UTRAQUISM

UTRAQUISM

Mioara Vergu – Nicușor Dan – Liviu Bordaș – George Anca

MIOARA VERGU

 Aşadar, instigarea la nerecunoaşterii hotărârilor judecătoreşti este un demers extrem de grav! Cu atât mai mult cu cât el vine din partea unor demnitari ai statului. În mod normal, ar trebui să existe şi pedeapsă!
Eu, de exemplu, nu ştiu ce conţin dosarele incriminate. Nici nu mă interesează. Trebuie să ştie părţile, avocaţii, martorii şi judecătorii. Există numeroase căi de atac ale hotărârilor. Ele trebuie urmate şi, în final, hotărârea definitivă trebuie respectată. Indiferent de numele sau poziţia împricinaţilor. Trebuie să existe şi răspunderea magistraţilor, a judecătorilor care... greşesc.
Altfel se instalează haosul. Haos într-o societate divizată. Nimic nu-i mai periculos.

Nedumeriri. Fără politică.
Mereu am fost nedumerită de ce, la coafor, când te vopseşti, de pildă, trebuie să plăteşti, separat, spălarea părului de substanţa colorantă. Ca şi cum ai putea pleca cu vopseaua pe păr.
Dar nu numai la coafor se întâmplă! Şi la spital/ambulator (privat) este la fel!
După o intervenţie chirurgicală, cu coasere, trebuie să plăteşti nu numai intervenţia, ci şi scoaterea firelor, separat, ca şi cum, opţional, ai putea să rămâi cu firele...

NICUȘOR DAN

Penalilor din PSD și ALDE nu le-a fost suficientă modificarea Codului de procedură penală în sensul protejării inculpaților și infractorilor.

Au trecut acum la legi cu dedicație, cum e cea aprobată astăzi în Comisia juridică a Camerei Deputaților, prin care se modifică legea privind sancționarea faptelor de corupție, în sensul dezincriminării obținerii de foloase din operațiuni comerciale incompatibile cu funcția, dacă beneficiarul este o terță persoană.

Cu alte cuvinte, da...că un președinte de Consiliu județean, un primar sau un parlamentar se înfruptă ilegal din banii românilor, nu va mai păți nimic dacă banii ajung la mama, fratele, cumnatul etc. Această modificare, trecută deja de Senat, a fost propusă chiar de un condamnat pentru asemenea fapte, deputatul PSD Cătălin Rădulescu.

În decembrie 2016, el a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare cu suspendare pentru dare de mită și efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția.

Adică exact pe baza articolului 12 din legea 78/2000 a cărui modificare a propus-o și a reușit să o treacă prin Senat și prin comisia juridică a Camerei Deputaților.

Dacă vreți să știți cine sunt cei care fac legi în Parlament, special pentru ei, citiți un fragment din decizia de condamnare pronunțată de instanță :

,, În baza art.12 lit.a din Legea nr.78/2000 cu aplic. art.5 Cod penal, condamnă pe inculpatul Rădulescu Cătălin Marian (cu date de stare civilă), la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia. În baza art.255 Cod penal(1969) rap. la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplic. art.5 Cod penal condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită. În baza art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal(1969) contopeşte pedepsele aplicate inculpatului Rădulescu Cătălin Marian, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1an şi 6 luni închisoare. În baza art.71 alin.2 Cod penal (1969) interzice inculpatului Rădulescu Cătălin Marian exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a, lit.b Cod penal (1969) pe durata executării pedepsei principale. În baza art.861 alin.1 şi 2 Cod penal(1969) dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului Rădulescu Cătălin Marian pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art.862 Cod penal(1969). În baza art.863 Cod penal(1969) dispune ca pe durata termenului de încercare inculpatul Rădulescu Cătălin Marian să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş conform programului stabilit de acesta; b)să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c)să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.864 Cod penal (1969) privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În baza art.71 alin.5 Cod penal (1969) dispune suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare. (…)Pronunţată în şedinţă publică azi, 30 martie 2016.,,

RETRO

Citiţi normal (de sus în jos). E discursul Premierului Tăriceanu pentru români!

în partidul nostru politic, ne respectăm promisiunile!
doar imbecilii pot crede că
noi nu vom lupta împotriva corupţiei.
pentru că, un lucru e sigur pentru noi:
cinstea şi transparenţa sunt fundamentale pentru atingerea idealurilor noastre.
vom demonstra că e o mare prostie să crezi că
mafia va continua să facă parte din Guvern ca în trecut.
vă asigurăm, fără umbră de îndoială, că
dreptatea socială va fi scopul principal al mandatului nostru.
cu toate acestea, există încă oameni proşti care îşi imaginează că
guvernarea să fie posibilă în continuare
cu aceleaşi vechi şmecherii politice
când ne asumăm puterea, facem totul pentru ca
să se termine cu situaţiile privilegiate şi cu traficul de influenţă.
nu suportăm în nici un fel ideea că
poporul va flămânzi.
ne vom îndeplini misiunea chiar dacă
rezervele economice vor fi complet epuizate.

vom exersa puterea până ce
veţi întelege că începand de acum
noi suntem PNL-ul, adevaraţii liberali!

Acum citeşte invers (de jos în sus) şi vei vedea adevărul ce se ascunde în spatele cuvintelor!

LIVIU BORDAȘ

Urechismul şi tradiţia formelor fără fond în cultura română

Prim studiu de patologie oriental(ist)ă

1. Beţia de cuvinte

În cartea lui despre părintele criticii româneşti, Nicolae Manolescu scria că "o polemică adevărată e un motiv de apropiere şi de stimă între adversari, care, despărţiţi în cutare privinţă, se simt înrudiţi pe planul superioarei intelectualităţi". După această definiţie, articolul polemic pe care dl. E. Ciurtin (EC de acum înainte) mi l-a dedicat în numărul anterior al revistei Idei în Dialog – dar care a circulat deja pe internet într-o versiune ce l-ar fi făcut invidios pe Vadim – nu poate fi considerat o veritabilă polemică. Coborându-se la interese personale şi la atacuri ad hominem, el nu inspiră nici stimă şi nici vreo înrudire.

Ieşirea polemică a lui EC este provocată de recenzia pe care am făcut-o ediţiei româneşti, îngrijite de el, a memoriilor lui J.M. Honigberger. În articolul său, el încearcă să foloseasca reţeta victorioasă a polemosului maiorescian, adresându-mi-se pedagogic şi cu superioritate, imitând, atât cât poate, ironia şi abilitatea regizorală de punere în scenă şi închizând "polemica" de îndată ce şi-a făcut numărul. Dacă ironia voită îşi atinge ţinta cu puţină bunăvoinţă din partea cititorului, ironia involuntară îi reuşeşte însă pe deplin. Căci, deşi acum ar vrea să fie un Maiorescu – aşa cum în alte ocazii îi place să descindă din Eliade şi Culianu –, prin ceea ce face el se situează exact în tabăra opusă. Adică în tradiţia non-critică înrădăcinată în poligraful V.A. Urechia şi ilustrată de orientalişti şi istorici ai religiilor precum, dintre cei vechi, Gheorghe Popescu-Ciocănel iar, dintre cei noi, unii pe care prefer a-i lăsa să sune în gura lui.

Asemenea lui Urechia, EC s-a dedicat unei activităţi de animator şi organizator, dispreţuind ca şi acesta critica formelor fără fond şi perseverând să se ilustreze în diverse domenii savante înainte de a deveni un specialist al lor. Ca şi Urechia, s-a străduit să propage în lume numele ştiinţei româneşti şi tot ca el, nefiindu-i recunoscute meritele în ţară, a căutat confirmarea în afara graniţelor ei, spre veşnica ruşine a criticilor ingraţi. Dacă primul a avut norocul unor vremuri de început când putea să se întindă de la organizarea şcolilor săteşti până la Academie şi Ateneu, cel de-al doilea se mulţumeşte – deocamdată şi nu din modestie – cu doar două domenii specializate: "istoria religiilor" şi "studiile asiatice". Dacă primul a avut relativ degrabă sprijinul statului şi al partidului său, ocupând multiple poziţii academice şi politice, cel de azi a aspirat doar la ele fără să le dobândească încă.

