O ANCAMEDIE
Nicolae Grigore Mărășanu – Dimitrie Grama – Ion Miclău
Gepianul – Liana Nicolae -Elena Liliana Popescu – Thom Nibbelin – M. Râureanu –
Dana Dumitriu – Ion Butnaru – George Alexe – Mircea Iorgulescu – Vasile Văduva
– Ion Iuga – Ioan Alexandru – Eliza Nicu – Carmen Leocadia Coțovanu – Dan
Mircea Cipariu – Daniela Iordache – Lioara Comănescu – Ioan Mihuț
NICOLAE GRIGORE
MĂRĂȘANU
Drăgaica
A
zburat peste noi pasărea solstiţiului de vară.
La ora tainică dinspre zori, în fiecare an, la 21 iunie, ziua zoreşte din urmă şi se îngemănează cu noaptea.
Pepenele timpului crapă de prea copt şi se împarte egal celor două surori care din veac se recheamă şi mereu se alungă.
În chemarea şi alungarea lor îşi creşte miez veşnicia.
A trecut solstiţiul, a răsărit vara astronomică şi, înotând în caniculă, presentimentele mele adulmecă fiorul iernii.
Malul verii e însă înalt şi e gătit cu drăgaică.
În tinereţe, când încolţeau întâiele patimi, cinsteam frumos Drăgaica: plecam pe câmp, fete şi feciori, să căutăm floarea visului cu tulpina în patru muchii, înaltă până la subsuori; galbenă-aurie, cu parfum adormitor. Ne încărcam braţele cu floarea drăgăicii şi, întorşi acasă, o dăruiam fetelor să o scuture în aşternuturi. Patru nopţi dormeau ele pe florea drăgăicii ca să-şi viseze ursitul. Să simtă ori să presimtă o adiere a destinului. Altele, mai nerăbdătoare, se aşezau între două oglizi, în miez de noapte, şi aşteptau să-şi vadă ursitul răsărind din adâncul cristalului. După câteva ore de privit în oglindă începeau, cred, să aibă vedenii. Le mistuiau magiile şi li se părea că li se arată omul din închipuirile lor nevinovate. După optzeci şi ceva de ani, mama mi-a mărturisit că într-o noapte de Drăgaică l-a visat pe tata. Se făcea că vine de undeva, dintr-un fel de păstaie a timpului, în straie albe, călare pe cal alb. A trecut pe lângă ea în tăcere adâncă şi a atins trupul ei tânăr cu o floare de drăgaică. Un dulce fior a trezit-o din puterea visului şi a început să ţipe.
Parfumul tare al florilor de drăgaică trage fetele către somn greu, scorneşte vise fantastice, închipuiri gingaşe.
În cea de-a patra noapte, fetele, numite acum sânziene, se adună la un loc şi le roagă pe bătrânele satului, înţeleptele parce, să le tălmăcească visele. În nălucirea visului lor, mai totdeauna se făcea că ursiţii eram noi, însurăţeii de mâine.
Pe mine nu m-a visat nici-o sânziană şi am plecat să-mi caut norocul în lume. L-am găsit un timp, apoi l-am pierdut. Acum îl caut din nou.
A înflorit drăgaica!
Fetele care nu şi-au visat ursitul, nici nu l-au văzut în oglinzi, mai au o nădejde: urcă dealul pietros şi culeg cu braţele înfăşurate în crepdeşinuri roşii, să nu sângereze, scaieţii înfloriţi. Îi tund, îi mângâie cu cântecul şi descântecul, îi adapă cu boabe din roua visului, roua dorului pătimaş şi-i plantează în streşina casei. O noapte aşteaptă. Zânele cele bune, ielele, vin şi zic: “Scaietele sânzienei Ileana să înflorească până la ziuă!” Iar fata-sânziană care, în zori, îşi va culege din streaşină scaietele înflorit, va avea noroc de un bărbat bun, de copii şi de dobitoace. Fata, al cărui scaiete se va veşteji până în zori, va fi ocolită de noroc. Şi o vor inunda tristeţile. Va pendula mai departe între realitate şi vis; între luciditate şi reverie, între credinţă şi eres. Şi, neresemnată, va căuta să exceleze în alte virtuţi.
A înflorit drăgaica!
Shakespeare, îmi place să cred, a dormit o noapte pe flori de drăgaică, în noaptea de Drăgaică, a visat şi apoi a scris “Visul unei nopţi de vară”. Noapte în care, credeau ţăranii mei, ori poate doar cochetau cu un astfel de eres, toate fiinţările, de la fluturi la marile dobitoace, căpătau darul vorbirii. Unchiul Gheorghe Cristea zis Scarlat, al cărui trup şi al cărui suflet au fost tăvălite prin toate tranşeele Europei, în amândouă luptele mondiale, îmi spunea că el ar fi auzit într-o astfel de noapte boii vorbind la iesle: îşi certau stăpânul, depunea el mărturie, că nu le aduce o junincă pentru împerechere. I-am lăsat impresia că îl cred.
Fabulaţia stimulează creaţia.
A înflorit drăgaica!
Anul acesta, în prag de Drăgaică, am ieşit în câmpurile din marginea Bucureştilor şi mi-au ieşit în cale un pogon de scaieţi înfloriţi: mov mistuitor, imperial! Am cules unul şi i l-am oferit unei frumoase femei. Şi ea, care nu fusese niciodată sânziană, cum nu are nici streaşină de papură ori stuf la apartamentul ei, l-a tuns şi l-a aşezat într-un pahar de cristal, l-a stropit cu bob din roua visului şi a aşteptat cu înfrigurare o noapte. În zori, am văzut amândoi scaietele înflorit a doua oară. Alături, două raze de soare se îmbrăţişau în limpezimea cristalului. Am tăcut frumos şi am zis în gând: “Semn bun!” După o lună, ne aşezam pe creştete cununiile.
Eu cred că floarea aceea e încărcată de puteri divine.
Se seceră grâul, sânzienele s-au gătit cu coroniţe din spice pe frunte şi a răsărit Crai Nou.
Scaietele din adânca mea închipuire se pregăteşte de o nouă înflorire, regenerare a firii, iar eu, în bucurie şi uimire, mă trezesc rostind: “În noaptea aceasta, / fetele satului / se privesc între două oglinzi. / Prin una din ele / va trece bărbatul pe care îl cheamă în sânge. / Auziţi? cum înfloresc în streşini / scaieţii ascunşi / şi norocul sub perini se-adună?! / Când fetele vor trage zăvoare la uşi, / voi porni, nălucă, la drum / Şi-am să trec, ursitoare, / prin toate oglinzile satului, / călărind pe un băţ de alun!
La ora tainică dinspre zori, în fiecare an, la 21 iunie, ziua zoreşte din urmă şi se îngemănează cu noaptea.
Pepenele timpului crapă de prea copt şi se împarte egal celor două surori care din veac se recheamă şi mereu se alungă.
În chemarea şi alungarea lor îşi creşte miez veşnicia.
A trecut solstiţiul, a răsărit vara astronomică şi, înotând în caniculă, presentimentele mele adulmecă fiorul iernii.
Malul verii e însă înalt şi e gătit cu drăgaică.
În tinereţe, când încolţeau întâiele patimi, cinsteam frumos Drăgaica: plecam pe câmp, fete şi feciori, să căutăm floarea visului cu tulpina în patru muchii, înaltă până la subsuori; galbenă-aurie, cu parfum adormitor. Ne încărcam braţele cu floarea drăgăicii şi, întorşi acasă, o dăruiam fetelor să o scuture în aşternuturi. Patru nopţi dormeau ele pe florea drăgăicii ca să-şi viseze ursitul. Să simtă ori să presimtă o adiere a destinului. Altele, mai nerăbdătoare, se aşezau între două oglizi, în miez de noapte, şi aşteptau să-şi vadă ursitul răsărind din adâncul cristalului. După câteva ore de privit în oglindă începeau, cred, să aibă vedenii. Le mistuiau magiile şi li se părea că li se arată omul din închipuirile lor nevinovate. După optzeci şi ceva de ani, mama mi-a mărturisit că într-o noapte de Drăgaică l-a visat pe tata. Se făcea că vine de undeva, dintr-un fel de păstaie a timpului, în straie albe, călare pe cal alb. A trecut pe lângă ea în tăcere adâncă şi a atins trupul ei tânăr cu o floare de drăgaică. Un dulce fior a trezit-o din puterea visului şi a început să ţipe.
Parfumul tare al florilor de drăgaică trage fetele către somn greu, scorneşte vise fantastice, închipuiri gingaşe.
În cea de-a patra noapte, fetele, numite acum sânziene, se adună la un loc şi le roagă pe bătrânele satului, înţeleptele parce, să le tălmăcească visele. În nălucirea visului lor, mai totdeauna se făcea că ursiţii eram noi, însurăţeii de mâine.
Pe mine nu m-a visat nici-o sânziană şi am plecat să-mi caut norocul în lume. L-am găsit un timp, apoi l-am pierdut. Acum îl caut din nou.
A înflorit drăgaica!
Fetele care nu şi-au visat ursitul, nici nu l-au văzut în oglinzi, mai au o nădejde: urcă dealul pietros şi culeg cu braţele înfăşurate în crepdeşinuri roşii, să nu sângereze, scaieţii înfloriţi. Îi tund, îi mângâie cu cântecul şi descântecul, îi adapă cu boabe din roua visului, roua dorului pătimaş şi-i plantează în streşina casei. O noapte aşteaptă. Zânele cele bune, ielele, vin şi zic: “Scaietele sânzienei Ileana să înflorească până la ziuă!” Iar fata-sânziană care, în zori, îşi va culege din streaşină scaietele înflorit, va avea noroc de un bărbat bun, de copii şi de dobitoace. Fata, al cărui scaiete se va veşteji până în zori, va fi ocolită de noroc. Şi o vor inunda tristeţile. Va pendula mai departe între realitate şi vis; între luciditate şi reverie, între credinţă şi eres. Şi, neresemnată, va căuta să exceleze în alte virtuţi.
A înflorit drăgaica!
