DECEBAL CĂTRE POPOR

George Coșbuc – Ion Coja  -  George Anca - Savatie   Bastovoi – Florin  Duțu - Samuel Taylor Coleridge - Charles Baudelaire - Eugenio Montale

GEORGE  COȘBUC

Golia ticălosul La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii, Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor, Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii Ca vânturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor. Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul, Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul - O lamur-a Moldovei prin sutele de ani! Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soţii, Şi-n suliţi ridicându-şi căciulele cu toţii Lăsând câmpia noastră trecură la duşmani. O clipă stete vodă cu inima trăsnită. Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită, Pe Golia arătându-l cu pumnii, cu-amândoi: - "Oşteni ai ţării mele! priviţi-l cum se duce, El vinde sfânta ţară şi vinde sfânta cruce, Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!" Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mânie Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii. - "Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară! Să piară-acum pământul! Moldova-ne să piară, Dar Golia-ntâi de toate să piar-acum, copii!" Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese În drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese, Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi. Şi neputând mai iute să-l stingă de pe lume Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume Prin gemete scrâşnite strivindu-i-l în dinţi. O, Golia, tu! pândit-ai aşa de-amară vreme Dar toate ale ţării şi plângeri şi blesteme Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit! Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură - Smintiţii tăi la Cahul câineşte-aici căzură, Căzuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit! Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrână, Iar pumnii-n loc de aur strângeau în ei ţărână Şi-n gură-ţi s-adunase şi sânge şi pământ, Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea! Aşa sfârşit să aibă în veci de veci trădarea, Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormânt! Adânc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă În care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă Nicicând, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei: Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda - De-a stânga ţipă Cain, de-a dreapta urlă luda, Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei!

Decebal către popor Viaţa asta-i bun pierdut Când n-o trăieşti cum ai fi vrut! Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gâtul tău: E rău destul că ne-am născut, Mai vrem şi-al doilea rău? Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit. Cei ce se luptă murmurând, De s-ar lupta şi-n primul rând, Ei tot atât de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicând, E plânset în zadar! Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd şi cad! Să râdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri până-n iad! De-ar curge sângele pârău, Nebiruit e braţul tău Când morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari Când râzi de ce se tem mai rău Duşmanii tăi cei tari. Ei sunt romani! Şi ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pământ Căci ei au cerul lor! Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vânzător vândut Să iasă dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi braţele jurând le-aţi pus Pe scut! Puterea este-n voi Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi, Că zeii sunt departe, sus, Duşmanii lângă noi!

Prutul - Prutule, tu vii turbat Şi cu sânge-amestecat, Şi n-ai pace şi-alinare Şi n-ai loc cum vii de mare: Ce ţi-e iar de spumegare? Şi-aduci arme ghintuite, Trupuri de voinici ciuntite, Steaguri de oştiri păgâne Şi cai roibi fără de frâne! Iar de maluri tu izbeşti Capete moldoveneşti Şi prin rădăcini încurci Bărbi cărunte, bărbi de turci! Spune, Prutule, măi frate, Spune-mi, ale cui păcate? - Oliolio! Voinic durut! De când sunt pe lume Prut Ce văzui n-am mai văzut! Cât cuprinzi cu ochii-n zare Numai tunuri, numai care, Numai turci bătrâni călare, Numai turci, numai cazaci. Multă-i frunza pe copaci, Dar de stai şi seama faci Tot erau mai mulţi cazaci. Barba lor bătea-le brâul Şi ţineau cu dinţii frâul, Pe-unde trec ei duc pustiul! Şi când i-am văzut, creştine, Că iau calea către mine, Şi când le-am văzut mai bine Ochii cu fulgerătura, Pletele cu zbârlitura, Bărbile cu-ncâlcitura, Eu de maluri m-am izbit Prins de friguri şi-ngrozit, Că mi se negrea vederea Şi mi se topea puterea Şi-amărât stăteam ca fierea! Dar când mă-ntorsei spre deal, Maică, ce văzui pe mal! Cât ai face cruce-o dată, Măre iacă mi s-arată Moldoveni, ştiuţii mei, Prăfuiţi şi puţintei Nici să nu te uiţi la ei - Şi veneau, veneau, veneau, Turcii-n bărbi bolboroseau, Că pe mal ei ce-ţi vedeau? Vedeau fulgeru-n picioare, Alb de arme lucitoare Şi-nfrăţit cu sfântul soare, Vedeau vodă bogdănesc: Dare-ar Domnul să trăiesc Să mai stau să-l mai privesc! Zările-alergându-le, Vifor măsurându-le Fulger despicându-le! Calu-n vânt i se-ncurca Prin urdii îmi fulgera, Brazdă-n urmă-i revărsa, Brazda roşie-nflăcărată Tot cu sânge-amestecată - N-am mai văzut niciodată! Iar cel vodă bogdănesc Da năvală-n căzăcime, Şi dă proşca-n tătărime, Iama prin ianicerime, Şi prin deset năvălea Desetul de mi-l rărea Şi, pe turci cum îi izbea, Zarea nu-i mai încăpea! Şi-mi părea de-atâta bine Că vedeam că vremea vine Şi-au să-ncapă ei şi-n mine! Oliolio, ce pui de leu! Dragă-i fu lui Dumnezeu Şi mult bine-a mai avut Mama care l-a născut! Că-l vedeam cum umblă roată. Şi-alerga câmpia toată, Luând gloată după gloată Şi-mpingându-le mereu Tot încoaí spre-adâncul meu! S-au încăierat pe mal Om cu om, şi cal cu cal, Şi din piepturi se izbeau Şi cu dinţii se rupeau, Şi grămezi-grămezi cădeau. Morţii-mi închideau cărarea, Sângele-mi mărea vărsarea, Groaza-mi mai creştea turbarea. Şi de-aceea vin urlând Arme, steaguri aducând Şi cai roibi fără de frâne Şi stăpâni de oşti păgâne. Şi de-aceea vin turbat Mânios şi spumegat Că de-atâta uluire Nu mai pot să-mi viu în fire!

Pierirea Dacilor "Prea se-ntinde veselia Tot cu praznic şi desfrâu! Veţi tăia cu toţii via, Şi veţi duce toţi la râu Vinu-n sticle ori în vase Să-l vărsaţi pe apă tot: Cel ascuns de voi prin case Cu putere am să-l scot. Aşa vreau. Aşa veţi face Ca-i tai capul cui nu-i place!" Fost-a jale-n tot regatul Şi la munte, şi la şes; Plânse-oraşul, vai, şi satul, Cârciumarii mai ales. Şi vărsat-au lacrimi dese Popii şi poeţii lor, Cele două tagme-alese Cari la orişice popor Sunt apostoli ai mulţimii, Deci la vin de-a pururi primii. La cetatea Buridava Ei făcut-un miting. Nu ştiu care-a fost isprava, Căci de-acestea nu m-ating. Ştiu că cinci senatul dete, Camera pe alţii cinci Delegaţi, cu mândre plete, Bernevici având şi-opinci, Să supuie majestăţii Plânsul ţării şi-al dreptăţii. Unul singur avea cizme (Primul dac ce le-a purtat) Şi vorbea cu galicisme, Că-n Paris trei ani a stat De-a învăţat geologie, Şi-avea "Talkowa" pe piept, Îl chema sarab* Ilie, De spun cronicele drept, Iar în mână-avea cravaşă Semn distins, ca bulibaşă. Zise el: - "De vrei, ne-aruncă Peste-un milion de scări, Dar cinstita ta poruncă Prea ne scoate din răbdări! Când nu-i strop de vin în ţară Ce să bem noi? Petroleu?" - Regele cu vorba rară: - "Oh, Sarailie-al meu! Tu cunoşti pe Leon papa, Vorba lui mereu e: Apa!" - "Rege mare! Mai cu-ncetul! Apa-i lucrul cel mai bun, După cum Pindar poetul, Popa Kneip şi mulţi o spun, Însă dacii, ca păgânii, Nu beau apă, nici să-i pici. Zic şi ei, cum zic românii Cei ce-urmându-ne pe-aici De strămoşi ne-or recunoaşte: Apa-n burtă face broaşte! La o mie două sute După Crist! Iar noi suntem Morţi detot, când ni-e ulciorul Gol o zi, ca la golani, Cum deci îi vom duce dorul Treisprezece sute de-ani! Pân-atunci ne ia tătarul, Tot cu gând că-i gol paharul." Ascultând aceste spuse, Regele-a zâmbit perfid. Dete-un semn şi-un serv aduse Zece cupe c-un lichid. - "M-am gândit fără-ncetare; Ceva trebuie să beţi - Iat-aici zece păhare. Iar dincoace-aveţi pesmeţi Spuneţi, principi, de vă place, Şi cum vreţi, aşa voi face!" Sar fruntaşii daci cu ura! Să ia toţi paharul plin, Căci aveau ca focul gura De când nu băură vin. Însă care cum înghite Dă să scuipe mai curând Şi cu feţe-ngălbenite Se privesc pe rând, pe rând. - "Rege, asta-i vrăjmăşie! Ce ne dai să bem leşie? Auzim că mult li-e dragă Celor scoborâţi din Crum - Un lichior ce-i zice bragă Şi şi-o-mpart de cinci pe drum. Da! Întâi când am văzut-o, Am crezut că sunt lături, Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto: Taina ăstei băuturi N-o-nţeleg - s-asculţi de mine - Decât cei cu gusturi fine!" - "O, fruntaşi cu mândre coame! Asta-i bragă! şi se bea Şi de sete şi de foame." - "Mama dracilor s-o ia! Acest soi de băutură Nu-i de noi! Ne vâră-n draci. Să le-o torni cu sila-n gură N-au s-o-nghită bieţii daci. Parcă-i terciul cu lămâie De-oblojeli pe la călcâie!" - "O veţi bea! răspunse tare Şi-n mânie Deceneu, Dacă nu-mi daţi ascultare Şi-agitaţi poporul meu, Am s-o-mpun, Sarailie, Astăzi prin decret regal, Toţi s-o bea! A, terci să fie, Însă terci naţional! Haidí să bem, uitând trecutul Beţi, să-i facem începutul". Pe fereşti săriră prinţii Care şi-ncotro văzu! Unu-n goană-şi rupse dinţii, Altul într-un puţ căzu. Cel cu cizme, dând din coate, Se izbea de boi şi vaci, Tropăind cele ciuboate, Că-l băgase braga-n draci! Şi-au rămas cei prinţi de-ocară Apăsând popor şi ţară. N-au fost însă lucruri bune Ce-acest rege-a făptuit, Căci istoria ne spune Cum că dacii au pierit: Ori de dor de băutură, Ori de caznă-n ciuda lor, - Deci luaţi învăţătură, Regilor, în viitor: Dac-aveau ce soarbe dacii, Poate şi-azi trăiau, săracii!

