SUBVERSIV

SUBVERSIV

Isabela Vasiliu-Scraba – Ion Militaru – Administrator – Ion Spânu

''În penitenciare sunt mii de criminali (6156), tâlhari (4387), condamnați pentru furturi (5190), violatori (1979), traficanți de droguri (1434) și condamnați pentru înșelăciune (997). La 30 ianuarie 2018 se aflau exact 73 de condamnați pentru abuz în serviciu în penitenciare. Niciunul n-a deturnat banii copiilor defavorizați.
Nu există niciun motiv ca cineva să le ceară scuze. Nici măcar un viitor coleg, actual demnitar al Statului Român. Așadar, dacă simte nevoia să ceară cuiva iertare, îi recomandăm domnului Liviu Dragnea să aibă în vedere milioanele de români pe care i-a mințit.'' - Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor

 
ISABELA VASILIU-SCRABA  

Cât de subversiv putea fi Noica

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship  (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology  (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar – ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen,  invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a  preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea  vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti: Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă  la Sorbona(7), se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.

Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica au supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?

Note:
1.v. L.Blaga, Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit Ungariei  (sept. 1940 – oct. 1944) prin Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi 280000  au fost expulzati cu de-a sila din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu si multi, multi altii. În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un important fond de carte. Tactica este divulgată de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media,  academia si învăţământul de toate gradele) într-o  ţară precum România, populată în mod majoritar  de o singură etnie. După ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică (din august 1948 de când Ana Pauker a înfiinţat Securitatea aservită KGB-ului si până astăzi) a minoritarilor preferaţi de Stalin poate fi uşor constatată şi din faptul că televiziunile “române”, numite «naţionale»,  vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%. In Istoria lui M.Roller, scrisă în 1947 la comanda ocupantului sovietic, România era considerată “stat multinaţional”. Fără cuvenitele specificări, din 1990 încoace de fapt se încearcă fixarea ideii lipsită de bază reală că azi România este un stat multinaţional, pentru că în 10% din populaţia sa se găsesc 14 etnii diferite, din care minoritatea maghiară are cca 1,5 milioane de locuitori (din 23 de milioane de cetăţeni români). Statutul “multinaţional” a fost indirect consfinţit prin legea de introducere a limbii maghiare ca a doua limbă din România.

3.v. scrisoarea lui Zevedei Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.

4. v. traducerea din 1995 (Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu: Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).

5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – după o carte a lui Hegel.  A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.

6. In 1970, evocându-l pe Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu, Ion Negoiţescu spunea că Biemel i-a transmis lui Blaga impresia lui Heidegger după citirea revistei Saeculum. Filozoful din Freiburg “s-a arătat extrem de încântat că în România (…) apare o revistă de filozofie atât de interesantă, atât de vie, atât de actuală”(Ileana Corbea-N. Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti: Societatea Română de Radiodifuziune, 2003, pp.264-264).

7. Indicaţiile de marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox  (1969) un text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop (v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev. Bucovina literară, Nr.8-9/ 222-223, aug.-sept.2009). Din 1969 exilatul Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger 6 semestre, pusese la cale tipărirea unui volum de “omagiu românesc”, intitulat Symposion Heidegger (1971). De ideile lui Octavian Vuia care nu treceau Cortina de fier decât spre a ajunge în fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei RSR, s-a ocupat  ideologul Henry Wald (Elemente de epistemologie generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp.153-154), adevăratul mentor al lui Liiceanu, care-i reproduce după 37 de ani atitudinea critică (v. Prefaţa la Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate: Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia: Star Tipp, 2004).

*Eseul Cât de subversiv putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN 1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi, articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010 în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura” scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259). Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria (1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments, la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009 (259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre Noica a disparut fără urmă.
Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia razna”:
“Folosiţi trucuri ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris, Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”. Existenţa acestei trimiteri anulează o acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C. Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din 1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3) Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr. 2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu, Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

DESPRE ALIENARE

Mai 1, 2011 by Ion Militaru

Când, în scrierile de maturitate, Hegel vorbea despre alienare ca alienare a spiritului, traducând în limbajul filosofiei sale abstracte şi atât de greu digerabile o situaţie care îşi avea, de fapt, adevărul în contextul viu al istoriei, alienarea era departe de a marca debutul unui concept. Ea îşi făcuse intrarea în câmpul operaţional al filosofiei prin Rousseau şi traducea o situare politică.

Cu Hegel, chiar dacă problema nu este alta şi sensul ei este neschimbat, terenul de exercitare se schimbă. Din politic se trece la o metodologie inedită numită de către Hegel fenomenologică.