Shakespeare, îmi place să cred, a dormit o noapte pe flori de drăgaică, în noaptea de Drăgaică, a visat şi apoi a scris “Visul unei nopţi de vară”. Noapte în care, credeau ţăranii mei, ori poate doar cochetau cu un astfel de eres, toate fiinţările, de la fluturi la marile dobitoace, căpătau darul vorbirii. Unchiul Gheorghe Cristea zis Scarlat, al cărui trup şi al cărui suflet au fost tăvălite prin toate tranşeele Europei, în amândouă luptele mondiale, îmi spunea că el ar fi auzit într-o astfel de noapte boii vorbind la iesle: îşi certau stăpânul, depunea el mărturie, că nu le aduce o junincă pentru împerechere. I-am lăsat impresia că îl cred.
Fabulaţia stimulează creaţia.
A înflorit drăgaica!
Anul acesta, în prag de Drăgaică, am ieşit în câmpurile din marginea Bucureştilor şi mi-au ieşit în cale un pogon de scaieţi înfloriţi: mov mistuitor, imperial! Am cules unul şi i l-am oferit unei frumoase femei. Şi ea, care nu fusese niciodată sânziană, cum nu are nici streaşină de papură ori stuf la apartamentul ei, l-a tuns şi l-a aşezat într-un pahar de cristal, l-a stropit cu bob din roua visului şi a aşteptat cu înfrigurare o noapte. În zori, am văzut amândoi scaietele înflorit a doua oară. Alături, două raze de soare se îmbrăţişau în limpezimea cristalului. Am tăcut frumos şi am zis în gând: “Semn bun!” După o lună, ne aşezam pe creştete cununiile.
Eu cred că floarea aceea e încărcată de puteri divine.
Se seceră grâul, sânzienele s-au gătit cu coroniţe din spice pe frunte şi a răsărit Crai Nou.
Scaietele din adânca mea închipuire se pregăteşte de o nouă înflorire, regenerare a firii, iar eu, în bucurie şi uimire, mă trezesc rostind: “În noaptea aceasta, / fetele satului / se privesc între două oglinzi. / Prin una din ele / va trece bărbatul pe care îl cheamă în sânge. / Auziţi? cum înfloresc în streşini / scaieţii ascunşi / şi norocul sub perini se-adună?! / Când fetele vor trage zăvoare la uşi, / voi porni, nălucă, la drum / Şi-am să trec, ursitoare, / prin toate oglinzile satului, / călărind pe un băţ de alun!
20 de proverbe chinezeşti
2.
Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă grâu. Dacă vrei 10 ani de
prosperitate, plantează copaci. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate,
investeşte în oameni.
3.
Dacă eşti răbdător într-un moment de mânie vei scăpa de sute de zile de
întristare.
4. În
loc să blestemi întunericul, mai bine aprinzi o lumânare.
5. Nu
poți opri păsările tristeții să îți zboare pe deasupra capului, însă le poți
opri să îți rămână în păr.
6. O
pasăre cântă nu pentru că are un răspuns, ci pentru că are un cântec.
7. Florile lasă puţin din parfumul lor pe
mâna care le dăruieşte.
8. Doar cei ce au parcursul drumul cunosc
prăpăstiile.
9. Perlele nu se află pe malul oceanului.
Dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea.
Publicitate
10. Viaţa unui copil este ca o bucată de
hârtie pe care fiecare persoană lasă un semn.
11. O bijuterie nu poate fi lustruită fără
frecare, nici omul nu se perfecționează fără încercări.
12. Nu vă fie teamă să creşteţi încet,
temeţi-vă doar să staţi pe loc.
14. Dacă vrei fericire pentru o oră, trage
un pui de somn. Dacă vrei fericire o zi, du-te la pescuit. Dacă vrei fericire
pentru o lună, căsătoreşte-te.
Dacă vrei fericire pentru un an, moşteneşte o avere. Dacă vrei fericire toată viaţa, ajută-i pe alţii.
Dacă vrei fericire pentru un an, moşteneşte o avere. Dacă vrei fericire toată viaţa, ajută-i pe alţii.
16.
Dacă stai drept, nu te teme de o umbră strâmbă.
17. Dragostea nu este despre posesie, ci
despre apreciere.
18. Evenimentele viitoare îşi aruncă umbra
înaintea lor.
19.
Toate lucrurile sunt dificile înainte să fie uşoare.
20. Dacă te-ai împiedicat și ai căzut nu înseamnă că
mergi în direcția greșită
DIMITRIE GRAMA
Impressive,
my friend!
I
have no doubts that you're one of the central characters in the Romanian
culture of today.Always amazed of your productivity, quality, and diversity of
subjects you present at this exceptional site and program.
I'm
a real admirer of your work!!!
I
also want to express my admiration to Eminescu's superior personality and
genius, but I must tell that I don't agree with those who want to make Eminescu
a religious figure, an "orthodox saint".
I
strongly believe that Eminescu has been an atheist, high above the
doctrinal religious stupidity (see Imparat si Proletar and other poems). If he
mentioned God or Jesus in his poetry is just because it made a sense in
just that poem, that's all. I have many poems in which God and Jesus are part
of my dialogue, but I can assure you that it is only part of the poetry
possibilities and has nothing to do with any belief at all.
Continue
your excellent work to illuminate and stimulate the Romanian actual and coming
generations of intellectuals!
Good
luck!
Best
wishes!!!
Dimitrie
...
Jun
15 at 8:00 PM
Domnule,
mai potoleste-te!
Ne
complexsezi pra toti! Eu in orice caz sunt complexat si nu mai scriu
de acum incolo.
Poate
doar cate o porcarie din cand in cand!
te inbratisez!
FORUM
The Cultural Forum of Râmnic
awarded Diploma for Literature and Translations on 2017 to George Anca for
Romanian version of Bhagavad Gita (The Song of Divine Charioter).
Forumul
Cultural al Râmnicului a acordat Diploma pentru Literatură-Traduceri, 2017, lui
George Anca pentru traducerea din sanscrită în română a BHAGAVAD GITA (Cântecul căruțașului
divin).
ION MICLĂU
GEPIANUL
Mulțumesc Benule,
Recitarea ta, ca întotdeauna, este frumos pătrunzătoare la sufletul ascultătorului!
Cu drag și frăție!
Ionica din Gepiu
Am ascultat întreaga recitare a ta Benule din scrierea-poema lui George
Anca, este
magistrală inspirația, prezentarea, o adevărată trecere în revistă a unei vieți
de om, de fapt o realitate care
parcă se potrivește fiecăruia! Pădurea, ploaia, frumusețea pădurilor, desigur vazute în vis de turist,
fiindcă în realitate amărăciunea
apasă parcă sufletul autorului la vederea pădurilor tăiate azi!
Apoi tot timpul, caracteristic istoriei, ”o altă direcție, mereu greșită”. Congrese, prieteni, căutări, dureri sufletești, lume la coasă, trudă, sărăcie, și totuși vise frumoase de viitor, un Duh Nou sperat! Parcă îl aud pe Geo Bogza povestind despre frumusețea pădurilor și munților noștrii de altădată.
Frumos vis întradevăr, este cred visul întregului neam românesc! Un scriitor, dar întradevăr, unul deosebit de cult, îl admir din toată inima și conștiința mea.
Apoi tot timpul, caracteristic istoriei, ”o altă direcție, mereu greșită”. Congrese, prieteni, căutări, dureri sufletești, lume la coasă, trudă, sărăcie, și totuși vise frumoase de viitor, un Duh Nou sperat! Parcă îl aud pe Geo Bogza povestind despre frumusețea pădurilor și munților noștrii de altădată.
Frumos vis întradevăr, este cred visul întregului neam românesc! Un scriitor, dar întradevăr, unul deosebit de cult, îl admir din toată inima și conștiința mea.
Mulți Ani Domnului George Anca, și cât mai
multe asemenea vise de trezire in Neam!
Mulțumesc Benule,
Recitarea ta, ca întotdeauna, este frumos pătrunzătoare la sufletul ascultătorului!
Cu drag și frăție!
Ionica din Gepiu
Stimate Domnule George Anca
Bună Dimineața!
Domnule Anca, doresc să Vă mulțumesc pentru bunătatea
Dumneavoastră a-mi trimite și mie, îndepărtatul dar de Dumnezeu recuperatul,
Ioan Miclău-Gepianul, acea frumoasă lucrare de traducere - Alexandrini cu versiuni-
Am citit cu multă plăcere, înțelegând eu și valoarea personalității domniei voastre
în cele ale culturii universale!
Aș dori multe să Vă povestesc despre mine, mai ales când scriitorul se află sub
flamura muzei Euterpe, dar cum știu că azi aveți o zi încărcată bine, nu Vă mai
iau și eu timpul, lăsându-le pe altă dată! Din blogul domniei voastre am văzut
că pe data de 21 Martie, 2018, sunteți invitat la acea ”Ziua Internațională a Poeziei-
World Poetry Day”, la Centrul ”Mihai Eminescu”-București. M-am bucurat mult
văzând in programa din Invitație căci se vor citi poezii in diferite limbi, română,
engleză, spaniolă, franceză, italiană, armeană și turcă! E un lucru mare, fiindcă
se dovedește dorința într-o orientare spre bune înțelegeri în ale iubirii și
aprecierii culturii și altor Neamuri create de Dumnezeu!
Eu tocmai aseară mă gândeam să Vă trimit o poezie în Limba Engleză, scrisă de
fiica mea, dar mi-am zis că e prea târziu.
Eu Vă doresc o zi plină de satisfacții și Succese tuturor prezenți la Centrul Cultural
”Mihai Eminescu”-București
Cu drag și ales respect
Ioan Miclău-Gepianul
21 Mărțișor, 2018
Australia
Bună Dimineața!
Domnule Anca, doresc să Vă mulțumesc pentru bunătatea
Dumneavoastră a-mi trimite și mie, îndepărtatul dar de Dumnezeu recuperatul,
Ioan Miclău-Gepianul, acea frumoasă lucrare de traducere - Alexandrini cu versiuni-
Am citit cu multă plăcere, înțelegând eu și valoarea personalității domniei voastre
în cele ale culturii universale!