Portretele pe care Hasdeu şi Maiorescu i le-au făcut lui Urechia dau caracterologia tipului a cărui tradiţie o perpetuează EC. Citez direct din Beţia de cuvinte: "Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necunoscându-le însuş bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune. [...] Dar unde este tare d. Urechia este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transpoartă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicei şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor pe unde controlul este mai greu..." Singura diferenţă faţă de timpul lui Maiorescu este că, fiind azi mai apropiaţi de spanioli, locul acestora a fost luat la EC de indieni. "Dar în starea intelectuală în care se află d-sa când scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect..." Urechia şi-a găsit cu rapiditate atât admiratori cât şi emuli pe măsură, precum cel de care se ocupă Maiorescu în continuare: "D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre «un colţ al ţărei unde m-am ploeştit – era să zic pleoştit». Acest domn de la Ploieşti, eram să zic ... are mult spirit. D-sa iubeşte «la causerie» ca la Paris [...] Dar nu pentru aceste galanterii ploeştite, eram să zic... intră d. George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala d-lui Urechia în privinţa numelor proprii."

Pentru a nu reţine prea mult atenţia asupra istoriei acestei tradiţii culturale româneşti de care mă ocup pe larg în altă parte, voi trasa direct portretul robot al savantului urechist. Publicist mereu zorit şi mereu recent informat, dispreţuind simţul proporţiilor şi gustul original, adept al frazeologiei zumzăitoare, debusolat de lecturi savante pentru care nu are suficientă pregătire ca să le mistuie, deşi convins că palpează mereu mersul timpurilor şi al ideilor. Zelos ostenitor al condeiului, colecţionar şi muzeograf, expert al ţuţăritului cu nume mari la activ. Nimeni şi nimic nu-l pot împiedica: el se bagă peste tot pentru a fi văzut şi auzit, fie că are sau nu ceva de spus, se află în treabă şi atunci – sau mai ales atunci – când nu are nici o legătură cu subiectul. Cărturar harnic cu aer de savant profund şi apăsat de responsabilităţile asumate pentru viitorul şi sănătatea ştiinţei româneşti, aspirând să devină repede un descoperitor precoce şi un geniu, un pionier şi un mentor, un fruntaş şi un ctitor. Angajat a susţine că există un "fond" căruia e chemat a-i oferi "formele" providenţiale, el preferă să se afirme ca savant în loc să devină unul şi crede că a devenit atunci când şi-a propagat numele prin reviste şi ziare. În scrierile sale, condimentate cu desanturi agitatorice, ambiţia încrâncenată a poligrafului domină de departe talentul obiectiv şi ştiinţa temeinică. Savantul urechist îşi are incontestabilul său rol în istoria culturală în care şi-a dat silinţa să rămână cât mai adânc imprimat, arând cel mai adesea şi drumurile bătătorite sau defrişând şi ceea ce era de mult fertil.

Urechistul este, aşadar, un personaj suficient de complex pentru a scăpa oricărei posibilităţi de a fi evaluat cu competenţele unui singur specialist – cuvânt pe care îl dispreţuieşte sincer. Pentru el sunt necesare multiple măsuri şi competenţe, unele chiar de tipul celor asumate de doctorul Honigberger la Lahore şi Calcutta.

2. Fumuri savante din lulele orientale

Maiorescu deplângea imitarea formelor occidentale de către tinerii întorşi de la studii din universităţile franceze sau germane. Situaţia de azi a cunoscut o semnificativă îmbunătăţire, căci nu mai e nevoie să se deplaseze tânărul până în venerabilele centre universitare pentru a se împodobi cu forme fără fond. Cei mai mulţi dintre cei care studiază în afară rămân atât de ataşaţi şi de fondul formelor occidentale încât nu se mai întorc în ţară. În schimb, nenumăraţii lor confraţi mai puţin norocoşi au devenit, graţie televiziunii sau internetului, entuziaşti şi patentaţi importatori de forme noi.

Astăzi ştim, desigur, că Maiorescu nu a avut decât pe jumătate dreptate. Căci, aşa cum arătase şi Călinescu, fondul poate fi creat de asumarea în timp a formei. Istoria adaptării la forme goale devine ea însăşi un fond. Formele pentru a căror importare militase cu succes Urechia, precum Ateneul sau Academia, sunt acum, nu-i aşa?, repozitorii ale "fondului" nostru cultural. Totuşi acesta pare să se încăpăţâneze a rămâne creativ şi sănătos mai degrabă în afara lor decât în ele. Nu voi fi primul a întreba cât datorează un Eminescu sau un Eliade sau un Culianu întreprinderilor româneşti în care forma precedă fondul. Şi nici ultimul a mă mira cum acestea şi-i anexează, pentru a le patrona o popularitate de ai cărei agenţi şi nivel ar trebui mai degrabă protejaţi.

Despre aceştia din urmă tot Călinescu scria: "Se cheamă «eminescolog» un publicist care, fără să se fi ilustrat în nici un domeniu al culturii (ba uneori fiind cu totul refractar ei), se aşează ca muşiţa pe suprafaţa problemei eminesciene şi o umple cu o cangrenă verzuie şi fetidă." Şi această situaţie se găseşte astăzi mult îmbunătăţită, fiind extinsă şi la alte cadavre diafane. Mai ales după 1989 victimele acestor necrofori s-au înmulţit. În special Eliade şi Culianu au avut trista onoare de a le fi obiect. Iar datorită lor, necroforii au devenit nu doar "eliadologi" şi "culianologi", dar şi "istorici ai religiilor" şi "orientalişti". Într-o ţară în care nu există catedre şi specializări în studii religioase, oricine se simte solidar cu Eliade şi Culianu şi a parazitat un orecare timp traducerile apărute pe piaţă sub numele lor, se poate considera specialist al religiilor. Într-o ţară în care, în universităţi, de ani buni nu se mai învaţă cu adevărat sanscrita, orice însăilător de generalităţi indiene sau de preţiozităţi savante culese la mâna a doua (în cel mai fericit caz), se crede îndreptăţit să se prezinte ca indianist.

În acest fel, parazitând prestigiul subiectelor şi exploatând lipsa de expertiză a publicului cititor, savanţii urechişti şi-au dobândit o consacrare facilă. Profitând de interesul pentru Orient al unui mare – dar nespecializat – auditoriu şi de lipsa de reacţie a orientaliştilor din România, ei au reuşit să recupereze şi în acest domeniu tradiţia înaintaşilor lor. Prin moştenire adepţi ai cantităţii, ei sunt şi ai îndrăznelii de a-şi afirma propria persoană pe seama subiectelor a căror natură exclusivă îi fereşte de sancţionare. Printre ei, EC s-a profilat ca un veritabil Ginghis-han, unul nu mai puţin intrigant pe cât de agresiv şi violent. El se anunţă, însă, ca un Eliade trei, un Culianu doi sau, după caz, ca un nou Arion Roşu. Lucru ce nu ar fi decât îmbucurător, dacă l-ar putea realiza şi altfel decât prin pelerinaje pe strada Mântuleasa. Deocamdată, el nu a produs decât ştiinţă veselă, convertind "creativ" alte calităţi ale sale decât cele necesare unui astfel de scop. Chiar şi aceasta rămâne sub semnul cantităţii urechiste pe care, în lipsă de a o putea consuma, publicul e aşteptat să o admire.

Cel puţin Eliade şi Culianu au avut, ca şi Eminescu, norocul de a nu apuca să vadă cui vor servi ca pretexte legitimatorii. Şi nici răul pe care lucrurile improvizate şi de slabă calitate puse sub egida lor îl pot face unor discipline ce şi aşa nu au fost vreodată favorizate în România. Ce fel de viitor pot avea ele când sunt aşezate pe un astfel de fundament definit doar prin mimarea formală a erudiţiei şi profesionalismului? Asemenea mijloace sfârşesc, dacă nu prin a distruge scopul, cel puţin prin a-i închide orizontul. Ceea ce se face astăzi artificial în numele unui mai bine viitor are toate şansele să devină un rău pe care, dacă l-am fi ştiut, ne-am fi lipsit de orice bine fără fond şi fără fundament.

