ÎMPĂRAT ȘI PROLETAR

 ÎMPĂRAT  ȘI  PROLETAR

Mihai  Eminescu – Puși  Dinulescu – Ondine Gherguț – Angela Gheorghiu – Sabin Orcan – Florin Toma – Marinela Capșa – Mariana Kolapkova – George Anca 

MIHAI  EMINESCU Împărat şi proletar Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă - Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie braţe tari, A statelor greoaie care trebuie-mpinse Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice ş-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o frază de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi... Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea - Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n ruşine... Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până şi urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât - Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean. O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias'; Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ, Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ, Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va creşte tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală; Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti, Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceşti. Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfăşoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă - Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt - Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt. Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişc batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate; Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Scânteie marea lină, şi placele ei sure Se mişc una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate, Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Îi pare că prin aer în noaptea înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată - Moşneagul rege Lear. Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: "În orice om o lume îşi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van; În orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou: de unde vine şi unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian? Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă - Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat. În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om - În multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, Dorinţi nemărginite plantând într-un atom. Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi." 1874, 1 decembrie

PUȘI  DINULESCU

Statul paralel e el!

Pentru domnul Dragnea statul paralel e tot ce-i scapă Domniei sale din gheare! Adică preşedinţia României, procurorii şi o parte din judecători.
Orice stat democratic este însă alcătuit dintr-un ansamblu de puteri paralele: Parlamentul, votat de popor şi guvernul votat de el, preşedintele votat direct şi nominal de popor şi justiţia independen tă de celelalte puteri şi funcţionând într-un sistem propriu, de competenţă profesională. Mai e şi presa, care cârâie, chipurile, în mod independent. Este un stat de puteri paralele, aşa cum bătrânul Montesquieu în „L’esprit des lois “ şi l-a imaginat.

Celălalt tip de stat, statul dictatorial, e condus de un singur om, care deţine toată puterea, adică absolut toate puterile şi care nu e un funcţionar al statului, ci un stăpân al său absolut, mai dihai ca un proprietar şi care nu dă socoteală nimănui de absolut nimic.
Aşa era Ceauşescu şi care nu dădea socoteală nici lui Dumnezeu, în care nu credea, ci doar nevesti-sii, de sub al cărei papuc nu ieşea cu uşurinţă.
Cât o fi de dependent domnul Dragnea de tânăra sa prietenă nu ştim şi poate nici nu vom şti vreodată, dar de la Lupeasca lui Carol al II-lea probabil că legăturile neconjugale nu s-au mai afirmat atât de pregnant la fruntea statului român.
Dar nu despre asta-i vorba, deşi dacă tot e să discutăm despre amante, oare nu este amanta statul paralel pe lângă statul oficial al soţiei?
Ba da, dar cu atât mai puţin e vorba de asta aici, domnul Dragnea fiind, după cum bine se ştie, divorţat.
Dar oare de ce n-o ia, Doamne, iartă-mă!? Oare nu-l iubeşte suficient, oare nu-i suficient de tânără şi de frumoasă? De ce?
Misterele statului paralel sunt câteodată de nepătruns, chiar când statul ăsta nu e paralel cu nimic, poate doar cu Absolutul sau cu Necunoscutul din om...
Şi totuşi statul paralel, fi-rar mama lui să-i fie, mai e într-un fel şi foarte nasol! Pentru că alături de statul de la suprafaţă, recunoscut de toată lumea, mai există şi statul paralel al inşilor interconectaţi prin diverse înhăitări, de la organizaţiile secrete la cele semi-secrete şi până la încuscririle şi înnăşirile, care formează reţele de reţele.
Mai este apoi reţeaua fostului partid comunist, pe baza căruia funcţionează mai ales PSD-ul. Şi mai există, desigur, şi reţeaua fostei Securităţi, cu o întindere şi mai mare, intrând prin toate partidele. Având din faşă ca mediu de operare clandestinitatea, iar ca mod de organizare ierarhizarea militară, e şi mai eficientă, iar lucrul în reţea i-a făcut să îşi dezvolte şi reţele comerciale de distribuţie foarte eficiente în branşe economice diverse, unde sunt de neconcurat.
Protocoalele de colaborare între SRI şi DNA, de care s-a făcut atâta caz, nu mi se par deloc strigătoare la cer, ba chiar foarte necesare, mai ales că problema corupţiei este o problemă de securitate naţională, după cum bine se ştie. Şi marile succese ale DNA-ului pot fi explicate tocmai prin funcţionarea acestor protocoale, iar într-o ţară ca a noastră, în care corupţia este în aşa hal de întinsă ce dracu’ să mai facem, cum altfel să mai procedăm?
Iar statul paralel mie mi se pare că e chiar domnul Dragnea şi cu doamna Dăncilă. Ar merge cu ea paralel, dar dânsa, sărmana de ea, se tot opreşte, pe la toate tufişurile şi toţi pomii limbii române, pe care îi tot miroase şi îi tot spurcă în drumul lor inefabil spre împlinirea măreţului program de guvernare…
Şi n-are glas, sărmana de ea, decât cu fraze învăţate pe dinafară, în care singura originalitate sunt jalnicele sale greşeli de gramatică sau de pronunţie.
Şi-n faţa acestui spectacol morbid şi dezolant, ţara se paraleleşte şi ea între protestatarii lucizi şi cei ce-i maimuţăresc pentru o sticlă de apă minerală, un cârnat cu muştar şi o excursie la Bucureşti pe damoaca…
Un exerciţiu la paralele inegale, în lesă.

