativ.

       Dar cu două condiţii:

       Să fie vorba de credinţă religioasă sinceră şi adâncă, pentru ca ea să nu servească drept pretext ori paravan în luptele noastre politice ori biologice.

       Şi să unifice tot sufletul pe baza ei, căci sunt oameni care, deşi au o credinţă religioasă sinceră şi adâncă, au, alături de ea, pasiuni contradictorii de care nu se pot elibera întotdeauna.

       Când se întâmplă însă ca un om să fie sincer şi adânc religios şi să-şi unifice sufletul în acest sens, atunci el capătă un aer detaşat şi plutitor faţă de lucruri, fiind în fond foarte grav; atunci el capătă o armonie şi o lumină care-l vindecă de credinţele mici. Fiindcă el e ca omul din evanghelie, care, găsind un mărgăritar de mare preţ, îşi vinde tot ce are şi se duce de îl cumpără.”

       Nu ştim dacă ordinea în care au fost publicate cele 808 aforisme şi para-aforisme din volumul examinat este cea cronologică sau dacă au existat şi file dispersate (ca în cazul lui Rădulescu-Motru, care-şi cosea caietele destinate memoriilor din hârtiile de ambalaj, pe care le strângea şi le decupa cu grijă – reflex al lipsurilor materiale pe care le-a îndurat în perioada postbelică, după excluderea sa din Academie etc., etc).

       Poate că ar fi interesantă o asemenea periodizare a evoluţiei gândirii lui Băncilă, căruia, fără nicio îndoială, alţi cercetători îi vor consacra cuvenitele monografii şi studii exhaustive. Mai ales dacă, urmare şi a demersului nostru, cultura naţională va şti să-şi însuşească roadele acestei generaţii, care nu s-a putut manifesta plenar, din punct de vedere filosofic, aşa cum ne-am dori noi, cu sisteme închegate, cu tratate, cu comentarii făcute nu din perspectiva unor oportunisme conjuncturale, politice, ci decurgând din comparaţia cu curentele de gândire existente în Europa şi în lume la vremea respectivă şi mai des, cu mentalităţile de atunci şi nu de acum.

       Pentru a ajunge la ultima parte a demonstraţiei noastre, să spunem că şi atunci, ca şi acum, exista o fervoare... atee, care, ca şi întunericul în faţa luminii, nu putea nici echilibra, nici tranzita spre fervoarea religioasă. Excepţiile, începând cu aceea a biblicului Saul, nu fac decât să confirme regula, ar putea să întrebe cineva?

       Băncilă vine aici cu o opinie, căreia trebuie să-i recunoaştem justeţea, chiar dacă ea poate fi combătută de numeroasele exemple despre care ne vorbesc Sfinţii Părinţi, exemple de convertire, de aducere la credinţă.273:

       „Ateii evoluaţi, oarecum secătuiţi, nu fac caz de Dumnezeu. Dar cei care îl înjură mai mult şi mai disperat sunt cei care îl au încă, în oarecare măsură, în subconştient.

       De aceea, de la primii nu se pot obţine convertiri, cum nu se poate înverzi un arbore uscat. Dar cei din urmă se pot uneori pocăi, chiar dacă e pe o bază elementară.

       Ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi convertiri de oameni subtili, şi ele sunt cele mai importante. Aceşti oameni însă erau, în fond, credincioşi ce se ignorau şi aşteptau elementul salvator. Uneori, nu

l-au găsit toată viaţa, cum alţii n-au găsit iubirea adevărată. Şi au murit nerealizaţi şi cu efigie falsă. Cazul lor e cel mai dramatic.

       Golanul credincios sau necredincios e tot golan, deşi e infinit preferabil, moral şi social, să fie credincios. Dar imensa tristeţe, imensa pagubă e pentru omul cu spiritualitate, dar care nu s-a întâlnit cu harul. Ce-ar fi fost Pavel dacă rămânea Saul? Dar mulţi Paveli virtuali mor aşa.