3. Ştiinţa veselă

Venind acum la "polemica" lui EC, trebuie să recunosc că primul efect al lecturii ei poate fi atât de puternic încât eu însumi am dat fuga să recitesc recenzia ca să văd dacă e adevărat sau nu ceea ce spune. După ce m-am lămurit că textul său are doar minime şi marginale legături cu articolul la care pretinde că se referă, am început să-l privesc în alt fel. Într-un fel în care mi s-a părut chiar amuzant: ca o schiţă fantastică în care autorul a pus mai mult talent şi inteligenţă decât în interpretarea memoriilor lui Honigberger şi a Secretului său imaginat de Eliade. Neputând să mai descopere vreun nou secret al victimei sale din Braşov, EC m-a luat pe mine în cătare ţintindu-mi mai bine de-o duzină de taine ce până acum îmi rămăseseră şi mie ascunse. Ajuns astfel personaj al său, i-am dat ocazia de a-şi desfăşura întreg talentul pe care şi l-a ratat ca exeget.

Totuşi, metodele pe care le foloseşte aruncă o lumină atât de suspectă asupră-i încât mă văd eu însumi obligat să-i caut circumstanţe atenuante. Cu siguranţă, purtarea lui se explică prin altceva decât prin vreo aversiune faţă de critică şi de argumentele ei sau prin vreun resentiment faţă de persoana criticului. El trebuie să fi reacţionat în acest fel visceral şi puţin onorabil numai pentru că a fost întrerupt din munca sa tocmai în momentul când livra o bună cantitate de studii orientale româneşti. Când un taur asiatic încălzit e pişcat de ureche de un ţânţar vicios, nu e de mirare că îşi abandonează misia pentru a-l sfâşia cu podoaba ascuţită a frunţii sale: ţânţarul nu a avut decât ceea ce căuta.

EC ţine să creadă că intenţia recenziei mele a fost de a-l anihila ca autor şi încearcă să-mi răspundă cu aceeaşi monedă, anihilându-mă şi ca autor şi ca om. Chiar dacă efectul încercării sale este doar amuzant pentru mine şi simptomatic pentru curentul urechist, ţin să-l asigur că nu judecata împotriva activităţii sale ci împotriva calităţii ei m-a ghidat în scrierea recenziei. M-am bucurat de existenţa unei ediţii româneşti a memoriilor lui Honigberger încă de când era doar anunţată, dar am deplâns modul în care a fost făcută în graba mântuitoare şi cu goluri prin care rişti să te cufunzi cu tot cu subiect.

Las la o parte faptul că a fi fost obiectul criticii mele pune la mare îndoială imparţialitatea judecăţilor sale asupră-mi şi, în cele ce urmează, voi analiza doar conţinutul lor logic şi istoric, adăugându-le contextul acolo unde suprimarea lui s-a făcut cu intenţie.

Mai întâi de toate, EC insistă să convingă cititorul că recenzia mea nu e inocentă ci are în spatele ei o istorie de alte recenzii pe care i le-aş fi dedicat numai lui – ignorând autorii mai slabi ca el – şi că acestea ar reprezenta textele mele principale. Inima pestriţă din care porneşte un asemenea demers e vădită nu doar în intenţiile lui ci şi într-un limbaj ce a sleit dicţionarul de adjective dispreţuitoare. Pentru el aş fi "mai mult mofturos decât indianist", chiar "absurd", aş avea "prezenţe publice minore", nu aş face decât să "povestesc prost" iar criticile mele ar fi deopotrivă "maniacale", "false, calomnioase", "abuzive şi neinformate", motivate doar de o "fixaţie" ce aş fi făcut-o pentru persoana lui. Nu îl pot urma în acest spaţiu unde se exercită atât de profesionist, iar astfel de cuvinte, mai tari decât ştiinţa-i, nu cred că obligă la răspuns. Îi las aşadar această răzbunare personală pentru ceea ce nu poate compensa în altă ordine a lucrurilor şi bucuria de a crede că, anihilându-mă, a reuşit să se autoflateze.

Totuşi, în ciuda afirmaţiilor pe care le face despre mine, EC se dovedeşte un bun cunoscător al celor câteva sute de pagini pe care le-am publicat asupra Indiei (şi Orientului) în cultura română şi despre care, pe vremea când spera să-mi câştige complicitatea pentru producţiile sale pe acelaşi subiect, s-a exprimat cu totul altfel. La fel de bine ştie cum am amendat, chiar în ultimii ani, în recenzii, în presă şi la radio, afirmaţiile altor autori la fel de grăbiţi ca el, unul dintre ei având o reacţie pe care acum, iată!, o emulează. E adevărat că nu sunt unul dintre cei care se ocupă programatic cu cronici sau eseuri pe marginea apariţiilor recente şi nici un recenzent al autorilor folositori. Când am făcut-o s-a întâmplat pentru că era vorba de subiecte pe care le-am aprofundat suficient încât să pot scrie despre ele bazat numai pe surse prime. În România, însă, autorii ale căror cărţi sunt recenzate altfel decât o face – spre mulţumirea lor – impresionismul eternei cronici revuistice, par obsedaţi să disuadeze crunt şi definitiv asemenea îndrăzneli (nu fără concursul voluntar al revistelor ce refuză dreptul la replică).

După ce crede a fi convins că recenzia nu are intenţii ştiinţifice, EC încearcă să convingă că ea nu conţine nimic adevărat. Pentru aceasta se foloseşte de câteva stratageme clasice ale genului pe care-l ilustrează. Cel mai adesea el se căzneşte să aplice tehnica retorică de a întoarce împotrivă-mi propriile afirmaţii. O altă stratagemă de a scăpa în astfel de situaţii este de a schimba obiectul criticii de la cartea în discuţie la scrieri anterioare ale criticului fără nici o legătură cu ea. Prin această necostisitoare manoperă EC speră să îndepărteze atenţia de la gafele sale şi de la absenţa competenţei pe care o pretinde. Dar chiar şi admiţând că tot ceea ce fabrică despre mine ar fi adevărat, că din alte texte ale mele ar rezulta ceea ce vrea el să tragă, cu ce micşorează aceasta multiplele greşeli ale cărţii editate de el? Aceeaşi stratagemă încercaseră Urechia & comp. în faţa criticilor Beţiei de cuvinte, forţând observaţia de bun simţ a lui Maiorescu: "nu înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăşi".

Cum lucrul acesta îl ştie foarte bine şi EC, îi este necesară o strategemă în plus prin care să pară că respinge chiar criticile. Renunţând la o primă opţiune de a demonstra că erorile sale ţin doar de amănunt, în timp ce meritele ţin de esenţă, EC adoptă soluţia maximală de a nega toate punctele criticii. Opţiune căreia ar trebui să-i recunoaştem curajul, dacă nu ar fi doar sinucigaşă. Căci emulul lui Urechia răspunde inevitabil asemenea lui: el încearcă să demonstreze că nu a greşit acolo unde a greşit. Dar cele 15 puncte în care pretinde a sintetiza obiecţiile aduse ediţiei nu cuprind decât patru (8, 10, 11 şi 13) din cele câteva zeci de probleme semnalate în recenzie şi nu pe cele cu adevărat importante. Chiar şi în cazul lor, singurul lucru pe care îl demonstrează e că ţine neapărat să răspundă. Tradiţia îl obligă pe savantul urechist să aibă ultimul cuvânt chiar şi când nu are ce spune.

Din păcate pentru el, dar din fericire pentru sănătatea atmosferei ştiinţifice, nici stratagemele sale şi nici pseudo-întâmpinările nu schimbă cu ceva critica făcută. Singurul lucru la care EC ar fi putut răspunde era cum e posibil să apară o carte cu pretenţii atât de disproporţionate faţă de ceea ce reuşeşte să realizeze. Acesta este şi singurul punct de la care discuţia ar putea continua.