Aș dori multe să Vă povestesc despre mine, mai ales când scriitorul se află sub
flamura muzei Euterpe, dar cum știu că azi aveți o zi încărcată bine, nu Vă mai
iau și eu timpul, lăsându-le pe altă dată! Din blogul domniei voastre am văzut
că pe data de 21 Martie, 2018, sunteți invitat la acea ”Ziua Internațională a Poeziei-
World Poetry Day”, la Centrul ”Mihai Eminescu”-București. M-am bucurat mult
văzând in programa din Invitație căci se vor citi poezii in diferite limbi, română,
engleză, spaniolă, franceză, italiană, armeană și turcă! E un lucru mare, fiindcă
se dovedește dorința într-o orientare spre bune înțelegeri în ale iubirii și
aprecierii culturii și altor Neamuri create de Dumnezeu!
Eu tocmai aseară mă gândeam să Vă trimit o poezie în Limba Engleză, scrisă de
fiica mea, dar mi-am zis că e prea târziu.
Eu Vă doresc o zi plină de satisfacții și Succese tuturor prezenți la Centrul Cultural
”Mihai Eminescu”-București
Cu drag și ales respect
Ioan Miclău-Gepianul
21 Mărțișor, 2018
Australia
LIANA NICOLAE
Dar să-ţi povestesc ce am visat
azi noapte, am adormit pe la 4 dim. Se făcea că eram numită cu acte în regulă,
pe bază de buletin şi paşaport, director onorific la o Bibliotecă a
Universului, era o locaţie pe care nu o cunosc şi într-un birou special erai
şi tu, poate veniseşi să te bucuri de numirea mea. Apoi, fiind onorific, ce
rost aveam între ăia, am plecat, ne-am urcat într-o maşină super de lux, parcă
era de pe altă planetă, mai era o femeie alături de maşină care a mers mai
departe, nu s-a urcat şi eu avema un dosar în mână în care făcusem propunerea
cu toată documentaţia să fii numit membru de onoare al Academiei Mondiale...
Poţi să râzi de mine dar asta e.. M-am gândit că ăia care sunt somităţi nu au
un cuvânt de spus, măcar o modestă ca mine va fi ascultată şi pe urmă nu mai
ştiu...Asta a fost, crede-mă!
ELENA LILIANA POPESCU
George Anca a debutat cu
volumul Invocații în 1968, publicând apoi peste 20 de cărți de poezie,
20 de proză, studii, traduceri (Kalidasa, Jayadeva, Milarepa, Tagore, Montale,
Rodari, clasici şi contemporani orientali şi europeni etc.), teatru şi filme pe
teme de artă, editări (educaţie, literatură, antropologie, biblioteconomie
etc.). Concomitent, a fost reporter radio, redactor la revista „Colocvii”,
inspector în Ministerul Educației, șapte ani visiting professor la
Universitatea din Delhi, 20 de ani director al Bibliotecii Pedagogice
Naționale. Membru al Uniunii
Scriitorilor, doctor în filologie, profesor universitar. Printre recunoașteri -
nominalizat la premiul Președintelui Indiei:
Distinguished Indologist 2017. Criticul Marian Popa i-a dedicat o
monografie, „Anca”, teoretizând sistemul poetic al dodiilor sale în asociere cu
mantrele indiene. În ultimii 10 ani, George Anca a coordonat, în actualul
Centru „Eminescu”, Colocviile de Marți, în parteneriat cu Academia
Indernațională Mihai Eminescu și Asociația Culturală Româno-Indiană, pe care
le-a fondat. Recent, la editura Semne, au apărut: Păguboșii lui Șiva (2017),
Bhagavad Gita (2017) Saraswati
(2018).
Alte titluri: Dodii pe viață; Literary Anthropology; Sanskritikon;
Indoeminescology, Baudelaire și poeții români; ApoKalipsa
idiană (9 vols.); Ibsenienii (7 vols.)
THOM NIBBELIN
I
have some work! I'm editing an independent feature film called Midwest Hustler.
It's set in the drag racing world. Back to what I used to do for a living!
Editing, not drag racing. lol.
Also,
have a couple of online possibilities that are promising so far. I have to
submit a few things, write a couple of emails. Hoping to become a "digital
nomad" and have flexibility in where i work. If I could have stayed in LA
for one day longer... I got offéred a full-time, one-on-one tutoring job in
math and writing for $35 an hour when I was on the bus from Chicago to Peoria.
Bummer! I think i would have liked it there. The Wisconsin Alumni group out
there is as big as the small town i'm in) I'm optimistic!
Still
dealing with culture shock. Odd phenomenon. I don't get it when i go to other
countries...just when i return to the US.
Poemele părinților
Editura
Eminescu, 1976, este fără
[ndoială,
cea mai bună
carte scrisă
pînă acum de Gheorghe Anca. Dacă [n volumele anterioare poetul lăsa impresia de stângăcie, apelând nu o dată la teribilisme, Poemele părinților
par scrise dintr-o singură
răsuflare,
având mai multă prospețime în exprimarea sentimentelor. Nota specifică a acestui volum rămâne caracterul baladesc predominant în multe din poezii. De altfel, Gheorghe Anca,
apelând la mijloacele specifice doinelor și baladelor noastre populare reușește în multe din poeziile sale să ne convingă
(Ce mi-era odtă,
Priveghi și
cele din ciclul “Parinior”). Sub titlul “Dodii”, Gheorghe Anca grupează un soi de paradoxuri, unele din ele reușite: “Nu-i cântecul visul/ tăcerii dântâi ? ; Frânt
îmi e pasul/ drumul nesfârșit/ ; țipătul mă cheamă,/
pentru mângâiere/”
În tot volumul lui Gheorghe Anca se resimte dorința expresă de a “brâncușiza”
cu mijloacele poeziei !
M.Râureanu (1976)
ERES
Confesie
halucinatorie, încifrată până la ininteligibil, Eres este o alcătuire bizară de fraze aforistice, de evocări onirice, de proză fantastică și lirică,
un basm eliptic, o alegorie complicată de totala anarhie a notațiilor.
Într-o atmosferă de descântec și vrăji
sunt rostite cugetări
metaforice, printre sintagme oraculare, printre incantații cu iz folcloric se insinuează reci percepte existențiale, meditații contorsionate asupra vieții și morții,
asupra destinului. Deconcertantă
este mai ales maniera epico-poematică; deplasări sintactice bruște frâng orice continuitate semantică, păstrează un înțeles aparent intraductibil, îl sugerează fără a-l putea numi; frazele au dorul anarhiei totale și fug de orice normă gramaticală, refuzând să se organizeze într-un
scop precis și
să-și doedească
astfel o suplețe
programatică.
Uneori cuvintele par că
nu se urmează
unele pe altele, ci apar dintr-un haos simbolic: “De neînvins n-a fost nici un monstru, dar. Când l-a ucis câte un viteaz s-a. Răzbunat, anume adeverindu-se amenințarea sa: din stârv o să iasă…”
După
lungi întârzieri
asupra fiecărui
paragraf, cititorul poate totuși
descifra o parabolă
claustrată
printre rânduri.
Cartea
e scrisă
ca un basm povestit, comentat și
trăit în același timp, adică eroul basmului își narează întâmplările, le trăiește și le măsoară
conclusiv în
același timp. Din basmul propriu-zis nu rămâne decât descripția unui univers magic, simbolic, foarte confuz,
cu atât
mai mult cu cât
eroul lui, confesându-se,
nu oferă
nici datele reale, nici datele alegorice ale experienței sale, ci exprimă numai emoția de a participa la această existență
halucinantă,
fantastică,
onirică.
Tentațiile, aspirațiile, luptele, înfrângerile, enigmele, slăbiciunile și tăriile
umane sunt dăruite
unor simboluri între
care se stabilesc vagi relații
de interdependență:
calul, stâlpul
care strigă
“cap, cap”, bătrăna
și fata care păzește hergheliile etc. Un blestem care pare a fi abătut asupra eroului care din când în când
izbutește să
rostească limpede maxime cu muzicalități stranii: “Minte cuvântul care îți face auzită
numai încheierea”.
“Viața se deosebește prea mult, când de copilărie, când de moarte”. Plăcerea
frazelor poetice este evidentă
și ei i se sacrifică orice explicitate, iar când se oferă explicitări, ele sunt torturate de scheme gramaticale
care le îngroașă substanța. Enunțurile se organizează în versete: “convingem, conversăm, obosim, irupem, consolăm, peregrinăm, învecinăm / (vitalitatea e bună uneori) // încovrigăm, colindăm, cântăm, risipim, sunim/
(moartea până
una-alta…) // blansăm,
răzbunăm, arvunim, trăim / (fără oprire din poruncă)
// înciudăm, adulterăm, comparăm, îmbunăm, alăturăm, ajutăm, împiedicăm,
subtilizăm, leșinăm, / mușcăm, citim, zâmbim
/ (prostească
soartă…)
// paralizăm,
înnebunim / (apoi, sau mai apoi, ca înainte)…”
Haosul
liric și
impenetrabilitatea metaforelor stăpânesc
Eres-ul și-l aruncă într-un impas al inteligibilității.
Eliptică,
narațiunea e greu descifrabilă. Și, totuși,
punctele de plecare ale povestirii erau generoase, metaforele, când se precizează, dovedesc un anumit dramatism interior, și atunci ești tentat să crezi că autorul se disimulează printre sintagme confuze pentru a nu se mărturisi integral, intimidat de propriile sale dureri.
Dana Dumitriu
Rom@nia Literar`,
iulie 1970.
Gheorghe
Anca: “ERES”
După debutul propriu-zis – cu volumul de versuri
“Invocații” – Gheorghe Anca
vine, de data aceasta cu o carte de proză: “Eres”. Cine are răbdare
s-o parcurgă
până la capăt va constata
preluarea cunoscutului motiv folcloric al voinicului pus la grea încercare – sub semnul implacabil al morții chemătoare din cel de-al doisprezecelea stâlp, singurul rămas fără cap de om – drept condiție
a împlinirii dorinței lui de cucerire a iubirii. Autorul încearcă o proiecție
întrucâtva invers`: aceea a
mitului către
realitate. În
acest sens , el purcede la o descompunere lirică a materiei epice – după o tehnică pur eseistică - printr-un fel de filmare cu încetinitorul, deci cu reluări, de multe ori obositoare, ale articulațiilor intime dintre planuri, cu recompuneri
dintr-o perspectivă
modernă
a unor secvențe
fabuloase. Densitatea metaforică
a multor notații,
trădând o vocație aforistică sigură, este mimată
însă de simbolistica pretențios-filosofică, ermetizată într-un mod facil, uneori chiar strident neologistic.