ONDINE  GHERGUT

Președintele țării, Klaus Iohannis, ce replică dură, dar elegantă, la atacurile imunde ale lui DRAGNEA și ale haitei sale!

"Pe bună dreptate s-au revoltat magistrații, cum se trezește un politician, care este și INFRACTOR, să meargă la televizor să amenințe procurorii, după ce a convocat un miting mediocru anti-justiție? De dragul unuia care vrea să fie mai puternic decât e, e sănătos renunțăm la valorile democratice?”
#DRAGNEAlaPușcărie
=...
Președintele țării ne RĂSPUNDE unor întrebări, după citirea, cu atenție, a deciziei si a motivării CCR
>Motivarea aduce la suprafață mai multe întrebări decât clarificări
>Dacă politicieni sunt atât de nemulțumiți de lupta anticorupție mai e nevoie de ea? DA, e nevoie!
> au fost exemple de cazuri în care nu au fost respectate procedurile, dar acestea sunt în caz de rezolvare
>un partid aflat la putere încearcă să amputeze puterile președintelui României. De ce? Pentru că are alte păreri decât presedintele țării
- prima amputare a puterilor președintelui a fost scoaterea din numirea ANCOM, din legile Justiției, unde puterea președintelui a fost diminuată
>Se pune întrebarea: Nu cumva aceste legi au fost modificate pentru a diminua puterile președintelui?
>Din păcate, asta spune CCR
>Se pune întrebarea : care mai e statutul procurorilor din România? Mai sunt ei eficienți în lupta anticorupție sau sunt duși în subordinea politicienilor?
> Avem un nou SUPER-MINISTRU al Justiției care propune si presedintele execută, fără CSM? Cum mai poate CSM avea rolul de garant al independenței Justiției?
>Aceste întrebări TREBUIE să fie analizate într-o dezbatere publică
>Un referendum poate fi la finalul unei dezbateri publice
>Este nevoie de o dezbatere largă, transparentă, cu toți actorii interesați si poate, la sfârșit, poporul să-și spună părerea, poate trebuie să fie și modificări în Constituție
> Poate trebuie să discutăm ce fel de persoane pot fi chemate la conducerea statului ( probabil, se referă la penalii de la conducerea statului)
>Decizia finală va fi dată "după ce mai citim un pic" motivarea CCR, dar NU ne prinde decembrie.

***Cert e că președintele Iohannis NU va răspunde până când nu se clarifică statutul procurorilor, până când nu se clarifică ce-i cu acest super-ministru.