ION COJA

                                  50 de miliarde! Atât a cerut Israelul pentru evreii din Transnistria!

Informația că Israelul a pretins de la statul român o despăgubire de 50 de miliarde de euro sau dolari am întâlnit-o de mai multe ori la comentatori români ai fenomenului numit într-un mod atât de nepotrivit Holocaust, Holocaustul din Transnistria / din România. De fiecare dată nu i-am dat nicio importanță, nicio valoare, am considerat-o a fi o dovadă tristă că avem și printre români persoane dispuse să inventeze și să colporteze informații prostești, aberante, imposibil de luat în serios! A spune că în Transnistria s-a petrecut un genocid anti-evreiesc gândit și executat de români este deja o aberație de negândit, cu nimic dovedită ca probatoriu juridic sau istoric! Și totuși iată că sunt destui evrei – nu toți, nici măcar majoritatea, dar nici puțini, care să susțină această enormitate! La fel, de partea ceastălaltă, mi-am zis că se găsesc și printre români destui care să scornească și să colporteze cu toată convingerea că evreii au luat-o razna în halul acesta și pretind asemenea sumă pentru o cauză atât de îndoielnică! Nicicum dovedită! Minți de români, șocate de acuzația iresponsabilă de genocid, de holocaust! Măi, fraților, cum să formuleze un guvern o asemenea pretenție?!...

Și totuși am greșit! Eu am greșit! Autoritățile israeliene/evreiești au formulat această pretenție și au prezentat-o la cel mai înalt nivel: președintelui României. Iar dacă eu nu am dat crezare acestei informații, am o singură scuză: colportorii îmi erau necunoscuți ca persoane, nu -i știam ce le poate mintea și nu aveam nici un motiv să le dau crezare. Nici nu-mi era la îndemână să le cer „dovada”! Din ce sursă demnă de încredere provine informația?

De data aceasta sursa informației este dintre cele mai serioase: lucrarea Confruntări româno-evreiești a cunoscutului istoric CORVIN LUPU, recent apărută. Este una dintre cele mai convingătoare cercetări ale unui subiect pe care imensa majoritate a istoricilor profesioniști, academici, îl ocolesc din prudență lașă, jenantă, rușinoasă propriu zis! CORVIN LUPU și GHEORGHE BUZATU sunt numele a doi mari istorici care și-au pus la bătaie cariera și onorurile publice la care aveau dreptul, renunțând la beneficiile aduse de înregimentarea oportunistă și obedientă, pe care au refuzat-o din neputința dumnealor de a se rândui în tabăra mincinoșilor, a carieriștilor cu orice preț, inclusiv cu prețul dezonoarei! Cei doi fac onoare profesiunii de istoric, de cronicar al epocii istorice în care li s-a dat să trăiască! Ce fel de istoric poate fi numit cel care nu este capabil să lase mărturia sa despre lumea în care a trăit?! La ce-i folosește unui istoric să înțeleagă faptele și resorturile unor personaje istorice din epoci îndepărtate în timp, dacă nu se exersează comentând faptele și evenimentele la care sunt propriu zis părtași?!

Așadar, în lucrarea amintită, Confruntări româno-israeliene, apare în mai multe rânduri afirmația că statul israelit pretinde 50 de miliarde de dolari pentru evreii morți cu ocazia Holocaustului din Transnistria, y compris pogromul de la Iași din iunie 1941 și de la București, în ianuarie 1941. De data aceasta informația vine dintr-o sursă foarte serioasă, drept care m-am adresat sursei, dlui profesor Corvin Lupu, cerându-i detalii. Mi le-a oferit prin internet:

„În primăvara anului 2003, după respingerea în Parlament a Ordonanței 31, l-am invitat pe dl. prof. Gh. Buzatu, vicepreședinte în funcție al Senatului României, să țină o conferință studenților din facultatea pe care o conduceam despre Ion Antonescu și epoca sa. Cu acel prilej, a stat două zile la Sibiu și, printre altele, mi-a vorbit despre vizita lui Iliescu la Tel Aviv, care a avut loc în 2001 sau 2002 (nu mai rețin exact). Cu acel prilej, autoritățile israeliene au ridicat această problemă a unei despăgubiri în jur de 50 de miliarde de euro pentru vina de holocaust. Ion Iliescu a declarat că România nu are pe moment banii aceștia, dar, în viitor, va putea să plătească în jur de 10 miliarde. Buzatu era contrariat de faptul că Iliescu nu a negat acuzațiile care s-au adus României și a acceptat să discute problema unor despăgubiri, protestând doar asupra dimensiunii acestora. După Iliescu, a vizitat Israelul și Adrian Năstase (...)

Cu bine,

C.L.

P.S. Nu l-am citat pe profesorul Buzatu pentru că nu i-am cerut niciodată voie să-i folosesc numele în acest caz, așa cum v-am cerut dumneavoastră această permisiune, în 2005. De aceea vă rog să nu îl menționați pe Gh. Buzatu. 

În altă ordine de idei, eu am informații potrivit cărora, în secret, România a plătit unele sume mari de bani cu titlu de despăgubiri pentru urmașii presupusului holocaust, „gogorița dibaolică”, despre care a scris interesant col. SRI (rtg) Vasile Zărnescu.”

I-am răspuns prof Corvin Lupu că-mi asum răspunderea citării lui Gheorghe Buzatu, ceea ce și fac acum, pentru a putea comenta informația.

Mai înainte de orice, în speranța că rândurile de față ajung și la cunoștința dlui Ion Iliescu, îi cer domniei sale să spună ce părere are despre afirmația lui Gheorghe Buzatu, cel mai important istoric român de după 1990. Și mai mult chiar, domnul Iliescu ne este dator cu tot ce știe pe acest subiect, al pretențiilor Israelului: despre ce sumă este vorba, cum a fost stabilită, cine a acceptat plata acestor despăgubiri, cine a semnat, cu ce împuternicire, ce plăți s-au făcut până acum etc. Nu uităm atitudinea avută inițial de dl Iliescu față de acuzațiile de holocaust în România, atitudine corectă, care n-a găsit un sprijin, cel cuvenit, din partea clasei politice, din partea colegilor de partid!