Este dificil, până la urmă, de văzut întreaga genealogie a conceptului pornind de la Hegel. În tot cazul, dacă este adevărat că alienarea nu începe cu Hegel, tot atât de adevărat este că nici nu se opreşte la el. După întreaga incursiune a conceptului de-a lungul avatarurilor fenomenologiei spiritului unde descrie felurite momente negative, alienarea rămâne, nu doar ca şi concept, o moştenire.

Ce devine alienarea la urmaşii lui Hegel, şi ce este la Hegel însuşi? Fără pretenţii parentale, i se poate recunoaşte lui Hegel introducerea în conceptul de alienare a unei forţe şi a unui plus de substanţă care va surclasa încărcătura rousseau-istă. Chiar dacă el va pune conceptul să descrie o situaţie care, prin vastitatea ei, abia dacă mai atinge istoria sau realitatea cotidiană, nu va fi receptat pe linia impusă de el. Dimpotrivă, la Marx şi marxişti, la continuatorii lor din secolul XX, alienarea va pierde întreaga semnificaţie hegeliană şi se va opri pe palierul compus în totalitate din istorie. Mai mult decât alte concepte, mai mult, poate, decât toate conceptele hegeliene, alienarea va fi pusă să explice istoria în integralitatea ei.

Există o oarecare inocenţă în întrebuinţarea iniţială a alienării, care face din ea o categorie mai mult teoretică decât dispusă descrierilor istorice. Contractul social al lui Rousseau este o descriere imaginativă pentru un gest originar de alienare: delegare a puterii de către toţi în favoarea unuia care se angajează să conducă în conformitate cu legea. Aşa ceva, o înţelegere prealabilă actului politic, un gest istoric originar nu a existat niciodată. Valoarea lui constă în valoarea oricărei ipoteze de lucru.

Hegel va beneficia de ideea lui Rousseau transferând-o din planul imaginarului strict într-unul şi mai îndepărtat, ferit de riscurile incidenţelor cu realul empiric. Concepând istoria ca pe un vast experiment al spiritului în care ideile, oamenii şi evenimentele împărtăşesc soarta unor marionete doar aparent înzestrate cu autonomie şi voinţă proprie, Hegel face din alienare un moment din mişcarea spiritului. Dacă, iniţial, spiritul este entitatea care îşi are identitatea în sine, prea puţin sau deloc definindu-se, pentru că nu are în raport cu cine sau faţă de cine, pentru a-şi spori şansele definirii şi identităţii sale – ceea ce este tot una cu şansele existenţei sale, pentru că la Hegel existenţa este întotdeauna existenţa concretă – spiritul îşi organizează propriul său teren de definire, adică propria sa alteritate. Pentru că nu există nimic în afară de sine, el trebuie să-şi abandoneze momentul de început, sinele închis, şi să eclozeze, adică să spargă limita existenţei originare şi să fie el însuşi propria sa alteritate. Având alteritate, el va avea în raport cu ce să fie ceva, adică altceva. Acest mecanism al ieşirii spiritului din sine pentru punerea sa în evidenţă ca existenţă definibilă care înseamnă pe scara existenţei, şi chiar a fiinţei ceva, este desemnat de către Hegel ca alienare.

Schema lui Hegel este atât de îndepărtată de maniera în care alienarea a fost receptată şi a funcţionat în secolul XX încât procesul pe care ea l-a străbătut de la sensul rarefiat din descrierea lui Hegel şi până la sensul încărcat de materialitate în care o recunoaştem pare dificil de urmărit. În tot cazul, pentru noi, alienarea a funcţionat pentru descrierea unor fizionomii extrem de uşor perceptibile.

Omul alienat în capitalism, alienat în cultura occidentală, alienat în economia occidentală, în în societatea occidentală, istoria pervertită şi alienată prin principiile de bază au descris suficient şi coerent, până nu demult, o lume. Totul a fost atât de clar în acest tip al descrierilor încât, se părea, nu era nevoie de mai mult. Alienarea era panaceul tuturor explicaţiilor. Apelul la ea – suficient! Mai mult de atât nu era nevoie.

Este dificil de văzut când s-a renunţat sau când s-a pierdut pe traseu alienarea. În tot cazul, ea a dispărut în momentul în care în istorie s-a petrecut ceva. Odată cu şubrezirea comunismului şi căderea finală, alienarea şi-a pierdut cota la bursa valorilor filosofice. Astăzi, ea nu mai descrie nimic. Nu se mai apelează la servicile sale pentru descrierea economiei, politicului,etc., nici a celei occidentale, nici a celei post-comuniste. Concepte mai subtile, deşi iniţial mai puţin prizate, i-au supravieţuit. Conceptele psihanalizei de exemplu, s-au dovedit mai longevive şi mai eficace sub raport ideologic.