               Angela Gheorghiu: Sunt profund deziluzionata, stimata doamna primar al orasului Bucuresti, pentru ca ati continuat sa va folositi de numele unor mari personalitati  

”Sunt profund deziluzionata, stimata doamna primar al orasului Bucuresti, pentru ca ati continuat sa va folositi de numele unor mari personalitati, oferindu-le cheia si cetatenia de onoare a Bucurestiului. Avand o cariera mondiala din anul 1990 pana astazi, sunt si eu un exemplu pentru elita si intelectualii din Romania ce nu se lasa instrumentalizati de dumneavoastra; da, tin sa subliniez ca am refuzat cheia si cetatenia de onoare a orasului Bucuresti in septembrie 2017 cu ocazia concertului meu, oferit de catre primaria orasului Bucuresti publicului din Romania. Am refuzat aceste onoruri si pe data de 1 decembrie 2017, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei. V-am trimis chiar atunci, pe 1 decembrie 2017, un e-mail cu o scuza, crezand sincer ca va urma sa imi oferiti aceste distinctii doar pentru ceea ce reprezint in lumea artei internationale si nu pentru a va putea folosi de numele meu pentru imaginea politica a domniei voastre. Am simtit atunci ca munca si notorietatea mea vor fi instrumentalizate de catre dumneavoastra si de aceea am refuzat. Apoi am aflat ca in aceeasi zi de 1 decembrie ati oferit cheia si cetatenia de onoare a Bucurestiului acelor sase personalitati romanesti, ce v-au raspuns afirmativ, ca la comanda. Ce au simtit oare acele 6 personalitati, care au fost invitate in aceeasi zi, in dimineata zilei de 1 decembrie, pentru a fi onorate, pe fuga, in locul meu, in ciuda lungilor cariere ce le-au avut, nu stiu. Mi-am dorit intotdeauna si inca imi doresc ca aceste onoruri primite din partea tarii mele sa imi fie oferite numai si numai pentru munca mea si pentru daruirea mea intru arta, pentru cariera ce am avut-o pe intreg mapamondul de 28 de ani. Exista multe metode de a onora un artist. Invit pe toti politicienii romani sa se poarte cuviincios si sa nu se mai serveasca niciodata pentru interesele lor marunte politice de marile personalitati din Romania ce obtin mari succese si victorii! Nu este elegant ca un om politic sa se serveasca in mod public de talentul, succesul si mai ales de munca unei personalitati artistice mondiale. Tin foarte mult sa va asigur ca exista si oameni care tin la demnitatea si la munca lor, dand dovada de o coloana vertebrala solida si care sunt extremi de atenti la imaginea, asocierea si onorabilitatea muncii lor. Recomand fiecarei personalitati in Romania ca in viitor sa cumpaneasca foarte bine inainte de a accepta o astfel de recunoastere.”

SABIN  ORCAN

 Firea o ține pe-a ei... dovedindu-ne încă o dată că trăiește într-o realitate paralelă.
După ce s-a făcut de râs în lumea largă, încercând să se cațere pe succesul istoric al Simonei Halep, primărița pesedistă perseverează în penibil. Și postează, cu #normalitate, o știre veche de patru ani.
Știrea e despre o distincție primită de Nadal de la fosta primăriță a Madridului. Trec peste faptul că primărița cu pricina, nevasta fostului premier Aznar, era ea însăși contestată la vr...emea respectivă.
Problema lui Firea nu e că a omagiat-o pe marea noastră campioană. Problema e că, după ce a fost huiduită la scenă deschisă, a scris așa despre contestatari: "echipe de cetățeni cu venin", mobilizate de "aparatul sorosist de propagandă, prin organele sale tributare de presă" și "ONG-uri dubioase".
Asta după ce șeful ei, Dragnea, tocmai ne-a făcut "șobolani" pe toți cei care nu-l aplaudăm ori de câte ori îi vedem zâmbetul cariat!
Ce n-a priceput Firea e că nu mai lucrează la trustul de linșaj și propagandă al securistului Voiculescu. Al cărui slogan este "cine nu e cu noi, e împotriva noastră".
Și că, în loc să dea vina pe nu știu ce conspirație mondială pentru fluierăturile de pe Arena Națională, ar trebui să se uite ce-a făcut sau, mai precis, ce n-a făcut pentru bucureșteni. Fiindcă oamenii au venit acolo s-o cinstească pe Simona Halep, nu să gireze dezastrul pesedist al orașului și al țării!