Ion Butnaru
ERES
“Eres”-ul poetului Gheorghe Anca (București, Editura Eminescu, 1970) nu aparține prezentului și nici trecutului. Aparține viitorului. Este o carte în care trecutul este aruncat peste prezent,
direct în
viitor, pe traiectoria halucinantă
a unui basm românesc
de demult, trăit
aievea și
de autor, și
ale cărui
dimensiuni spirituale și
cosmice sunt mereu proiectate înainte,
ca o fata morgana după
care alergi, odată
cu poetul, într-o
amiază
fierbinte de vară.
Cititorul
e pus astfel, spre surprinderea lui, să alerge după
autor, ca să-l
înțeleagă, dar acesta nu se
lasă
prins nici în
ruptul capului și
reușește mereu să se distanțeze când nu te aștepți,
aruncând
în urmă-i stavile de cuvinte, orânduite
artistic în
aforisme sau sentințe
folclorice greu de trecut la o primă lectură. E un fel de cursă cu obstacole filosofico-literare, pe care
n’o poți
duce la capăt
fără o înțelegere specială a limbii românești, care se pretează admirabil la jocuri de cuvinte, la parimii și alegorii morale strălucitoare.
Meritul
cel mare al cărții
este acela de a fi derutat critica literară și pe cititorii superficiali, autorul recoltând cel mult semne de întrebare sau de mirare. Pentru că “Eres”-ul
poetului Gheorghe Anca se refuză
cu încăpățânare
canoanelor obișnuite
criticii literare și
respinge de la prima pagină
pe cititorul grăbit
și amator de lecturi ieftine. Nu, atologic, lucrurile trebuiesc puse la punct și înțelese din perspectiva lor adevărată, din adâncul spiritualității arhaice românești de unde au țâșnit.
Înainte
de toate, “Eres” este o autobiografie turburătoare. A
unei generații
întregi, sau poate chiar a autorului însuși. A unei generații care nu și-a pierdut capul și probabil că nici nu și-l va pierde, cum s-a întâmplat cu altele de dinaintea ei. Strigătul obsedant de: “Cap! Cap!” și
imaginea capetelor tăiate
și înfipte, să
zicem, într-un
imaginar gard al istoriei, departe de a fi un leit-motiv literar, este
dimpotrivă
un avetisment cutremurător.
Eroul
principal, care în
basmul românesc
este Făt-Frumos,
reușește ca ci eroul modern din “Eres”-ul
închipuit
de Gheorghe Anca, să
nu-și
piardă
capul, mai precis, izbutește
să nu se lase prins ca să i se taie capul. Cititorul presimte,
turburat, că
se află
în plină actualitate. Sensul istoric al acestui basm cult românesc este limpede ca lumina zilei, cu toate că acțiunea lui te poartă într’un adevărat
labirint existențial,
cu fel de fel de pânde
folosofice, din care eroul iese nevătămat
afară,
în marea istorie a Neamului.
Un
duh eshatologic, izbăvitor,
plutește pe de-asupra întregii lucrări. Cartea se cunoaate că este scrisă
de un poet cu un dezvoltat simț
al metaforei și
ea te vrăjește
prin mireasma de cazanie și
accentele ei profetice, prin exploatarea alegorică a simbolurilor, prin aerul apocaliptic în care se petrece acțiunea, și, desigur, prin rafinamentul cu care este transfigurată realitatea înconjurătoare.
Impresionează în cel mai înalt
grad subtilitatea autorului de a re-crea fabulația unui basm străvechi, nu atât prin accentuarea unor ordalii, la care este supus eroul, cât mai ales prin adâncirea înțelesului unui catarsis
modern, de pronunțată
nuanță românească.
Privit
în perspectiva timpului, “Eres”-ul poetului
Gheorghe Anca este o mărturie
literară
care, sub forma unei alegorii existențiale,
ne prezintă
avatarul moral al unei generaăii
ce s-a regăsit
pe sine, dar care încă nu este conștient` de izbăvirea ei. De aceea poate că ăi aprecierile critice asupra acestei cărți sunt
ezitante.
Prezentarea
grafică
a cărții este irepro]abilă. Un cuvânt de îndreptățiă laudă merită coperta, viagneta și inițialele, semnate de tânăra ceramistă Rodica Anca, un talent real și de viitor.
George Alexe
George Anca
Născut la 12 aprilie 1944. Absolvent al Universității
Din
București, Facultatea de
limba și
literatura română.
Bibliografie:
Invocații, E.P.L., colecția “Luceafărul”
1968
(versuri); Eres, ed. Eminescu, 1970, (proză).
1.
Pe favorabilul fond al afirmării
“lirismului tânăr”,
realitate literară
ce devenise de acum imposibil de contestat, căci timpul o selectase și își impusese întregei
poezii a momentului elanul viguros, deși nediferențiat, “coral” încă, la începutul celei de a doua jumătăți a deceniului trecut izbucnește o floră tropicală
de imagini și
metafore. “Lirismul tânăr”își avea punctul de pornire într-o poezie a imediatului, aproape
documentar` (copilăria,
adolescența, primele iubiri); înainte de a se cuceri teritoriile
imaginarului poetic, ale mitului, ale construcției “metafizice”, ale alchimiei verbale, se
trece printr-o enormă
“baie de imagini”, împrejurare
având totodată sensul unei purificări și al unui exces. O remarcabilă înțelegere contemporană a fenomenului, în dubla sa înf`ățișare, găsim
la Ștefan
Aug. Doinaș:
“Climatul de libertate spirituală
în care se dezvoltă astăzi tânăra poezie românească
își are virtuțile și servituțiile
sale. Nimeni nu poate contesta faptul că lirismul nostru prezintă o vastș
diversitate de stiluri, expresie a unei ambianțe culturale în care personalitatea poetică - în fașă sau deplin conturată - e lăsat` să
se manifeste în
voie, indicându-și ea însăși punctele de maximă și minimă
rezitență”
(Lampa lui Diogene, 1970, pag.140). Observație prețioasă validată de timp, deși cu o inevitabilă modificare de accent, firesc adusă de schimbarea perspectivei.
Cuvântul de ordine unanim pare a fi “noutatea
imaginii “; elanul, predispoziția
poetică
se prefac adesea în
inventivitate pură,
frenezia imagistică
și metaforizantă confundându-se până la urmă
cu exercițiile
de abilitate. Mulți
poeți, iviți în acest moment de luxurianță
și contribuind la definirea lui, nu vor ajunge
mai departe. A produce în
serie imagini și
metafore este vocația
lor adevărată:
poezia pentru ei, se sfârșește
aici. Slujitori devotați
ai poeziei sunt în
același timp și “vicitmele” sale: stufoasă și efemeră
vegetație a unui sezon de
fertilitate, dispărând
aproape fără urmă sub negurile reci ale toamnelor, când numai puternicii arbori rămn să amintească de abundența și expuberanța
verii… Evocând
acest moment, se desprind puține
figuri individuale: este un prezent general al imaginii în care cu greu se pot identifica profiluri
distincte. Personalitățile
vor fi revelate ulterior, prin durata viziunilor.
Verva
imaginativă
și capacitatea combinatorie reprezintă în poeziile lui Gheorghe Anca expresia unei încordări fără obiect, de unde o absență semnificativă
a spiritului imaginativ. Poetul formează imagini dincolo de a căror suprafață
contradictorie și
diversă
e zadarnic să
încercăm a trece, fiindcă succesiunea lor este întotdeauna plană și mecanică:
“Mă va trezi mirosul de frunză al pădurii / mereu ca acum, mult bine pe o apă./ Săgeți topite, doar vârfurile
– păsările, / încă se duc. / Rămâne
o albă,
albă ramură în jurul romanticilor, / păianjenii din fundul pământului pierd pânza. / Nehotărâtă în somn, frumoasă
pe trezie, / mi-e toamnă
numai mie, / semeni sufletului prin care mă uit/ la pletele de zid./ Pământul ne dă somnul, genunchii/ și toate celelalte, ochii/ al pământului sunt, pleoape ale soarelui”.
Principiul dominant este cel al acumulării,
raporturile interne sunt de pură
contiguitate: Când
prin trup va trece iarbă,
în vârfuri sufletul/ cu umbra salcâmilor se va amesteca. / Mângâie mâinile fierul pentru uitarea cărnii. / Joc de cărămizi se vede prin foc ca o casă. / Râsul în somn e singura putere a pustiului. / Într-o voce vești necrezute sună” (Zone).
Foarte ordonată
în fond, această poezie dă impresia unor mari asperități și denivelări:
este un efect al comprimării
de construcții
eliptice, un posibil model fiind cel oferit de Ion Barbu: “Trăiam purtat în stâlpii de grotă crud în gheață
și, cum s-au rupt, pe din`untru-au frânt/ și omul viu care era de față/ cu cerc de umbră
prins de lună
și pământ./ Cu brațe-ntinse
valea o zburătoare
cere, / vin apele în
spumă
de râu
să se încingă,
/ pe bolovani, la poduri, șed
mese în
tăcere, / dar trebuie să ning`, să mai ningă”. Experiența este aceeași în proza lirică
și eseistică din Eres,
ordonarea în
versete a materiei fiind o formă
de refuz a oricărei
constrângeri arhitectonice;
volumul este un haos de reflecții,
de notații
alegorice, de confesii și
iluminări poetice dispuse convențional într-o aglomerare lineară. Autorul sugereazo
o aventură
spirituală,
o descindere în
universul fabulos al basmului, punctul de contact fiind proba verificării potențelor: baba care păzește caii, stâlpii strigând “cap! cap!”, mârțoaga mâncând jăratic
sunt prezențe
simbolice. Povestea este însă concomitent refăcută, relatată și glosată
poetic, ceea ce ar sugera o asumare integrală, lirică, epică
și reflexivă în același
timp. Cartea ca întreg
este ininteligibilă,
un mozaic anarhic din care putem însă desprinde fragmente ce capătă, prin detașare abia, înîeles: “ Ploile dese arătau ca fundul mării”: “Iubesc un ținut fără hotare din care iau
naștere prin semne și ființe”: “De ce i s-a dat omului să se despartă
de toți
și să se înalțe
în inima întâmplării unei
singure vieți
de necrezut?” …mi-am pierdut
șirul, așa cum modernii se iau drept tragici, umpluți de tulburări pornite ca la o conștiință infinită și își
pierd continuitatea împăcată,
cu timpul îndreptându-se
ei spre tot ce nu este unanim, chiar dacă în vis nu li se arată
astfel”; “Sufăr
în interior ]ș atunci dezic orice dezastru din sferele
externe, supus coincidențelor,
impresionat chiar de nenorocirile altora și frământat
apoi numai singular, ca somnul când
aveam în
grijă
herghelia” etc. Eres este în
fond jurnalul tulbure al unei contradictorii conștiințe adolescentine, oscilând paradoxal în căutarea unei expresii literare adecvate, aproximată nu și dobândită.