Una dintre cauzele eşecului său ca şi concept rezidă în operaţia sa de unilateralizare. Deşi la Hegel funcţiona cu un sens extrem de larg, universal, fiind cu o categorie ontologică, nereţinută de un compartiment anume, cu Marx începe degradarea ei prin staţionarea şi descrierea privilegiată a unui singur domeniu: istoria. Este adevărat, prin limitare, alienarea părea să câştige totul. Din fantomatică şi vagă, cum părea să fie la Hegel, cu Marx ea avea viaţă, devenea ceva palpabil, concret şi convingător. De aici şi riscul: pierzându-şi caracterul astral în favoarea unuia terestru, ea dădea eternitatea pe temporalitate.

Strategia lui Marx în privinţa alienării a fost condiţionată de prioritatea acordată unui concept intensiv. Transferând alienarea din planul vast al ontologiei în cel particular al istoriei, Marx şi discipolii săi din secolul XX i-au făcut un serviciu atât de masiv încât au copleşit-o. Pentru că, pe de o parte, trecând-o din planul naturii sau al spiritului în cel al istoriei, ei i-au transferat şi întreaga forţă de acolo. Pe de altă parte, procedând astfel, i-au şi interzis orice posibilitatea de revenire şi repliere altundeva. Înfrântă în istorie şi fiind în totalitate istorie, alienarea nu mai avea unde reveni şi unde se retrage. Câştigând pe limba istoriei, ea a şi sucombat pe aceeaşi limbă.

Hegel făcuse posibil pentru alienare un sens nelimitativ. Nici o existenţă nu restrânge la sine, ea revendicând pentru subzistenţa sa alienarea, înstrăinarea şi diferenţa. Fără alterare, adică fără străbaterea unui traseu situat în afara graniţelor naturale, existenţa este abstractă, adică moare. La Hegel, alterarea este, pe lângă condiţie logică, de participare la definirea spiritului, sursa vieţii în cel mai larg sens. Fiinţa care nu se alienează, care nu iese din sine, este deja moartă. Morţii nu ies din sine decât ca fantome, adică non-fiinţe.

Pentru Marx, omul este alienat strict în capitalism, comunismul urmând să-i aducă eliberarea. În rest, orice discuţie despre alienare ţinând de gama de probleme a filosofiilor idealiste, inutile. Nici un sens universal, nici o admitere a ei ca descriere a condiţiei omului, dacă nu a oricărei condiţii.

Nici măcar poeţii, pe care, cel puţin în tinereţe, Marx îi mai frecventa, nu-i mai spun nimic. Or, spusa poeţilor rămânea pe mai departe valabilă: “ceva străin este sufletul pe-acest pământ”. Cu alte cuvinte, coborând de la vers la proză, condiţia lui eternă este de a fi înstrăinat, nu acasă ( cât de convenabilă sau inconvenabilă este această percepere doctrinei creştine este o altă probelemă).

În fine, în filosofia românească, cu excepţia episodului marxist ( în care nu s-a spus nimic esenţial sau măcar important în interiorul filosofiei marxiste ca atare, totul rezumându-se la repetarea lipsită de originalitate a clişeelor marxiste de aiurea ) alienarea este cu totul absentă. Ea nu a reprezentat o temă de reflecţie sau dezbatere la nici un nivel. Abia de poate fi găsită pe ici-pe colo. Este aşa pentru că, probabil, românii nu s-au văzut ameninţaţi cu pierderea propriei lor esenţe. Nici măcar atunci când istoria s-a făcut peste capul lor şi când iniţiativa nu le-a aparţinut, când nu au fost subiecţi ai destinului şi pacienţi ai capriciilor, nu a fost resimţit ceva de felul alienării.

Singura formă de alienare care poate fi extrasă din cultura noastră aparţine culturii populare care oferă, singură, un sens al înstrăinării. Şi nu este vorba despre un sens înalt, deosebit, afectat de vreo notă particulară care să facă din ea un privilegiu naţional, ci despre unul extrem de concret, banal aproape. În cultura noastră populară, străin este cel poziţionat, în urma diferitelor avataruri, într-un teritoriu altul decât al său, departe de comunitatea sa naturală şi habitatul în care s-a întâmplat să se nască. Reperul de primă instanţă -–pentru că altul nu există! – este casa şi valorile aferente satului, ceva extrem de apropiat, îngust. Înstrăinarea de acest tip nu descrie o trăsătură generală, comună, ci un accident istoric, lipsit de relevanţă pentru oricine altcineva cu excepţia individului care o trăieşte. Contingentul cel mai radical, hazardul şi arbitrarul sorţii sunt resorturile care explică înstrăinarea din cultura noastră populară.

Spre deosebirea de acest sens cu valoare explicativă minimă la scara istoriei, alienarea avută în vedere de ideologi şi reformatori ţine de sistem, explică sistemul şi nu un individ sau altul. La ea se poate umbla nu printr-o modificare a destinului sau printr-o fericită aranajare a astrelor, ci consultând raţiunea istorică, revoluţionând-o radical.