 FLORIN  TOMA

Pfffooaaa! Să te ţii acum ce-or s-o hărtănească toţi p-asta mică. Or s-o poarte ca pe sfintele moaşte, peste tot. Va fi pupată, decorată, dichisită, ambutisată, edulcorată, asamblată, emailată, pavoazată, epuizată... aneantizată.
Klaus o s-o întrebe dacă ştie ce-i Podul Minciunilor. La Cameră, Dragnea o să-l înscrie pe Stere în PSD-Constanţa. Tăriceanu îi va dărui o motocicletă. Viorica o s-o întrebe dacă o cunoaşte. Pavelescu o s-o înscrie forţat. ETC.
Cât despre televiziu...ni, vă daţi seama că acolo va fi delir. Sarmalache o s-o întrebe dacă-i plac sarmalele. Gâdea o s-o întrebe în ce religie se închină. Creţuleasca o s-o întrebe ce-a mai auzit "p-acolo". Hoandră o s-o întrebe dacă l-a cunoscut pe Ferdinand de Saussure. Rareş Bogdan o s-o întrebe dacă iubeşte Ardealul. Prelipceanu o s-o întrebe dacă ştie teorema Cauchy-Buniakovski-Schwarz. Iar, în final, la gsp, Tolontan o s-o întrebe dacă a participat la Gala Bute...
După care, sărăcuţa, va intra direct în Wimbledon.

MARINELA  CAPSA

In memoriam 

In perioada 10-15 mai 2018 am facut o excursie cu Asociatia seniorilor din invatamant, stiinta si cultura din Ramnicu Valcea in nordul Moldovei cu tinta speciala frumosul Iasi. Dupa vizitarea celor mai importante locuri culturale din acest oras incarcat de istorie si cultura, duminica 13 mai 2018 mi-am indreptat pasii spre Anticariatul domnului Grumazescu. Nu ne mai vazusem de cativa ani si nu puteam trece prin Iasi fara sa-l vizitez. Ploua torential dar eu si ce...i cativa colegi nu ne-am oprit din drumul nostru. Ajunsi in fata Anticariatului, din interior razbateau sunetele placute ale unei chitari. Am intrat doar eu ca sa nu deranjam momentul. In dreapta usii, pe un fotoliu era domnul cel bland, si vesel si ospitalier altadata, acum furat de sunetul muzicii. Nu m-a recunoscut imediat. Cand i-am vorbit de Valcea, s-a luminat si si-a amintit totul, in special de expozitia cu manuscrisele eminesciene din colectia sa aduse la Valcea la Colegiul National “ Mircea cel Batran” unde eu eram profesoara. Cu glas slabit m-a intrebat de colegii mei si s-a bucurat ca l-am cautat. Pentru ca nu voiam sa tulbur momentul muzical, vizita mea a fost scurta. Ne-am imbratisat si am iesit discret din Anticariat.
Azi, afland vestea plecarii sale in lumea linistii eterne, regret ca nu am stat mai mult langa dumnealui. Natura stia ca e ultima noastra intalnire si a inceput sa ploua si mai tare. Colegii asteptau linistiti in ploaie, regretand sincer ca nu au putut sta cateva minute cu dumnealui.
Dumnezeu sa va odihneasca in pace, domnule Dumitru Grumazescu!

MARIANA  KOLPAKOVA

Aflarea in afara

In conceptul de „aflare-în-afară" este subliniată distanţa faţă de celălalt, necesitatea păstrării căreia nu e atât de evidentă. Adeseori se pune întrebarea: „Dar cum aşa? Ce distanţă? Dimpotrivă, pentru a-l înţelege pe celălalt trebuie să te apropii de el, să ai compasiune faţă de el, să-ţi fie milă de el!"

Intr-adevăr, „aflare-în-afară" e o expresie ciudată... De ce i-a trebuit ea lui Bahtin, de ce nu a zis pur şi simplu „distanţă", „îndepărtare"? A. Melik-Paşaev observă că lui Bahtin îi trebuie să exprime ceea ce este greu de exprimat sau aproape inexprimabil. Problema este că „aflarea-în-afară" nu este pur şi simplu distanţă faţă de celălalt, nu este îndepărtare de el. Ea conţine în sine, include în sine, experienţa compasiunii cu celălalt, a aproape-coinciderii cu el şi a consecutivei îndepărtări, ieşiri din această contopire şi formări a poziţiei proprii. Coinciderea cu celălalt, „în-simţirea" în el, reprezintă numai o clipă a dialogului, doar un moment al înţelegerii celuilalt. In conceptul de „aflare-în-afară" e subliniată necesitatea distanţei pentru înţelegerea omului.