4. Şi trista critică

Dar cum EC pare a fi ultimul interesat să dea acest răspuns, rămâne pentru o altă ocazie să continuu discuţia în singura direcţie sănătoasă. Aici mă văd obligat a mă ocupa de detalii ce nu sunt cele mai semnificative pentru critica făcută cărţii, şi de câteva exerciţii de logică elementară. Adică de lista sa în 15 puncte care, sincretizând acrobatic sursele "indiene" vocalice şi cele "musulmane" avocalice pe care i le-a revelat Honigberger, poate fi numită de acum înainte M’T’C’ Sūtra.

Cele 15 întâmpinări ale lui EC sunt într-adevăr compuse cu întreaga densitate sapienţială a aforismelor din Yoga Sūtra lui Pātāñjali. Ele vor servi probabil – lui sau altor discipoli urechişti – drept temei pentru viitoare comentarii de şcoală. Textul sanscrit (sau mai degrabă traducerea lui) i-a folosit însă doar ca model, căci virtuozitatea manufacturii îi vine direct de la fachirii lui Honigberger, de la care EC a învăţat nu doar reţete preventive ci şi acrobaţii mentale. Dându-se de trei ori peste cap, savantul urechist se transformă în fachir ad-hoc. După ce se încălzeşte puţin stând nemişcat pe cuiele criticii, EC se pune să arate nu doar că ele nu-l ating, dar şi că le este superior. Numai că funia pe care o aruncă în aer se prăbuşeşte peste trusa lui de efecte chiar în momentul în care vrea să dispară la capătul ei.

Dat fiind că lista sa se opreşte doar asupra unor chestiuni marginale şi chiar hazlii ce nu constituie deloc focusul recenziei mele, fie-mi permis a-i oferi un nou pomelnic. El reia pe scurt toate punctele la care "polemistul" nu răspunde pentru simplul motiv că nu are ce să răspundă.

Observaţiile critice:

1. că nu foloseşte ca bază pentru versiunea română a memoriilor lui JMH ultima ediţie germană revăzută de autor, ci traducerea engleză a primei ediţii care nici nu este măcar confruntată sistematic cu aceasta;

2. că dovedeşte lipsa competenţei filologice şi istorico-geografice necesară ediţiei memoriilor lui JMH (exemplificări multiple);

3. că transcrie greşit şi fără nici o regulă numele de origine indiană, lipsite şi de o identificare sistematică;

4. că le adoptă în română în forme greşite (ex. sikhşi);

5. că nu înţelege sau înţelege greşit sensul unor termeni indieni ori anglo-indieni (ex. poojah, turmsala etc.);

6. că pune în bibliografia scrierilor lui JMH lucrări care nu îi aparţin şi chiar texte despre el, unele luate din surse secundare şi confundate în mod blatant, dar că, în acelaşi timp, ignoră articolele sale germane;

7. că pretinde a fi consultat direct surse citate la a doua mână, ajungând astfel la jenante greşeli care nu sunt numai de referinţă (ex. Franz Klima, Hans Bergel, Christa Riedl-Dorn), ci şi de conţinut (exemplificări multiple);

8. că multe tratări sau referinţe sunt lacunare în raport cu excesul de minuţiozitate acolo unde nu era cazul;

9. că îl idealizează, cu agendă, pe JMH, ignorând aspectele umbroase ale vieţii şi activităţii sale (exemplificări multiple);

10. că cele mai multe din "ipotezele" sale cu privire la JMH sau SDH sunt simple asocieri eseistice;

11. că face multe afirmaţii care ar fi trebuit să rămână doar sub beneficiu de inventar;

Corectarea afirmaţiilor false:

12. că Braşovul ar fi fost la 1835 "oraş majoritar românesc", iar JMH membru al "minorităţii sale germane";

13. că JMH a plecat direct spre India;

14. că JMH "pare [sic!] a face o confuzie" între apelativul fachir şi supranumele pe care Ranjit Singh "îl acordă" (sic!) fraţilor Aziz Uddin şi Nur Uddin (dar şi Imam Uddin, de care nu ştie);

15. că statistica, la mâna a doua, a celor 414 articole despre Asia din periodicele româneşti ale secolului XIX ar putea produce o analiză minuţioasă, când numărul este egalat chiar şi de cele două decenii ale Albinei Româneşti (pe care susţine a o fi consultat direct);

16. că Gazeta de Transilvania ar fi fost primul periodic al ardelenilor;

17. că Eliade nu ar fi putut revedea cartea lui JMH înainte de 1940;

18. că anii 1937-1940 ar marca în biografia lui un vid de interes pentru India;

19. că maharajahul de Kassimbazar ar fi fost unul dintre "maeştrii" săi, iar la imaginara "conjuncţie" a lor din 1940, l-ar fi avut ca înlocuitor pe Socec;

Amendarea confuziilor:

20. că akalii sau nihangii din Lahore ar fi o "populaţie din zonă" sau "un trib iranian din preajma Ispahanului";

21. că termenul dogra ar desemna "o «castă» de luptători";

22. că Hyderabad, capitala Sindului, ar fi cea omonimă a nababatului carnatic, situată la o distanţă de mii de km.;

23. că JMH ar fi trecut "dificila frontieră a Tibetului", când el de fapt călătorea în Caşmir;

Avertizarea că ignoră:

24. nu doar că manuscrisul nuvelei SDH s-a păstrat, dar şi că ea are două versiuni, scurtă şi lungă (atunci când se ocupă de interpretarea ei);

25. reala răspândire a nuvelei SDH (atunci când face afirmaţii despre influenţa ei în lume);

26. (în mod intenţionat, de această dată) istoria anexărilor succesive ale lui JMH de către orientalistica maghiară şi română, ca şi cea a posterităţii sale în cultura saşilor transilvăneni;

27. (tot în mod intenţionat) problematica credibilitate a unicei surse pe baza căreia îi face un amplu proces de intenţie lui Sergiu Al-George, menit să-l discrediteze intelectual pe cel mai important indianist român.

La acestea se adaugă şi cele din articolul publicat în AMP, pe care EC nu se poate face a nu le cunoaşte. Pentru că sunt forţat, reproduc tot pe scurt şi aceste observaţii:

28. că titlul unui articol atribuit lui JMH este de fapt un fragment din titlul unui portret al său;

29. că Eliade nu a scris articolul despre Csoma înainte să plece în India, ci chiar acolo;

30. că rezumă răsturnat şi denaturat afirmaţiile lui N. Girardot despre Eliade şi nuvela SDH;

31. că Împăratul şi braminul nu este o "poveste a lui Kogălniceanu";

32. că îl confundă pe Alexander von Humboldt cu fratele său Wilhelm;

33. că Agehananda Bharati (pe care nu-l ştie ca Leopold Fischer) e exemplificat ca autor indian (culturalmente şi nu după a doua cetăţenie, ceea ce ar fi fost acceptabil);

34. că al XVII-lea Congres Internaţional al Orientaliştilor nu a avut loc în 1923, cum susţine cu avânt polemic, ci doar în 1928.

Tot acolo, în text, note şi anexe, va găsi mai multe referinţe cu care îşi poate completa bibliografia.

Dacă toate acestea nu sunt considerate suficiente, pot să dau şi exemple suplimentare. Nu voi face însă nedelicateţea de a-i sublinia toate lucrurile noi, de esenţă sau detaliu, pe care le aduc în dosarul Honigberger. Sper că EC nu urmăreşte să obţină în acest fel un control ştiinţific gratuit.