Pe acest subiect am primit în urmă cu un an-doi, două informații din surse mai puțin înalte, dar mai credibile pentru mine. Mai întâi este vorba de un cetățean israelian care vine des în România, cu oarecari însărcinări discrete. Mi-a dat asigurări că statul israelian nu ar fi primit nicio sumă de bani ca despăgubire pentru evreii morți în „holocaustul din România”! Ba chiar mi-a mărturisit că bunicul său, strămutat în Transnistria în anii aceia (1941-44), i-a povestit cum a fost și că nu poate fi vorba de un holocaust în Transnistria, în România deci. Mi-a vorbit și de o declarație recentă a lui „Bibi” Netanaiahu foarte măgulitoare la adresa românilor, cum s-au purtat cu evreii în timpul „holocaustului”!

Altă părere, de la un român al cărui destin l-a obligat să fie informat asupra subiectului „confruntări româno-israliene”. Zice domnia sa că plata despăgubirilor pretinse de Israel se face, dar nu direct, prin plăți înregistrate în acte ca atare, ci sub forma unor contracte comerciale, prin care România face achiziții supraevaluate din Israel, costurile adăugate la prețul real fiind contabilizate în contul acelor vestite despăgubiri pentru cei 400.000 de evrei uciși „fără acte” de români. Morți imaginari, fără acte doveditoare, fără acte de identitate, fără proba probelor: cadavrele victimelor!...

Dar asta este o altă problemă. În materie de holocaust actele nu au nicio valoare, atunci când ele există. Cazul Auschwitz. Iar atunci când ele nu există, poți inventa câte victime poftești! Cazul Transnistriei. Libertate totală să inventezi!

Așadar, cine ne poate răspunde la întrebarea, la întrebările legate de informația privitoare la pretențiile Israelului, ale comunității evreiești, privitoare la „victimele holocaustului din Transnistria”, subiect tabu în viața noastră publică.

Versiuni de George Anca

după doctorat Baudelaire și întâlnirea cu Montale și Rima lui Coleridge

Samuel Taylor Coleridge

Genevieve 

Iubirii-mi zână! dulce Genievevă!
Aluneci pe lumina răpitoare;  
Ai ochi luceafărul de ziuă, 
A Serafimului cântare.   
Ci nu cereasca-ți frumusețe  
Dă luciul pasiunii sancte: 
În suflet viață prinde-o voce!  
A auzi ale durerii tacte.  
Când nicio mână nu se-ntinde

Spre cel ce-n jale se scufundă,

Ca sânul lebedei ferinde

Săltând cu grație pe undă,

Văzut-am pieptu-ți tresăltândă

Și, dulce Genievevă, îmi ești nuntă!

Argumentul Suicidului

Nainte de nașterea vieții-mi, de vreau ori ba 
N-am fost întrebat - ori n-o fi așa!  
De viața-i întrebarea, lucru trimis să vrei
Și să trăiești e DA; ce poate NU a  fi? să piei. 

RĂSPUNSUL NATURII

Întorci ce ai primit? Nu e mai răul rost?  
Gândește-ntâi ce EȘTI! Cheamă în gând ce-ai FOST!
Ți-am dat candoare, ți-am dat sperare, 
Dată sănătate, dat geniu și scop mare, 
Îmi întorci vină, letargie, boală?  
Fă inventar; inspectează, compară!  
Apoi mori de ai îndrăzneală! 

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol 
Ziduri și turnuri dau ocol:
Grădini iluminate sinuos,
În floare arbori de tămâie;
Vechi codri dealurile cos, 
Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară 
Pe deal de-a curmezișul cedru verde! 
Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară 
Precum sub luna gata să dispară 
Bocelile femeii demonul de-și pierde! 
Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,  
Puternică fântână de-ndată se munci:
Prin iutea-i izbucnire sacadând 
Hălci mari boltiră ca sub grind,  
ori cereale întru treier rând:  
Și printre pietrele dansând risipă  
Sfânt râul se zvârli în pripă. 

Cinci mile șerpui prin labirint 
de văi și codri râul sacrosan  
Până la peșteri fără cot uman,  
Se scufundă tumult în mort ocean:
Și prin tumult Kubla aude noi 
Voci ancestrale profețind război!
Umbra cupolei de huzur
Pluti pe valuri împrejur;   
Unde chemară mână-n mână 
Mixate peșteri și fântână.  
Minune fu pe rară vrere,  

Gheață-caverne-dom-plăcere! 

 

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând  le va vedea

Strigând , Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

Charles Baudelaire

               Gustul neantului

Trist spirit, altcând iubitor de luptă, 
Pinten speranța te trezea-n ardoare, 
Nu-ți mai priește șaua! Te culci fără pudoare,  
Bătrâne cal te-mpiedici de-orice cută.

Tăcere, inimă; dormi somn de brută! 

Spirit învins, sleire! Bătrâne hoțoman,   
Nu mai ai gust de-amor nici de dispută;  
Adio son de-aramă, suspinele de flută!   
Plăceri, lăsați în pace o inimă-n aman!

Fără miros și primăvara e în van! 

Clipă de clipă Timpul mă digere 
Precum zăpada corpul în înțepenire; 
Contemplu din înalt a globului rotire

Și nu mai caut de-adăpost unghere.

Vrei să mă iei tu, avalanșă, în cădere?

 O gravură fantastică

Acest strigoi pustiu n-are drept toaletă,  
Campată-n fruntea de schelet infectă,

Decât o diademă de-oribil carnaval.  
Fără de pinteni, fără bici, ia suflul unui cal,
Tot spectru, rupt apocaliptic,

Cu nări băloase ca de epileptic. 
Spațiul străbat - fantome neoprite, 

Și calcă infinitul în copite.  
Își plimbă cavalerul sabia flambaj
Peste mulțimi ce gloaba le ia-n gaj, 
Parcurge ca un prinț de-și inspectează casa  
Imensul rece cimitir tabula rasa,   
Pe unde zac sub soare alb de raze terne 
Popoarele istoriei antice și moderne.

Avertizorul

Fiece om ce demn de nume fu 

Un Șarpe galben are-n piept,

Suit ca pe un tron de drept,
De-i spui:  "Eu vreau!" răspunde: "Nu!"

Plonjează-ți ochii-n priviri fixe 

De Satirese și de Nixe,
Dintele zice: "Datoria doară!"

Copii fă, plante arborează
Vers polizează, marmoră sculptează,
Dintele zice: "Fi-vei viu diseară?"

Orice eboșă să-și certifice, 
Omul nu-i viu niciun moment
Fără  insuportabilul avertisment 
Al Viperei lăuntrice.

Eugenio Montale

Nu cereți cuvântul

Nu cere cuvântul ce ne înconjoară
informul suflet, și-n litere de catran

se declară strălucitor șofran  
pierdut în prăfuită vâlcioară. 

Ah omul ce-ntru crez purcede  
spre alții ci amic de sine,
cu umbra oarbă la canicula 
stampată pe surpat perete! 

Nu întreba formula făcătoare de lume
vreo silabă strâmbă dacă-i uscat  ram.  
Astfel acum vă voi putea  spune  
ceea ce nu eram, ceea ce nu voiam.

Bufera

Furtuna șiroind pe  frunze
grele de magnolie prelungi tunete
de martie și grindină,

(sunetele de cristal din cuibul tău
nocturn te surprind, aurul

stingându-se pe mahon, sub tăietura

cărților legate, încă arde

un grăunte de zahăr în coaja

pleoapelor tale)

Fulgerul însiropând

arbori  și ziduri surprinzându-le în acea

eternitate de moment – marmora mană

și distrugere – intrând spre a-ți sculpta
porturi pentru condamnare și legându-te 
mai mult decât iubirea cu mine, stranie soră, -
și apoi brusca prăbușire, sistre, freamătul 
tamburinelor pe groapă grapă,
călcatul fandangoului, și mai presus 
vreun gest depănând...
ca atunci când
te întorci și, cu mâna, liberezi
fruntea de norul părului,

salutându-mă – spre a intra în beznă. 

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful 
peste acoperișe, morști, spații 
goale, unde cai înglugați 
adulmecă pământul, oprind întâi
la geamuri de hotel lucinde.
Pe corso, în fața mării, descinzi 
în această zi
sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri
tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello 

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.
Cobori la orizont ci, mai presus,
o trompetă de plumb, naltă peste bulboane, 
cele mai multe vagabonde: sarea nimbus
învârtejit, suflat de rebelul 
element al norilor; face ca pasul 

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment
poate mult așteptat te scapă
de a-ți sfârși călătoria, zaua unui 
lanț, mers nemișcat, oh prea familiar
delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul
viorilor, stins de rotirea
tunetului cu un freamăt de lamă
bătută; furtuna e dulce atunci când
țâșnește steaua albă a Caniculei 
în depărtat cer albastru asupra serii
apropiate: dacă fulgerul o sfâșie 

ramuri cad ca un arbore prețios
în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

                                    e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso
 
Coboari prin întunericul ce precipită
și mută amiaza întru o noapte 
de globi aprinși, legănându-se  la țărm -
și în afară, unde o umbră singură ține 

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -
până ce o picătură trepidă
cerul, fumegă solul ce te va adăpa,
totul în jur se zbuciumă, se zbat 
perdelele moi, un foșnet imens rade  
pământul, jos se moleșesc scârțâind 
felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini
picurătoare, rogoz  radacinile
trăgându-și, jilave, nemai 
svelte, tremuri de viață și înaintezi
într-un gol răsunând de lamente
sufocate, capcana te înghite
în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

                                    e il vento

la porta con la cenere degli astri.