Câteodată, rolul principal în înţelegerea „împreună-pătimitoare" a celuilalt este atribuit empatiei, „în-simţirii", dar Bahtin considera incorecte afirmaţiile de acest gen: „Cu ce se va îmbogăţi evenimentul dacă eu mă voi contopi cu celălalt om: în loc de doi am devenit unul? El va vedea şi va afla doar ceea ce văd şi ştiu eu; el nu va face decât să repete în sine lipsa de ieşire a vieţii mele."

Dacă e să ne „în-simţim" total în celălalt, care se află într-o stare abătută, dacă e să-i împărtăşim total sentimentul, în locul unui abătut vor fi doi abătuţi. Astfel, nu numai că nu îl vom ajuta, ci, în mod indirect, îl vom convinge că dificultăţile şi problemele lui sunt nerezolvabile, că durerea lui lăuntrică este cu neputinţă de depăşit. In cazurile când problema nu e prea dificilă, când omul nu e prea întristat şi abătut, o asemenea dedublare poate şi să ajute, însă în cazurile grele, când omul s-a încovoiat sub povara amărăciunii, când durerea lăuntrică îl sfâşie, contopirea cu el, „punerea în pielea lui" şi împărtăşirea sentimentelor lui - cu alte cuvinte, cufundarea în acelaşi sentiment - nu vor fi de nici un ajutor. Nu contopirea cu celălalt, ci păstrarea propriei poziţii de „aflare-în-afară" şi a plusului de vedere şi înţelegere a celuilalt este necesară.

Bahtin explică: „Să rămână în afara mea, căci în această poziţie a mea el poate să mă vadă şi să ştie că eu, din locul meu, nu văd şi nu ştiu, şi poate să îmbogăţească esenţial evenimentul vieţii mele."

Dacă nu „împreună-trăim", dacă nu „împreună-simţim" cu celălalt, dacă nu îi împărtăşim durerea, suntem reci, înstrăinaţi şi procedăm cu el potrivit proverbelor: „durerea altuia nu doare", „durerea altuia nu-ţi stă în coastă" - dar îndată ce „împreună-simţim" cu celălalt, îndată ce intrăm în ceea ce simte celălalt, în starea lui, ne cufundăm în ea exact Ia fel cum este cufundat şi celălalt; şi pentru celălalt această cufundare poate fi, cel puţin, justificată, poate e o etapă în consumarea durerii, dar cufundarea noastră în exact aceeaşi stare nu-l va salva pe el. II putem ajuta numai împărtăşind sentimentul lui în sensul de a-i distruge caracterul monolitic, de a-l îmbogăţi, de a scoate la lumină perspectiva duhovnicească, pe care el încă nu o vede, n-o ştie, şi tocmai din cauză că este cufundat în consumarea durerii sale.

Stareţul Zosima împărtăşeşte durerea mamei ce şi-a pierdut copilul: „Nu te alina; nici nu trebuie să te alini; nu te alina, plângi", şi adaugă: „Atâta doar că de fiecare dată când plângi trebuie să-ţi aduci negreşit aminte că puiul tău este unul dintre îngerii lui Dumnezeu, că te priveşte de acolo şi te vede, şi că se bucură de lacrimile tale, şi că I le arată Domnului. O să te mai ţină multă vreme plânsul acesta de mamă, ilar la sfârşit ţi se va preface în bucurie lină..."

Cum să învăţăm „aflarea-în-afară"? Trebuie neapărat să-l abordăm pe celălalt cu credinţa în demnitatea lui duhovnicească: numai atunci va apărea experienţa dialogului. „Aflarea-în-afară" este distanţare faţă de om, indispensabilă pentru a nu pierde chipul din pricina trăsăturilor întâmplătoare. Dominanta „pe celălalt" şi „aflarea-în-afară" sunt, potrivit Tamarei Florenskaia, concepte reciproc complementare; dominanta „pe celălalt" nu e posibilă fără „aflarea-în-afară", ea devine altminteri contopire, absorbire, împătimire. Fără dominanta „pe celălalt", „aflarea-în-afară" devine înstrăinare, răceală, moralism, alienare. De altfel, ambele sunt posibile dacă recunoaştem „eul duhovnicesc" al omului, nepătrunsa lui profunzime, fără a-l reduce la „eul actual". Nu totul depinde însă de noi: noi putem avea această atitudine faţă de celălalt, dar omul poate să nu răspundă... Aceasta ţine de libertatea lui.