Alienarea ideologică îşi are soluţia în revoluţie. Soluţia ei este schimbarea sistemului, nu conjurarea sorţii sau implorarea cerului. Ea nu are nici o implicaţie mitică sau religioasă. Iar pentru înţelegerea ei nici o psihologie nu ajută, singură consultarea cauzalităţii istorice fiind în joc. Într-o parte cauzele sunt strict individuale, prezenţa printre străini fiind dictată de circumstanţe aleatorii, în afara unei necesităţi de ordin istoric sau social, în cealaltă parte cauzele sunt interioare sistemului ca atare.

Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?
Written by Administrator
Nov 04, 2007 at 05:27 PM
Constantin Noica si criticii sai din Securitate Identificat drept anticomunist convins si "dusman al poporului", Constantin Noica s-a aflat permanent in vizorul Securitatii. Nu atat biografia, cat opera ilustrului carturar ingrijora politia politica a vremii. Manuscrisele filosofului de la Paltinis erau analizate minutios, din perspectiva ideologica, de oamenii regimului. Cateva documente din arhivele CNSAS demonstreaza mecanismul acestor "evaluari" si vigilenta "organelor" fata de ideile "subversive". Printre colaboratorii Securitatii in gestionarea "cazului Noica", ii regasim pe scriitorul Mihai Sora si pe istoricul Zigu Orenstein (Zigu Ornea). DSS / COPIE 22 ianuarie 1960 COMPLECTARE la declaratia mea din 19 ianuarie 1960 Subsemnatul SORA MIHAI, nascut la 7 noiembrie 1916 in comuna Ianova regiunea Timisoara, domiciliat in Bucuresti Str. Jules Michelet nr. 15, raionul I.V. Stalin, declar urmatoarele: In momentul in care a venit la ESPLA lucrarea lui NOICA despre Hegel, m-am gandit ca, in cazul in care ar prezenta un interes oarecare din punctul de vedere al publicitatii, chiar cu ample modificari (insa nestructurale, adica: suprimari si adausuri), sa fie data unui referent extern competent in Hegel, care sa faca propuneri concrete. Am cazut de acord in sensul acesta cu tov. ZIGU ORENSTEIN, redactor la redactia de critica si avand studii de filozofie la baza, asupra persoanei tov. PAVEL APOSTOL, cercetator principal la Institutul de Filozofie si autor al unei lucrari despre Hegel. Tovarasul ORENSTEIN a si luat contact si a vorbit cu tov. Pavel Apostol in acest sens, spunandu-i ca avem lucrarea respectiva si ca eventual, daca este cazul am dori sa cerem avizul. Tov. ORENSTEIN mi-a comunicat ca tov. Apostol a acceptat in principiu sa fie referent. Dupa lectura, constatand ca orientarea cartii este funciarmente idealista si ca, deci, nu poate fi luata in considerare din punct de vedere al publicitatii ei, chiar dupa ample remanieri, am socotit ca nu mai este cazul sa cerem nici un aviz extern, care nu-si avea rostul decat pentru a ne ghida in procesul de refacere a cartii prin modificari ce nu ating structura. (ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 2, f. 24-25) * * * Primeste: LT. COLONEL A. OLIMPIU Sursa: SERBAN Locul: domiciliul agentului 370/15 mai 1959 Data: 14 mai 1959 STRICT SECRET Ex. Nr. 2  NOTA asupra lucrarii "Povestiri din Hegel" de C. Noica.   Existenta lucrarii a fost semnalata sursei in 1957 (toamna sau iarna 1957/1958) de ORNSTEIN pe atunci redactor la ESPLA redactia critica. La cererea sursei i-a predat o copie a lucrarii despre care a semnalat la vremea aceea. Lucrarea lui C. NOICA - cunoscut filozof legionar - este una din cele mai periculoase materiale ideologice din tara care a cazut sursei in mana. Pretextul il formeaza "povestirea" continutului Fenomenologiei spiritului de Hegel: "am cautat sa povestim limpede gandul lui Hegel" (pag. 1). Insa, chiar in "cuvantul inainte", autorul lasa sa se inteleaga limpede ca aceasta e doar un pretext: "Cu Hegel se intampla ca in viata: poti trisa". Mai mult, el arata ca Hegel (asa cum il va prezenta) "te trimite la libertatea, teroarea si ipocrizia ceasului tau, care intr-alta versiune erau si in ceasul tau" (pag. 2). Acestui scop ii serveste lucrarea: prin aluzii, sa atace regimul de democratie populara, revolutia, ideologia marxist-leninista, spre a face apologia burgheziei si a religiei. In vederea acestui lucru, se "povesteste" cartea lui Hegel eliminand din ea tot ce e progresist, mentinand si intarind - in schimb - tot ce e retrograd in ea. Indeosebi, se trece cu totul