               SAVATIE  BASTOVOI

               Alintul

 1) Alintul în iconografia creştină bizantină. 2) Etapele copilăriei în Antichitate şi modernitate. 3) Alintul în educaţie. 4) De la ce vîrstă nu mai alintăm copilul. 5) Trecerea de la vîrsta alintului la adolescenţă se face treptat.

ÎN NICI o cultură din lume copilul nu ocupă un loc atît de important ca în creştinism; toată iconografia noastră e plină de copii. Cele mai răspîndite icoane ortodoxe sînt cele în care Maica Domnului îsi tine obrazul lipit de obrazul Pruncului. Scena intrării Domnului în Ierusalim are în prim-plan copiii care aştern în calea Mîntuitorului cămăşi şi ramuri de finic. Sinaxarul ortodox este plin de sfinţi mucenici copii, în acest fel milioane de creştini adulţi se roagă sfinţilor copii, cerînd ajutor şi mijlocire către Dumnezeu. Credinţa că pruncii au descoperirea deplină a lui Dumnezeu este exprimată şi de către Prorocul David: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai săvîrşit laudă." In sfîrşit, Apostolul Pavel ne îndeamnă să fim precum copiii şi însuşi Hristos ne avertizează că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia cerurilor.

Astfel, tradiţia biblică şi întreaga istorie milenară a creştinismului prezintă cea mai caldă relaţie dintre părinţi şi copii, în care imaginea Pruncului sugînd la sin şi a Mamei care îşi lipeşte obrazul de obrazul Lui sau îi sărută mînuţa, sînt imagini milenare, întipărite prin iconografia din întreaga lume, de la Roma pînă în adîncul Rusiei medievale. Putem afirma cu toată certitudinea că tandreţea şi alintul curat pe care îl arată părinţii faţă de copiii lor sînt expresii de netăgăduit ale creştinismului.

Scenele de scăldare a pruncului sau înfăşatul sînt prezente peste tot. Pruncii sînt reprezentaţi în toată zbenguiala lor, fie în braţele părinţilor, fie jucîndu-se cu animale. Din sutele de mii de reprezentări ale scenelor de tandreţe dintre părinţi şi copii păstrate pînă la noi, precum şi din imnografia creştin-orientală, reiese că alintul pruncilor era văzut ca ceva firesc. Nu toate culturile îşi alintau pruncii. Atît la greci, la chinezi, dar şi pînă tîrziu în toată Europa, familiile regale şi aristocraţia practicau angajarea bonelor şi a educatorilor încă din fragedă pruncie. Este un adevăr istoric uşor de susţinut: creştinii de peste tot şi din toate timpurile îşi pupau copiii, îi alintau şi îi duceau pe braţe.

Alintul făcea parte din arsenalul pedagogic predat de însuşi patriarhul Constantinopolului (patriarhul ecumenic sau mondial) încă din veacul al IV Iea „trebuie să îi dăm multe sărutări pruncului) şi sa-l strîngem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste".

 Tradiţia biblică şi cea bisericească face diferenţă între prunc şi copil sau tânăr. Pruncii sînt copiii de pînă la şapte ani. Copilul este oarecum corespondentul adolescentului de azi, doar că vîrsta sa nu este cuprinsă între 10 şi 18 ani, ci între 7 şi 14 ani, cînd copiii terminau şcoala. La 21 de ani Alexandru Macedon cîştiga războaie, iar tînărul David avea 16 ani cînd l-a înfruntat pe cel mai temut ostaş al timpului - uriaşul Goliat. Dacă la 16 ani David s-a luptat cu Goliat, trebuie să deducem că mărturiile pe care le face în psalmi despre leii pe care îi sugruma cu mîinile goale în perioada pe cînd păştea oile tatălui său sînt anterioare acestei vîrste. Aceste detalii sînt importante pentru a înţelege diferenţele de abordare pedagogică a vîrstelor atunci şi acum. Dacă pe atunci copiii de 7 ani călăreau şi trăgeau cu arcul din galopul calului, acum mulţi dintre ei nu se pot juca nici cu cubuleţele dacă nu este mama în preajma. Intr-un anume fel, copilăria, în sensul pe care il atribuim astăzi acestui cuvînt, se termina la vîrsta de şapte ani, cînd copilul era dat la şcoli, fie la antrenamentele care pregăteau viitori ostaşi, fie la deprinderea unei meserii.

Dacă la vîrsta de şapte ani copilul era pregătit pentru o viaţă responsabilă şi independentă, care presupunea desprinderea de casă pe perioada învăţăturii, trebuie să admitem că el era pregătit fizic şi psihic de către părinţii săi pentru acest moment, lată de ce credem că perioada alinturilor şi a drăgălăşeniilor care reies din iconografia, imnografia şi mărturiile scriitorilor creştini timpurii, ar trebui să o atribuim vîrstei de pînă la 3 ani. După această vîrstă copilul trebuie luat tot mai rar în braţe şi într-o altă formă decît pruncul sugar, adică va trebui să educăm în el simţul propriei demnităţi, aşa încît poziţia corpului său pe genunchii mamei sau ai tatălui să fie una adecvată vîrstei sale.

Iconografia ortodoxă are în acest sens icoanele Maicii Domnului Hodighitria, în care Copilul Hristos este înfăţişat în poziţie de suveran pe genunchii Maicii Sale sfinte, la vîrsta de 12 ani.

Alintul, fiind o manifestare a limbajului trupului, se retrage în mod firesc din pedagogia iubirii pe măsură ce copilul dezvoltă capacitatea de comunicare verbală şi de idei.

Rămînerea în zona firescului, respectînd nevoile fiecărei vîrste, este secretul echilibrului şi armoniei relaţiilor dintre părinţi şi copii. Imi amintesc că de pe la vîrsta de şapte ani nu mai suportam ca mama să-mi aşeze părul sau să-mi potrivească gulerul în public - gesturi care mai înainte mă făceau să mă simt iubit şi îngrijit au început brusc să mă irite deoarece mă făceau să ma simt inadecvat - puteam şi singur să-mi aranjez părul şi gulerul cămăşii.

Dacă veţi respecta cu grijă aceste remarci verificate de mii de ani de educaţie creştina, veti vedea că nici alintul timpuriu nu strică copilul şi nici dispariţia lui treptată nu se face cu durere, totul îşi are vremea sa sub cer şi orice lucru e bun dacă e făcut la timpul potrivit.

FLORIN  DUȚU

TATIANA NICULESCU ROMANȚEAZĂ ȘI FALSIFICĂ BIOGRAFIA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

N-a trecut mult timp și, după broșuri de genul „Convorbiri astrale cu Arsenie Boca”, o altă „capodoperă” parazitară, și-a făcut apariția pe tejghele. Ne referim la cartea „«Ei mă consideră făcător de minuni». Viața lui Arsenie Boca”, scrisă de Tatiana Niculescu și publicată la editura Humanitas (!) pe 15 mai 2018. Aceasta conține „superstiții mai savante”. Redăm câteva exemple de încălzire: „Respirând rar când pe o nară, când pe cealaltă, cu ochii închiși, cel care urmărește dezvoltarea spirituală începe să vadă valuri de culoare gălbuie învârtindu-i-se în jur, în spirale” (p.188), ne asigură autoarea. Unde sunt „caii verzi de pe pereți” se întreba un prieten? Să fie aceasta metoda Tatianei Niculescu de cercetare?

Titul „Ei mă consideră făcător de minuni” nu este o declarație a Părintelui Arsenie Boca, cum susține autoarea (vezi coperta IV; sursa citatului nu a fost menționată în carte!), ci este o notă informativă a colaboratorului Securității ce se semna cu numele conspirativ „Vasile” (02.03.1967). Autoarea nu ne spune nimic despre „Vasile”, dar preia o sursă la mâna a treia căci, mai exact, este vorba de o preluare, bătută la mașina de scris, a locotenentului de Securitate Păduraru N. după nota (inexistentă în dosar!) furnizată de „Vasile” (Arhiva CNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. IV, f.27). De altfel, nota informativă a fost publicată cu ani în urmă în: coord. Florian Bichir, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, vol.III, Ed. Agnos, 2016, p. 422. Cu alte cuvinte, cititorul este păcălit, căci declarația nu aparține de fapt Părintelui Arsenie Boca. Un biograf onest ar fi menționat acest lucru. Iată că „Vasile” și „Păduraru N.” au ajuns să dea un titlu la Humanitas!