O bonificaţie stilistică, ce i-ar putea fi de folos pentru introducerea şi postfaţa sa, am să-i ofer totuşi. Capitolele lor sunt organizate în mod neglijent şi suficient, scrise într-o limbă nebuloasă şi pretenţioasă, încărcată de tehnicisme sau de cuvinte străine asimilate barbar în româneşte, cu note de subsol ce par a fi fost, în bună măsură, lipite arbitrar, având adesea o minimă relevanţă pentru contextul pe care îl glosează. Ceea ce face un text greu lizibil, confuz şi obsesiv: o versiune "savantă" stângace a "postmodernismului românesc". Erudiţia formală (şi recentă) a notelor, arătând mai multe lecturi şi competenţe decât mărturiseşte textul propriu-zis, pare menită mai degrabă a intimida cititorul nespecialist (specialişti ştim de la el că "România nu are"). Lectura se împiedică frecvent de generalizări fără acoperire, judecăţi teribiliste, confuzii de planuri şi inconsecvenţe în abordarea subiectului; adică într-un cuvânt, de o tratare diletantă pe care obscuritatea pretenţioasă a exprimării nu reuşeşte să o ascundă.

5. Sūtra fachirismului românesc

După ce am arătat la ce nu poate răspunde EC, să vedem la ce pretinde că răspunde.

Contorsiunile sale aforistice urmăresc să dea impresia că aduce obiecţii şi că respinge definitiv, până la una, observaţiile critice din recenzia mea. Ca orice fachir începător, EC are o părere proastă despre publicul său, dispreţuindu-i, la fel ca în carte, logica şi bunul simţ. Iar ca să-l scutească de un efort intelectual de care nu îl crede capabil, îi furnizează împreună cu întâmpinările şi concluziile proprii. Consecvent primei sale stratageme, el conchide că scăderile pe care le observ în cartea sa sunt de fapt ale mele şi că, arătându-le, mă discreditez pe mine însumi.

Să vedem, deci, dacă aşa stau lucrurile. Îmi cer scuze că nu voi putea fi mai puţin plicticos decât cele 15 întâmpinări ale sale, mai ales că îmi este imposibil să le repet acrobatica.

1. Lucrările la care, din lipsa spaţiului acordat de redacţie, fac doar referire în articolul din ID sunt citate în cel din AMP, aşa cum este de fapt şi menţionat.

2. Afirmaţia de la acest punct e cu atât mai utilă cu cât e ocolită în volumul recenzat, şi anume că el cuprinde – în mod imperfect articulat, după părerea noastră – două cărţi: traducerea lui Honigberger şi "montura" lui EC care îl foloseşte pe cel dintâi ca pretext. Ea explică de ce ediţia ar putea fi găsită în CV ca volum de autor. Cât despre ce anume şi cui rămâne inaccesibil din "indianistica" lui EC, dincolo de autocitări, se poate vedea din chiar volumul în cauză.

3. Nu ştiu dacă serveşte cauzei "polemicii" sale să continue şi aici seria afirmaţiilor enorme, precum că o recenzie critică avându-şi toate argumentele la vedere este o bătaie de joc. Nici insinuarea că recenzia ar fi avut cel puţin unul din motive în "exigenţa" pe care ar fi arătat-o faţă de mine. În faţa unei astfel de amabilităţi tipic urechiste, fie-mi permis să mă opresc cu cerutele clarificări. EC menţionează pp. 385 şi 439 unde aş fi fost tratat cu "exigenţă". Dacă la cea din urmă se găseşte o simplă citare a unui volum îngrijit şi prefaţat de mine, la cea dintâi EC "corectează" o eroare a mea din 2000 (identificarea iniţialelor A.R. din Jurnalul lui Eliade cu A. Roşu, în ciuda identificării cu Al. Rosetti pe care o face editorul său), pe care am corectat-o eu însumi într-un articol ulterior (Timpul, mai 2004). EC nu poate să invoce, cum obişnuieşte, că articolul a apărut când textul său era deja redactat pentru că, încă de la începutul lui 2003, l-a cerut şi tradus în franceză pentru volumul omagial A. Roşu (deşi, din motive de el ştiute, ulterior l-a evacuat în mod tacit). Cazul este făcut şi mai interesant de nedumerirea, rămasă până azi, faţă de faptul că dl. Roşu însuşi nu a corectat identificarea când mi-a returnat articolul împreună cu observaţiile sale. Ca şi în alte cazuri, şi aici lui EC îi place să forţeze uşi deja deschise. Afirmaţia lui mă obligă, însă, să-l întreb de ce nu menţionează şi pp. 83, 345, 380, 393, 394; pentru că nu se regăseşte "exigenţa" invocată sau din alt motiv?

4. Acest punct se referă la afirmaţia mea: "Girul generos obţinut de la trei savanţi francofoni [...] ar fi trebuit să fie complementar nu alternativ unei coordonări sau control ştiinţific." Aşa cum se vede din chiar simpla ei reproducere, "respingerea" lui EC îl vizează mai degrabă pe el însuşi. Cât despre aceea ajutătoare, că cei trei savanţi pe care i-am numit "francofoni" sunt "francezi", cred că e suficient să adaug, fără a intra în detalii biografice, că se poate deveni francez rămânând în acelaşi timp francofon. EC trebuie să ştie acest lucru, chiar dacă ignoră că indianul Agehananda Bharati este austriacul Leopold Fisher.

5. "Obiecţia" fiind doar una din micile amabilităţi cu care ne-a familiarizat deja scrisul său, i-o las în păstrare.

6. Mi se reproşează, cu sublinieri italice, că nu aş discuta "nici un merit" al lucrării sale şi asta "în dezacord absolut" cu cei care au discutat-o anterior, fără să spună însă cine sunt specialiştii de altă părere. Tradusă din jargonul urechist, afirmaţia sună că, în raport cu laudele necostisitoare ale publicisticii de întâmpinare, observaţiile mele sobre despre importanţa şi necesitatea cărţii nu îi par a fi un certificat de merit personal. Dar EC a mai măsurat şi că aş fi avut în vedere doar o optime din ceea ce cuprinde volumul. Chiar dacă ar avea dreptate – ceea ce nu mi se pare – aici intră, însă, în contradicţie cu o altă nemulţumire exprimată anterior: cea că i-aş fi acordat prea mult spaţiu şi atenţie. Trebuie să recunosc că nu ştiu când EC este sincer. Aşa cum nu ştiu dacă a fost atunci când, înainte de apariţia cărţii, dorea să i-o recenzez sau acum când află de la mine despre preamultele ei scăderi.

7. Dar scăderile îmi sunt chiar atribuite mie, prin stratagema lui "ba nu că tu!", fără vreo argumentaţie sau ilustrare. Tocmai pentru a arăta ce înseamnă al său demonstrativ "poate verifica oricine", am oferit mai sus pomelnicul a ceea ce ediţia sa, nu doar "trece cu vederea şi minimalizează", ci chiar ratează. De asemenea, pentru a nu-mi mai reproşa "optimea", îi ofer acum un comentariu de opt ori mai mare.

8. Nu am afirmat că sursele cărţii nu ar fi repartizate pe ultimele două decenii (la o încercare anterioară, recenzată şi ea, ele începeau cu dacii, ba chiar cu indo-europenii). Însă numeroasele referinţe false, incomplete, greşite pe care le face la publicaţii vechi demască singure sursele recente din care provin.

9. Această "obiecţie" arată din nou dificultăţile logice ale dlui EC. Citând un interviu al meu, el se arată foarte satisfăcut a crede că a găsit cum să mă contrazică cu propriile-mi afirmaţii. Dar, din păcate pentru el, în afirmaţia din interviul cu pricina nu e vorba – ca şi în observaţia din recenzie – de ceea ce scrie Honigberger în memorii. Ci de o atitudine generală a acestuia ce poate fi decelată în special în interesele şi experienţele indiene de după publicarea memoriilor. Aici însă, în ceea ce îl priveşte pe EC, carenţelor logice li se adaugă altele, istorice şi personale. Afirmaţia din interviu e susţinută în recenzie prin menţionarea aspectelor tehnice ale caracterului transformativ al filosofiilor şi religiilor Indiei de care Honigberger se arată interesat în memorii: "cunoştinţele medico-botanice ale fachirilor, îngroparea de viu a lui Haridas sau rezistenţa la venin a unui fachir brahman". EC putea găsi chiar mai mult într-unul din articolele mele despre JMH pe care îl citează în ediţia sa: "1. interesul său pentru alchimia europeană [şi indiană]; 2. vizitele pe care le face diverşilor sadhu în Himalaya şi Caşmir pentru a afla informaţii secrete despre plante medicinale; 3. interesul pentru performanţele cataleptice ale yoghinilor, precum celebrul fachir Haridas."