sub tacere dialectica si expunerile dialecticii (cu care incepe chiar "introducerea lui Hegel la Fenomenologia spiritului). Cartea se adreseaza "tanarului" de azi, deci are intentia de a da o indrumare spre a) o conceptie idealista, b) o neincredere in activitatea politica in general si in cea de construire a socialismului in special, c) o admiratie fata de burghezie si lumea anglo-saxona, d) o conceptie de iertare universala. Spre a reusi in aceasta, autorul nu numai ca elimina tot ce e progresist in aceasta lucrare a lui Hegel (vezi, Marx: Manuscrisul economico-filozofic din 1844, ed. rusa a operelor, vol. O; Sfanta familie... in Opere ed. rom. vol. I), dar vulgarizeaza si falsifica si elementele retrograde la Hegel, apropiindu-le de conceptia legionara "trairista" a lui Nae Ionescu (cunoasterea si actiunea umana sunt prezentate ca aventura, se propaga scepticismul, indoiala in tot si in toate etc.). Alaturi de aceste falsificari si mistificari ideologice periculoase in sine, C. NOICA a introdus in carte o serie de afirmatii cu caracter fatis anticomunist si mistic. Intrucat ele abunda, vom alege cateva exemple, pe care le grupam pe probleme: Una din metodele favorite ale lui C. NOICA este atacarea politicii socialiste sub forma atacului impotriva politicii in general: "politicul e intr-adevar incercarea de a realiza imposibilul... ceva din Don Quijote nu inceteaza sa va insoteasca pe toti..." (pag. 43) sau: "In experienta politicului, constiinta omului se sminteste; ea nu mai e la locul ei" (pag. 45). Iar dupa aceasta: "Perversiunea care e in tine o vezi in afara: denunti... egoismele de clasa... pervertiti cum... aveti dreptate in pornirea voastra. Caci ordinea generala e si ea perversa si nu numai cea veche, ci oricare, orice stat e rau..." (pag. 45, subl. noastra). In alta parte, NOICA spune ca, in afara discursurilor, toata actiunea revolutionara e "un abur, o nalucire" (pag. 87). Guvernul revolutionar e doar "factiunea invingatoare", "fanatica", de aici "legea suspectilor din Revolutia franceza si din orice revolutie" (pag. 89). "Toate revolutiile cresc din mine si se intorc impotriva mea - isi spune omul" (pag. 90). C. NOICA prezinta toate denaturarile la care supune capitalismul, drept tehnica comuna oricarei oranduiri "la mijlocul veacului XX" (pag. 103): "noi, cei care povestim, stim intr-adevar ca omul modern a faptuit nebuneste" (pag. 102). El critica "tirania unei ideologii politice, cum traim cei mai multi" (pag. 105). NOICA are indrazneala sa atace fatis regimul socialist: "Iar o societate facuta dupa chipul launtric al sclavilor acestora muncitori si liberati ar fi probabil plictisul insusi (In veacul XX noi incepem sa realizam asa ceva)". In pag. 43, intalnim o apostrofa in doi peri care, nefiind legat de textul precedent, se refera la actualitate: "Pe cand la voi, galigani ai idealului, si la voi tirani?" O forma a atacului impotriva regimului nostru este sublinierea caracterului iluzoriu al multumirii de realizarile socialismului: "Oamenii traiesc linistiti si siguri in bogatia aparenta a vietii lor. Cateodata ei vad ca nu e bogatie. Dar ce vreti sa faca?" (pag. 4) sau: "Cati nu vor fi trait tristetea de dupa victorie?" (a revolutiei, pag. 44). Chemarea la rupere de constructia socialista apare de la bun inceput. NOICA cere cititorului sa "uite cand este" (adica in ce epoca, pag. 2). Analizelor lui Hegel li se da o rastalmacire care sugereaza caracterul trecator al socialismului: "vezi prezentul, ca sa te intorci la trecut si, pe urma, cu trecut cu tot, sa te intorci la prezent" (pag. 6). Acest scop este urmarit si cand se insinueaza ca toate societatile ("si astazi, in sec. XX", scrie el, pag. 72) sunt la fel. NOICA nici nu vrea sa ia la cunostinta existenta socialismului. De aceea, afirma ca astazi suntem intr-o perioada de trecere "ce trece?" (pag. 73) si lasa intrebarea fara raspuns, sugerand prin aceasta ca spre altceva decat ceea ce este. Apologia exploatarii si a burgheziei se face cu mijloace diverse. Exploatarea feudala e doar dorinta de a sti ca un om depinde de altul (pag. 41). In alt loc, el scrie: "e zguduitor pentru un luptator... ca munca e mai buna decat credea" (pag. 48), sugerand ca vechiul regim nu era chiar atat de rau. Apologia