Un șir de fantasmagorii, scriitoarea îl proiectează de-a lungul întregii cărți, începând cu copilăria Părintelui Arsenie Boca: „în serile cu lună plină, își însoțește bunica la cules de ierburi de leac și de descântec […] Dacă se îmbolnăvește, bunica îi ia capul în poala ei și îl descântă de deochi, ținând alături o strachină cu apă în care a pus un ou crud. Moaie din când în când o crenguță de busuioc în apă și-l atinge cu ea pe la tâmple, îngânând cuvinte despre duhuri neștiute” (p.15). Deși în Argument ne asigură că este vorba de „genul biografiei documentare”, nu ne furnizează sursele celui din urmă fragment, lăsându-ne să bănuim că este vorba de niște arhive „astrale” la care biografii neinițiați nu au acces fără exercițiile nazale de care vorbea mai sus. Ori unul dintre principiile alcătuirii unei biografii este acela ca toate sursele folosite să poată fi identificate. Ceea ce nu se întâmplă cu cele mai multe episoade descrise în carte!

Răsfoind cartea pe tarabă înainte de a risipi banii pe ea, ne dăm seama că nu este o

scrierea științifică: nu are nici măcar bibliografie. În afara unor note de subsol, ici-colo, lucrarea dă impresia că a fost scrisă în câteva zile pe genunchi. Umberto Eco susținea în faimoasa sa lucrare despre întocmirea unei lucrări de cercetare că „operele citate în note vor trebui să se regăsească în bibliografia finală”. Dar vedem că nu există bibliografie finală la această carte! Vedem că nu respectă nici metodologia și nici etica cercetării! Prin urmare, cartea este o ofensă adusă cercetării universitare. După primele pagini, cititorul își dă seama că are în față un roman prost: apare ficțiunea. În cazul acesta de ce nu a fost publicată cartea în colecția „Raftul Denisei” – Humanitas Fiction? Să fie o eroare a directorului editorial? Autoarea e cunoscută ca jurnalistă, însă sare-n ochi faptul că nu are cunoștințe minime despre istoria presei românești, din moment ce gafează susținând că ziarul „Telegraful Român” a fost înființat de Mitropolitul Nicolae Bălan (p.59)! Această gazetă este cea mai veche din istoria presei româneşti. A fost lansată la 3 ian.1853 de către sfântul ierarh Andrei Şaguna, când Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955) nici nu se născuse.

Autoarea susține că se bazează pe documente din Arhiva CNSAS. Atât! Însă acestea au fost deja publicate în trei volume de dl. Florian Bichir, iar studii bazate pe aceste documente au fost întocmite de istoricii Adrian Nicolae Petcu și George Enache. Demult, de paisprezece ani, adică din 2004, s-a atins nivelul cercetării vieții Părintelui Arsenie Boca doar pe baza dosarelor sale personale de la Securitate (Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din România”, în: Arhivele Securităţii, C.N.S.A.S., coord. de Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 194-276). Autoarea ascunde aceste cercetări și nu informează cititorii despre existența acestora! Cercetarea vieții Părintelui Arsenie Boca nu se putea limita la cercetarea dosarelor de la CNSAS după cum se observă în lucrările menționate mai sus, prin urmare a fost ulterior extinsă (în cadrul Universității din București) prin căutarea, descoperirea și consultarea arhivelor bisericești, eparhiale și parohiale, a arhivei fostului Departament al Cultelor (Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise” – Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie, cuv. înainte de PS dr. Daniil Stoenescu, episcop al Daciei Felix, Bucureşti, Ed. Floare Albă de Colţ, 2013; 2015).

Sursele documentare consultate de autoare sunt în mare parte rapoartele întocmite de bestiile Securitărții (Gh. Crăciun – fost cazangiu, Ene Dumitru, Papalache, Pius Kovacs – zidar cu trei clase elementare şi bacalaureat la 38 de ani!) și agenții lor bolnavi recrutați în anii 50-60 („Timotei”, „Neacșu”, „Florică”, „Vasile”, „Giar” etc.), precum și fundamentaliștii religioși recenți (anonimi) de pe internet (pp. 170-171), pe care-i girează ca biografi ai Părintelui Arsenie Boca. Tatiana Niculescu a căzut în capcana acestora preluând tot felul de aberații. Un alt exemplu în afara cărții: dacă Pacepa și alți agenți l-au etichetat întru-un anume fel pe Părintele Andrei Scrima, după cum am observat în dosarul său de urmărire, punându-i în cârcă tot felul de manifestări prin cluburile pariziene, înseamnă că cercetătorii trebuie să preia metoda de lucru a torționarilor, care de cele mai multe ori erau niște analfabeți??? Sau cazul Părintelui Arsenie Papacioc – obiectivul „Bărbosul”, precum și alte mistificări despre intelectualii din „Rugul Aprins” de la Antim. Căci multe mizerii inventate de torționari au fost preluate fără discernământ de autoare drept mărturii credibile. Gravă eroare de metodologie, căci „«adevărurile» istorice sunt de discernământ, nu de simplă constatare și reproducere” (N. Iorga, Generalități cu privire la studiie istorice, București, 1944, p. 348). Iar biografia este o formă de istorie. Pe lângă preluarea măgăriilor securiștilor și fanaticilor religioși, autoarea întreprinde ceva ieftin și ușuratic: preia cercetările altora, adesea fără să le citeze, le stilizează puțin, și le prezintă drept cercetări proprii. Cum se cheamă această faptă în limbaj academic?

Se observă că autoarea nu a făcut nici cercetare de teren, nici arhivistică. A preluat doar informații din niște fotocopii de la CNSAS pe care le-a coafat! Nu știe unde se află Mănăstirea Brâncoveanu, susținând că Zian, „pe 11 septembrie 1936, este hirotonit diacon celibatar la o mănăstire improvizată în incinta unui palat al lui Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus” (p. 44). Poate de pe altă planetă se vede așa, însă adevărul este că Mănăstirea Brâncoveanu nu se află „în incinta” palatului, ci este situată la 15-20 de kilometri față de Palatul Brâncovenesc. Iar tânărul Zian nu a fost hirotonit diacon la Sâmbăta de Sus cum fals susține autoarea, ci pe seama Catedralei din Sibiu (unde a avut loc și slujba hirotoniei la care a participat și Pr. Dumitru Stăniloae) conform documentelor din arhiva Mitropoliei Ardealului (Actul 7170/1936). În schimb, Tatiana Niculescu calcă-n străchini și ține să-i jignească pe făgărășeni și să le ofenseze memoria strămoșilor și amintirea Părintelui Arsenie, de la care au Filocalia la loc de cinste în casele lor. Când prezintă situația acestora, autoarea se exprimă astfel: „femeile din satele vecine cu Sâmbăta de Sus abia așteaptă «vrăjile» tânărului diacon”; „îl numesc de altfel «popa vrăjitorul»” (p. 50); „îl amuză ignoranța țărăncilor analfabete” (p. 51) etc. Ocolește sursele autentice și părerile specialiștilor din perioada respectivă. Iată ce relata Părintele Dumitru Stăniloae la 8 aug.1943 în ziarul „Telegraful Român”: „De mult ne simţeam datori să scriem în această foaie despre lucrarea duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi şi adânci efecte în viaţa poporului nostru… O facem deci, cu riscul de a-l supăra pe părintele Arsenie [Boca], ostenitorul smerit de la Sâmbăta, care consideră vorba bună care i se spune ca cel mai mare rău ce i se poate face… Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu este loc pitoresc de excursii şi de distracţii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufleteşti înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu, Care le obligă la o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi plăcerilor uşoare. Pe pajiştea mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinţe omeneşti îngenuncheate pe sub streşinile ei în rugăciune şi scrutându-şi trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta… Despre viaţa părintelui Arsenie nu este necesar să vorbim, căci asprimea ei este cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci este întreg cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie… Programul părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox… Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticii şi al disciplinei răsăritene (Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu).” Iată relatarea specialistului de la fața locului, față de relatarea unui biograf improvizat fără studii de teologie ortodoxă. Zece ani s-a străduit Părintele Arsenie Boca pentru publicarea Filocaliei alături de academicianul Nichifor Crainic (care a lansat proiectul în 1938 prin apelul său către Sfântul Sinod) și Părintele Dumitru Stăniloae, iar Tatiana Niculescu îl prezintă (fără dovezi!) ca pe un adept al învățăturilor lui Rudolf Steiner. Volumul al III-lea din 1948 i l-a dedicat Părintele Academician Dumitru Stăniloae exclusiv: „Prea Cuc.[erniciei] Sale Părintelui Ieromonah Arsenie [Boca], care a reînviat, cu viaţa şi cu propovăduirea, duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru.” Este evident că Tatiana Niculescu nu știe să facă diferența între duhul Filocaliei (al părinților duhovnicești bizantini) și Rudolf Steiner.