Din păcate, în cea mai mare parte noi ne-am obişnuit să-l percepem pe celălalt ca pe o imagine, ca pe ceva finalizat, static, privindu-l, mai întâi de toate, în lumina propriilor nevoi şi cerinţe. Această atitudine reprezintă urmarea concentrării noastre asupra propriei persoane. Starea noastră este, frecvent, de aşa natură că nu suntem capabili de dialog. Dacă vom observa ce anume din noi înşine a împiedicat dialogul, de ce nu am fost pregătiţi pentru el, ce ne-a oprit să-l „auzim" limpede pe celălalt, şi ne vom debarasa de lucrurile acestea, dominantele noastre se vor schimba. Dezvoltarea capacităţii de a dialoga cu celălalt va necesita efort interior de a ne schimba, de a depăşi concentrarea asupra propriei persoane, dominanta „pe noi înşine". După spusele lui Uhtomski, când omul descoperă chipul celuilalt, el descoperă şi propriul chip. Astfel, dialogul cu celălalt, calea spre celălalt, devine cale spre tine însuţi.

GEORGE  ANCA 

Eminescu 2018

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

            Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

 

*

dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie -Noica

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                        peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                        clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                        monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                        cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                        se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                        am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

te fac să-ţi descoperi

                        în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit

                        bine măcar pe Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion

                        Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo

                        Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda

                        Alexandru Paleolog C.P.-B.

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                        lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                        un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