burghezului este deschisa: "Noi, cei care povestim, trebuie sa recunoastem ca... omul burgheziei era cel dintai care isi punea problema istoriei... Cine stie... daca dupa disparitia omului burghez va mai exista obiectivitate si adancime istorica" (pag. 59). El cauta sa faca "totala dreptate burgheziei" (pag. 59) prin aceea ca ea l-a dat pe Hegel. De altfel, la pag. 94, C. NOICA scrie: "noi, oameni ai burgheziei". Ca exemplu pentru curatenia morala, el se refera la "toata experienta morala a popoarelor anglo-saxone" (pag. 100). "Este meritul aceleiasi lumi burgheze de a fi adus perspectiva... marilor religii" (pag. 103). In cartea lui NOICA se gasesc aluzii care justifica activitatea subversiva sau metodele ei: "Noi n-avem un singur nume, cum scrie pe buletine, iar cand suntem oameni adevarati, riscam sa le avem pe toate" (pag. 18). Ca solutii, NOICA recomanda: "o intelegere mutuala, o universala iertare" care "trebuie sa se iveasca pe lume" (pag. 103), fiindca "ne-am ranit si desfigurat unii pe altii". In fond, "acesta e rezultatul unic pe care-l vede in prezent" (pag. 103). In sfarsit, C. NOICA face peste tot apologia religiei, care este si solutia finala pe care o da: "oricine crede in dialectica... lucreaza la definirea lui Dumnezeu"(pag. 130). Numai prin experienta religioasa "toti oamenii" devin oameni (pag. 105), omul "e fiinta cautatoare de Dumnezeu" (aluzie la cautatorii de Dumnezeu combatuti de Lenin, pag. 106). Religia... e implinirea spiritului (pag. 10?). Toata cultura este "una a religiei revelate" (pag. 118). Trinitatea este deci a culturii (pag. 121). A gandi cu adevarat inseamna pentru ei a gandi teologic (pag. 122). Materialismul este prezentat ca identic in esenta cu idealismul (pag. 27, pag. 86). Intreaga stiinta si cultura sunt prezentate ca expresii ale religiei (pag. 124). Chemarea la amoralism il intampina pe cititor de la inceput: "fii putin necinstit, cum esti adesea in viata" (pag. 1). In alta parte vorbeste despre "huliganismele si... sacrificiile cerute de virtute" (pag. 48). C. NOICA face apologia rasismului (unitate "de sange", p. 40). "SERBAN" N.B. Nota a fost ceruta agentului intrucat este necesara reg. Pitesti pentru clarificarea continutului dusmanos al acestei lucrari. Un exemplar din nota impreuna cu copia lucrarii lui C. NOICA luata de la agent va fi trimisa Dir. Reg. M.A.I. Pitesti. LT. COLONEL DE SECURITATE A. OLIMPIU (ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 2, f. 207-211) (Dosare Ultrasecrete/ZIUA) Ion Spanu este de alta parere Publicarea unor documente provenite de la CNSAS referitoare la dosarul "Constantin Noica", documente publicate si de "Observatorul cultural", arata inca o data ce grave erori se pot produce daca se arunca in spatiul public informatii brute, fara o expertiza temeinic fundamentata, care sa stabileasca in mod clar daca o persoana a fost sau nu colaborator al Securitatii ca politie politica. Teoria care urma sa duca la scoaterea din lege a sintagmei de "politie politica" este extrem de periculoasa. Potrivit acesteia, orice document semnat de cineva si preluat intr-un dosar al Securitatii ar duce imediat la concluzia ca persoana respectiva a colaborat cu aceasta institutie sinistra. Sunt cunoscute acuzatiile aberante aduse in urma cu cativa ani la adresa lui Corneliu Coposu, caruia i-au fost interpretate declaratiile date la Securitate ca fiind note informative! Sora a fost anchetat de Securitate Asa se intampla acum cu filosoful Mihai Sora, care a fost anchetat in ianuarie 1960, ca redactor la "Editura stiintifica pentru Literatura si Arta" (ESPLA), in legatura cu manuscrisul volumului "Povestiri din Hegel", predat editurii de catre Constantin Noica. Declaratia lui Mihai Sora, data la 19 ianuarie 1960, cu completarea din 27 ianuarie, a fost incopciata in dosarul Securitatii, dar nu are nici un element care sa duca la concluzia ca ar fi o turnatorie la adresa lui Noica. In primul rand, declaratia debuteaza cu dezvaluirea identitatii autorului, precum si a datelor de stare civila: "Subsemnatul Sora Mihai, nascut la 7 noiembrie 1916, in comuna Ianova, regiunea Timisoara, domiciliat in Bucuresti, Str. Jules Michelet nr. 15, raionul I.V. Stalin..." Ceea ce urmeaza este, in mod evident, consecinta