Acrobaţiile care urmează produc un şi mai mare efect, căci nu se înţelege ce "respinge" sau vrea să "respingă" EC şi de ce este atât de pătruns de convingerea că o face. Tratându-şi cititorii ca pe nişte neajutoraţi pe care beţia de cuvinte i-ar putea ameţi la fel de irecuperabil, EC mă scuteşte, de altfel, de orice răspuns. Ceea ce aş fi făcut bucuros, pentru nu adăuga o altă jignire cititorilor. Dar cum, graţie tradiţiei urechiste, România are o veselă arhivă de bluff-uri administrate chiar şi celor mai inteligenţi oameni ai ei, mă voi conforma în a răspunde pe rând tuturor.

10. La acest punct EC citează exact, dar citatele nu contrazic atâtea alte demersuri din volum (e inutil să mai dau citate şi trimiteri ce pot fi găsite foarte uşor) de a-l "recupera" pe Honigberger ca un reprezentant al culturii/orientalisticii române. Ele arată doar că, în faţa criticilor anterioare, a înţeles să-şi ia unele precauţii, fără să renunţe însă la fondul tezelor sale (a căror agendă am arătat-o în recenzie). Mistificarea cititorilor merge până la a invoca drept argument recenzia lui Hans Barth care ar contrazice-o pe a mea. În cronica sa de întâmpinare, distinsul istoric sas – cu multă diplomaţie colegială, cum recunoaşte EC – pleacă de la ediţia română, căreia îi acordă un paragraf, pentru a se opri de fapt asupra lui Honigberger însuşi, considerat o personalitate a saşilor transilvăneni, şi a sublinia necesitatea reeditării originalului german al memoriilor sale. Aşa cum mi-a transmis prof. Barth, e vorba de reeditarea ediţiei definitive din 1853, pe care traducerea lui EC o ignoră într-un mod care îi este fatal. Abia odată cu repunerea ei în circulaţie, studiile asupra lui Honigberger vor putea şi în România să pornească de la o bază mai solidă. Şi pentru că, fără voia sa sau a mea, a fost chemat să depună mărturie, fie-mi permis să reproduc ceea ce prof. Barth, cu acelaşi "respect colegial" care îl caracterizează, mi-a scris la apariţia recenziei mele: "Consider că concluziile formulate de dvs. în încheierea articolului sunt criteriile valabile de apreciere".

11. Este punctul cel mai amuzant, în care EC încearcă – printr-o întortocheată explicare a unui context foarte limpede ["zeiţa (Devā, Durgā, Parvatī)"] şi printr-o înşiruire de alte posibile greşeli, şi mai grave – să se scuze pentru a fi confundat devā cu devī. E adevărat, cum recunoaşte, că ar fi greşit şi mai mult dacă în loc de devī scria nu devā, ci deya, deśa, deha sau devŗi. EC trebuia, însă, să consulte mai demult dicţionarul sanscrit. Sau să nu pretindă în carte că ar cunoaşte sanscrită şi pali altfel decât la "nivel elementar", aşa cum scrie în cv-ul său publicat şi pe internet. Acum nu poate face decât un singur lucru: să-şi asume onest greşelile şi să le îndrepte în viitor. Dar dacă nu o face într-un caz atât de simplu şi de evident ca acesta, cum o va putea face în celelalte şi mai grave în care se obstinează să convingă că e vorba doar de tristeţea unui critic?

12. Tocmai prin astfel de greşeli, mai precis prin cauzele care le fac posibile, EC s-a exclus singur dintre indianişti sau sanscritişti. E un lucru pe care nu îl ştiu doar eu. Cu regret, nu fac parte dintre colegii săi care cred că au vreo putere de a-i face sau des-face o imagine savantă. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea deveni unul în viitor. Desigur, dacă – în loc să creadă că, dacă nu e el, nu e nimeni – va avea umilinţa de a se întoarce puţin înapoi şi de a relua lucrurile de la temelie: sanscrită, pali, istorie, geografie... Astfel va scuti viitorii critici de a demonstra evidenţele şi publicul nespecializat de a fi luat drept judecător – un câştig, deci, pentru toată lumea.

13. Din păcate, însă, EC consideră mai confortabil a susţine că "România nu are indianişti". De unde se poate înţelege fie că ar avea el puterea con- sau de-sacratorie la care se referă la punctul anterior, fie că are, pentru unul sau toate cuvintele afirmaţiei respective, definiţii care diferă de cele în uz. Poate crede că e mai uşor să devină autorul unor noi definiţii de dicţionar, decât să devină un indianist, alături de cei existenţi. Nici nu ar fi de mirare să reuşească, după cum mânuieşte arta de a bluffa sincron între România şi Occident. Artă în care, pe lângă tradiţia urechistă, recunoaşte a fi învăţat câteva lecţii şi de la Honigberger. Acesta ştia totuşi mai multe limbi indiene şi – deşi pentru a fi un indianist trebuie să începi prin a stăpâni cel puţin unul din idiomurile domeniului (desigur ceva mai mult decât "elementar") – nu s-a pretins a fi unul. Însă, cum astăzi şi engleza este o limbă indiană, ba chiar oficială, EC are toate şansele să satisfacă exigenţa filologică nu cu dicţionarul Böhtlingk-Roth, ci cu cel Hobson-Jobson unde nu mai contează diferenta dintre devā şi devī.

14. Ajuns aproape de finalul acrobaţiei sale, EC încearcă şi un salt mortal, scuturând cu curaj muştele de pe propria-i căciulă. Stilul în care s-a ilustrat până acum – acela de a acuza cu orice preţ şi oricât de enorm, atunci când te afli în faţa unei critici – este chiar cel al retoricii PSD de care vrea să se debaraseze atribuind-o, desigur, cui altcuiva, decât chiar criticului. Cu această retorică EC are afinităţi adânci, încă de pe vremea când ea aparţinea primilor din balcon şi Salvării Naţionale – chestiune asupra căreia nu voi insista aici, dar la care voi reveni fără îndoială dacă va fi nevoie.

15. Asupra unui aspect al ei tot sunt nevoit să mă opresc. Căci, pentru a-mi administra, din salt, o lovitură finală, EC citează din nou interviul care i-a dat atâtea dureri de cap, insinuând nici mai mult nici mai puţin decât că aş fi un anarhic legionar. Desigur, a învăţat prea mult de la Urechia pentru a folosi el cuvântul, dar lucrul rezultă mai mult decât evident. În faţa unei asemenea gândiri şi a acestor metode, faptul că ediţia pe care am recenzat-o este aşa cum este nu mai are de ce să mire. Nu mai miră nici interesul lui de a reduce la tăcere sau discredita singura voce indologică din ţară care a îndrăznit să se pronunţe asupra producţiilor sale. Dacă nu poate să convingă că "România nu are indianişti", nu-i mai rămâne – pentru a rămâne el ca specialist în ochii publicului nespecialist – decât să-i atace ideologic pe cei care nu-i intră în plan. Sergiu Al-George era anti-democrat şi teosof. Pentru contemporanii deranjanţi există mereu la îndemână etichete ca pesedist şi legionar. În pregătire, probabil: securist şi antisemit.

Dar polemistul EC are prea multe de ascuns şi apărat ca să-şi permită vreun risc. Prin urmare, mai face o voltă teatrală pentru a-mi administra lovitura de graţie: un glonte în cap, ca să nu mai mişc după execuţie. Din confruntarea eternului interviu cu alt text al meu ce nu e nici contribuţie ştiinţifică şi nici nu are legătură cu Honigberger, el trage concluzia că tot ce aş face nu este decât o cacealma. Cum să fie altfel când, deşi nu-mi public data de naştere, el înţelege o dată că sunt născut pe 27, iar altă dată pe 28 februarie. Ne-am fi aşteptat ca, pentru a mă expune, EC să fi făcut săpături prin arhivele de unde ar trebui să provină materialul producţiilor sale: dacă nu în India, măcar în Transilvania. Lui îi ajung însă evidenţele interne textelor mele care, în ceea ce îl priveşte sunt, vai!, chiar atât de evidente. Sunt jenat că, în loc de chestiunile pe care EC le ratează în cazul lui Honigberger, trebuie să lămurim data mea de naştere. La fel ca în alte cazuri, luându-mi mie ceva mai mult timp decât i-a fost lui necesar să apară pe lume, m-am născut la miezul nopţii, între 27 şi 28 februarie. În certificat sunt trecut în 27, dar astrologia (şi acesta era contextul din care el cita afirmaţia mea) consideră 28.