Mircea Iorgulescu
Luceafărul, 22 iunie, 1974.
TRACTORIȘTII
I-am
cunoscut mai îndeaproape
pe tractoriștii
în primăvara anului 1969 – o primăvară cu vreme câinoasă, cu ploi nesocotite, care întârziase îngrijorător de mult desfăâurarea campaniei agricole, punând sub semnul întrebării recolta acelui an. Plecasem împreună cu poetul Gheorghe Anca, cu gândul să scriem un reportaj amplu despre munca și despre viața acestor oameni și străbătusem o bună parte din Câmpia
Dunării,
fără să izbutim însă să
consemnăm mare lucru. Vremea
se îmbunătățise
cât de cât și pretutindeni se muncea pe deșelate pentru recuperarea săptămânilor pierdute. Nu întâlneam decât bărbați încruntați,
obosiți, fără chef de vorbă. Aproape toți aveau ochii roșii,
între picioare vinete, zbârcite: vântul, praful, nesomnul, eforturile prelungite până dincolo de limita obișnuită a rezistenței omenești. Tot ce se pierduse din cauza vremii trebuia
recâștigat de ei, de mâinile lor negre de pământ cu unghiile netăiate de cine știe când; de rezistența
acestor mâini
aspre, urâte,
neîngrijite, depindea în [ntregime soarta recoltei. Toate rezervele
de energie fizică
și de energie morală fuseseră aruncate în joc. Miza însemna hrana țării pe un an - și la o astfel de miză, orice s-ar fi întâmplat, nu aveau voie să piardă. Programul lor de lucru nu se mai măsura în aceea perioadă
cu ora, nici cu ziua-lumină,
munca era un proces continuu, săptămâna avea șapte zile și
șapte nopți lucrătoare, duminicile fuseseră desființate, sărbătorile se cinsteau pe câmp, cu sudoare. Tractoriștii
se culcau fără să-și mai scoată pufoaicele de pe ei și adormeau înainte de a apuca să-și mai îmblânzească
privirile cu imaginile femeilor decupate de prin reviste și lipite pe pereții de tablă ai vagoanelor de adormit…
Într-un astfel de vagon, la nu mai țiu minte câți kilometri de Alexandria, am avut surpiza să descoperim o femeie în carne și oase. Era întoarsă cu spatele spre ușă și se spăla pe față
aplecată deasupra unui
lighean albastru. Prezența
unei femei înăuntrul
unui astfel de vagon, mirosul scăpunului
fin de toaletă,
părul ei lung, luminând moale și tremurat spațiul
dintre paturile de fier, toate acestea erau atât de neașteptate și de tulburătoare,
încât nu am reușit nici să
dechidem gura pentru bună-ziua
și tocmai ne pregăteam să dăm înapoi în
vârful picioarelor, când ne-a oprit vocea puțin răgușită și ușor răstită
a femeii: “Să
nu-mi spuneți
cumva că
aveți defecțiuni sau că v-ați
îmbolnăvit!”
“Nici
una, nici alta!” – am îngânat
noi mai venindu-ne în
fire, iar ea a tresărit,
surprinsă
probabil de nerecunoașterea vocilor
și a rămas o clipă
nemișcată, cu apa prelingându-i-se din palmele făcute căuș, după
care și-a
răsucit spre noi fața udă și, încruntată: “Dumneavoastră ce vreți?!” Tonul întrebării
nu lăsa
de fapt loc nici-unei vreri și
am înțeles că trebuie să
coborâm din vagon. După
câteva minute a coborât și ea, îmrăcată cu pantaloni, cu cizme de cauciuc și cu pufoaică și văzând că nu ne puteam încă hotărț să plecăm,
ne-a adresat, tot răstit
un fel de ultimatum: “Nu puteți
fi cu ceva de folos?!” Bineînțeles,
că nu le puteam fi de nici-un folos, dar nu puteam
nici să
ne întoarcem
în București cu carnetele goale, așa că ne-am oferit, în
schimbul câtorva
propoziții, să facem orice… În felul acesta a început cunoștința noastră cu
inginera Aurora Mohor, în
vârstă de 26 de ani, șefa unei secții de mecanizare cu 22 de tractoriști. Avea locuința într-unul din blocurile noi ale orașului, dar în perioada aceea critică, în
care fiecare oră
de muncă
era hotărâtoare
pentru soarta recoltei, nu-și
putea îngădui
să risipească timpul (“2 ore pe zi – 14 ore pe săptămână!” ne-a f`cut ea o socoteală simplă) cu drumul până
acasă
și înapoi. În
urmă
cu câteva
zile mai intervenise și
îmbolnăvirea unuia dintre băieți, pe care nu avea cu cine să-l înlocuiască;
așa că după
ce îșii
rezolva “treburile de inginer și
de șef”,
Aurora Mohor lua în
primire volanul și
manetele tractorului rămas
fără conducător, pentru că “ a lăsa într-o astfel de perioadă o mașină
nefolosită
ar însemna
pur și
simplu crimă,
ar însemna
zeci și
sute de tone de produse pierdute”…
Ascultam
și notam toate acestea stând agățați ca vai de noi pe o aripă a tractorului mânuit de tânăra ingineră
cu voce răstită. Mă uitam din când
în când la fața
ei delicată,
dar obosită
și încruntată,
la pufoaica pe care nu se jena s-o îmbrace, la mâinile
ei subțiri,
strângând volanul și pârghiile făcute totuși pentru mâini
zdravene de bărbat:
mă uitam și mă
gândeam că o astfel de scenă,
zugrăvită dintr-un film, ar
fi fost acuzată
de schematism… Iată
însă că
viața nu se temea de schematisme, pentru că în viață nici nu există de fapt așa ceva, viața adevărată fiind mult mai simplă și mult mai complexă
decât schemele unui roman sau ale unui film
oarecare…
În urma noastră, pământul se zvârcolea, rostogolindu-se posomorât sub brăzdare, - era o primăvară urâtă și rea, era totuși
primăvară , și pământul, cu sau fără voia lui, trebuia să se deschidă pentru a primi semințele țării…
Vasile Văduva
Scânteia Tineretului, 23 septembrie, 1971.
Gramatica
fanteziei
Cuvintele,
spune Wittgenstein, sunt o pojghiță superficială peste o apă profundă: înotul sub apă
dezvăluie acea lume de alge mișcătoare, capabile să tulbure schemele experienței; acea lume în care ipotezele, “năvoade”, prind poeme, povești, surprind expresia straturilor inconștiente ale ,graiului și aduc la suprafață probele “gândirii interioare”. Chiar dacă nu e manualul unei asemenea incursiuni
infralogice, Gramatica fanteziei de
Gianni Rodari (traducere de Gheorghe Anca, E.D.P., București 1980) se arată a fi cel puțin o pledoarie pentru valoarea eliberatoare a
cuvântului, pentru transcederea
“logicei înghețate”
cu ajutorul imaginației
…
Cât de utile sunt asemenea căi de stimulare a creativitații se poate practic verifica. Oricui îi stau la îndemână elementele fantastice procedeele “jocurile”
lui Gianni Rodari. Traducătorul
“gramaticii”, poetul Gheorghe Anca ne oferă el însuși o insolită aplicare a acesteia. Placheta sa cu scurte
povestiri și
notări de jurnal Nana in
the Himalayas (Delhi, 1979) pornește de la împrejurarea neobișnuită
dar reală,
a prezenței unei mici românce (Nana, șase ani, fiica poetului) în India. Iepurele Fugilă, Urechebleagă, elefantul Trompone, vulpea, papagalul, Gărgătița-Rița,
trăiesc aventuri cvasi-reale, sugestiile sunt cu totul deosebite
datorită
inserțiilor de folclor românesc și înțelepciune
budhistă
de cea mai modernă
realitate. Fără îndoială că
publicarea în limba română a acestui “jurnal” (retranscris în engleză de Peter Hook) va scoate la iveală una din cele mai interesante călătorii fantastice, un spațiu unic pentru exercitarea logicii imaginației.
Grete Tartler
Luceafărul, 15 August, 1980.
Noblelea unei idei
Una
din fețele
idealului poetic este și
editarea unor reviste de poezie. Astfel procedează Gheorghe Anca și poetul din India Athok Kymar Tyagi editori
ai revistei internaționale
INEDITED, în
care poezia și
gândul se
adresează
întregii lumi, Shanuu (în sanscrită cântec) trebuie
tălmăcit prin pace, armonie, i se caută un veșmânt uman al înțelegerii
la nivelul om-omenire. în
acest sens cele 32 de pagini ale revitsei întrunesc poezie în engleză, portugheză,
spaniolă,
română, hindi, polonă și sanscrită.
Poeziei românești
în acest context i se rezervă un mare spațiu fiind prezenți Ștefan Augustin Doinaș,
Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Gheorghe Pituț,
Ion Iuga, George Alboiu, Mihai Șora
și Vasile Văduva, precum și un remarcabil studiu al regretatului Sergiu Al.George: Expresie și gând în cultura Indiei.
Mai
remarcăm traducerea, pentru prima oară, în limba hindi a Mioriței
în versiunea poetului Vinod Seth, un mai vechi prieten al culturii române.
Numărul întâi al revistei mai cuprinde poezii de Francisco Luis Bernandez, T.P.
Amarasinghe, Peter Hook, Tadeusz Bozdnicz, Sisir Kishore Das, Vinod Seth, Kazimiera
Itlakotelegowena, Izabel Klein, Chanda
Notang, B.D.Tyagi, precum și
poezii scise în
limba română
de Urmila Rani Trikha.