unor intrebari puse de anchetator. Sora povesteste ca, atunci cand manuscrisul a fost predat la ESPLA, inainte de publicare, asa cum se obisnuieste si azi, lucrarea trebuia "sa fie data unui referent extern competent in Hegel, care sa faca propuneri concrete". Consultandu-se cu Zigu Orenstein (Ornea, asa cum este cunoscut in lumea literara), care era redactor la sectia de critica, "avand studii de filozofie la baza", s-a convenit ca referatul volumului lui Constantin Noica sa fie facut de Pavel Apostol, "cercetator la Institutul de filosofie si autor al unei lucrari despre Hegel". Dupa discutia pe care Zigu Ornea a avut-o (sau nu?) cu Apostol, lui Sora i se spune ca acesta ar fi "acceptat in principiu sa fie referent". In finalul declaratiei sale, in mod formal, Sora considera ca datorita orientarii idealiste, cartea nu a mai aparut si, deci, nici referatul nu-si mai avea rostul. Aceasta este declaratia din 22 ianuarie pe care Mihai Sora a dat-o Securitatii. Cei care cunosc desfasurarea evenimentelor stiu ca, imediat ce Securitatea a aflat de existenta volumului predat de Noica editurii ESPLA, a inceput o ancheta extrem de dura, finalizata cu condamnari de zeci de ani de inchisoare, la adresa tuturor celor care, intr-un fel sau altul, au citit manuscrisul. Ei au alcatuit ceea ce numim azi "Lotul Noica-Pillat", intr-unul dintre cele mai rusinoase procese ale acelor ani. Zigu Ornea - stralucitul colborator al lui Plesu de la Dilema - a anuntat Securitatea Securistii care s-au ocupat de acest caz au relatat exact faptele petrecute atunci si, din Nota "Agentului Serban", putem sti azi traseul pe care l-a parcurs manuscrisul lui Noica, de la editura la Securitate. Nota era datata - atentie!- 14 mai 1959 (textul integral a fost publicat in numarul de saptamana trecuta al suplimentului "Dosare ultrasecrete"). Asadar, cu opt luni inainte ca Mihai Sora sa dea declaratia de mai sus, in dosarul Securitatii volumul "Povestiri despre om" era acuzat in termeni atat de duri, incat autorul sau putea fi trimis lesne in fata unui pluton de executie! Nota a fost trimisa de catre "Serban" locotenent-colonelului A. Olimpiu. Spre deosebire de declaratia lui Mihai Sora, aici se scrie numele conspirativ al agentului (Serban), iar in loc de domiciliu este consemnata cifra "370"! Din acest document "Strict secret", aflam, chiar de la primele cuvinte, ca "existenta lucrarii a fost semnalata sursei in 1957 (toamna sau iarna 1957/1958) de Orenstein, pe atunci redactor la ESPLA redactia Critica. La cererea sursei i-a predat o copie a lucrarii despre care a semnalat la vremea aceea"! Aceste cateva randuri ar trebui sa fie suficiente pentru scoaterea definitiva a lui Mihai Sora de sub banuiala ca ar fi fost implicat in acest caz. Deci, din Nota sursei "Serban" aflam ca Zigu Ornea a fost cel care a semnalat sursei de la Securitate existenta manuscrisului lucrarii "Povestiri din Hegel", caruia i-a predat si o copie a lucrarii! De aici, "filosofii de la Secu" s-au ocupat de analiza detaliata a lucrarii, pe care au etichetat-o ca fiind "una dintre cele mai periculoase materiale ideologice din tara". Cartea lui Noica despre "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel si-ar fi propus, in viziunea lui "Serban", "sa atace regimul de democratie populara, revolutia, ideologia marxist-leninista, spre a face apologia burgheziei si a religiei". Cu trimiteri exacte la filele din manuscris, "Serban" vrea sa demonstreze ca textul lui Constantin Noica ar contine "afirmatii cu caracter fatis anticomunist si mistic", ceea ce-l face pe locotenent-colonelul A. Olimpiu, care a primit Nota, sa traga concluzia asupra "continutului dusmanos al acestei lucrari". Cu aceste observatii s-a deschis usa celulei de la inchisoare atat pentru Noica, autorul cartii, cat si pentru toti prietenii sai care au citit sau ar fi putut sa citeasca manuscrisul volumului "Povestiri din Hegel" : N. Steinhardt, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Sergiu Al. George, Pastorel Teodoreanu, Arsavir Acterian si multi altii. Procesul era doar o simpla formalitate. Ornea il ura pe Noica Revenind la traseul parcurs de manuscrisul lui Noica in drum spre Securitate, putem prezenta atat persoanele implicate, cat si rolul pe care