Citind cartea dnei Tatiana Niculescu mi-am adus aminte de broșurile difuzate de niște fanatici religioși în Piața Unirii din București. Niște agitatori care instigau la haos social și ură interreligioasă pe la marile hramuri. În scrierile împărțite trecătorilor (nu au avut curajul să le publice cu ISBN) îl denigrau pe Părintele Arsenie Boca. Acești borfași cu atitudini sectare se perindau printre credincioșii care participau la sărbătoarea Ocrotitorului Bucureștilor, Sf. Dumitru Basarabov. Dovadă stau actele jandarmilor care i-au sancționat. Pe acești fundamentaliști religioși, de altfel, Tatiana Niculescu îi creditează și îi citează în cartea dumneaei (p. 171). Fiind abordat de unul dintre acești „domni” pe holurile facultății, care auzise că am alcătuit o lucrare de licență (la Universitatea din București) despre biografia Părintelui Arsenie Boca, i-am recomandat să scrie un articol științific sau o carte în care să respecte metodologia și etica cercetării, cu bibliografie și note de subsol, în care să-și argumenteze punctul de vedere despre activitatea Părintelui Arsenie Boca. Au trecut cinci ani de atunci și persoana respectivă, certată cu bunul simț și dreapta judecată, nu a publicat nimic, în afara unor comentarii pe internet și alte articole stupide.

Ca să rezulte o teză cât mai toxică, Tatiana Niculescu nu a menționat că Părintele Arsenie Boca a fost student la clasa maestrului pictor Costin Petrescu (numele lui Costin Petrescu nu apare în carte!). Nici că a pictat sub îndrumarea acestuia în două biserici și scena „Intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba-Iulia” din Marea Frescă de la Ateneul Român, de la inaugurarea căreia se împlinesc 80 de ani. În capitolul „student la Belle-Arte” (pp. 36-40) ține însă să puncteze că Grivița, unde era situată Academia, era „un fel de cartier roșu al plăcerilor capitalei” (p. 36). În arhiva Universității Naționale de Arte, pe care am cercetat-o cu aprobarea domnului rector Cătălin Bălescu, am descoperit informații despre profesorii și rezultatele tânărului Zian-Vălean Boca. Rezultatele cercetării au fost publicate. Am arătat că era unul dintre cei mai buni studenți din promoția sa, cu calificative maxime. În afară de maestrul Costin Petrescu, i-a avut profesori pe următorii: arhitectul George M. Cantacuzino la desen linear; pictorul Francisc Șirato la pictură; Alexandru Tzigara-Samurcaș la istoria artei; Horia Teodoru la perspectivă și arhitectură etc. Diaconul Zian-Vălean Boca a obținut calificativul „foarte bine” la examenul de absolvire, în condițiile în care doar 4 studenți din 26 au fost punctați maxim. Mai târziu activitatea sa artistic-bisericească a fost apreciată de pictorii laici Gheorghe Popescu, Ștefan Constantinescu, Gheorghe Vânătoru, precum și de părintele-pictor Sofian Boghiu (nu găsim numele lor în cartea Tatianei Niculescu!!!). Părintele Arsenie a lucrat arta emailului alături de Ottilia Oteteleșeanu, marea artistă a Casei Regale, dar nici aceasta nu apare în carte. Tatiana Niculescu dezinformează când susține că Părintele Arsenie Boca, la Drăgănescu, „va realiza pictura murală din interior după un proiect propriu și fără nici o opreliște din partea preotului” (p. 173). S-a arătat – în cartea „Părintele Arsenie Boca – Pictor bisericesc la Drăgănescu” – că proiectul iconografic a fost întocmit de Părintele-pictor Sofian Boghiu. Autoarea nu știe că, în regulamentul Comisiei de Pictură Bisericească, se interzicea ca proiectul să fie alcătuit de către pictorii care participă la licitație. Alexandru Valentin Crăciun, absolvent al Facultății de Filosofie din București, a fost primul care a publicat un studiu științific despre activitatea de iconar a Părintelui Arsenie Boca. Deși autoarea menționează de „Maica Domnului cu Iisus în zeghe”, nu ne informeză, cum se cade într-o scriere neromanțată, a cui a fost descoperirea. Activitatea pastorală și artistic-bisericească sunt prezentate de autoare prin prisma „superstițiilor savante” ale antropozofiei și teozofiei. Să fie autoarea adeptă a acestora?? Cu toate că este diletantă în materie de pictură bisericească, autoarea nu ține cont de părerile specialiștilor. Pictorul şi restauratorul Ion Grigorescu a susţinut într-un interviu că Părintele Arsenie Boca a folosit în materie de pictură „formula contemporanilor săi” şi totodată „şi-a depăşit maestrul” (în: Revista Lumea credinţei, decembrie 2014, pp. 59-61).

Tatiana Niculescu ori nu știe să citească ori falsifică datele din documentele de la CNSAS. Exemplu: deschidem cartea dumneaei la pagina 122 și citim un fragment referitor la prima arestare a Părintelui Arsenie Boca și trimiterea sa la Canal: „[Maica Zamfira, n.n.] sub imperiul emoțiilor puternice iscate de arestare și cu dor de el, se semnează Zamfira Mândrina. Este, probabil, numele cu care duios-ironic o alintă Arsenie Boca, aducându-i aminte de demonii cu care are de luptat.” Chiar așa să fie oare? Mergem să cercetăm documentul original din arhiva CNSAS și vedem că Maica Zamfira s-a semnat de fapt „Zamfira monahia” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol.3, f.17 verso).

Ridicolul atinge cote maxime când autoarea revine cu aceeași inepție și bate câmpii despre pictura de la Drăgănescu: „ea poartă o rochie galbenă fiindcă, în teozofie, galbenul e culoarea forței intelectuale, iar gulerul portocaliu înseamnă mândrie (n-o tachina el pe vremuri cu numele Mândrina?” (p.185). Este o certitudine că avem în față o carte parazitară! Cititorul poate verifica adevărul mărturiei noastre mergând într-o librărie sau bibliotecă și să consulte documentul transcris în: Dr.Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, vol.II, Ed. Agnos, 2014, p. 153, precum și în: Florin Duțu, Părintele Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop în epoca torționarilor comuniști, Ed. Floare Albă de Colț, 2014, p. 76.

Autoare nu se oprește doar la falsificarea documentelor din arhiva CNSAS și falsifică rezultatele altor cercetători: „începând cu data de 1 iunie a acelui an, 1967, Boca anunță Patriarhia că e nevoit să renunțe la postul său… Se gândește să urmeze un tratament și să meargă să picteze niște biserici din provincie…Una dintre biserici e cea de la Bogata, dar, la o evaluare făcută de doi pictori profesioniști, rezultase că «realizările lui Boca Zian nu sunt din punct de vedere al calității artistice, la înălțimea cerințelor…» Fresca pictată de el în absida bisericii va fi, prin urmare, ștearsă”, susține Tatiana Niculescu (p. 173). Autoarea falsifică rezultatele din cartea pe care o indică în nota de subsol (Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise” Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie, cuv. înainte de PS dr. Daniil Stoenescu, episcop al Daciei Felix, Bucureşti, Ed. Floare Albă de Colţ, 2015, pp. 224-236). Adevărul este că Părintele Arsenie Boca pictase în vara anului 1961 fresca de la Bogata Olteană, nu în 1967 cum susține Tatiana Niculescu. Părintele Spiridon Cândea s-a gândit apoi să decoreze interiorul cu mozaic de Murano în loc de frescă și de aceea a așteptat o sponsorizare din partea lui Iosif Constantin Drăgan, tergiversând astfel lucrările în frescă. După câțiva ani, Pr. Spiridon Cândea a fost implicat într-un proces (Securitatea îi instalase microfoane în casă și auzise injuriile la adresa regimului comunist), a fost arestat și nu i s-a mai dat voie să se implice în pictarea bisericii. Dar fresca Părintelui Arsenie a rămas pe absida altarului. A fost mult mai târziu acoperită, odată cu întocmirea altui proiect în frescă în 1978. Lucrurile au stat cu totul altfel față de cum le prezintă autoarea. În plus, Părintele Arsenie Boca a fost lăudat și promovat pentru fresca de la Bogata Olteană de pictori excepționali.