       Saul însă tot avea o credinţă religioasă. Pe când Saulii la care ne referim acum nu mai au niciuna şi mor ca o vioară bună de care nu s-au atins degetele nic unui virtuos.

       Virtuoşii morali, care, prin ideile sau prin faptele lor, găsesc argumentul salvator şi-l servesc la timp semenilor, sunt oamenii cei mai de preţ din toată existenţa.

       Iar intrepizii, care, prin ideile sau faptele lor, găsesc tocmai argumentul opus şi-l servesc cu abilitate, sunt demonii cei mai mari din toată existenţa. De fapt, ei nu fac parte din genul uman, ci sunt nişte intruşi.”

       De ce am crede oare că para-aforismul de mai sus ar fi o replică dată regimului instaurat în 1944-1947, când ateismul agresiv şi-a găsit şi în perioada interbelică mentorii săi? Oare nu şi aceştia acuzau „gândirismele”, „trăirismele”,”ortodoxismul” din paginile publicaţiilor interbelice? Oare nu aceştia se justificau în faţa susţinătorilor tradiţiilor, a naţionaliştilor cu superficialitatea creştinismului popular? Şi nu numai susţinătorii curentelor politice de stânga, nu numai materialiştii, marxiştii, ci şi unii dintre cei ce se considerau (şi chiar erau) metafizicieni.274:

       „Omul, din moment ce s-a ridicat deasupra disciplinei, totodată rigide şi maiestuoase, pe care instinctele o asigură animalelor, a fost pândit de dezechilibru sau de anarhie. Această anarhie e mai ales de patru feluri: anarhia metafizică, anarhia morală, anarhia socială şi anarhia erotică. Nenumărate şi dramatice sunt monumentele negative pe care istoria culturii le dă ca exemplu de anarhie în domeniile de mai sus.

       Dar cea mai mare descoperire pe care a făcut-o omul e un fel de antidot cultural pentru a înlătura urmările patologice ale acestei împătrite anarhii. Acest antidot e format din patru valori: religia, datinile, statul şi familia.

       Religia a oprit anarhia metafizicii, datinile au oprit anarhia morală, statul a oprit anarhia socială şi, în sfârşit, familia a oprit anarhia erotică.

       Cât sunt de importante aceste valori, menite să salveze omul din anarhie, deci din sterilitate, se vede din cazurile când oamenii nu ascultă de ele şi se vede mai ales în epocile când ele sunt în stare de criză. Iar pozitiv, se vede la oamenii şi popoarele sănătoase, care ascultă, fără să pună la îndoială, de religie, datini, stat şi familie. Aceste valori sunt atât de importante în istoria şi economia spirituală a omenirii, sunt atât de oportune şi de proprii pentru a salva în adevăr omul, încât, în ultima analiză, nici nu pot fi create în mod exclusiv de om. În esenţă, ele sunt un dar al divinităţii.

       Dar în ceea ce priveşte statul, adeseori se amestecă, din nefericire, şi demonul. În acest caz, demonul combate şi el anarhia, însă cu mijloacele lui...”

       Şi aceasta, pentru că aşa cum afirmă Vasile Băncilă275:

       „Demonul se adresează, în primul plan, inteligenţei oamenilor. Aşa a făcut chiar cu întâia pereche de oameni. De aceea, demonul are un rol în istoria dezvoltării inteligenţei. Dar tocmai de aceea inteligenţa e cea mai mare aventură a omului. Dumnezeu i-a dat-o, însă demonul a căutat imediat să pună stăpânire pe ea şi să-i dea o direcţie nefastă, pervertind-o.

       Înţelept se cheamă tocmai omul care reuşeşte să-şi întrebuinţeze inteligenţa în raport de autonomie faţă de demon.

       Iar sfânt e acela care o subordonează lui Dumnezeu. Sfântul reface legătura originară dintre efect şi cauză, dintre obiect şi creatorul lui, dintre om şi divinitate. Adică sfânt e omul purificat după ce a trecut prin istorie. Sfinţii sunt anticipări mai mult sau mai puţin realizate ale omului din paradisul final.