Iată deci că fachirul nu este decât un cascador căruia efectele speciale nu i-au fost de nici un folos de această dată. EC a sărit în bară şi apoi în gol, ratând chiar în specialitatea în care s-a pregătit mai mult decât în indologie. Judecându-mă după cum se ştia pe sine, "demonstraţia" sa sfârşeşte într-un autogol. Unul pe care nu are cum să-l salveze invocarea simbolică, dar ilicită şi nesolicitată, a unui sportiv onest ca şi Cătălin Avramescu.

6. Establishing authorship

Această ultimă stratagemă dovedeşte o dată în plus, dacă mai era nevoie, stilul şi tupeul cu care EC îşi joacă public cacealmalele, acuzând el mai întâi de ceea ce ştie că poate fi acuzat. Întrucât nu-l pot cita pe C. Avramescu decât cu ceea ce a publicat, am să mă mir eu în faţa convocării lui, întrebându-mă când l-a mai pomenit EC cu vreo vorbă de duh memorabilă ca să se poată înţelege solidarizarea unilaterală de acum. Apoi miza "polemicii" fiind un subiect atât de exlusiv precum indologia, chiar oameni foarte inteligenţi şi oneşti ca şi el, sunt constrânşi să spună: nu mă pricep, unul trebuie să aibă mai degrabă dreptate, dar nu sunt calificat să decid cine; chiar nu ştiu dacă e devā sau devī... Prin urmare, desfăcându-şi "polemica" în faţa unui public nespecialist, cel care nu are dreptate are toată libertatea să jongleze cu retorica şi psihologia pentru a produce, dacă nu impresia că ar avea-o, măcar o suficientă tulburare a apelor care să anuleze dreptatea celuilalt.

Prin strategema solidarizărilor remuneratorii, EC invocă în sprijinul său principiile revistei ID, pe Hans Barth, Florin Deleanu şi Cătălin Avramescu, în timp ce pe mine mă ataşează de "impostura afacerii Sokal", de PSD şi de legionarism.

Şi totuşi. Am oferit recenzia revistei ID tocmai pentru că-i împărtăşesc principiile, la fel cum prof. Barth împărtăşeşte concluziile recenziei mele. În ciuda "admiraţiei" pe care o flutură acum pentru el, prof. Deleanu nu are nici o legătură cu "opera" lui EC şi este deopotrivă jignit de afirmaţiile sale despre lipsa indianiştilor români. Cât despre C. Avramescu, el s-a aflat chiar în situaţia în care EC mă pune acum pe mine, de a fi atacat şi injuriat pe nedrept de către autorul cărţii pe care a recenzat-o. Că EC vrea să mă vopsească drept pesedist şi legionar, nu dovedeşte decât disperarea cu care urmăreşte să-şi discrediteze un critic. Iar în ceea ce priveşte afacerea Sokal – care a fost prima critică directă a temeiurilor studiilor culturale, nu a studiilor filoindianiştilor amatori din România –, EC nu se poate face a uita că sunt editorul unei reviste de studii culturale în care l-am publicat şi în care i-am recenzat favorabil debuturile publicistice.

Iată deci cum, chiar dacă spera altceva, M’T’C’ Sūtra îl dezvăluie pe adevăratul autor al manufacturilor şi cacealmalelor. Cât despre trambuline, se poate vedea din evoluţia fiecăruia cine e cel preocupat de ele. Dacă EC  insistă, totuşi, aş putea reveni cu detalii. Până atunci, îl las cu tot cu dragile-i trambuline, cu manufacturile şi cacealmalele în care nu mă îndoiesc că va excela la fel ca până acum, atribuindu-le preventiv chiar celor care s-ar putea pronunţa despre ele.

La începutul acestui articol arătam de ce nu pot considera ca veritabilă polemică, şarja pe care mi-o adresează EC. În continuare, am încercat totuşi să fac abstracţie de neputinţa lui de a fi mai mult decât este şi m-am apropiat de el ca şi cum ar fi demn de stima pe care şi-o ratează. Despărţindu-mă acum, nu pot decât să-i urez să obţină atât stimă cât şi atenţie pe căi mai oneste şi mai puţin provizorii. Şi curentul urechist îşi are rolul său în cultură şi un public care nu merită dezamăgit.

Liviu Bordaş

Roma, 8 aprilie 2005

12th International WAER Congress, “Education of Ethnic Minorities. Unity and Diversity” 

May 9-12, 1997, Rethymno, Crete-Greece

FROM UTRAQUISM TO MULTICULTURAL EDUCATION

by Dr. George Anca, Romania

            On the list of words to be introduced in dictionary of tolerant spirit, recently issued in Romania under the aegies of Council of Europe, the utraquism was mostly defined as name of moderate wing in Ian Hus’movement and wars, but also as a Romanian theory or reaction belonging especially, in the beginning of the century, to national pedagogue Onisifor Ghibu. According to him the former cultural utraquism was followed by a political utraquism imposing bilingualism in the first years of school, with emphasis on state language endangering ethnic education. The primary/ “popular“ school became a battlefield, a political appendix with at least six types of utraquism:

            a) maternal language is completely sent away from school and all learning takes place from the beginning in foreign  language;

            b) maternal language is considered foreign language for all matters excepting religion;

            c) both languages are used concomitently in learning, the foreign one being prefered;

            d) both languages are represented with preference given to maternal language;

            e) the foreign language is considered only subject of curriculum;

            f) the foreign language is learned only facultatively.

            By political utraquism, ethnical elements of other language are assimilated, the state imposes its language to foreign ethnical elements. Herbart said that education organized by state may rise finally against state. Political parties have a nefaste influence on school.

            Pedagogical priority to maternal language - Comenius: don’t learn the child first riding and then walking - is reversed by utraquist school in which children have to learn the foreign language on natural way in contact with things, just like maternal language - actually a foreign name for known object. 2-3 years old child should start learning the foreign language in utraquism, including the games; the child begins too early to use the intelligence in detriment of his phantesy or aesthetical and moral growth - scholae sed non vitae.

            Bilingual school - resulting not only in “double beings” or educated dandy - contributes to weakening of peoples, paralization of their creatives, aplatization of souls and moral decadence. If Ratio educationis (1777) of Marie Therese confered to each nation - “Hungari proprie dicti, Germani, Slavi, Croati, Rutheni, Illyry, Walachi” - equal rights to learn in its own maternal language (natio quaelibet, quantumquidem fieri poterit, propriis instructa sit scholis vernaculis, ... et in scholis omnes linguis utantur propriis), “Lex Appony” (1907) imposes to unmagyar schools the categorical obligation of magyar language learning.

            Finally, Ghibu makes considerations on how to avoid the contrast between state language and “popular” language in order to reach  a satisfactory compromise between peoples living within the same state, and to put an end to that bellum omnium contra omnes. “Peace conditions” and concessions from both sides are required. In a state inhabited by more nationalities, the language of majority situates on the first plan and have to be learned by all who need it. International importance of state language is also a favouring factor. The state language may be studied facultatively and children of nationalities be not educated unnaturaly, put not another soul than of own people. Maternal language is the mother of languages (Jean Paul).