            viaţa e o elicoptereală coptă

*

te-ai văzut martir, nu m-am văzut, mă tot trezeam fără să dorm, n-am ştiut c-o să dau peste copii ca tine, de 1-12 ani, şi ne făcură plămânii explozie, iar m-ai făcut să monologhez, mi-ai refăcut soarta, alte vremuri, alt condei, zona e brăzdată pe ceruri de lumini zmeieşti, meteorice, teor de teor se trage pe acolo, raţionalităţi de-ale vâlvelor subterane, în compania lor, de ni se va întâmpla, asta se poate, să ne vedem prin reflexii de timp intermediate de ei, la amiciţie, dacă au chef, te rogi de ei, le intri pe sub piele, îi laşi să te poarte mai toată valea lor de univers, tot universul lor de vale, în jocuri şi puteri de fractali, iar puterea nu stă-n voia şi momentul tău, cum ar fi scris în cer, o viziune, un zbor, într-o doară, pe vreo scară, cu acoperişe umflate de aer sfânt, te văd citindu-mă, te văd şi teorii, sperez să nu le displacă, noroc de vin-vinars, eu să-ţi vorbesc tu să m-auzi citindu-mă în lepturariu, literele străbune la tine, eu le lăsasem ciriliane pentru bătrâni, eşti un copil deştept, poate mai bine nu mă citeai, mai bine nu mă scriai, a fost de-ajuns nefericirea mea, ai crescut-o, din lanţ în lanţ nefericirea asta se face scară la cer şi de acolo, de n-am pica în iad, numai recitarea ta ne poate propulsiona în vreo parte, cât să ne rabde iar pământul, piatra, şi să ne mângâiem ca între prizonieri şi fraţi, împăraţi şi proletari, Kaiser în Viena, concepist în Sibiu, ai mei s-au dus din viaţă, trăsurile-mi sunt grele, tu mă vei ţine minte prin codrul de durere, o să-ţi pară plăviţă şi îngeră cântarea-mi, vei şti de mine-n nebunie, vei şti în veşnic disc rotit, tăiate stele vei reîntregi cu strălucirea minţii tale, copile, aş mai fi trăit, ci tu prea tânăr te urneai din lanţuri, sunt stele pline de surprize, meteoriţi, teori, hangii cosmici, ţin loc câte unul, când s-ar distra, s-ar odihni, s-ar deştepta în altă lume, aşa te-am şi văzut, primindu-te, de şi tu vei ajunge teor mă vei vedea cum mai m-ai văzut, schimbat, magistrul tău nu mă văzuse, orb cu orb, orbie cu orbie, mai da, ochii conaţiei adevăraţi abia ţi-i apără de ciori şi zori, teorii dintru început te stimulau şi pentru mai târziu, de bătrâneţe mă scriseseră Polux, m-am rebelat şi am venit într-o itineranţă teorică, ne vom pelerina la cascadă pe unde din când în când ţi se trezesc părinţii de prin cotloanele părăginite ale patriei, la fel şi tu, cu ei, nu trebuie a te citi oricine poate pe dumnezeu citindu-l tu, ce ucigaşi de-ai tăi, de-ai mei nu ni s-ar tulbura şi nu şi-ar mai face meseria-măiestria, neîntregită viaţă, dreptatea pe fractali, emoţia de peste vieţi eu ţi-am întors-o pe când copil mutatu-m-ai din glie la teori, rimez la mag, nu şi teorii, mai repezi entităţi, la concurenţă cu lectura de femeie prin perii constelate, acest mister cu greu se poate reprezenta, operă din operă, deşteptare din deşteptare, înnebunire din înnebunire, când nu se şterse scrisul de pe piatră, câte-un rol – pictură – tăietură, static a la eternitate, compasiunea legatto-ul, nici vouă nu v-a mers mai bine, epigoni, noi v-am admirat din respectul tău, ceilalţi parcă ţi s-au făcut doar ţie epigoni, cu noi prin tine, tu şi-n noi şi-n ei, noi şi-n tine şi-n ei, dupre legile propăşirii literelor, noi toţi şi litere şi literă, tăceam într-un răsunet, acum deliterez vederea fractală printre teori, se simt, ca după o chemare amicală, blajică, de-o măsurasei cu pasul şi cu salve, între biserici din Târg, din Deda, un punct-două şi dominaţiunea fractalică o ai multispiralat, vezi-te-n atâţi teori ce se apropiară la sporovăiala neobişnuită anume către tine, şi buni şi nebuni, cum fiu mi-ai fi putut fi, cum m-ai putea ucide ca Oedipus, necunoscându-mă, de ne-am certa, ci n-avem cum, teorii ni se interpun de dragul panteonului din interludiurile fractale m-ai omorâ, eu mort te-aş reconcepe amorului cu muza, nu te uita la moda mea pasată, atâta şi ţicneala şi bolirea, mai că-mi pare rău de tinereţea ta, oricât se transformă în frumuseţea naţiei visate, s-au săturat teorii iar de mine, intră-le-n horă printre mari fractali codificaţi şi după-a ta poemă ce june dedicatu-mi-o-ai ca un devotament romantic: feţe cosmice ne taie moştenirea, sub Tâmpa, mai în Cosmos, la Cluj, la Cernăuţi, computere, fractali, adaose-n de noi, le putem refuza, dar discul ne-a prins bine îţi mai desţărânezi şi amintirea mai bătrână în cea mai tânără, fără perversiune, din tată-n fiu.

*

din orice palmă de Sion joacă pe degete vastităţi ermetizate mantric, revoluţia de catifea de la 1848, scrie, un răsunet altfel, mai târziu şi devotamentul

*

sufixări etnice, chirurgii estetice, păcate de meditaţie, anti-nuvelă, pantofii negri ai preşedintelui indian erau la fel de proaspăt lustruiţi ca ai umbrei lui Andrei Mureşanu, pe răchită împletită, brazii ca-n Almora, surorile mai multe, care n-au fost ucise -

*

un răsunet mai rar, scuipat de Titus şi de Paul, primul, măcar, mai poate fi un pic operă a lui Eminescu, de după Mureşanu, sub domă, lumină şi nor, o noapte lipsă, du-te până la Bremen -

*

morţii devreme nu sunt cei mai departe, părinţii călcaţi de cai, poeţii ucişi de elefanţi în rut, botezătoarele copiilor în aure convulsionate, şi-aşa discuţia mi se duce între, nu între Cipru şi Malta, nu între Calaea Laptelui şi Andromeda -