Autoarea nu stăpânește terminologia bisericească și nu cunoaște contextul eclezial. Consideră că „Rugul Aprins” a fost o „grupare de laici creștini” (p. 115). Părinții Daniil Teodorescu, Ioan Kulîghin, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima etc. au fost laici sau călugări??

Etimologic, cuvântul plagiat provine din lat. „plagiarius, plagium“ și se traduce prin „cel care răpește copilul sau sclavul altuia pentru a-l vinde”, adică a te folosi de bunurile și descoperirire altcuiva pentru a obține foloase necuvenite. Prin urmare, cum se pot numi aceia care se folosesc de cercetările altora fără a cita sursele? Umberto Eco spunea că „notele folosesc spre a plăti datorii”, iar a arăta sursa din care s-a preluat înseamnă a plăti o datorie. Fără să citeze vreo sursă, la pagina 191, Tatiana Niculescu a preluat următoarea descoperire: „în 1976, aparatul de fotografiat al securistului însărcinat cu informarea despre participanți surprinde, la ieșirea din biserică, un bărbat elegant, îmbrăcat cu un costum închis la culoare, croit după moda vremii, cămașă alba, cravată, iar pe cap pălărie de fetru… Poartă ochelari fumurii” (p. 191). Cărțile din care a preluat Tatiana Niculescu fără să indice sursele sunt următoarele: „Documentele ne descoperă că Părintele Arsenie a participat la parastasul de un an ţinut pentru Nichifor Crainic şi soţia sa Aglaia, de la Biserica Enei (19 august 1973, unde a slujit ca preot şi Părintele Dumitru Stăniloae), precum şi la parastasul de patru ani din 23 mai 1976, tot de la Biserica Enei, unde toţi participanţii au fost fotografiaţi de Securitate. Părintele apare elegant, îmbrăcat la costum cu cravată, cu pălărie de fetru şi ochelari, coborând treptele bisericii” (fotografia și textul în: Florin DUȚU, „Și cărțile au fost deschise” – Părintele Arsenie Boca – o biografie, ed. a II-a, Ed. Floare Albă de Colț, 2015, p. 243); „Părintele Arsenie Boca a fost prezent şi la parastasul de patru ani din 23 mai 1976, slujit tot la Biserica Enei: «printre aceştia se numără NICOLAE CREVEDIA, ARSENIE BOCA, EMILIAN VASILESCU cu soţia şi LAE LUPU care au participat la parastas, la biserică, unde au fost prezente circa 30-40 de persoane dintre care foarte multe femei în vârstă foste cunoscute şi paciente ale Dr. AGLAIA CRAINIC…» (ACNSAS, fond Informativ, dosar 391469, vol 1, f. 53). Cu această ocazie au fost prezenţi şi agenţii Securităţii care i-au fotografiat pe participanţi la ieşirea din biserică, inclusiv pe părintele Arsenie Boca (fotografia de pe coperta cărţii), descoperită de autorul acestei cărţi în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii” (în: ACNSAS, fond Informativ, dosar 391469, vol 1, f. 47-52, în: Florin DUȚU, Mistica ortodoxă și schimbarea la față a teologiei românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Ed. Floare Albă de Colț, 2013, p.22; pp. 331-334). Dosarele în care au fost descoperite acestea nu fac parte din dosarele personale de urmărire ale Părintelui Arsenie Boca.

Autoarea pomenește de „Ecaterina Teodorescu” (p. 186), în loc de Ecaterina Constantinescu – numele bătrânei care i-a oferit găzduire Părintelui Arsenie Boca, după ce a fost alungat din mănăstire. O confundă cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu? În același paragraf îl prezintă drept „preot consilier la Patriarhie” (p. 186) pe părintele pictat la Drăgănescu în scena botezului. Nu știm cât de mult și-ar fi dorit această funcție părintele Constantin Grigorescu, căci despre el este vorba. Însă știm sigur din cercetările întreprinse că nu a fost niciodată consilier patriarhal, deși avea toate calitățile necesare. Nici nu ar fi avut timp. Cu vocea sa de bas, caracterizată de maestrul Dumitru Botez (1904-1988) ca „valoare națională”, părintele Grigorescu cânta în corul Radiodifuziunii și la Filarmonica „George Enescu”. Câtă superficialitate să mai suporte cititorul din partea autoarei?

Alte buimăceli din carte:

– „[Zian Vălean Boca, n.n.] va rămâne cu convingerea, împărtășită de mulți români în acele vremuri tulburi, că evreii pun la cale o conspirație mondială” (p. 23). Fals! Nu există în gândirea sau în atitudinea Părintelui Arsenie Boca convingeri de genul acesta. Autoarea trunchiază informația din dosare și falsifică grosolan informațiile conținute, acuzându-l pe Părintele Arsenie de manifestări străine de concepția sa despre lume. Mai departe, în același document, Părintele Arsenie a declarat că „din fondul cărții pe care am citit-o, cât și din urma mișcărilor studențești, mai târziu am putut ca să-mi dau seama că nu există o înțelegere între naționalitățile existente în România” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol.II, f.33); „aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă” (Autobiografie, 17 iulie 1945, ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 17-21). Unde a văzut autoarea dovada convingerii de care vorbește?

– „Arsenie Boca nu știe că vărul său, învățătorul Vasile Crucin din Buteni, petrecuse un an în lagărul de la Capul Midia” (p.125). Informație preluată fără a preciza sursa (Florin Duțu, Viața Părintelui Arsenie Boca 1910-1989, ed.a II-a, Ed. Floare Albă de Colț, 2016, p. 65)

– „…experiența lui la Canal pare suportabilă. În orice caz, el se arată senin, deși e închis în cel mai neîndurător loc din gulagul românesc. Pesemne că nu vrea să-i îngrijoreze pe cei de la mănăstire, dar este și convins că o ființă evoluată spiritual trebuie să elimine cât mai mult din viața sa negativitatea” (p. 125), iar la nota de subsol autoarea citează lucrarea lui Rudolf Steiner, Bazele ezoterismului, 2017 (!?). Se vede că autoarea nu a cercetat contextul istoric și nu știe să analizeze documentele în contextul în care au fost elaborate. Din cartea lui Alexandru Salcă, intitulată Canalul (Ed. Transilvania Expres, Brașov, 2000), aflăm că nu puteai să-ți trimiți cartea poștală la care aveai dreptul dacă nu reieșea din primele rânduri că o duci bine. Deținuții politici, „dușmanii poporului”, ce trebuiau reeducați prin muncă istovitoare, reprezentau o mână de lucru gratuită. Mulți nu s-au mai întors la casele lor. Aceștia erau treziți cu goarna dimineața la ora 5 și erau obligați să-i salute cu „să trăiți” pe imbecilii de reeducatori, care erau de obicei niște delincvenți de care se foloseau comuniștii. O cafea din orz, o felie de pâine și 30 grame de marmeladă reprezenta micul dejun, ce trebuia să le asigure energia nutrițională pentru a da cu târnăcopul și a căra cu roaba până la prânz. Speculațiile ilare ale Tatianei Niculescu bazate de ezoterism și alte „supestiții savante” nu au nicio legătură cu realitatea istorică. Autoarea scornește tot felul de lucruri („Anastase”?), susținând că Părintele „e cruțat de regimul aspru de muncă… se ocupă de întocmirea registrelor contabile” (p. 127). Ce dovezi documentare are autoarea? Cum poate să creadă și să răspândească asemenea aberații? Ce contabilitate? A cadavrelor și a târnăcoapelor? Rezultă că pentru autoare Canalul a fost un fel de firmă de audit. În epocă circula și un banc „reacționar” pentru care intrai în atenția organelor de represiune: „Pentru reabilitare un fost membru de partid a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră; de acolo respectivul i-a scris mamei sale despre «fericirea» pe care o simte că muncește la așa operă gigantică. «Am o singură amărăciune, mamă, că nu m-ai trimis la canal de când eram mic»” (ACNSAS, dosar 375829, f. 61).

– „de-a lungul timpului vor mai apărea indicii că Zamfira colaborează de bunăvoie cu Securitatea” (p. 149). Fals! Ar putea autoarea să ne arate un document măcar, în sprijinul afirmațiilor sale? Nu ar putea deoarece nu există nicio dovadă privind colaborarea Maicii Zamfira cu Securitatea! Nici angajament, nici note informative, nimic. Urmașii sau apropiații Maicii Zamfira o pot da în judecată pe autoare pentru asemenea acuzații grave fără acoperire documentară.