            Onisifor Ghibu’s doctoral dissertation was published in German (1) 1909 and reviewed both in Romanian provinces and abroad, in Hungary or Greece. Soon he was sentenced to death  by Hungarian rule, but escaped to Bassarabia contributing essentially to national and linguistic consciousness of Romanians under Russians. He was jailed by communists at over 70. Now some high schools in Transilvania (Oradea , Sibiu) and streets in different cities have his name. He opposed moderately in youth the “modern” utraquism, as bilingualism in school, and now, in postmodern age, at the end of millenium, one may find his views either obsolete or just history. On the other hand, his initial approach seen also through his huge ulterior work appeals almost misteriously the researcher as sharer, with some consolation to the probable offense that, for instance, UNESCO series “Perspective” on world pedagogues or national educators do not include yet a single Romanian name. Good by, utraquismus...

            The monoculture is out of fashion. Familial bilinguism is common fact and even a “foundation” “Armonia“ for mixte ethnical families in Romania offers studies (2) on vocation of family in development of interethnic education. Gwendolin C. Baker’s model of multicultural education is trusted and dully drawn: international, multicultural, multiethnical. Ethnonationalism in the “First World” seems to be more and more exclusive also through “les écoles chics de la culture internationale (Anne-Catherine Wagner). “C. Wagner nous montre que dans les écoles de la bourgeoisie internationale, la frontière produite n’est pas territoriale, ou en tout cas elle n’est pas territorialisée. Il paraît bien plutôt s’agir d’une double frontière sociale et politique: entre une élite internationale et les residents des localités où sont établis ces établissements, d’une part; et entre monde riche, occidental, et Tiers monde, d’autre part. Dans les deux cas, on peut estimer que la frontière étudiée sèpare une élite mobile, déterritorialisée, de ceux qui se cantonnent (ou sont cantonnés?) à leur territoire national. Ce qui est construit là, c’est un  “espace de vie”, dans lequel ce n’est pas tant la frontière qui fait question que l’international. Les écoles pour familles mobiles qu’elle étudie participent à la constitution de “références identitaires internationales, de sentiment d’appartenance” à un groupe qui déborde les frontières nationales”. AC Wagner nous montre alors que les élèves de ces écoles s’inscrivent dans une temporalité et un espace différents de celui des “nationaux”, et que l’echelle internationale leur semble l’échelle de vie normale” (3).

            Intercultural doctrines and crises in a multicultural society, “à la française” - e. g. Rapport Berque (l’école et l’immigration) - can pass through a new utraquism “sans frontières”: the languages “d’origine/ d’apport” to be taught not only to foreign children but also to all pupils:

            1. Au niveau des maternelles, “introduire des éléments de la culture (des) élèves étrangers, dans les jeux, dans les chants, les contes, etc...”

            2. Au niveau élémentaire, “intégrer (les) apprentissages (des langues d’immigration - arabe et portugais entre autre) aux enseignements fondamentaux”.

            3. A tous les niveaux de l’enseignement, ‘il serait souhaitable que des éléments culturels, propre à chaque culture, soit introduits dans les activités proposées aux élèves (français et étrangers)dans le cadre des différentes disciplines, notamment dans les programmes de français (traductions), d’histoire et de géographie...” (4).

            According to 1948 UN Universal Declaration, art.15, any individual has the right to a nationality, no one can be deprived arbitrarily of his nationality, neither of right to change his nationality. It is difficult to precise what place has human rights UN literature in schools of former communists countries, after still more intense propaganda circulation before: the equal right of education for all sons of motherland; a suitable net of school institutions in maternal language; cultivation of maternal language in school; knowledge of Romanian language (5) with tens of mostly Hungarian signitures depicting scholarly good realities, drastically reversed through international bodies (6) and gatherings by opposite representatives and commentators sadly confounding the regime with the people in a “international” monitorizing double language: regretting ... vigurously condemning ... human rights violations ... contrary to all its international  obligations ... the Romanian regime (sic!) blatantly disregards the rights conferred on its “cohabiting nationalites”...  Romanian regime is incresingly cutting itself off from the other countries signatory to the Helsinki Final Act, and refuses to recognise the universal nature of human rights or any machinery (sic) to promote respect for human rights. (5) Governments are urged to exercise sanctions against Story of monitoring minorities situation by C.E. started in 29 September 1984 by resolution 830 on the basis of a report “by Mr.Blaauw”. Introduction itself includes paras like in American movies (not as “soft” as the one in which Franco Nero plays the role of Ceau]escu). “The Romanian version” is followed by “Western analysis”. Conclusions start by quoting Georges Marchais, “General Secretary of the French Communist Party”. A special point is: d) “Romania is cutting itself off, both from the rest of the world and from other European countries. Perestroika, like glasnost and other spectacular reforms taking place in the URSS, Poland and Hungary are unheared of in Romania”. In the end: g) “Must Romania therefore be excluded from the CSCE process? Certainly not, since the CSCE conferences are valuable vehicle for international pressure”. Rapporteur: Mr.Noerens (sic.) Voting members: of the committee: Mm Sager (Chairman), Nuñez, Atkinson (Vice-Chairman), Mrs.Jacobsen, Mm.Power, Litherland, Mezzapesa, Noerens, Pfuhl, Probst, Sarkijarvi, Seitlinger, Skaug, Talay, Zammit Dimech, Matsis... Apparently no one has seen Romania, neither the called “N...  (Alternate: Matsis). The committee however voted in April 1997 to end monitorization of Romania.

            Such multicultural exclusiviste society is far enough from old antiutraquist points of Onisifor Ghibu, as from building a compromise to “international pressure”. Looking admiringly if not desperately to scholarly Western concepts and treaties, we are still more eager to rediscover after 50 years and to continue our own analysts, like among many Constantin R[dulescu Motru: the nationalism based on the privilege of the ethnic is entirely foreign to traditions of Romanian people” (7); the soul of people “is each of us, and yet out of us: we lend him organic life, it gives us historical continuity and duration; it is the shape in which we incarnate ourselves for the eyes of other peoples” (8). He quotes Heraclit: peoples defend themselves by laws better than by walls.

NOTES

            Onisifor Ghibu: Der moderne Utraquismus oder die Sweisprachekeit in der Volksschule, Langenusalza, 1909. Translation is required in press by Petre Dulfu. Many references and applications are published in Bucovina and Transylvania. Demetrios Glezos publishes a translation and a presentation in Greek: I eholiki diglossia kai i politiki. In: Deltio tou ekapaidevticou omilou, Athenes, July 1911, p. 188-203.

(2) Voca`ia familiei ]n dezvoltarea comunic[rii interetnice ]n România. Bucure]ti, 1996. Editor, Ana Tucicov-Bogdan. Contents include: Ethnical identity/ cultural identity; education in present multicultural society; European Youth Campaign against racialism, xenophoby, antisemitism and intolerance all over the world.

(3) L’école et les discontinuités territoriales, Université de Lille, 1996, p. 261-262. Four parts: Les stratégies et l’école; Formation et frontière; Discontinuités et enseignement; Les représentations de la frontière. (4) L’école et l’immigration. J.-M. Amaré SNALC/CSEN s. a. Also: Dossier: L’interculturel vu par ses défenseurs. Paul Ricoeur quoted: “Seule une culture vivante, à la fois fidèle à ses origines et en état de créativité sur le plan de l’art, de la littérature, de la philosophie, de la spiritualité, est capable de supporter la rencontre des autres cultures, non seulement de la supporter mais de donner un sens a cette rencontre. Lorsque la rencontre est une confrontation d’impulsions, elle est elle-même créatrice”. (Histoire et Vérité, p. 299, Seuil).

(5) Drepturile omului În sistemul Na`iunilor Unite, vol.II, Europa Nova, 1993; (vs., here) }nv[`[mântul ]n limbile na`ionalit[`ilor conlocuitoare din Republica Socialist[ România, Editura Didactică si pedagogică, Bucure]ti, 1982.

(6) Report on the situation of minorities in Romania (1) (Rapporteur: Mr.Noerens) I. Draft Recommendation presented by the Committee on Relations with European Non-Member Countries. Council of Europe, Sept.1989 (7) (8) Constantin R[dulescu-Motru: Românismul, Editura Științifică, 1992: idem: Sufletul neamului nostru, ed Anima, 1990.