       Înţeleptul se bizuie mai mult pe el, sfântul se bizuie în primul rând pe Dumnezeu. Înţelepciunea e un echilibru uman. Sfinţenia e înţelepciunea care s-a supus divinităţii. În ambele cazuri, inteligenţa scapă de blestem, dar pe portative diferite.”

       Raţionamentul este continuat câteva pagini mai încolo, în volumul la care ne-am referit, de un para-aforism ce, la o primă vedere, pare a fi un comentariu la Shakespeare276:

       „Lumea creată e scena teatrului divin, iar oamenii sunt actorii. Acest teatru are decoruri, recuzită şi schimbări de scenă fantastice şi realiste totodată, iar oamenii îşi joacă aproape întotdeauna foarte bine rolul, ceea ce nu se întâmplă în teatrele ori în piesele de teatru obişnuite.

       Shakespeare a prins numai o rază din dramaturgia divină şi ne încântă până la uimire transfigurată. Dar ce-ar fi dacă am putea contempla, în universalitatea ei, drama creată de Dumnezeu?

       Doar misticii înţeleg ceva din ea.”

       Ultima propoziţie ne apare nouă, celor care considerăm că suntem în acord cu civilizaţia, cu cultura europeană, ca un paradox, nu ca un aforism sau para-aforism, dacă doriţi.

       Aici Băncilă îşi mai arată încă o dată, dacă mai era nevoie, deplina sa consecvenţă cu sine. El, autorul cuprinzătorului studiu consacrat lui Lucian Blaga, nu putea să nu se pună în acord nu cu Blaga, ci cu sine. Născut aproape odată cu secolul său şi având credinţa în Dumnezeu, temeiurile nu ale cunoaşterii, ci ale „inteligibilităţii”, ale explicaţiilor sale despre lume aşadar, Băncilă nu dă, (cum făceau atâţia alţii), dovadă de „superbia” de a spune ce este, ce vrea, cum se manifestă şi de ce o face Dumnezeu, ci şi-l păstrează sieşi, nu ştiind, ci crezând cu adevărat. Dumnezeu se află într-o relaţie şi cu persoana sa, în faţa Căreia nu există decât smerenie.

       Poate de aceea am întâlnit atât de des consemnată religia în aforismele sale şi atât de rar credinţa. Desigur, şi aceasta este o interpretare, o ipoteză posibilă. Posibilă şi probabilă, vom zice noi.

       „Dumnezeu este o enigmă, este chiar enigma enigmelor. Dar El este în acelaşi timp pentru noi cel mai mare izvor de lumină, de bucurie şi de sens permanent inedit.

       Deci enigma nu e întotdeauna negaţia cunoaşterii, ci ea poate fi forma maximă a inteligibilităţii.”277

       De ce credeam în probabilitatea interpretării de mai sus?

       Creştin adevărat, Vasile Băncilă îi dă lui Dumnezeu misterul care este... al Lui. Român adevărat, el interpretează panteonul ceresc în nota specifică, antropomorfă, aşa cum o întâlnim şi în folclorul nostru, şi în literatura unui Ion Creangă, de pildă, dar şi în existenţa curentă a lumii satului românesc, ba chiar a oraşului, pe care le cunoştea bine.278:

       „Orice înger e ataşat de un om. În aceasta constă nefericirea îngerilor.

       Numai arhanghelii, serafimii..., care stau pe lângă Dumnezeu, pot fi fericiţi.

       Ceilalţi îngeri sunt veşnic aghiotanţii invizibili ai mizeriei umane şi trebuie să facă fără întrerupere naveta între om şi cer.”

       Şi aceasta nu pentru că ar fi de acord cu tendinţa respectivă, de a umaniza cerul, pentru că tot Băncilă, pornind de la realităţile cunoscute, vine să spună279: „Oamenii se îndepărtează din ce în ce mai mult de chipurile de pe icoane. Prin aceasta omenirea pierde o modalitate de a fi, ceea ce nu e numai o sărăcire cu o unitate, dar e pierderea modalităţii celei mai însemnate de adâncire şi transfigurare.”