Spațiul revistei este, după articolul program, locul de manifestare
artistică
a forțelor creative în mai multe limbi, și transpunerea lor în engleză și hindi, un fel de atelier Shanti, care pledează pentru trezirea spiritului constructiv, o
pledoarie pentru pacea internațională.
Paralel cu viața
acestei reviste internaționale
și în cadrul ei, gândul
editorilor este să
întemeieze Academia Mihai Eminescu, în cadrul căreia opera Luceafărul să fie obiect de studiu și de traducere în
multiple limbi, la fel Miorița
și Meșterul Manole, acest din urmă poem având multiple corespondențe
cu mitul Taj Mahal.
Ion Iuga
Luceafărul, 27 Martie, 1982.
“Luceaf`rul” în
sanscrită
I-a
fost dat Luceaf`rului eminescian să călătorească în geografia lingvistică a lumii vreme de un secol șii în acest vârf
de timp să
fie îmbrăcat
în sanscrite veșminte într-o tălmăcire
poetică
datorată
savantei dr. Rani Urmila Tricka, recunoscut sanscritolog și mare specialist în Mahabharata. Am avut fericitul prilej să o cunosc, să vorbim în limba lui Eminescu, numai datorită poetului Gheorghe Anca, grație căruia profesoara de la Universitatea din Delhi a învățat românește. Am ascultat-o într-o seară de ianuarie dedicată marelui nostru POET și PĂRINTE în marea metropolă
de pe malul Jamunei cântând
DIVYAGRAHA (Luceaf`rul) acompaniată
la sitar de Maria Alexandra Anca. A doua oară am ascultat Luceafărul, în variantă sanscrită pentru o înregistrare a poemului alături de Scrisoarea
I tradusă
în limba malayalam de către poetul M.O.Anujan în compania poeților S.K.Das și Mahendra Dave, cu toții și profesori la Universitate. Rar mi-a fost dat să asist la o explozie savantă a bucuriei estetice dusă până acolo încât
aprecierile, dialogul se desfășurau
în străvechea limbă, doamna Rani Urmila Tricka, traducându-mi pre limba mea disputa despre Eminescu .
Necunoscând sanscrita, nu suntem în măsură să
facem judecăți,
dar comparând
textele, ritmul, structura muzical-poetică vom descoperi fidelitatea traducerii semnată de Rani Urmila Tricka. Iată doar primele trei strofe:
“A
fost odată
ca-n povești “Rupavatii raajakanyaa
A fost ca niciodată Strestharaa
inkulotpannaa
Din rude mari împărătești, Taruuni ckadaa aasat
O prea frumoasă fată.
Kathyate iti kathasu
Și era
una la părinți Pitaroh
apatyaa ekaa
Și
mândră-n toate cele, Sarvakalaanipunaa
saa
Cum e Fecioara înte sfinți
Bibliratii naksatramadhye
și
luna între
stele
Candrakaantim kanyakaa yaa
Din umbra falnicelor bolți Chhaayaayaah toranasya,
yaa
Ea pasul și-l îndreaptă Niskraabtii prayaati pasya
Lângă
fereastră
unde-n colț Upaanaavraattagavaaksam
Luceafărul
a]teaptă
“
pratiksate sukragrahah”
Publicat
în LATINITAS nr. 5 în scrierea devanaghari Luceaf`rul eminescian
a devenit poemul preferat al studenților.
Iată
ce, publicat acum un secol în Almanahul studenților români din Viena “România
jună”, se republică în lumea studenților
din Delhi în
anul 1983, în
revista editată
de poetul Gheorghe Anca, un eminescolog despre care se va mai auzi.
Ion Iuga
Luceafărul, 23 Aprilie, 1983.
O
academie Eminescu
Primim
din India știrea
inființării unei academii Internaționale Mihai Eminescu pe lângă Universitatea din Delhi, acum, în acest an. Un prim act emis tipărit al acestui for de cultură este traducerea și tipărirea pentru prima oară integrală a poemului Luceaf`rul
în limba sanscrită.
Colegului
nostru, poetul George Anca, aflat la mai mulți ani în
India ca profesor de limba și
literatura română
îi datormm ducerea la capăt a gândului de tinerețe al lui Mircea Eliade de-a-l face cunoscut
sistematic pe Eminescu în
lumea sanscrit. Poetul Ion Iuga care l-a vizitat pe George Anca pe cheltuială proprie de curând ne-a adus amănunte îmbucurătoare despre munca și jertfele personale pe care George Anca și soția lui le fac pentru a afirma literatura noastră în India.
Îmi vin în minte poeți români ca Lucian Blaga, Aron Cotruș sau mai recent Ion Brad și alții care au știut
în diferite țări europene să devină adevărații ambasadori ai culturii noastre. Acestora să-l adăugăm acum pe tânărul
George Anca, poetul și
colegul de universitate, căruia
îi trimit o îmbrățișare firească pe această cale.
Pote
că înființarea unei academii Eminescu în țară
străină să ne readucă
aminte că
am avut o catedră Eminescu la București care, din păcate, nu mai funcționează. Poate, de la toamnă, să-l putem citi din nou săptămânal la un curs facultativ cu viitorii profesori de
limba română
pe poetul nostru național,
atât de necunoscut totuși generațiilor mai tinere.
Vor
fi nădjjduind
și sunt destui cred dintre cei care citind
aceste rânduri
vor înțelege
că Eminescu (o catedră măcar dacă
nu un institut Mihai Eminescu) ține
de urgențele
zilei.
E
de prisos să
amintesc acest adevăr
ce l-am mai scris chiar în
această
revistă,
că toți poeții naționali în Europa, inclusiv în
țările vcine, au catedre speciale chiar la mai
multe universități.
Ioan Alexandru
Flacăra, 24 iunie, 1983.
Academia
internațională
“Mihai
Eminescu”
Înființată în 1981, pe lângă
Universitatea din Delhi, de către
poetul George Anca, care era acolo lector de limba și literatura poporului român, Academia
Internațională “Mihai Eminescu” se bucură de largă recunoaștere în țară și peste hotare. Pe lângă
Româniași India, are membri în SUA, Italia, Franța, Portugalia, Elveția, Republica Sud-Africanș ș.a. În
primii patru ani, au apărut
sub egida Academiei peste 30 de titluri de cărți și reviste, inclusiv versiunea sanscrită a “Luceaf`rului” eminescian, o culegere de
clasici români
în sanscrită, o sută de poeți
români contemporani în limba hindu. Bilunar, aveau loc mese
rotunde, simpozioane, recitaluri etc. În prezent, scriitorii și alți
intelectuali din mai multe țări,
ca și
Consiliul Europei (Proiectul de Promovare a Poeziei) și UNESCO (Consiliul Internațional al Științelor Sociale) sunt sensibili la existența Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, la cunoașterea lui Eminescu în lume, la aproprierea popoarelor prin
poezie.
B.
Ioan
Librtatea
26-27 iunie 1991.
Medalion
George Anca
Pe
umerii poetului George Anca apasă
acum o jum`tate de veac! Cu ocazia împlinirii vârstei
de cincizeci de ani, i-a fost dedicată o lansare de revistă.
E vorba de numărul
șapte al revistei “Vâlcea literară”. Evinementul a avut loc ieri, la prânz, în
satul Ruda, la școala
cu clasele I – VIII Budești.
Au participat, alături
de cadrele didactice, și
dl.prof.dr. Ioan Șt.Lazăr,
dl. Prof. Ion Soare și poetul Felix Sima. După aceasta, cei doi confrați în ale scrisului, alături
de scriitorul Constantin Zărnescu
(cu toți
de origine vâlceană)
au participat la o întâlnire
cu cititorii, care a avut loc
la ora 17,00 la Sala de lectură
a Bibliotecii Județene
“Antim Ivireanul”. Cu acestă
ocazie au fost lansate volumele: “Aforismele și textele lui Brâncuși” (ediția a doua), de Constantin Zărnescu și “Ridică-te,
negur`”, de Felix Sima. Au participat: academicianul Romulus Vulcănescu, prof. Mihai Bușe, consilier șef al Inspectoratului pentru cultură Vâlcea, prof.dr. Ioan Șt.
Lazăr, dr. Dragoș Serafim.
În numărul de mâine veți putea citi un material mai amplu despre acest eveniment cultural vâlcean.
Eliza
Nicu
Curierul
de Vâlcea
27 septembrie, 1994.
Geroge
Anca, un scriitor care
Scrie
și ziua și noaptea, întruna
George
Anca, poet, prozator, eseist, dramaturg, filolog, cineast. Foarte, foarte
harnic și
divers. Un spirit iscoditor și
lacom de sine. Convins că
tot ce vede, tot ce află
și tot ce înțelege
trebuie pătruns,
adjudecat, explicat,
interpretat și
inclus în
viața sa de zi cu zi, din care se nasc mai apoi cărțile. Multe la număr, George Anca este o mașină de scris care scrie la o mașină de scris. În primul volum al tetralogiei “Apocalipsa
indian`, Maica Medeea la Paris”, apărut
în 1998, George Anca anunța că sunt în
curs de apariție
celelalte trei volume, Frica de Orient, Buddha și colonelul și Furnici albe, plus încă două
titluri, Manuscris de la Marea Vie și Indore. Dar, între
timp, ca o dovadă
că este o
mașin de scris, a mai publicat două cărți: Sub
clopot (Editura Majadahonda, 1998), cu un excelent comentariu privind Coloana
lui Brâncuși,
și Pelasgos (Academia Internațională Mihai Eminescu, 1999). Cu greu se va găsi un critic literar care să se încumete a descifra fabulosul univers al acestui scriitor, un
veritabil “indianist”, pentru care cultura și viața alcătuiesc, într-adevăr,
“corola de minuni a lumii”.
Victor
Niță
Ziua,
22 – 23 mai 1999.
ApoKalipsa
indiană
Roman
în patru volume
De
George Anca
Lumea
indianisticii s-a îmbogățit cu un
nou titlu – ApoKalipsa indiană.