Operațiunea Tatianei Niculescu de denigrare a Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1882-1955), membru de onoare al Academiei Române, este ilegală (pp. 26-27; p. 56; p. 116). Sub presiunea agenților sovietici și a armatei sovietice s-a încercat epurarea sa din postul de mitropolit, după cum ne mărturisește Șef Rabinul Alexandru Șafran în memoriile sale, pregătindu-i-se un dosar cu materiale contrafăcute cu conținut obscen (pe care Tatiana Niculescu le citează ca surse sigure!). Este ilegală preluarea și difuzarea din arhivele CNSAS a unor astfel de obscenități: în conformitate cu prevederile art.28 alin. (3) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.293/2008, „în activitatea de documentare, cercetătorii acreditați au obligația să respecte și să ocrotească viața intima, familială și privată a celor care au fost persecutați de organele Securității Statului”. Șef Rabinul Alexandru Șafran ni-l înfățișează pe Mitropolitul Nicolae Bălan ca salvator al evreilor. De asemenea, acest mitropolit a fost unul dintre ctitorii Filocaliei românești (reeditată cu lipsuri inclusiv la Humanitas) și are meritul de a fi trimis 66 de bursieri la universități de prestigiu din Europa, care au devenit importanți oameni de cultură, medici, compozitori etc. Salvarea evreilor de către acest mitropolit (care e batjocorit în cartea Tatianei Niculescu!) din ghearele lui Hitler a fost evocată de către rabinul Alexandru Şafran în memoriile sale: „Când, în luna august 1942, conducătorii comunităţilor din Transilvania au venit la Bucureşti pentru a ne preveni că se pregătesc deportări masive din Ardealul de Sud, Consiliul s-a reunit urgent, mai întâi pentru a verifica la Direcţia Căilor Ferate, unde lucra unul de-ai noştri, dacă ştirea era exactă. Nu numai că era exactă, dar deportările erau iminente”. Apelează degrabă la Regele Mihai, regina-mamă, la ambasadorul Elveţiei, la delegaţii Crucii Roşii, la Iuliu Maniu, la Dimitrie Lupu (preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie), la universitari de renume, la dentistul familiei regale dr. Winkler, la Nunţiul Apostolic. Nimeni nu poate face nimic. În sfârşit, „«Sfatul evreiesc» a hotărât să se încerce un demers îndrăzneţ, disperat: să-l contactez pe Mitropolitul Bălan, şeful Bisericii Ortodoxe din Transilvania”. Astfel, Rabinul Şafran, care nu putuse să se deplaseze la Sibiu de teamă să nu fie prins de Gestapo, a trimis un curier „pentru a-i face cunoscut Mitropolitului faptul că vreau să-l văd de urgenţă la Bucureşti. Şi iată, minunea s-a produs… I-am descris situaţia destul de critică în care se aflau evreii din sudul Transilvaniei, a căror deportare în Polonia nu mai era decât o chestiune de ore… Mitropolitul s-a aşezat din nou şi m-a privit cu o intensitate crescândă. Faţa lui părea mai blândă. A ridicat receptorul telefonului care se afla lângă el şi a chemat biroul mareşalului Antonescu, spunând că vrea să fie primit de urgenţă. Însuşi mareşalul a venit la aparat şi l-a invitat, chiar în aceeaşi zi, la dejun… A doua minune: Bălan a telefonat şi i-a cerut primului ministru să se ocupe de această problemă. Iar evreii de pe strada Sfântul Ioan Nou nu au mai fost deportaţi… Ora dejunului se apropia. Mitropolitul se pregătea să răspundă invitaţiei mareşalului. L-am condus în curte până la automobilul său. Pleca. Simţeam că pleacă într-o misiune de care depindea soarta a zeci de mii de evrei. Cu o voce tremurătoare i-am repetat acest lucru. Odată instalat în automobil, mi-a întins mâna, m-a privit drept în ochi şi mi-a şoptit să nu uit această zi… La orele 3 a sunat telefonul. O voce gravă şi sigură de sine s-a făcut auzită. Era Mitropolitul Bălan. Vroia să-mi spună că a obţinut de la mareşalul Antonescu anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei. Miracolul… de, miracolul s-a produs; ei erau salvaţi…!” (Alexandru ŞAFRAN – Şef Rabin al Genevei, Fost Şef Rabin al României -, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România 1939-1947. Memorii, intro. de Jean Ancel, trad. Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996, pp. 98-100).

La rândul său, Mitropolitul Nicolae Bălan i-a cerut ajutorul Rabinului Alexandru Şafran, după 23 aug.1944, când s-a pus problema epurării sale: „Ca urmare a intervenţiilor mele, Mitropolitul Bălan a scăpat de arestare şi de a fi judecat ca criminal de război. De altfel, şi-a păstrat postul de Mitropolit al Transilvaniei” (Alexandru ŞAFRAN, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România 1939-1947. Memorii…, pp. 218-219).

Autoarea s-a așezat în fotoliul biografului fără a avea cunoștințele și metodele necesare. Parafrazându-l pe Henri-Irénée Marrou susținem că biografia nu se face după ureche, ci se face cu documente la fel cum motorul cu explozie funcționează cu carburant. Schema lui Marrou, privind etapele succesive ale elaborării istorice, include cultura generală, problematizarea, euristica. Dar când cunoștințele tale de istorie bisericească și de cultură teologică sunt egale cu zero, ce poți înțelege, explica și sintetiza?? Citești câteva cărți de Rudolf Steiner și alte note informative din dosarele Securității și vezi viața Părintelui Arsenie prin ochelarii lor. Iată biografia Tatianei Niculescu de 29 lei lansată cu mare fast! Marrou vorbea despre „marele istoric care va ști cel mai bine să elaboreze un program practic de cercetări, care să-i permită să găsească și să dea la iveală cele mai multe documente, cele mai sigure, cele mai revelatoare” („De la connaissance historique”). Bazându-te doar pe documentele fostei Securități, care oricum au fost publicate și folosite în elaborarea diverselor studii științifice (pe care autoarea le ignoră!), nu poți alcătui decât o scriere infectă, care nu se sprijină pe o muncă de cercetare serioasă. Dacă numele Părintelui Arsenie Boca a fost pomenit într-o adunare sectară, după logica autoarei, înseamnă că Părintele Arsenie era adeptul acelei „superstiții savante”!? Îi recomandăm autoarei să consulte biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București și să vadă rafturi pline de cărți sectare, de cărți ale lui Rudolf Steiner etc. Va trage probabil concluzia că profesorii și studenții sunt adepții acelor mișcări sectare, în realitate fiind vorba despre materiale de lucru pentru cursurile de misiologie din anii 3-4, ținute de Părinții profesori David Pestroiu și Radu Petre Mureșan. Iată necesitatea orei de religie în școli! Consecințele lipsei orei de religie în timpul regimului comunist se văd în prezent la cei care vor să scrie biografii ale personalităților bisericești, dar nu au minime cunoștințe de cultură eclezială și istorie bizantină, aceștia fiind formați cu marxism-leninism în perioada când elita intelectuală a României Mari fusese umilită și lichidată în temnițele comuniste.

Ne oprim aici, cu toate că sunt mult mai multe mistificări de semnalat. Poate vom reveni cu partea a doua. Păcat de hârtia prăpădită pentru tipărirea acestei cărți. Tatiana Niculescu se adresează probabil unor pitecantropi din Secta Credulitate fără Frontiere, care citesc prima lor carte. Oricum, Părintele Arsenie Boca i-a rămas autoarei total necunoscut.

Lecturând cartea Tatianei Niculescu ne-am mai adus aminte de următoarele însemnări ale Părintelui Arsenie Boca: „de ce proastă calitate e apocrifa aceasta, a unui fanatic, incult și mincinos” (Cărarea Împărăției, p. 343; celui care se folosise de numele său, atribuindu-i eronat scrieri), „model de stâmbare” (Cărarea Împărăției, p. 342).

Din intensa publicitate rezultă că Tatiana Niculescu își va lansa cartea la Bookfest (sâmbătă, 2 iunie 2018, ora 14.00). Printre cei invitați să vorbească despre carte este și dl. Marian Voicu, care își va lansa la rândul său cartea „Matrioșca mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism” tot în aceeași zi. Dl. Marian Voicu are în cartea Tatianei Niculescu un exemplu clar de „fake news”, manipulare etc. Ar fi chiar penibil pentru Tatiana Niculescu să se laude după târg că lucrarea sa a fost un „bestseller”.

Sursa: MĂRTURISITORII