*

temele de la urmă nu mă mai fac curios, zisesei eseu, am răspuns nuvelă şi meditaţie, în glumă piesă, genurile astea se studiază la Blaj, după Bistriţa, înainte de Braşov şi Sibiu, aşa că n-ai venit nici să mă vezi, nici să-ţi spun cum şi-a omorât Aurangzeb fiii spre a nu-l omorâ ei, ci să-mi înredinţezi, în replică, non-stagiul de la Cluj, de vă credeţi eminescologi, iar mureşanologul n-are frate, intens am celebrat surorile, ne-au apărat, şi mame tinere muriră -

*

oricum, tot un drac, domnule, mă ocup de Mureşan ca eminescolog, poemul lui, motivarea, şi pentru că am făcut un lepturariu românesc în India, întru Eminescu, teoric Aron Pumnul, fără Mureşanu, teorsis -

*

prea des mă crezi adormit aş vrea să-ţi scriu din noaptea când te-am convins că sunt teor, adâncă tinereţe, te-ai şi speriat, dar mai curioasă ai fost, te-ai făcut că uiţi şi ai stat aproape, fractal de fractal, noroc că am fost de aceeaşi religie, tu cam frigidă, a la teora, pe după autorii cascadei -

*

cascade cosmice pe computer, la o întâlnire de teori chiori, din medii adverse, autoregenerându-se şi autoanihilându-se, ca tine, bărbate, orice teor mort îşi duplică semenii vii, câţi de tine crezi că mi-au torturat frigiditatea -

*

dracul discului se şlefuie proporţional în toţi, sunet-răsunet, visceraţiuni luminofage, fosfor decerebrat, mama cancer -

*

aglomerate naşteri de teori pe amintiri de orhidee -

*

mi-e dor de când eram nebun de când eram beat de când eram tânăr, cine-oi fi fost cum mă chema, tot tu mă oglindeai mă achitai -

noroc de disc noi ştim foarte puţin din câte ni se întâmplă, din câte s-ar putea să ni se întâmple, discul ne-a smuls şi dus, merge când ne trezeşte aruncat cu nesaţul durerii de a nu mai dormi -

*

n-aş dori decât de cel ce te-a ucis, ca luminarea prin ameninţări, drumuri serpentinate, şocul de computer, dragostea şi ura deocamdată maxime, apoi nimic, tot altă lume, alteori, Teori, alTeori, Teorii lui Mureşanu, păi şi Eminescu, un ce misterios, oraşul în oglinzi, ne lăsarăm toţi părinţii să moară, nu ne muriră şi-i lăsarăm să ne lase să-i lăsăm să moară -

*

teorul acesta ne-a ascultat şi se apropie, nu suntem pregătiţi, ori ne înnebuneşte ori îl înnebunim, Mureşanu de ne-ar reprezenta, de n-ar fi scârbit, de n-aş fi-n Iaşi, locul e pe disc, ne-om comunica până-n părinţi bună-voia, tot n-a mai rămas decât astă-seară, şi nicio speranţă, arcă pe apă, disc în aer -

*

            Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.

*

Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

            La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

            În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

            Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

            Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

            Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

            Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

            Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

            Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

            Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

            Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

            După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

            Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

            Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

            În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

            Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

            În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

            Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

            În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

            Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

            Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

            Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

            Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

            Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

            Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

            Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90

*

într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi

*

            studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November

*

bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade

*

 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

            Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.

*

un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

lasă viaţa lasă tot

Eminescu Eliade

plouă dealuri şi cascade

şi copilul ce înot

*

laotzieni Eminescu Blaga

confucieni Spătaru Călinescu

*

pe Eminescu indienii îl iubesc

în reciprocitate din depărtări

nu-i voi muta din calypso

pe gazde Kabir şi Eminescu

*

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga

*

Eminescu e cel

mai puţin de jelit

*

nu mai confunda şi tu

comunismul cu Eminescu

*

pe unde am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

*

Luceafăr şi alte – Eminescu

                        Kim so wol                  şi                      Eminescu

*

iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României

*

 nemaipiatră Holderlin şi Eminescu

*

my name is Eminescu that is Poe

*

adevărul este valoarea eminesciană

*

tradusei din Eminescu după Tulsidas

*

recitim Decebal de Eminescu

*

Eminescu n-a lăsat

desene Brâncuşi

n-a lăsat texte

*