fiecare l-a avut in acest caz. Mihai Sora a primit manuscrisul la editura si, impreuna cu Zigu Ornea, solicita un referat de la Pavel Apostol. Zigu Ornea, insa, fara stirea lui Sora, semnaleaza "Sursei" existenta lucrarii, dandu-i si o copie a manuscrisului. "Sursa" ofera documentul agentului "Serban", care intocmeste o ampla "Nota" acuzatoare, pe care o trimite locotenent-colonelului A. Olimpiu, iar acesta, la randul sau, o expediaza Directiei Regionale M.A.I. Pitesti. Faptul ca atat Mihai Sora, cat si Zigu Ornea, sunt trecuti in documente cu numele lor real ne obliga la concluzia ca nici unul dintre ei nu a fost informator sau agent al Securitatii. La editura, ca si la revistele literare, era angajat un om al Securitatii si, in mod cert, aceasta este "Sursa" careia Zigu Ornea i-a predat manuscrisul. Aici trebuie subliniata diferenta dintre Sora si Ornea, in raport cu Constantin Noica. Mihai Sora era prieten cu Noica si a ramas toata viata in cele mai bune relatii cu acesta. Despre Sora spunea Noica, in dese randuri, ca este cel mai pur om pe care l-a cunoscut, iar apropiatii filosofului de la Paltinis stiu ca se referea tocmai la atitudinea acestuia in timpul anchetei si procesului. Intr-una din emisiunile mele, Mihai Sora a marturisit ca, la intoarcerea de la Paris, desi publicase volumul "Le dialogue intérieur", prima carte a unui roman aparuta la celebra editura Gallimard, a refuzat sa mai publice mult timp, tocmai pentru a evita compromisurile. In schimb, Zigu Ornea l-a urat totdeauna pe Constantin Noica, pe care si dupa Revolutia din 1989 l-a acuzat de fascism, in volumul "Anii '30. Extrema dreapta romaneasca", aparut in 1995 la editura Fundatiei Culturale Romane. Exista o asemanare evidenta intre termenii folositi in Nota lui "Serban" si cei cu care opereaza, dupa aproape 40 de ani, Zigu Ornea in lucrarea citata. Acest fapt ne face sa credem ca, atunci cand Mihai Sora a adus la editura manuscrisul lui Noica, Zigu Ornea nu s-a limitat sa semnaleze "Sursei" existenta lucrarii, predandu-i chiar o copie (ceea ce, poate, la acea vreme, era normal), ci i-a facut si o "recenzie ideologica", pe care securistul a exploatat-o la maxim. Sora: "Am vrut sa-l repun in circulatie pe Noica" Aflat in Germania, filosoful Mihai Sora ne-a povestit, telefonic, ce s-a intamplat atunci: "La sfarsitul anilor '50, parea sa inceapa o perioada de deschidere in spatiul cultural, care, din pacate, avea sa fie amanata cu vreo zece ani. Miron Constantinescu s-a dus la Cluj pentru a-l convinge pe Blaga sa reintre in circulatie cu o carte, iar eu l-am intrebat pe Noica daca nu are o lucrare cu care, de asemenea, sa revina in spatiul public al culturii. Am ales impreuna volumul "Povestiri din Hegel" (care avea sa fie publicat in 1980 sub titlul "Povestiri despre om. Dupa o carte a lui Hegel"). Pentru a usura aparitia fara probleme a cartii, i-am spus lui Zigu Ornea sa-i ceara un referat lui Pavel Apostol, care publicase o carte despre Hegel. Se pare ca Zigu s-a dus cu manuscrisul in alta parte." Mihai Sora isi aminteste si de ancheta Securitatii: "In 15 ianuarie, am fost chemat la ora 8.00, la Securitate. M-au lasat peste 10 ore singur intr-o incapere si, abia la ora 18.00, a venit un ofiter de securitate care m-a sucit pe toate partile cu intrebari referitoare la manuscrisul lui Noica. In jurul orei 22.00 am dat o declaratie, asupra careia am revenit cu o completare pe 27 ianuarie. Cred ca se vede foarte clar din aceste declaratii ca eu am fost anchetat de Securitate, nu ca am colaborat cu aceasta." Sigur ca ar fi interesant sa aflam din dosarele de la CNSAS cine se ascunde sub identitatea secreta "SERBAN" si cine era sursa acestuia. Cert este ca, dintre toate numele vehiculate in ancheta de la editura ESPLA, in legatura cu manuscrisul lui Noica, Mihai Sora este singurul care nu poate fi banuit de colaborare cu Securitatea. Pana la urma, cartea lui Constantin Noica a aparut la editura "Cartea Romaneasca", in 1980, sub titlul "Povestiri despre om" si a avut un adevarat succes in randul tinerilor cititori. Putini stiau, insa, tragedia din spatele ei, tragedie in care erau implicati autorul, cel care a incercat s-o publice mai devreme si toti cei care aveau cunostinta despre manuscris. Ion SPANU