Târgul Internațional de Carte Bookarest 2001, ediția
a IX-a a cunoscut, printre atâtea
evenimente culturale, și
pe acela al lansării
tetralogiei indianistului și
poetului George Anca, director al Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”. Lansarea a avut loc în ziua de 23 mai 2001, la ora 12.30 în Foaierul de la etajul I al Teatrului Național / Artexpo, în prezența reprezentantului Ambasadei Indiei la București, dl. Yogeshwar Sangvan (care a vorbit în numele Excelenței Sale, dl. Rajiv Dogra, ambasadorul Indiei la
București), a Excelenței Sale dl. Gajendra Singh (fost ambasador al
Indiei la București),
Dr. Shatrughan Kumar (profesor asociat de limbă și literatură
hindi la Universitatea din Bucure]ș).
Evenimentul a cunoscut un public numeros din rândurile iubitorilor indianisticii și, implicit, ai Indiei, fiind asistat de nume de seamă în acest domeniu (scriitorul Vasile Andu, editorul Aurelian Scrima,
specialiști
și membri ai Asociației Culturale Româno-Indiene – R.I.C.A.), oameni de cultură, reprezentanți ai mass-mediei.
ApoKalipsa
indiană
reunește patru volume. Volumul I, Maica Medeea la
Paris, apărut
în 1997 la Editura Evenimentul, își continuă periplul cu următoarele trei volume: Frica de Orient, Buddha și Colonelul și Furnicile albe, toate lansate în cadrul Târgului Bookarest
2001.
În Frica de Orient, autorul, cunoscător al lumii Orientului, al Indiei cu precădere, ne dezvăluie subtil o experiență trăită. Tehnica realizării
romanului este cea a mixajului, pornind de la scrisori și alte documente până la poezie și confesiune.
Buddha
și Colonelul este o reconstituire a războiului și a preocupărilor
filosofice care îl
animă
pe principalul protagonist, colonel cu vederi comuniste, convertit, în final, la buddhism. Romanul ne introduce în lumea lui Karl Gjellerup și a Pelerinului Kamanita (cap. Tranșeul), precum și a indianistului Nicolae Zberea, învățător moldovean, militar de carieră, profesor de hindi, cu studii filozofice în Germania, plecat “în căutarea absolutului” pe urmele unui alt avatar
indian, Alecu Ghica, din bine-cunoscuta familie de boieri moldoveni.
Furnicile
albe reprezintă,
un titlu-metaforă
ce are la bază
poemul lui Rabindranath Tagore “ui poka”, în care furnicile albe devor cărțile, de vreme ce oamenii, virtualii lor cititori
nu o fac. Roman senzațional
și șocant, în
același timp, se constituie din 12 capitole și 12 subcapitole, ce redau sub forma unui
dialog raaional,
așa cum însuși autorul mărturisește,
“drama oamenilor de pe stradă,
dar și
un “thriller”, allturi
de alte scene secundare”.
Dacă ar fi să interpretăm termenul de apokalipsă în sensul strict, ne-am duce cu gândul la Noul Testament și la sfârșitul lumii, la o catastrofă ireversibilă.
Termenul Kali, inclus în titlu ne trimite însă la mama Kali, cunoscută în mitologia indiană
sub diverse nume (Durga etc.), zeița-mamă protectoare,
dar, în
Același timp, și zeiță
a distrugerii, dezlănțuită împotriva
răului.
Dacă ar fi să disecăm titlul și în celelalte părți,
Apo, ne-ar trimite la strălucirea zeului Apollo, iar Kalipso la vraja nimfei
Kaliypso din binecunoscuta epopee greceasce Odiseea.
și poate că așa cum Kalypso l-a reținut
pe Ulise pe insula sa timp de șapte
ani (după
alții, zece) încercând să-l convingă
să se căsătorească
cu ea, așa
și India l-a reținut pe autorul ApoKalipsei pentru o perioadă similară, însă
fără vreun effort de a-l convinge să rămână,
ci mai degrabă,
din dorința
autorului de-a cunoaște
în profunzime o lume plină de mister, pe care atunci când ai crede c-ai descoperit-o, își trage, asemeni fecioarei sfielnice, vălul “mayei”.
Carmen-Leocadia
Coțoveanu
Liber
– nr. 3-4, 2001.
Sanskritikon” sau eliberarea prin scris
“că nu sunt și eu maestru să am vorbele de dar
aș cânta dodii și mantre într-o
iarbă
de altar”
G.Anca
– Dodii. în:
“Sanskritikon”)
Biblioteca
Pedagogică
Națională “I.C.Petrescu” și Asociația Româno-Indian` (R.I.C.A.) au organizat miercuri, 16 octombrie 2002, la
sediul Bibliotecii din St. Zalomit 12 – “Sala Indica”, un eviniment cultural cu
care prilej au fost inaugurate (re)întâlnirile cu indianiști, membri și simpatizanți al R.I.C.A., reunind deopotrivă și alte manifestări
– expoziții de pictură, sculptură și icoane pe sticlă.
A
fost lansat volumul Sanskrition al
d-lui George Anca, Director al Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, Președinte de onoare al Asociației Culturale Româno-Indiene și visiting
professor la Universitatea din Delhi, începând cu octombrie 2001. Lansarea, oficiată într-un cadru oriental, creat de extrem de sensibila și rafinata expoziție ikebana a d-nei Nina Ilie, ne-a adus și mai aproape de lumea Orientului.
Sanskrition se înscrie în seria intitulată
ApoKalipsa indiană,
alături de volumele Maica Medeea la Paris, publicat la Editura Evenimentul (1998), Frica de Orient, Buddha și
Colonelul, Furnicile albe, La Gioia, apărute în 2001 – 2002 la editura Bibliotecii Pedagogice Naționale “I.C.Petrescu”, cu o grafică realizată de pictorul Neculai Hilohi.
Ca
și în alte rânduri,
tehnica romanului este aceea a mixajelor, reunind poezie și confesiune, alături de alte procedee. Originalitatea autorului își spune și de această dată cuvântul, dacă urmărim cum este structurată cartea – la un moment dat rupând firul povestirii și aducându-ne cu picioarele pe pământ, în realitatea cotidiană,
însă prin evenimente care parcă nu vor să
se dezlipească de o lume deja cunoscută - vizita prfesorului indian Satya Vrat
Shastri, renumit sanscritolog,
în România (toamna anului 2001).
Scriitor
prolific și
ermetic, în
același timp, dr. George Anca ne poartă în lumea indiană,
greu de pătruns,
asemeni deseori gândurilor
autorului. Cartea reunește
filosofie, religie și
literatură
indiană,
având un format pe măsura conținutului său.
Regăsim îngemănate, într-o manieră
proprie autorului, hinduism, buddhism, islamism, jainism, creștinism, toate la aceeși masă, picurând ecouri din Vede și Upanishade,
până la Gitagovinda lui Jayadeva și Meghaduta
(Norul vestitor) lui Kalidasa, Tulsidas și înțeleptul Milarepa, Tagore și poeții indieni moderni, dar și din Shakespeare, Eminescu, Aron Cotruș sau Radu Gyr. Regăsim sufletul etern Brahman, energia emanată de Shiva-Shakti, înțelepciunea
zeului Ganesh și
a regelui Siddharta (Buddha), precum și a școlii
din Shantiniketan, forța
și credința lui Hanuman, măreția lui Rama și devoțiunea consoartei sale – Sita, iubirea pură a cuplului Krishna-Radha, strălucirea dinastiei mogule reprezentate de împăratul Akbar, alături de ecouri biblice. Regăsim sentimente controversate, vechi speranțe renăscute ce brăzdează sufletul autorului mereu îndrăgostit de țara misterelor și
a misticii, al cărei
pământ este străbătut de Gangele cel sfânt. Nu pot lipsi “Marele Suflet” Ghandi, alături de care bat alte mari suflete – Eliade,
Blaga, Brâncuși,
Eminescu, Zberea și
de ce nu George Anca. Imagini, locuri dragi, oameni, sărbători, cântece și descântece,
dodii, amintiri mai mult sau mai puțin
uitate, laolaltă
filtrate de pânza
timpului, asemeni nisipului
din clepsidră,
cartea s-a dorit și
un omagiu adus tatălui
autorului, trecut
în neființă.
Și cum a scrie este oarecum echivalent cu a te
confesa așternând
pe hârtie
gânduri, bucurii, temeri și frământări lăuntrice, care răsfoite și împărtășite
pot ușura
sufletul celui care le-au așternut,
de ce să
nu fi fost și
acesta un motiv care l-a îndemnat
pe autor să
dea frâu
liber condeiului, ca o împăcare
cu sine și
cu cei din jur, asemeni liniștii
ce se așterne
în urma furtunii?...
Carmen
Coțovanu
Indic
& indicibil
Apărută sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, ca supliment al Bibliotheca Indica “Balada Calcuttei” rămâne în nota cu care ne-au obișnuit,
în ultimii ani, volumele de versuri semnate de
poetul, indianistul și
omul de bibliotecă
George Anca. Subintitulat “în
căutarea formei Mircea Eliade” și scris în toamna anului trecut în chiar orașul de pe malurile unui afluent al Gangelui,
poemul constă
într-un “dicteu” în tipare doinesco-baladești cu recuzită bine instalată în(spre) New-Age. Senzația
cea mai pronunțată
este de entropie accidentată:
sau, deopotrivă,
de continuitate în
discontinuitate. În
locul producerii unui “zgomot alb”, aglomerația de consoane și vocale – “vioaie”, am spune, cu gândul la “forma Rimbaud” – pare să izvorească dintr-o “neagră tăcere” sau, poate, o transparență sonoră
- articulatorie și,
pe alocuri, vorbitoare. Iată
și câteva mostre extrase, distihial,
din cele 62 de pagini ale Baladei: “Lasă moksha lui Zamolxe/ Prin zăbalele de noxe” “Greieri grei cum se anulă/ aripa de libelulă” “nemâncați-ne furnici/ banii inimii arnici”.
Expresivitate aleatorie, punctuală
este însă, pe cât de inevitabilă,
pe atât
de contingentă
în raport cu efectul care decurge din desfșurarea/(de/re)generarea discursivă. Aparținând, prin debut, Generației ’70 – aripa modernismului resuscitat,
scriitorul George Anca pare să
trăiască acut “dialectic`” postmodernismului, în care nostalgia autohtonizată întâlnește căutarea unor surse alternative de spiritualitate, adăugându-se o încredere “reziduală”, interstițială în literatură.