       Şi iată-ne, aşadar, la capătul unei tratări similare apofatismului din teologie, prin care inversând premisele concluziilor (acestea din urmă fiind şi cronologic aforismele şi para-aforismele), ajungem la asimilarea naţionalismului lui Băncilă cu cel pe care noi îl consideram mistic. Este, din punctul nostru de vedere, inutil să continuăm demonstraţia. Dacă a duce la b şi b la c, iar noi avem întâi c1=c, apoi b1=b şi a1=a, este evident că şi raporturile dintre ele – în cazul nostru, credinţa – sunt şi ele identice.

       Iată ce justifică 100% aprecierea pe care Nichifor Crainic o făcea pe marginea scrisului şi „stilului” (N.B.) lui Vasile Băncilă, apreciere aflată şi pe ultima pagină – copertă a volumului amintit:

       „De câte ori îl citesc, stilul lui mi se pare atât de curat, atât de propriu şi de autentic încât îmi amintesc de toate mirodeniile tari din grădina ţărănească a casei mele părinteşti de odinioară. În scrisul lui Băncilă e busuioc şi cimbru, şi muşcate, sunt esenţe româneşti puternice şi nealambicate, fiindcă vin direct din pământul unei profunde onestităţi intelectuale şi al unei nealterate purităţi sufleteşti.”280

       Crainic vorbeşte despre „esenţe româneşti”, dar şi despre „onestităţi literare”. Întrebarea pe care ne-am pus-o a fost dacă esenţele sunt rodul onestităţii sau acest raport este invers. Mai este însă menţiunea „purităţii sufleteşti”, care dă răspuns la întrebarea noastră. Aşadar, esenţele sunt rezultatul „purităţii sufleteşti” şi sunt „româneşti, puternice şi nealambicate” pentru că ele sunt date, sunt ale lui Vasile Băncilă, ale persoanei.

       Onestitatea intelectuală îl face ca - adunând din realul care-l înconjoară fapte, elemente în concordanţă cu cele dintâi - şi astfel „dobânditul” să fie prezentat publicistic, eseistic filosofic, ca atare. Smerit, filosoful nu se pune însă pe sine în centrul operei sale de început, ci abia ulterior, la „vremi de restrişte” se mărturiseşte a fi cine de fapt a şi fost.

       Nu din raţiuni de simetrie încheiem şi acest subcapitol al filosofilor laici, deschizându-l pe acela al teologilor cu o lucrare datată în afara perioadei pe care ne-am propus-o pentru studiu, ulterioară. Am urmărit un curs logic, scolastic (ipoteză, demonstraţie, concluzie, verificare), tocmai pentru a recunoaşte că naţionalismul mistic, sau că mistica naţionalismului, izvorâte ambele din credinţă, ca proiecţie a relaţiei cu Dumnezeu la nivelul sinelui şi cuprinzând ceea ce numim moştenirea genetică, informaţii aduse din trecutul părinţilor, pot cunoaşte şi ele varii nuanţări, că avem de fapt de-a face cu o gamă mult mai amplă, care, în ultimă instanţă, permite asumarea expresiilor ei filosofico-religioase sau eseistic-socio-filosofice, poate uneori chiar şi sub raportul doctrinar-politic (mult mai rar), caracteristice pentru această generaţie interbelică.

       În fond, aceasta a fost istoria noastră şi fenomenele în discuţie se datoresc într-o mare măsură şi acesteia. Nu suntem adepţii, am mai afirmat asta, ucroniei. Istoria nu se scrie cu „poate” şi nu o scriu întotdeauna doar învingătorii. Învingători şi învinşi, suntem parte a istoriei comunităţii din care facem parte şi a ne desprinde de ea este echivalentul renunţării la propria noastră identitate.