Dan
Mircea Cipariu
Universul
școlii, 7-8, 2000
Kabir
globalist în
Nimeniundestan
…”O,
Kabir, o picătură-ncăpu-n mare toți știu
Cum
marea încăpu
într-o picătură puțini pricep”
(George
Anca)
Pentru
George Anca, nenorocirea ce-l paște
de obicei pe poet (zis Kabir), și
anume aceea de a fi înțeles,
nu există.
Kabir al Kabirilor, el dibuie cu melosul său temperaturi de pe hartă și freamătul
multicultural al mărilor
de etnii și
popoare, participă
nevăzut la concursul nuanțelor însutite ale artificialului, miroase cel dântâi, cu încântare, floarea de ciuline apocaliptic a lumii,
aprinde durerea candelei și
lasă
să cadă în focul etern o lacrimă.
Aceasta “se scutură
de vânt”
și …moare cu refuzul morții în ea”. Să
mori, s`ă trăiești
e tot una, conchide poetul în
chip filosofic, împrumutând,
pentru o clipă,
morga împietrită a feței lui Montaigne.
Dacă în volumele sale anterioare (vezi Decasilab, 1999) fusese
experimentată
deja o poezie globalistă,
variantă
a textualismului postmodernist văzut
ca o însumare
de teme lirice definitive rostite în
limbi europene esențiale
și purtate de vânt peste meleaguri orientale sau afro-americano-amerindiene, începând cu volumul “Orientopoetica”, publicat la București în anul 2.000 sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, extravaganțele acesteia se diversifică. Viziunea proprie privind fenomenul poetic și multietnic devine unul dintre cele mai
libere experimente cu putință.
George
Anca “narează”
în terține compuse după modelul haikuului japonez povestea
globalismului modern în
care rase și
religii, limbi și
etnii înfruntă efectul ecranelor a tot anihilante. În felul de zicere George Anca, se aude cântecul din frunza “coconucului cosmic” vestind pe
cei cu “casta în
sânge până la sânge” că
o reclamă
de tip “PARACALYPSO” risc să se aprindă peste miriadele de etnii
euro-afro-orientale. Poetul se simte
atras, fără
putință
de împotrivire,
de acest spectacol și,
pentru a nu-și
pierde identitatea, se întrupează românește în fantasma mândră
și poligotă a spătarului Milescu. Apoi aburcă în spate, ca pe o ușoară
povoară,
diferența de epocă și purcede la o nouă
descriere a împărăției chitailor:
“de bătrân
n-am energie
să-mi citesc spiciul/ nouăzeci de ani în ‘933 facultate/ studierea societății chineze”. Pentru a simți pulsul Orientului ce pare adormit întru înțelepciune, cugetătorul își pune capul pe inima lui Confucius pentru a prinde în nări adierea suflării
colosului suprapopulat de două
rase rostindu-se în
ale lor 55 de graiuri distincte, în
timp ce peste ACOPERIȘUL
LUMII trec în
valuri sunetele stridente ale muzicii afro-americane: “poate-mi venea ca/
mintea la cap/ neorânduiala”,
cugetă
noul spătar
Milescu amintindu-și
ca din întâmplare,
de cele 374 de grupuri etnic-culturale din Nigeria și de ciudații afro-brazilieni. Dar împărăția chitailor îi jucă o festă
Milescului dispărând,
pur și
simplu, din preștiințele
sale. Atunci spătarul
își compuse noua biografie pe computer însă și acesta, simulând
dedublarea, se încurcă devenind incoerent: “hermeneut diplomat
utopist teolog călător
enciclopedist / (…)/ Grigore Udriște
Miron Nicolae Dimitrie / Gavril slugerul din Zlătărești / Buia Spată 1.304 aromân Nicolae grămăticul
/ (…)/ Descrierea Chinei scrisă
slavonește”. Urmează “Epilogul spătarului”, ce ar mai putea fi numit și “Barocul tăcerilor unui spătar…”
În volumele sale recente “Mamma Trinidad” și “Poeston”, apărute la editura Aime, Buc. 2001, tot sub egida Academiei Internaționale Mihai Eminescu, George Anca reia un alt
experiment al său:
jurnalul palimpsest, intrat și
el pe computer și
devenit “cartea electro-lacunară”.
Darea timpului înapoi
șterge textele, lăsâd să se amestece limbi și
mesaje. Ca Ahab în
căutarea balenei albe, poetul scanează memoria Bostonului (pentru el Poeston)
pentru a găsi
mormântul geniului poeziei
americane, Edgar Allan Poe, dar, dintr-o eroare a computerului, nu-l mai găsește “Edgar Allan Poe nemainăscut în Boston!” – exclamă
acesta, dezamăgit.
Aflat
de-acum în
Nimeniundestan, noului Homer nu-i mai rămâne decât
să se arunce în MAREA, înotând frenetic printre balenele dedate la joc. Iată-l “colac peste vis”, ieșind dintre limpidele oglinzi ținând în dinți,
în chip distins-nastratinesc, un coral! Ba nu, e un “gând răzleț” închinat literaturii române:
“specialitatea ta vremea/ cu timpul din poezia căsătorindu-i augural / frumoasă literatura română mai bucură-ne
incognito / prin maldărele
lumești”.
Daniela
Iordache
Litere,
noiembrie 2001.
Eminescu
– Idee trăită
Recenta
întâlnire a poetului George
Anca cu elevii liceului “Vasile Roaită” a însemnat
un moment de autentică
vibrație sufletească și spirituală.
Floarea Comănescu: Stimate domn Gheorghe Anca, ne-a făcut o deosebită bucurie și plăcere că ați răspuns invitației noastre de a vorbi despre Mihai Eminescu în ziua de naștere a marelui poet național.
Ideea
dominantă
a conferinței dumneavoastră - Eminescu ideea trăită - a fost aceea că pe cât de completă
de complexă
este personalitatea lui Eminescu, pe atât de cuprinzătoare
poate fi receptarea operei lui, dacă se filtrează
printr-o individualitate deschisă
cu toate antenele. Iar ceea ce este valabil pentru un individ, este la fel de
valabil pentru un popor, altul decât
al poetului, respectiv poporul indian pe care l-ați cunoscut.
George Anca: Într-adevăr, la a 131-a Aniversare a “Omului deplin al culturii românești” (C. Noica). Aceea trăită. Eminescu a încercat să fie o invitație elevilor liceului de a-și individualiza înțelegerea poetului nalional. Șansa dialogului a conferit-o o voce din sală care și-a rostit gândul
despre Eminescu în
momentul întâlnirii
(Bledea Camelia, cl. A XII-a a). Știm
că pe Mihai Eminescu, cu forța specifică de stabilire a judecăților de valoare , George Călinescu l-a numit scriitorul nepereche al
literaturii noastre. Dar, deși
atât de profund al nostru, al românilor, el este un spirit al tuturor spațiilor și timpurilor. Cum s-ar putea altfel explica afinitățile
Lioara Comănescu
Un
orientalist îndătinat
(III)
Paginile
din capitolul referitor la “Tagore” reconstituie file de istorie literară, în care este evocată
figura marelui poet umanist indian, clasic. Autorul face, în același timp, incursiuni percutante în universul creației și gândirii
unor indianiști
români (Eliade, Sergiu Al.-Gore), trimițând apoi la influențele exercitate de filosofia indiană asupra scrierilor unor mari personalități de-ale noastre: Eminescu, Brâncuăi, Blaga, pentru a se opri, mai pe larg, și asupra altor aspecte privind relațiile româno-indiene în
ansamblul lor. În
acest cadru este menționată
figura indiencei Amita Bhose, cea care l-a studiat îndeaproape pe Eminescu, elaborând o lucrare de referință în domeniu: Eminescu și
India etc.
De
altfel, capitolul Dodiile constituie, poate, partea cea mai solidă a acestei scrieri neobișnuite, care îmbină
lirismul modern cu folclorul, istoria cu literatura și cu geografia spirituală româno-indiană,
evocările cu invocările, o adevărată mitologie a cuvântului aflat într-o mobilitate vertiginoasă, fără
a se ține
seama de spasiu,
de timp ori reguli, spărgând
astfel zăgazurile
canoanelor și
convențiilor scripturale tradiționale.
Acesta
este George Anca – rob al acelui “beau desordre” care, de multe ori, cucerește, fiindcă avem de-a face cu stilul “Anca”.
Cum
spuneam, dificultățile
lecturii tocmai de aici provin: din mobilitatea spiritului, spontaneitate,
suprasaturație
de situații,
momente suprapuse, inserări
de evenimente și
întâmplări, conglomerat fastuos de nume, denumiri, apariții de episoade bizare greu de urmărit și reconstituit, de unde nu lipsesc nici ironiile, butada și pe alocuri chiar unele exprimări licențioase. Există la Anca și
preferința pentru jocurile de
cuvinte, calambururile
burlești, fără finalități și fără o logică a lucrurilor (“Cristos pe Criș Krișna pe Criș”,
“India e planeta piper pipernic pipăruș
din Scrisoarea I” ș.a.m.d.)…
Nu rareori, citându-l
pe Anca, ai impresia că
acesta se află
unui laborator în
care realizează
cu o spontaneitate suprinzătoare
combinații de cuvinte, de
idei și
informații eterogene. Imprimând scriiturii sale un caracter eteroclit, ce
obligă
la eforturi de gândire
pentru înțelegerea
sensurilor incluse aici. Simulând,
pe undeva, acest lucru, însuși
autorul glumește
pe seama sa, amintindu-și de “recomandarea” ce i-o f`cea o eroină din romanul “La gioia” (al aceluiași) sub forma unei proze rimate: “Ancule te-aș întreba mintea-ți
mai știe
ceva decât
să scrie prostii pe o mie de hârtii dacă vrei să
ai copii
nu mai fecunda hârtii
nu mai consuma cerneală
ci consumă
doar scrobeală”…
Scriitor
prolific și
interesant, George Anca nu-și
desminte, nici de data aceasta, maniera scripturală specifică, cea care l-a consacrat și l-a impus atenției definitiv.
Ioan
Mihuț
Dimineața 19 iunie 2002.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu