EI SUNT ACEIA de FAUST BRĂDESCU

FAUST BRĂDESCU

EI SUNT ACEIA CARE VOR FI VOIT-O !

            De când ţările din Est au căzut sub lovitura comunistă şi suferinţa  a devenit hrana lor silnică, noi, românii, am încercat să purtăm greul luptei noastre pe o problemă comună: combaterea marxismului şi a sovieticilor.

            Intenţionat, am evitat, pe cât ne-a fost posibil, să ne atingem de probleme care au dus la certuri vechi ce preocupau odinioară natiunea noastră în comparaţie cu alte naţiuni limitrofe şi în raport cu ele. S-a considerat că nenorocirile actuale, care ne privesc şi ne implică pe TOŢI de aceeaşi manieră, aveau o asemenea greutate încât devenea făţiş şi inadecvat a reveni şi, mai ales, a insista asupra acestor subiecte.

            Ne-ar fi fost facil să prindem musca într-o clipă şi să considerăm acţiunile unora sau aluziile altora ca fiind provocatoare şi periculoase pentru viitorul naţiunii noastre. Mai ales că motivele nu lipseau deloc! Au existat adesea, în presă şi în publicaţii de specialitate, aluzii şi afirmaţii lezante şi nefondate la adresa României şi a românilor. Si, culmea deriziunii, toate venite din partea vecinilor noştri, ungurii.

            Aceştia, într-un sort de refren jalnic, nu pierdeau nici ca mai mică ocazie pentru a face să se audă, pentru cine voia să îi asculte, nenorocirea pe care o reprezintă pentru “Coroana Sfântului Ştefan” tratatul de la Trianon, existenţa unei Transilvanii româneşti şi pierderea prestigiului unui popor mândru!

            Mult timp, noi românii, ne-am abţinut să replicăm dintr-un soi de falsă indiferenţă, la subiectul pe tema eforturilor revizioniste şi a repunerii în circuitul internaţional a acestei nostalgii agresive faţă de un trecut pe care aceştia îl purtau în inimă.

            Prin natura noastră, suntem foarte răbdători şi nu înnebunim de fiecare dată cînd bubuie trăznetul. Am mai văzut noi şi altele ca acestea în lunga noastră istorie, plasaţi cum suntem de către divinitate “în calea răutăţilor”, cum spune unul din vechii noştri cronicari.

*  *  *

            De data aceasta, însă, lucrurile au luat o turnură care începe să ne înfierbânte, deoarece spusele vecinilor noştri unguri depăşesc admisibilul şi rezonabilul.

            Cu ocazia Conferinţei de la Madrid, unde soarta românilor şi a ungurilor, precum cea a tuturor naţiunilor de dincolo de cortina de fier, oscilează pe coarda întinsă a unei decizii care ne-ar putea fi fatală, cercurile ungureşti nu au găsit nimic mai bun de făcut decât să preinte aici –ca temă de discuţie- proiectul constituirii unei Transilvanii independente.

            Sub numele, foarte sugestiv de altfel, de “Federaţie Socialistă a Ungurilor din România”, se cere NICI MAI MULT , NICI MAI PUŢIN decât dezmembrarea Statului român şi stabilirea unui soi de “Stat tampon” între Budapesta şi Bucureşti, care se vrea a fi numit “REPUBLICA  SOCIALISTĂ  A  TRANSILVANIEI”. Şi pentru a ajunge să convingă delegaţiile de la Adunarea Madrilenă, autorii acestui “Memorandum” extravagant, au recurs la acuzaţiile clasice aduse în mod cuent împotriva românilor.

            Se pune o întrebare: În ce scop să se creeze o nouă Republică socialistă în cadrul Blucului Socialist, dacă politica revanşardă a ungurilor tinde, teoretic, să refacă “Ungaria Mare”, chiar în detrimentul altor naţiuni limitrofe şi mai ales împotriva adevărului istoric şi etnic?

            Atunci când eşti sigur, convins, de a avea dreprul şi adevărul de partea ta, nu militezi pentru o poziţie îndoielnică şi pentru o realizare factice. Pr, ce ar însemna aceasta DACĂ NU punerea în funcţiune a unei aberaţii politice, INADMISIBILĂ pentru cele patru milioane de români transilvăneni, ai căror strămoşi odihnesc în acest pământ de milenii. Nu există nici un singur român în lume care ar putea să admită o asemenea elucubraţie.

            Însă, în condiţiile actuale, această propunere incongruentă – lansată într-un moment patetic pentru Estul european – arată indubitabil că “inteligentzia” maghiară consideră PRIMORDIALĂ problema revendicărilor sale teritoriale, în pofida tragediei politice şi umane care ne ameninţă pe toţi.

            Ne-am obişnuit să vedem apărând în presă articole şi studii revendicative, pline de ură, de minciuni şi de ameninţări la adresa românilor. Le-am luat drept ceea ce erau, în slăbiciunea lor de argumente şi probe, care nu mai impresionează pe nimeni.

            Astăzi, vecinii noştri,ungurii, fac prosteşte jocul sovieticilor şi se arată mai naivi decât s-ar cuveni.

            Prin intervenţia lor intempestivă, ei au zdruncinat unitatea de acţiune şi de protestare a naţiunilor aservite, uitînd că situaţia noastră (români, unguri, polonezi, cehi, croaţi etc.) este ASEMĂNĂTOARE. Ne aflăm toţi angajaţi într-o luptă cu moartea, pe care avem datoria să n-o slăbim prin probleme excentrice care nu privesc aspectul comun şi urgent al chestiunii.

            Suntem TOŢI sub influenţa comunistă.

            Suportăm TOŢI aceleaşi consecinţe atroce.

            Avem TOŢI, într-un fel oarecare, ACELAŞI DESTIN.

            Pentru noi, ca locuitori ai acelor ţinuturi, nu există SALVARE IZOLATĂ pentru a scăpa de cnutul sovietic.

            Vom trăi din nou sau vom înceta să existăm împreună!

*  *  *

            Iată pentru ce conduita ungurilor ne apare odioasă şi neinteligentă. Ea pune în postură minoră orice coaliţie de voinţe şi de acţiuni concertate.

            In plus, ceea ce propun ei actualmente depăşeşte cu mult pretenţiile magalomane ale unui popor mic care vrea (cel puţin în visele sale) să redevină stăpânul altora. In acţiunea prezentă ei nu mai cer o simplă “autonomie” locală a minorităţii maghiare şi nu ating nici măcar în treacăt problema “Ungariei milenare”. Ei sugerează bine de tot MODIFICAREA  TERITORIALĂ  A  STATULUI  ROMÂN, împărţirea sa în bucăţi mici, începând cu detaşarea Transilvaniei  de ansamblul naţiunii române, pentru a constitui un Stat aparte...

            Rar se poate găsi mai multă perfidie faţă de poporul român şi indiferenţă faţă de lupta  pe care o duc naţiunile din această parte a Europei pentru a supravieţui şi a ieşi din capcana mortală pe care le-au întins-o inconştienţa şi egoismul unora. Se torpilează atâtea eforturi şi se aruncă îndoială, dacă nu suspiciune, în rândurile tuturor organizaţiilor anticomuniste catr se zbat pentru a contracara presiunea sovietică. Căci nu sunt numai românii cei pe care ipocrizia ungurească îi vizează şi îi atinge direct!

            Această atitudine singulară arată două lucruri:

            Viclenia lor cusută totuşi cu fir roşu, pune în faţa unei dileme dezagreabile poziţia oficială română la Conferinţa de la Madrid. Dar în acelaşi timp. Ea pune în defensivă organizaţiile patriotice ale românilor din exil. Şi aceasta este o nedreptate.

            Pentru aceşti domni revizionişti, puţin importă lupta comună, eforturile pe care ei le sabotează. Ceea ce vor ei este să detaşeze Transilvania de trunchiul românesc. Restul NU ARE IMPORTANŢĂ! Probabil, ei speră să se poată înţelege cu sovieticii – dacă nu cumva sunt deja de acord cu aceştia – pentru a slăbi insula de latinitate orientală…

            Spunînd aceasta, noi facem abstracţie totală de regimul comunist care domneşte la Bucureşti. Nu avem nici o intenţie de a-l sprijini.DAR PROBLEMA PRIVEŞTE TOATĂ NAŢIUNEA ROMÂNĂ şi ne atinge pe toţi, ca români, oriunde ne-am afla.

            Mai mult, această propunere cu un caracter atât de insolit, făcută cu ocazia unei Conferinţe internaţionale, unde se joacă soarta omului în sine şi din toată Europa de Est, demonstrează o inconştienţă lamentabilă din partea unui popor care îşi spune “partiot” şi se crede”lucid” şi “politic”. A face o asemenea propunere revelează o indiferenţă totală faţă de ungurii din Transilvania care, în acest caz, nu vor reveni deloc la Ungaria, ci vor face parte dintr-un alt Stat, mereu în calitate de MINORITARI alăruti de mai mult de patru milioane de români care locuiesc acolo.

            Cred, oare, gânditorii unui asemenea proiect că  cei 1.500.000 de unguri şi secui din această regiune  vor avea forţa să domine şi să facă să basculeze în orbita Budapestei autohtonii români care se află aici. Slabă judecată!… Să fi uitat ei patriotismul valahilor care, timp de secole, au rezistat tentativelor de deznaţionalizare ucigaşe ale strămoşilor celor ce azi propun asemenea insanităţi?

*  *  *

            Găsim că aceste provocări deplasate au mers prea departe. Şi că asemenea insolenţe merită mai mult decât un simplu dispreţ.

            De acum înainte, noi o să ne luăm măsurile care se impun pentru ca opinia publică internaţională să nu mai fie la discreţia acestei  avalanşe de mistificări asupra poporului român şi a drepturilor sale istorice şi etnice asupra Transilvaniei, leagănul existenţei lui.

            Relevăm sfidarea tuturor celor care, din lumea largă, au mizat prea mult pe răbdarea românilor, deschizănd ostilităţi care, în condiţiile actuale, devin o luptă “între fraţi învrăjbiţi”

            DAR EI SUNT CEI CARE VOR FI VOIT- O !

PRIMA CONFERINŢĂ

Doamnelor, Domnilor,

Nu fără o anume aprehensiune vom aborda, într-un ciclu de trei conferinţe, problema vastă şi larg dezbătută a posibilităţii unei federalizări a Europei.

Mai întâi, pentru că în zilele noastre, orice idee poate primi o confirmare sau o infirmare în momentul cel mai neaşteptat, aruncându-şi apărătorii în cea mai mare perplexitate şi în cel mai mare haos.

Apoi, pentru că problema în sine, prin complexitatea şi importanţa sa, trebuie abordată în dimensiunea sa istorică, mai mult decât in expresia sa de moment, ceea ce poate să pară un pic fastidios şi abuziv din partea noastră.

În fine, prntru că adresându-ne unui public obişnuit să trăiască într-un Stat constituţional federativ, ne temem că va produce mirare reticenţa europenilor de a se grupa într-o formă super-statală, capabilă, prin definiţie, să împiedice războaiele şi să aplaneze neînţelegerile internaţionale.

De aceea vom face apel la bunăvoinţa dumneavoastră, cerându-vă să ne acordaţi întreaga atenţie. Astfel, ne veţi facilita misiunea şi veţi avea la sfârsit –sperăm- satisfacţia de a vedea limpezindu-se unele incomprehensiuni şi unele îndoieli pe care le veţi fi păstrat în adâncul dumneavoastră asupra agitatei vieţi a lumii vechi.

Doamnelor, Domnilor,

Europa, această fiică răsfăţată a istoriei, ale cărei râsete sau plânsete, de secole, bucură sau îndurerează inima omenirii, se află odată în plus în luptă cu probleme capitale. Şi oricât de particulare ar putea să pară în ochii noştri, aceste probleme interesează substanţial restul lumii, căci, pentru moment, centrul de gravitate politică şi intelectuală rămâne, indubitabil, bunul şi solidul pământ al bătrânului continent.

În studiul evoluţiei politice a omenirii, nu trebuie luată uşor nici o problemă şi, mai ales, cele care pot avea repercusiuni la scară mondială. Acesta este însuşi cazul Europei care, de mai mult de zece ani, încearcă să-şi dea o înfăţişare nouă, caută să-şi vindece rănile adânci, într-un cuvânt, caută să se regăsească în mijlocul unei lumi profund bulversate.

Printre nenumăratele aspecte pe care le îmbracă această luptă pentru supravieţuirea unui continent, există unul care, dintru început, părea să conducă la reunirea celui mai mare număr de sufragii şi să posede, aşadar, cele mai mari şanse de reuşită. Este vorba de o eventuală federalizare a ţărilor europene care ar da echilibrul interior, prosperitatea şi prestigiul de care Europa s-a bucutat totdeauna în cursul secolelor.

Pentru protagoniştii acestei idei, ca şi pentru adversarii lor, problema se pune clar, în termenii următori:

Destinul imediat  al Europei este oare FEDERALIZAREA sau, dimpotrivă, DIVERSITATEA, diversitate –spun unii- armonioasă, sub semnul imuabil al unor adevăruri incontestabile , fond comun şi inalienabil al tuturor naţiunilor europene?

Iată, deci, de asemenea, problema noastră .

Nimeni nu neagă că prezenta conjunctură impune imperativ o judecare strânsă a condiţiilor viitoare ale vieţii politico-sociale a Europei, o recondiţionare a intereselor particulare ale naţiunilor, o readaptare a indivizilor la noile forme de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Tocmai pe acest imperativ al momentului îşi sprijină teza lor corifeii ideii federaliste. Ei afirmă dogmatic: interesul Europei cere federalizarea; circumstanţele politice o susţin; pericolul comunist o impune.

Poate! Totuşi, se pune o întrebare: avem de a face cu realităţi permanente sau cu aparenţe? Ideea însăşi de federalizare n-o fi oare un simplu miraj fără nici o priză profundă asupra spiritului indivizilor? Nu trece ea pe planul secund chiar in vederile guvernelor? Căci numai indispensabilul se poate impune şi impune o nouă linie de conduită. Or, a elimina cu dezinvoltură obstacolele cele mai redutabile în intenţia de a crea o platformă ideii noi –şi totuşi atât de vechi- a federalizării, aceasta înseamnă tocmai a întârzia soluţia problemei.

Actualmente, dorinţa de a “realiza” estompează datoria de a analiza realităţile. Se uită dinadins că naţiunile –întocmai ca şi indivizii- au o mândrie, o personalitate, un egoism, care le împiedică să ia spontan sau cu uşurinţă decizii ce ar putea merge împotriva intereselor lor immediate şi a aspiraţiilor lor viitoare. Cu cât naţiunile sunt mai mari, mai puternice, cu atât sunt mai egoiste, mai exigente şi mai dornice de a avea supremaţia. Cât despre micile naţiuni, ele se caracterizează prin mefienţa şi susceptibilitatea lor. Ceea ce îi face pe unii şi pe ceilalţi să se deteste mutual. Problemă de simplă educaţie, fără îndoială, dar foarte departe de a putea fi tranşată în această a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Este un lucru magnific a se pasiona pentru cercetarea adevărului sau pentru nu importă ce efort de realizare. În cazul Uniunii europene, singura pasiune acceptabilă trebuie să fie obiectivitatea.

Este această unificare necesară sau nu? Este ea posibilă? Şi, în caz afirmativ, sub ce formă?

A răspunde prin “da” sau prin “nu” şi a susţine acest “da” sau “nu” cu o încăpăţânare înverşunată, “pentru că eu cred că aşa este”, înseamnă a distruge criteriul ştiinţific al obiectivităţii, care trebuie să se afle la baza întregii analize.

Desigur, este imposibil de a scăpa complet de o mulţime de prejudecăţi, de sentimente şi de obligaţii. Potrivit formaţiei sale profesionale, fiecare individ care caută să aducă un fir de lumină în angoasanta problemă a Europei prezente şi viitoare va fi fatalmente îndemnat să dea o importanţă capitală elementului care domină activitatea şi spiritul său. Şi diferenţele de opinie sunt de aşa natură încât, dacă se alătură nenumăratele păreri emise pe acest subiect, rămâi surprins să constaţi că ele merg de la afirmaţia cea mai fermă la negaţia cea mai tranşantă. Ceea ce arată că “pentru” sau “contra” pot totdeauna găsi apărători sinceri şi entuziaşti. Ceea ce probează de asemenea,  că problemele privind comunităţi gigantice –cum este cazul care ne interesează- trebuie să fie obiectul unor analize extrem de riguroase. Nici o afirmaţie nu poate fi făcută cu uşurătate,  nici o decizie nu poate fi luată fără certitudinea că ea va fi sprijinită de comunităţile naţionale interesate, în ansamblul lor, şi nu numai de câţiva idealişti. Dacă ne ţinem hotărât de acest principiu, putem reduce sensibil procentajul erorilor.

Mai mult, similitudinile în istorie, în ambianţa politică, în condiţiile economice, sunt amăgitoare. Căci există totdeauna elemente esenţiale, contredictorii sau inerente unei epoci, care n-au nimic de a face cu alte epoci. Este tocmai ceea ce trebuie să degajăm mai întâi în analiza federalizării Europei, care pretinde să schimbe cursul istoriei.

Nu se poate unifica uşor o lume care este atât de divergentă cum este lumea europeană.

Acest vis a fost mângâiat în cursul timpurilor de destui cuceritori şi de mari politicieni. De la Imperiul roman –care, într-o anumită măsură, realizase unificarea lumii mediteraneene- până la Imperiul Habsbourgilor, o mulţime de oameni au anvizajat această idee şi au încercat să o realizeze. Dar în van…

Natural, maniera lor de a contura problema era cu totul diferită de maniera actuală. Scopul lor era unificarea prin absorbţie; mijlocul era forţa. Astăzi chiar, vedem această tendinţă apărând pe ecranul politic european sub auspiciile U.R.S.S.

Totuşi, în afara adepţilor unificării popoarelor europene prin forţă si sub dominaţia unui prinţ absolut, au existat spirite luminate care au anvizajat această realizare suprastatală, bazată pe alte principii. Axa în jurul căreia se cristalizau aceste gânduri de unificare era ideea de a impiedica războiul, de a stabili o pace perpetuă. Modul în care trebuia să se facă această unificare a variat cu epoca, cu etica şi formaţia politică a celor care l-au imaginat. Mai presus de orice, peste secole, ideea de a împiedica războaiele a rămas piesa esenţială a fiecărui efort în acest sens, până în zilel noastre.

Şi acum, pentru ca concluziile noastre ulterioare să poată apărea în veritabila lor lumină, vă vom pune –în această primă conferinţă- în raport cu evoluţia multiseculară a problemei federative europene. Este vorba, bineînţeles, de o simplă privire, tuşând manifestările cele mai semnificative ale problemei, indispensabilă însă pentru comprehensiunea stării actuale de lucruri.

În antichitatea europeană, Amphictyoniile, asociaţii de State greceşti, se străduiau deja să organizeze o pace durabilă între asociaţi. Aceasta nu era o tentativă de federalizare aşa cum o concepem noi astăzi, dar ea merită să fie citată ca unul din primele eforturi de antantă între Europeni. Natural, aceasta avea o bază religioasă. Se prevăzuse un tribunal obligatoriu în caz de transgresiune a principiilor stabilite; din nenorocire, asociaţii nu înţelegeau deloc să alieneze vre o parte oarecare a suveranităţii lor. În consecinţă, absenţa (gravei probleme) a sancţiunii ruina bunele intenţii oficiale.

Mai târziu, pacea romană realiza gruparea popoarelor mediteraneene sub acelaşi sceptru, într-o enormă confederaţie de State. Autoritatea supremă era unică, împiedicând, mai mult sau mai puţin, războiul. Imperiul roman împlinea un mare ţel, tocmai printr-o confederaţie a popoarelor europene, dar fără să fi avut ideea, nici conştinţa, realizării ei. Spiritul de cucerire şi tributurile pe care Roma le primea astfel erau cele care îi împingeau pe Romani să-i pacifice pe Barbari. Dar, ca tot ce este bazat pe forţa armelor, în ciuda binefacerilor unei lungi pacificări, imperiul roman a sfârşit prin a se dezagrega. Şi cultul împăratului, care formase legătura acestei enorme confederaţii, s-a năruit de asemenea.

Europa fărâmiţată recade în barbarie. De la Evul Mediu timpuriu până la sfârşitul Cruciadelor, Europa este un continuu cîmp de luptă şi nici un spirit de conciliere nu iese la lumină. Este din nou domnia forţei şi a cuceririi. Însăşi Biserica, singura autoritate omogenă a epocii, nu reuşeşte să modifice moravurile feudale. Eforturile  sale sunt continue, dar nu vizează decât să micşoreze pagubele produse de perpetua stare de beligeranţă. Ideea unei reconcilieri între popoare, pe bazele unei unificări a grupărilor politice, este complet străină atât oamenilor Bisericii, cât şi naţiunilor europene în timpul acestui gigantic interval. Chiar marile spirite universale, ca Sfântul Augustin sau Sfântul Toma din Aquino, nu au întrezărit niciodată posibilitatea unei organizări internaţionale, pe bazele unei federaţii sau ale unei confederaţii de State. Ei se străduiesc, chiar dimpotrivă, să justifice anumite războaie intreprinse într-o intenţie “dreaptă” (ut bonum promoveatur, ut malum viteatur).

Cât despre confederaţiile medievale, care s-au vrut să fie prezentate ca încercări, ca etape ale Statului federal, ele nu au nimic dintr-un conglomerat  pre-federativ. Scopul lor pur şi exclusiv comercial era prea evident pentru a putea  să le împrumute o altă intenţie şi mai ales o intenţie de o atât de înaltă valoare politică şi socială.

A trebuit aproape un mileniu după prăbuşirea Imperiului Roman pentru ca spiritele să reia conştiinţa demnităţii omului şi a dreptului naţiunilor la libertate, şi să reînceapă a proclama necesitatea unei antante între naţiuni.

Către 1300, încep să pătrundă primele veritabile idei federaliste în lumea europeană. Bineînţeles, conform spiritului epocii, aceste concepţii au o bază etico-teologică şi pun la loc suprem arbitrajul pontifical.

Printre cei câţiva gânditori, mult în avans faţă de timpul lor, doi se detaşează net. Amândoi sunt totuşi laici şi de aceea ideile lor au un caracter independent şi ştiinţific. Aceştia sunt marele poet DANTE şi procurorul Pierre DUBOIS.

DANTE, în lucrarea sa “De monarchia” pare să fi sesizat posibilitatea reconcilierii între prinţi şi monarhi prin spirit şi pentru unitatea creştinătăţii, antantă de altfel mai mult politică decăt simplu spirituală, adică teologică. E vorba deci aici de o concepţie deja federativă, în accepţia specifică a cuvântului.

Ceea ce este încă remarcabil în concepţia lui Dante este că arbitrajul suprem nu mai este încredinţat lui Pontifex Maximum (Papa), ci depus între mâinile împăratului. Noţiune destul de avansată pentru epocă.

Enunţarea, de către Dante, a unei posibilităţi de federaţie îmbracă un caracter simptomatic, când se ştie că se considera existenţa Statelor Separate ca o necesitate categorică pentru viabilitatea Europei.

Pentru Pierre DUBOIS, problema federalizării Europei ia o turnură net ştiinţifică. Argumentele sale devin juridice: egalitate în dreptul suveranilor indiferent de puterea lor efectivă; nedreptatea naţiunilor cuceritoare, căci “nici o vecină nu este superioară vecinei sale”. Este adevărat că concepţia sa federalistă este inspirată dintr-o lucrare care are raporturi directe cu religia. Este vorba de “De recuperatione terrae sanctae”, în care autorul caută să demonstreze că victoria Creştinătăţii asupra necredinciosului în Cruciadă ar fi fost mai sigură dacă naţiunile creştine ale Europei ar fi ajuns să se reconcilieze. Şi această reconciliere salutară n-ar fi putut avea loc decât sub forma unei cofederaţii. El merge departe în eşafodajul proiectului său, căci stabileşte nu numai arbitrajul Sfântului Scaun, dar şi un organism central, creator de directive, instanţă judiciară de prim rang. Acest Consiliu trebuia să fie –pentru a satisface pe toată lumea- jumătate eclesiastic, jumătate laic.

Proiectul lui Pierre DUBOIS n-a trezit nici o rezonanţă, nici în cercurile politice, căci Prinţii se temeau de intromisiunea Papei în certurile lor, nici în partea pontificală, care nu putea încă admite un partaj al influenţei cu lumea laică. Şi, chiar dorind reconcilierea lumii creştine, Biserica lăsa să se năruie un proiect care ar fi putut să dea roade.

În mijlocul secolului al XV-lea, un alt francez, MARINI, reia ideea deja veche a unei federaţii europene. Nu se ştie foarte bine care au fost motivele intime care l-au împins pe acest industriaş să ia o astfel de decizie. Fapt e că el şi-a propus planul federativ la puţin timp după căderea  Constantinopolului. Motiv foarte serios pentru a împinge un om de mare intuiţie să acţioneze, şi mult mai serios încă, pentru a deschide ochii Prinţilor, arătându-le pericolul dezbinării. În spiritul său, ca şi în al celor mai mulţi dintre  contemporanii săi, Constantinopolul nu putea fi eliberat decât printr-o formidabilă ciocnire între armatele turceşti şi creştine. Deci, singurul mijloc de a forma o antantă defensivă, si chiar ofensivă, contra unui pericol presant, era să realizeze, în prealabil, o federaţie europeană.

În planul său, MARINI prevedea un sort de Curte de Justiţie, compusă din reprezentanţi ai tuturor Statelor federate, indiferent de importanţa lor politică sau teritorială, însărcinată să judece litigiile între federaţi şi să ia deciziile care să poată fi impuse tuturor.

Din nenorocire, MARINI comite o eroare de tactică. În loc să propună acest plan Bisericii, Prinţului, sau cel puţin Regelui Franţei, el îl prezintă amicului său, Georg Podiebrad, Rege al Bohemiei, e adevărat, dar insignifiant alături de celelalte trei forţe. Mefienţa sa faţă de cei mari a antrenat eşecul planului său.

Astfel, secolul al XV-lea se scurge în mijlocul disputelor politice şi religioase, fără nici o posibilitate de antantă, nici măcar de coaliţie serioasă contra Semilunii, care se etalează victorioasă în Balcani. Geniul militar şi diplomaţia  unui Ştefan cel Mare, Prinţ al Moldovei, au reuşit să ţină în şah, până la sfârşitul secolului, ardoarea pasionată a turcilor. Totuşi, apelurile sale în favoarea unei antante de mare anvergură între Prinţii şi monarhii occidentali – pentru a opri definitiv avalanşa cuceritoare – nu întâlneşte decât promisiuni. Occidentul, submers de probleme locale, nu înţelege semnificaţia profundă a apelului moldav, iar aceasta se va repeta fidel de-a lungul secolelor.

Secolul al XVI-lea, însă, va fi marcat de o înflorire a propunerilor federaliste, şi aceasta datorită eternei ameninţări a turcilor împotriva suveranităţii occidentalilor.

În 1529, Viena este asediată de armatele Sultanului Soliman Magnificul. Nu mai este vorba de Principate excentrice, periferice, dar chiar de inima Europei. Spiritele sunt cuprinse de o veritabilă frenezie federativă. În plus, conceptele de drept internaţional marchează o nouă etapă. Alături de independenţa Statelor ca principiu incontestabil, se afirmă noţiunea de interdependenţă a aceloraşi State, fără ca aceasta să dăuneze întru nimic  celuilalt principiu. Graţie acestei noţiuni, apropierea naţiunilor apărea mai facilă, precum şi mai legitimă. Din nenorocire, acest secol al XVI-lea este bulversat de războaie civile şi de războaie religioase. Propunerile de antantă, proiectele de organizare internaţională se macină unele după altele, se dizolvă în îmbulzeala generală.

Două nume,totuşi, se detaşează în ce priveşte problema reorganizării europene. La mijlocul secolului, spaniolul Francisco de VITORIA, ajunge chiar să întrebuinţeze cuvântul de Societatea Naţiunilor. Dar, teolog, îmbibat total de principiile spirituale ale Bisercii, el se pierde în abstracţii. În ciuda vastei sale culturi, în ciuda cunoaşterii ansamblului situaţiei europene, din punct de vedere spiritual şi politic, el nu reuşeşte să se degajeze de formaţia sa filosofică şi teologică. El nu ajunge să enunţe un plan practic de reorganizare. Gândurile sale se concentrează aupra existenţei utopice a unei formidabile comunităţi de început de lume, comunitate pe care o consideră necesară pentru pacea universală.

Un alt teolog, Francisco SUAREZ, se lansează deasemenea în studiul gravei probleme. Discordia între suverani ajunsese la apogeu şi pare obsedat de necesitatea de a găsi un remediu.

Soluţia preconizată de SUAREZ este roasă de acelaşi viciu conceptual precum  aceea a lui VITORIA. Ea este utopică şi bazată pe noţiuni teologice prea exclusive. Nu se caută o soluţie practică, se proclamă superioritatea unui stat preexistent, la care naţiunile trebuie să revină. După el, orice organizaţie statală se poate considera a fi o comunitate perfectă, dar fiecare este îndatorat unui organism mai vast, destul de nebulos, spre care ea trebuie să tindă pentru a i se integra. Însâ el consideră războiul ca fiind legitim şi declară arbitrajul ca fiind soluţia cea mai eficace pentru rezolvarea conflictelor.

Acest secol  a fost fertil în planuri, în proiecte federative, date fiind circumstanţele politice, tulburările sociale şi ameninţările turceşti. Cu toate acestea, au lipsit inteligenţele practice şi veritabilii oameni politici.

Secolul al XVII-lea nu este mai puţin propice ideilor federaliste. Războiul de Treizeci de Ani nu este făcut pentru a asigura spiritele. Ba, dimpotrivă. Se asistă odată în plus la un înspăimântător măcel între fraţi creştini, care, uniţi, ar fi putut da un nou avânt acestei Europe în plin apogeu cultural şi economic. Spirite luminate caută noi  mijloace pentru a modifica cursul unei istorii prea brutale în raport cu rafinamentul spiritual şi inflorirea intelectuală a epocii.

Se vrea mult să se abolească aceste războaie destructive, din motive inavuabile, şi care, mai presus de orice, sunt detestate.

De aceea Emerico CRUCE , de la începutul secolului (spre 1623), atacă mentalitatea dominantă şi se străduieşte să o distrugă în cartea sa  Noul Cyne. Ca întotdeauna, de secole, el se ocupă în special de problema războiului şi conchide necesitatea unei armonii generale.

Ceea ce este remarcabil şi surprinzător este că CRUCE  -în elanul său umanitarist şi pacificator-  depăşeşte graniţele Europei. Într-un entuziasm necunoscut la epoca sa, el înglobează toate popoarele pământului: turci, chinezi, japonezi, marocani, persani, etiopieni, hinduşi etc… El le invită să se alăture popoarelor Europei într-un vast bloc masiv, încrezător. Curioasă evoluţie, dacă ne gândim că, un secol mai devreme, se căuta coalizarea pentru a face front mahomedanilor. El visează un sort de Adunare Generală, susceptibilă de a face să dispară războaiele, nu numai în Europa, ci în lumea întreagă. Planul său, bazat pe ideea arbitrajului sancţionat de Adunarea Generală, preconizează blândeţea şi numai “în caz de necesitate, forţa”. Acest  serviciu de arbitraj nu este nici unic, nici discreţionar. El este de două niveluri, ceea ce traduce  o grjă cu totul specială pentru echitate. În plus, el prevede posibilitatea de a face acest arbitraj eficace, prin intervenţia în executarea judecăţii a prinţilor celor mai puternici.

Proiectul lui CRUCE este interesant şi logic. Interesant, pentru că sistemul său de organizare şi de sancţionare depăşeşte planurile predecesorilor lui. Logic, pentru că el nu anvizajează o lume viitoare forjată numai pe maniera sa de a vedea şi de a concepe viaţa. El îşi bazează planul pe starea de lucruri existentă, pe starea geografică a ţărilor, aşa cum erau ele în timpul său. El n-a avut, cu toate acestea,   nici un răsunet şi nici o urmare.

Între timp, în mijlocul aceluiaşi secol al XVII-lea, cu proiectul “Societatea Europeană” al lui SULLY, planurile de reorganizare europeană se precizează. Chiar dacă noua construcţie politică ar fi de un realism precar, sistematizarea planului este incontestabilă. Poate pentru că SULLY era un om politic.

În această scurtă privire istorică, puţin ne interesează că planul lui SULLY (care a fost atribuit lui Henri IV) , fost într-adevăr imaginat de către Rege sau de către Sully însuşi. Ceea ce ne interesează este planul în sine şi acesta are laturi care merită a fi subliniate.

Până aici, planurile de reorganizare europeană, marcate de un umanitarism mai mult sau mai puţin vag, vizau să stabilească o pace perpetuă, şi intenţia lor era net anti-musulmană, pe motivul certei pe Locurile Sfinte şi al puseului infatigabil al turcilor în Europa. În secolul al XVII-lea, Necredincioşii sunt, în general şi tacit, recunoscuţi ca făcând parte din Conceptul Politic European. Este adevărat că Sully îi exclude din planul său, dar din raţiuni diferite de cele pe care le avuseseră odinioară ceilalţi entuziaşti ai unei antante europene. Sully este înainte de orice un politician. Şi în această calitate, el vede statul Europei de un alt fason. El constată aici un dezechilibru al forţelor politice, susceptibil de a da naştere la tulburări violente şi la războaie sângeroase.

Predominanţa Habsbourgilor prinde Europa în cleştele Germaniei şi Spaniei, dominate de aceeaşi casă.

Pornind de la această constatare, el visează să realizeze o Europă echilibrată, bazată pe o repartizare armonioasă a teritoriilor şi a forţelor. Pentru a ajunge la un asemenea rezultat, ar fi trebuit o comprehensiune inexistentă în timpul său şi de care spiritul uman încă n-a fost niciodată capabil.

Ideea sa de echilibru al forţelor este remarcabilă şi a devenit de atunci un principiu capital al politicii internaţionale. Maniera în care el a conceput realizarea acestui echilibru este totuşi de domeniul fanteziei. El trage o provincie de aici pentru a o rataşa colo; apoi apropie arbitrar principatele şi regatele pentru ca împreună să constituie nucleele a 15 organisme principale, necesare cristalizării marii sale republici creştine suprastatale. Cele 15 “dominaţiuni”, arbitrar construite, ar fi avut, după el, întindere, bogăţie şi putere quasi-egale. Se pune întrebarea doar cum ar fi făcut să convingă mulţimea de principate şi de regate să accepte o asemenea bulversare a existenţei lor!

În schimb, SULLY prevede şase Consilii, ca instanţe de judecată de prim rang, pentru a răspunde la neînţelegerile între supuşii noii republici.. Deasupra, un Consiliu General de patruzeci de membri ar forma Tribunalul Suprem al federaţiei europene.

Remarcăm că planul lui Sully, în ciuda utopiei organizaţiei sale geografice, aduce câteva concepţii interesante, care, ca urmare, vor fi parte indispensabilă a planurilor de federalizare. Astfel, sancţiunile pronunţate de tribunale împotriva membrilor federaţiei trebuie să fie aplicate de o armată internaţională, formată din contingente trimise de membrii federaţiei, dar supusă autorităţii superioare a Consiliului Suprem al Supra-Republicii. Astăzi încă, această problemă a armatei internaţionale (adică Armata Europeană) se ciocneşte de o infinitate de obstacole. Se poate considera că, dincolo de toate defectele sale intrinsece, concepţia lui Sully este primul plan de reorganizare europeană conceput politic.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea, FENELON, preceptorul Ducelui de Bourgogne, moştenitorul Coroanei, caută să inculce tânărului delfin necesitatea de a crea o lume ideală. În diferitele sale scrieri, Fenelon condamnă politica de cucerire a lui Ludovic al XIV-lea. El condamnă războaiele injuste (criteriu vag şi foarte greu de precizat) şi, mai ales,  recomandă arbitrajul ca unul din mijloacele cele mai sigure pentru a prezerva pacea. El găseşte logic şi legitim ca naţiunile mai slabe, deci perpetuu ameninţate de invazii, să se coalizeze împotriva Statelor sau Statului care, devenind prea puternic, tulbură sau poate tulbura pacea. El constatase probabil că Franţa, după Pacea de la Westphalia (1648), devenită mai puternică decât oricând, ameninţa celelalte State. Acestea, de altfel, în faţa ruperii echilibrului, căutau să se unească în faţa pericolului comun. FENELON conchidea că Statele vecine trebuie să ajungă la un fel de Republică Generală.

Din nenorocire, rivalităţile dintre marile Case domnitoare ale Europei erau prea accentuate. Aceste rivalităţi duceau la război mai de grabă decât la o antantă pacifică şi la organizarea unei lumi mai bune.

În 1693, William PENN, după ce studiase situaţia confuză a Europei, vede în stabilirea unei Diete generale, o posibilitate de a detensiona atmosfera Europei. Această Dietă de 86 reprezentanţi ar constitui Consiliul Suprem al Statelor Europene. Fiecare Stat ar avea un număr de reprezentanţi în raport cu importanţa sa politică. Rolul acestui Consiliu ar fi să vegheze la menţinerea păcii, intervenind la nevoie în forţă contra Statului vinovat de a fi transgresat deciziile comune. Ideea era bună, metoda era justă. Totuşi, William Penn uită un lucru:

Ludovic al XIV-lea era în plină glorie. Habsbourgii la fel. Cum să ceri ca rude rivale să se supună judecăţii unui Consuliu sau a unei Diete din care ar fi făcut parte mici monarhi?! Spiritul secolului nu o permitea. Lucrarea lui Penn era sortită uitării.

Aceasta nu împiedica spirite luminate să caute o ieşire. Filosoful LEIBNITZ a propus chiar planul său de Confederaţie europeană, dar sub o formă cu totul inacceptabilă: Papa şi Împăratul, Preşedinţi simultani ai Confederaţiei.

Această linie de gânditori mai mult sau mai puţin idealişti s-a perpetuat până în zilele noastre.

Secolul al XVIII-lea vede sfârşitul dominaţiei franceze în afacerile continentale. Moartea marelui Rege Ludovic al XIV-lea şi Congresul de la Utrecht, urmat de cel de la Radstadt, restabilesc un anumit echilibru între forţele europene. Anglia ia în fine o parte efectivă la stabilirea acestui echilibru. Pacea, pentru un timp, e generală.

În timpul Congresului de la Utrecht (1713), Abatele de SAINT-PIERRE, adus acolo de Abatele de Polignac, s-a pus pe scrierea unui “Proiect pentru a asigura pacea perpetuă în Europa”, lucrare extrem de stufoasă, ale cărei linii esenţiale interesează direct problema noastră.

După Abatele de Saint-Pierre, pacea nu poate fi durabilă dacă nu există, în prealabil, o “societate permanentă”, formată din puterile importante ale Europei. El numără 24. Apoi, influenţat de Congresul la care lua parte, Abatele de Saint-Pierre indică drept trăsătură fundamentală a acestei viitoare societăţi internaţionale stau quo-ul teritorial, care urma să fie stabilit de Congresul de la Utrecht. Concepţie paradoxală a unei epoci extrem de bulversate, în care războaiele de succesiune nu încetaseră încă. Nimic mai utopic decât de a fixa reacţiile şi sentimentele umane în absolut sau în morala cea mai pură! Abatele de Saint-Pierre presupunea că tratatul semnat la Utrecht avea să poată forţa semnatarii să respecte starea de lucruri. El mergea până la interzice indirect acţiunile politice cele mai simple şi aspiraţiile sociale cele mai legitime. Într-un secol în care moştenirile, donaţiile, alegerile, cesiunile, vânzările chiar de teritorii erau acţiuni curente, propunerea Abatelui ar fi putut avea consecinţe extraordinare. N-a fost nimic.

Ţelul suprem al antantei perpetue era să suprime războaiele sub toate formele lor şi de asemenea să pregătească apărarea frontierelor Europei. Pentru aceasta, trebuia organizată o armată internaţională.

Lucru straniu, el plasa pe un acelaşi picior de egalitate politica celor 24 ţări considerate ca principale, fără a ţine seamă de importanţa lor efectivă, fie ea teritorială, politică, economică sau demografică. Însă, atunci când este vorba de contribuţia care trebuie vărsată pentru întreţinerea antantei, el aplică o scară proporţională cu posibilităţile fiecărui Stat.

Şi, pentru ca această nouă societate europeană, chiar astfel organizată, să poată să se angajeze pe drumul primejdios al armelor, Abatele de Saint-Pierre cere membrilor să renunţe deschis la război şi să recurgă, de fiecare dată cănd va fi necesar, la mediere şi la arbitraj.

Acest proiect, care nu a avut nici un rezultat practic, poate fi totuşi considerat ca unul dintre cele mai complete. Problemele pe care le pune, principiile pe care le degajă: solidaritatea Statelor, armata internaţională, principiul egalităţii, medierea, arbitrajul au rămas nealterate până în zilele noastre.

Între toate proiectele de federaţie europeană sau de constituire a unui sort de Societate a Naţiunilor, care au apărut până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cel mai puţin utopic, fără nici o îndoială, este cel al lui Jeremy BENTHAM. El l-a scris către 1789, într-o vreme care se preta admirabil la pronosticurile cele mai favorabile pentru viitorul Europei. Aceasta pare paradoxal, dacă ne gândim la bulversarea care a izbucnit la numai câţiva ani mai târziu şi care a răvăşit Europa întreagă. Independenţa coloniilor din America nu diminuase cu nimic puterea Albionului. Orientul european era şi el calm. Ecaterina cea Mare şi Joseph al II-lea reglaseră în sfârşit Chestiunea Orientului.

Bentham a conchis că, dacă pacea este tulburată, aceasta se întâmplă din cauza cuceririlor coloniale. Idee îndrăzneaţă pentru epocă, dar eronată, dat fiind că războaiele, care s-au succedat timp de secole între Franţa şi Austria, erau de origine pur politică.

Bentham însă consideră că momentul este perfect oportun. Habsbourgii ca şi Hohenzollernii se află în imposibilitate de a ajunge la supremaţia europeană. Rămân Anglia şi Franţa, care trebuie să se înţeleagă şi să formeze nucleul unei noi organizări a Europei. Mijlocul cel mai sigur este abandonarea imediată  a coloniilor lor respective şi limitarea armamentelor. În acelaşi timp, el preconizează organizarea unei Societăţi a Naţiunilor, cu două organe: o Curte de Justiţie şi un Congres al Păcii. De altfel tocmai în subiectul sentinţelor pronunţate de către Congres izbucneşte idealismul lui Bentham. Încrezător în forţa şi onestitatea opiniei publice, el estimează că aceste decizii ale Congresului, publicate şi răspândite prin presă, vor fi aprobate cu entuziasm de către popoare, împiedicând prin aceasta războaiele. Deci,  după Bentham, nu mai sunt suveranii cei ce trebuie convinşi, ci popoarele. Splendidă viziune a lumii; minunată încredere în bunul simţ al maselor!… Cât de depărtată, vai, de veritabilul spirit care mână destinul acestor mase!…

Unul dintre ultimii gânditori pacifişti ai secolului al XVIII-lea a fost marele filosof Immanuel KANT . Către 1796, el scrie un eseu asupra păcii perpetue. Dar, fiosoful,  îmbibat de opiniile sale asupra “raţiunii pure”, ajunge să afirme că antanta între popoare şi pacea eternă nu pot depinde decât de raţiune. Or, nimic nu este mai inconsistent şi versatil decât raţiunea naţiunilor şi, mai ales, a guvernelor.

Kant caută să fie cât mai realist cu putinţă. Purtat de raţionamentele sale, el consideră “republica” drept sistemul de guvernământ cel mai bun şi cel mai pacific, influenţat, poate, de declaraţia solemnă a republicanilor din 1790: Franţa se angaja prin aceasta să renunţe la războaiele de cucerire şi să nu mai folosească niciodată armele împotriva vre unui popor. Frumoasă declaraţie, uitată în câteva luni de constituanţii înşişi.

Kant consideră federaţia Statelor libere ca o necesitate vitală, dar el îi dă o formă fără precedent: nu prin crearea unui Consiliu central superior şi liber consimţit de către Statele membre ale Federaţiei, trebuie să înceapă această muncă. Trebuie grupate Statele mici şi mijlocii în jurul unui mare Stat  al “unui popor puternic şi luminat” jucând rolul de nucleu central al asociaţiei federative. Adeziunea continuă a altor State va duce la Societatea Naţiunilor Europene. Stranie concepţie care, aplicată în litera ei, ar incita marile puteri să ralieze în jurul lor cât mai multe popoare mici cu putinţă; s-ar ajunge la actuala rivalitate a “blocurilor”.

Ideea sa de a moraliza politica printr-o moralizare prealabilă a oamenilor de Stat era remarcabilă şi problema ar fi încă de o necesitate indiscutabilă în zilele noastre. Dar el idealizează prea mult posibilităţile umane şi eseul său nu depăşeşte frontierele filosofiei.

Sfârsitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea sunt o veritabilă furtună care zguduie din temelii vechea ordine politică. Europa se modifică, dar nicidecum în sensul anvizajat de gânditorii federalişti din trecutul recent. Este o suită de războaie, dispariţia vechilor suveranităţi, apariţia unora noi.

Dezminţirea pe care bulversanta apariţie a lui Napoleon a dat-o gânditorilor din secolul al XVIII-lea nu împiedică spiritul uman să continue să caute o soluţie, o nouă construcţie capabilă să pună capăt abuzurilor, războaielor, injustiţiei.

La începutul acestui secol minunat, care a văzut Apariţia unei noi ere politico-sociale, Rusia şi-a dat şi ea aportul de entuziasm şi idealism la problema care ne preocupă.

Ţarul ALEXANDRU I  urcă pe tron atunci când Napoleon este în plină ascensiune. El asistă la cuceririle franceilor. Contestă periculosul dezechilibru al Forţelor europene care se accentuează cu fiecere nouă campanie napoleoniană… Educat într-un spirit foarte avansat pentru secolul şi Casta din care făcea parte, Ţaul Alexandru  are idei cu  totul originale, stranii chiar, pentru funcţia sa de Ţar. În plus, el este anturat de elemente la fel de înclinate spre un umanitarism îndrăzneţ. Sunt tineri, mai ales prinţul polonez Adam Czartotyski şi Novossiltzar, convinşi de adevărul principiilor revoluţionare cărora ei le aduc sentimente politice de cea mai înaltă esenţă morală. Tocmai în acest grup de tineri a prins consistenţă ideea unei federaţii europene, a unei noi Europe.

Napoleon, insaţiabil, îşi continuă cuceririle. Anglia, neliniştită, caută să formeze o coaliţie eficace. Rusia găseşte momentul propice pentru a intra in tratative cu Marea Britanie. Coaliţia îl interesează pe Pitt, dar Ţarul Alexandru urmărea un alt plan: să arunce în balanţă reorganizarea Europei, după ce va fi fost bătut Napoleon.

În aceste propuneri se ascunde planul Ţarului. Trebuie restabilite Statele cucerite de Napoleon, evitând totodată de a le restitui vechii lor forme. Trebuie căutate limitele proprii fiecărui Stat. Europa are nevoie de echilibru şi acest echilibru trebuie să se bazeze pe principiul afinităţilor de sentimente. Marele principiu al Naţionalităţilor s-a născut.

Planul prevede constituirea Uniunilor federative, formate de către puteri majore, sau mici, destinate să reziste atacurilor ţărilor belicoase. În acelaşi timp, el imaginează posibilitatea de a realiza o Federaţie Europeană, în care popoarele vor fi unite prin aceleaşi principii ca şi dreptul oamenilor. A proscrie războaiele , a stabili medierea şi arbitrajul sunt corolare logice. Nu se prevede Consiliu Suprem. Planul se sprijină mai mult pe o vagă enunţare de principii decât pe o realizare efectivă şi imediată.

Aceste propuneri ţariste nu au avut nici un ecou la Londra. Pitt, foarte interesat de coaliţia împotriva lui Napoleon, e mult mai puţin astfel în ce priveşte statutul viitor al Europei. Ţarul Alexandru persistă în eforturile sale din 1804 până-n 1813, atunci când armatele imperiale au fost zdrobite în Rusia. Anglia, reticentă, sfârşeşte totuşi prin a se lăsa influenţată şi, atunci când Austria şi Prusia vin să se alăture coaliţiei, pactul semnat la Chaumont (1814) recunoaşte unele din principiile visate de Alexandru I. Coalizaţii se străduiesc să stabilească o pace, care să garanteze drepturile la libertate ale tuturor naţiunilor. Se prevede un organism suprem european şi principiul de ajutor reciproc în caz de tulburări sau de războaie.

Armatele napoleoniene sunt zdrobite. Congresul de la Viena stă să-şi deschidă dezbaterile. Ţarul Alexandru I gândeşte şi repune în cauză principiile formulate în 1804, care vor fi confirmate în parte în 1814. Dar spiritul a evoluat deja. Talleyrand nu mai este omul Imperiului. Funcţionar “exemplar”, el serveşte un nou stăpân, Ludovic al XVIII-lea.Castlereagh nu vede decât interesele imediate ale Angliei, în timp ce Metternich, suplu, abil, manevrează pentru binele Austriei. De altfel, situaţia europeană este extrem de confuză. În Polonia, în Saxa, în Ţările de Jos, în Savoia, în Italia, există mai multe vetre de discordie decât este capabil Congresul de la Viena să rezolve. Cei mari nu fac proba nici unui spirit de conciliere. Mai mult decât atât, nu se vede a transpare nici un interes pentru statutul viitor al Europei luată în ansamblul ei.

În 1815, după debarcarea lui Napoleon şi înfrângerea sa la Waterloo, Ţarul Alexandru prezintă un nou plan de organizare a Europei, care va rămâne cunoscut în istorie sub numele de “Sfânta Alianţă”. Acest act este impregnat de precepte biblice şi aspiră la dreptate, la pace, la caritate creştină. Cei trei semnatari originari se obligă să se într-ajutoreze fratern în orice ocazie.

Acest pact nu are nimic dintr-un veritabil plan de Federaţie Europeană, ci, prin faptul că invită puterile europene să adere la el şi pentru că, într-adevăr, un anumit număr dintre aceste puteri l-au semnat, Sfânta Alianţă poate figura printre încercările de acest gen. Anglia, singură, n-a luat parte în nici un fel la ea.

Totuşi, ceea ce caracteriza Sfânta Alianţă era spiritul său de castă. Era solidaritatea Coroanelor şi nu a Naţiunilor. Nu trebuie blamaţi pentru asta. Spiritul epocii le dicta această atitudine.

Puţin după aceea, textul primitiv a fost revăzut şi alianţa reînnoită. Englezii au aderat la ea. Scopurile au fost precizate: a veghea ca Europa să fie prezervată de pericole; a lucra pentru liniştea şi interesul fiecărui popor; a lua măsuri interesând siguranţa Europei. O anexă prevede chiar reuniuni periodice pentru studiul măsurilor generale care trebuie luate.

Marele defect este că puterile secundare nu au aproape nici un rol în această organizare nouă a Europei. Este o dictatură a marilor puteri. Ţarul Alexandru insistase asupra ideii de solidaritate a puterilor, fără discernământ, dar subtilul Metternich ştiuse să impună “principiul Directoratului”, adică al dominaţiei marilor puteri.

Acestea, însă, nu parvin să se înţeleagă. Discuţiile se ţin lanţ: Aix la Chapelle (1818), Troppau (1820). De fiecare dată, cele trei puteri iniţiale ale Sfintei Alianţe îşi reînnoiesc declarţiile de credinţă. Anglia sau Franţa se opun. Finalmente, după Verona,  Sfânta Alianţă, ştirbită de principiul “non-intervenţiei” predicat de Franţa şi Anglia, îşi pierde ponderea sa veritabil europeană pentru a se găsi redusă la Rusia, la Austria şi la Prusia. Sfânta Alianţă n-a putut realiza reconcilierea puterilor europene, iar aceasta este foarte semnificativ pentru zilele noastre. Ce soartă pot avea eforturile actuale, când te gândeşti că la începutul secolului al XIX-lea nu era vorba decât de reconcilierea sinceră a câtorva capete încoronate, şi nu a unor naţiuni conştiente de valoarea şi drepturile lor, ca astăzi!

Echilibrul precar creat de Sfânta Alianţă nu putea să dureze într-un secol în plină transformare. Tot din această cauză, proiectul “Reorganizarea europeană pentru a reuni popoarele Europei”… de Saint Simon (1814) n-a avut, nici el, nici un răsunet, mai ales că apărea în acelaşi timp cu proiectul Ţarului Alexandru, proiect susţinut prin influenţa politică a autorului. Totuşi, planul lui Saint Simon era mult mai avansat decît celălalt: el cerea o organizare supra-statală independentă, sort de “guvern general”. Acest parlament ar fi reprezentat popoarele şi nu numai suveranii.

Caracteristica originală a proiectului lui Saint Simon este că el anvizajează apropierea iniţială a Franţei şi Angliei, nucleu central al viitoarei Federaţii. În epocă, realmente, o antantă strânsă între cele două ţări, ar fi însemnat pacea pentru Europa. Nici una din cele două ţări nu era dispusă a face un asemenea pas. Fapt este că, până la Antanta Cordială, cele două ţări nu s-au văzut niciodată cu un ochi prea amical.

Tot mijlocul secolului al XIX-lea este umplut de politica lui Napoleon al III-lea, care speră mereu că aplicarea principiului Naţionalităţilor va putea produce această antantă generală europeană atât de visată… Or, acest principiu, încărcat de dinamită, nu face decât să ranforseze animozităţile, căci fiecare naţionalitate îşi vede dezvoltarea  împiedicată de ceilalţi. De unde atmosfera de neîncredere, puţin propice proiectelor federative. Aceasta nu s-a observat decât în momentul în care Prusia s-a proclamat Imperiu German.

Pornind de la acest moment, visele federaţiei europene se spulberă pentru mult timp. Statele se privesc cu mefienţă, gata să ia armele mai degrabă, decât să studieze vreo posibilă apropiere colectivă. Este epoca Păcii Armate. Proudhon o prevăzuse deja în 1863, când afirmase că marile puteri pot ajunge la alianţe, dar niciodată la o federalizare.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Statutul Europei se stabileşte pe vechiul principiu al echilibrului forţelor politice. Vedem realizându-se Tripla Alianţă, formată din Germania, Austria şi Italia. De cealălaltă parte, Tripla Antantă reuneşte Franţa, Anglia şi Rusia. În aceste condiţii: alianţe antagoniste şi reînarmare nelimitată, orice idee de organizare împreună îşi pierde raţiunea de a fi.

 Eforturile sporadice care s-au succedat până la primul război mondial n-au făcut decît să proclame câteva principii generale, rareori ascultate de puterile în cauză.

Cele două conferinţe de la La Haye n-au avut ca scop Federalizarea Europei, ele nu s-au îngrijit decât să împiedice războiul. Rezultatele acestor două conferinţe (1899 şi 1907) au fost minime. Atâta doar că s-a admis, în anumite cazuri, arbitrajul între naţiuni. Totuşi, discuţiile cărora ele le-au dat naştere timp de luni de zile au netezit într-un fel drumul viitoarelor propuneri. Ele pot fi considerate ca doi piloni solizi ai relaţiilor internaţionale şi ca o verigă a puternicului lanţ în favoarea păcii, care urcă foarte departe în trecut.

Iată-ne, în fine, la capătul primei noastre conferinţe. Din această lungă privire pe deasupra secolelor, se degajă incontestabil existenţa unei idei federative care a căutat să se impună în lumea europeană, în pofida vicisitudinilor unei evoluţii politice frământate şi multilaterale. Totuşi, această idee apare ca fiind străină naţiunilor recalcitrante, mândre de individualitatea lor etnică şi culturală, geloase pentru istoria lor, încrezătoare în viitor. Tradiţionaliste şi rutiniere, aceste Naţiuni acceptă cu inima îndoită orice bulversare a habitudinilor lor. Chiar fiind capabile de nu importă ce elan umanitar şi politic, ele au fost totdeauna reţinute de un sort de inerţie care le-a împiedicat să atingă raţional şi unanim semnificaţia mizei Federaliste.

Alături de această concepţie hazardată, dar de fiecare dată mai puternic şi mai bine înţeles, spiritul de război , de răzbunare, de orgoliu, de incomprehensiune, de dominaţie, îşi păstrează preponderenţa şi inspiră atitudinile şi actele Naţiunilor europene.

Însă, efortul constant pentru a ameliora viaţa internaţională şi a învinge această iritantă mentalitate politică are valoarea sa incontestabilă. Într-o zi, cu siguranţă, urmaşii noştri vor putea trage de aici profituri pentru un mare bine al Europei şi al Lumii întregi.

CONFERINŢA A DOUA

Doamnelor, Domnilor,

După ce am trecut în revistă în prima noastră conferinţă, aspectul istoric al problemei federative europene până la debutul secolului al XX-lea, ne vom strădui astăzi să explicăm situaţia  în timpul primelor patru decenii ale secolului nostru bulversat. Şi o facem mai puţin pentru importanţa pe care această perioadă a putut-o avea asupra esenţei problemei, cît pentru a urma lanţul neîntrerupt al unei idei care s-a transmis de-a lungul generaţiilor, fără a fi putut atinge totuşi scopul urmărit.

Învăţătura pe care o putem trage din această eternă renaştere a ideii federaliste sub regimuri politice diferite şi sub presiunea mentalităţilor profund şi perpetuu modificate este că o idee, oricare ar fi aceasta, este o forţă care domină timp şi spaţiu, de îndată ce ea întâlneşte elementul “om”  care poate s-o adopte şi s-o servească.

 Mai departe, vom vedea dacă ideea care ne preocupă a fost “servită” de către elementul sau elementele care au adoptat-o, sau dacă, foarte simplu, ea a fost pusă fără scrupule în “serviciul” unui ideal contrar finalităţii sale.

Vom vedea de asemenea dacă, în afara elementului om, condiţiile exterioare indispensabile înfloririi ideii s-au găsit îndeplinite, fără de care orice capacitate şi orice voinţă umane se vor pierde într-un idealism ineficace.

Pentru moment, reluăm cronologia problemei federative, spre a-i fixa ultimele jaloane, precursorii epocii noastre, care au părut să ia foarte în serios realizarea unei Federaţii Europene.

Speranţele multi-seculare ar părea să ia formă sub cele mai bune auspicii. Există numeroase semne, realizări concrete pe eşichierul  european, care prezic un viitor favorabil ideii federaliste. Totuşi, suntem încă foarte departe de acest viitor norocos şi istoria joacă adesea feste celor ce se încred în el cu prea multă ardoare.

Dar să revenim la expozeul nostru.

Primul deceniu al secolului al XX-lea, care promite să rămână în istoria omenirii ca unul dintre cele mai bulversate şi mai bulversante, atât prin ştiinţa şi prin tehnica sa, cât şi prin transformările sale sociale şi psihologice, nu revelează absolut nimic în raport cu marea problemă a viitorului Europei. Este un început de secol atât de liniştit şi de fericit!… Se trăieşte pentru fericire. Se trăieşte pentru artă, pentru literatură, pentru filosofie. La ce-ai face planuri pe probleme care nu inchietează pe nimeni?!…

Există desigur intrigi, certuri, dispute şi conflicte. Dar toate acestea sunt sau prea departe de Europa, sau între mâinile experimentate ale unor diplomaţi excelenţi, care ştiu să domolească spiritele înainte ca norii să devină furtună.

Ideea unei Europe federaliste n-are ce căuta într-un milieu cu o asemenea atmosferă. Aceasta ar însemna să se tulbure serafica atmosferă a unei lumi care vrea să profite de pacea care o înconjoară…

Europa, desigur, nu era atăt de fericită pe cât ne-o arată aparenţele. În profunzimile maselor sale, din care o bună parte dominate de popoare cu aspiraţii naţionale diferite, mocnea, fără îndoială, ideea de revoltă, de eliberare. Dar totul era atât de periferic, atât de excentric faţă de căminul central al gândirii europene!…

Şi totuşi, acest cămin nu era un loc precis. Era o reţea invizibilă, dar puternică şi în acelaşi timp activă, a tot ceea ce poate conta ca oameni de cultură, artişti, literaţi, consideraţi peste frontiere şi peste prejudecăţile politice sau sociale.

A fost o epocă de intensă interpenetrare intelectuală, de apropiere şi de amiciţie între europeni, care, prin cultura lor, temperament şi aspiraţii politice, s-ar fi putut considera  inamici.

În acest joc la scara unui continent, intrau cu bucurie şi zel la fel de bine scandinavii ca şi francezii, spaniolii, italienii, germanii sau balcanicii. Era – s-ar putea spune – o antantă spirituală în bucuria de a trăi şi a iubi valorile supreme ale unei civilizaţii. Era ceea ce Dumont-Wilden, în cartea sa Evoluţia spiritului european, a numit – cu atât bun-simţ: COSMOPOLIS. Adică epoca în timpul căreia domeniul culturii este complet detaşat de cel al politicii şi, în mândra sa independenţă, planează într-un cosmopolitism al inteligenţelor şi talentelor.

Ce frumoasă epocă pentru a pune în operă o idee de anvergură continentală! Nimic mai profitabil decât momentul în care reprezentanţii aproape ai tuturor ţărilor Europei sunt susceptibili să primească nu importă ce sugestie cu condiţia ca ea să satisfacă setea lor de estetică şi de morală…

Dacă s-ar fi putut înţelege valoarea unică a unei asemenea stări de spirit, unanim simţită şi înţeleasă de pătura cea mai puternică, cea mai capabilă, cea mai aptă să se facă înţeleasă şi urmată, ce pas enorm ar fi putut împlini Europa pe întortocheatul drum al federalizării!

Din nenorocire, momentul propice a fost pierdut.

Ideea federalistă europeană n-a efleurat gândurile nimănui. Lipsea dinamismul necesar reuşitei unei astfel de antreprize.

Aceasta nu mai are importanţă. Şi totuşi, exista atunci ceva extrem de important care ar fi putut facilita enorm misiunea: era SPIRITUL şi acest spirit era spiritul european, în accepţia sa cea mai pură, de care toţi erau îmbibaţi şi pe care-l serveau chiar de voie.

Dar, cum orice lucru trebuie să aibă un revers, cosmopolitismul intelectual care le dădea posibilitatea de a se cunoaşte, de a se aprecia, de a se apropia unii faţă de ceilalţi, a eclipsat complet ideea federativă.

Politica nu intra în vederile epocii şi ideea federalistă nu putea fi calificată altfel decât politică. De aceea, chiar păstrând şi servind totdeauna spiritul european, toţi aceşti europeni pierduseră complet, uitaseră, renegaseră sensul şi semnficaţia politică a ideii europene.

Astfel, una din cele mai bune epoci ale istoriei noastre se stinge fără a aduce Europei serviciul pe care i-l încredinţaseră circumstanţe speciale.

Dar, probabil, slăbiciunile acestui cosmopolitism intelectual erau mult mai profunde decât o gândim, sau – ceea ce este încă şi mai posibil – acesta era mult mai ipocrit decât ni s-a prezentat.

Astfel, în timpul torturii primului război mondial, această patrie de peste frontiere de care se vorbea cu entuziasm şi mândrie, va dispărea fără urmă, lăsând loc urii celei mai banale şi terre a terre, alimentată – pentru cauza naţiunii corespunzătoare – de mulţi dintre aceşti cosmopoliţi intelectuali, înamoraţi nebuneşte de spiritul european în timpul deceniului precedent.

Ceea ce arată că ideea de federalizare – cel puţin în Europa – are nevoie de mult mai mult decât de enunţarea unei formule şi de o simpatie manifestă în anumite medii. Războiul din 1914 a pus în derută toate bunele voinţe. Făcând “tabula rassa” din toate aceste idei “avansate” şi proiectând pe primul plan interesele naţionale, se făcea proba că concepţiile super-etatiste erau literă moartă, în afara oricărei cogitaţii concertate.

O dată războiul sfârşit, ne-am fi putut aştepta la returul bunelor timpuri de odinioară. Angoasa şi suferinţa a patru ani de lupte fuseseră încoronate de o victorie eclatantă. Popoarele obosite trebuia normal să aspire la odihnă, la linişte.

N-a fost nimic din aceasta. Ca şi cum conflictul mondial ar fi frământat nu se ştie ce strat profund al spiritului uman, perioada de după război a fost una din epocile cele mai agitate atât din punct de vedere social cât şi politic.

Europa îşi căuta noi temelii cu o frenezie tuşând aproape delirul. Curentele cele mai contradictorii scurmau zidurile îmbătrânite ale burgheziei europene.

Ţările învingătoare se închid în turnul de fildeş al Societăţii Naţiunilor. Popoarele învinse forjau armele revanşei. Naţiunile eliberate ale Europei Centrale şi Balcanice se sforţează să intre pe scena politică a continentului, să-şi asigure un loc în acest zbucium niciodată împăcat. La extremitatea orientală a Europei, misterioasa Rusie Sovietică se închide în crisalida sa pentru a da naştere monstrului care astăzi ameninţă globul întreg.

Europa, bătrâna şi totuşi mereu noua Europă, trăia oare epilogul victoriei sale asupra tendinţelor hegemonice, sau preludiul decăderii sale politice?

De orice manieră, ea se zbătea într-un asemenea imbroglio că războiul din 1939 ne apare drept o consecinţă logică a stării de lucruri, ca un eveniment imposibil de înlăturat.

Din punctul nostru de vedere, ideea europeană şi federalistă, în aceşti douăzeci de ani dintre cele două războaie mondiale (1919-1939) traduc o realitate foarte curioasă şi semnificativă. Până atunci şi timp de 700 de ani de evoluţie a tendinţelor federaliste în Europa, aceste idei fuseseră formulate şi susţinute sporadic de către spirite luminate, filosofi sau teologi; fie de către politicieni sau oameni de Stat care vedeau în ele o valoare pur politică; fie de către regi şi împăraţi care făceau din aceasta o problemă personală de prestigiu sau de glorie.

Adică, această idee-forţă survenea pe ecranul european dintr-o iniţiativă privată, dintr-o iniţiativă guvernamentală sau dintr-o iniţiativă imperialistă. Fiecare se ivea în timpul său din cauze particulare şi niciodată simultan. Exista desigur o încălecare a acestor idei în spaţiul european, dar atmosfera politică era cu totul diferită de cea din zilele noastre, nepermiţând coexistenţa celor trei tendinţe.

Astfel, de îndată ce una din tendinţe se afirma, celelalte două dispăreau sau luau pur şi simplu contra-partea într-o atitudine de mefienţă, vezi ostilitate.

Însă, în aceste scurte intervale de timp care ne preocupă şi în timpul cărora am fost martori la dezastrul cel mai profund al Europei moderne, ideea federalistă a realizat fără să vrea una din isprăvile cele mai răsunătoare. Răsunătoare prin noutate, dar întru nimic prin rezultate, care au fost slabe şi decepţionante.

Din Franţa până-n Rusia Sovietică, trecând prin Germania şi Austria, cu ramificări ideologice în toate celelalte ţări, se vede afirmându-se ideea federalistă sub toate formele imaginabile: particulară, guvernamentală, imperialistă şi chiar subversivă. Prin cărţi, conferinţe, prin proiecte particulare şi guvernamentale, e o mişunare de propuneri, de eforturi dezinteresate precum şi de abile manevre cu ţel definit.

Se văd toate aceste activităţi pro-federaliste, încrucişându-se, ciocnindu-se între ele. Unii caută să le canalizeze pentru a face să iasă din ele o acţiune comună. Alţii, din contră, pun ideea federalistă în serviciul propriului lor interes naţional şi se eşuează în “Mitteleuropa”.

Cel mai surprinzător, atunci, este de a vedea coexistând atâtea tendinţe în urmărirea aceluiaşi ideal, chiar dacă prin mijloace neasemănătoare sau pentru motive opuse. Eşecul este totuşi indeniabil şi nu putea să fie altfel. Lipsea orice spirit de cooperare, de coordonare a efortului, de antantă prealabilă între cei interesaţi, întreaga punere la punct asupra sensului federalizării europene şi a celor mai bune mijloace de a parveni la ea. Haosul domnea şi vedem adepţi ai ideii federaliste desfăşurându-şi anarhic eforturile. Se văd dispărând, prin uzură, mulţime de bune voinţe.

Pentru idealiştii puri, dezinteresaţi şi convinşi, propaganda pro-federalistă rămânea limitată la cercuri restrânse, care estimau că din momentul în care ei înţeleseseră importanţa mişcării, masele nu aveau decât să-i urmeze. Or, în zilele noastre, a ţine masele la distanţă de o acţiune politică înseamnă a merge de la început la derută.

La celălalt pol, de partea imperialistă, elementul “masă” era avertizat asupra imortanţei obiectivului, dar prin canalul apetitului naţional de dominare. Ceea ce ridica împotriva lor naţiunile doritoare de libertate şi producea o cădere a prestigiului federalist.

Cât despre guvernele democrate, care singure ar fi putut avea forţa şi dreptul de a lua decizii de o asemenea anvergură, ele se cramponau de suveranitatea lor şi împingeau raţiunile de Stat ca pe nişte scuturi împotriva ideii federaliste.

Acest scurt tablou al forţelor în prezenţă demonstrează dificultăţile pe care le întâmpina marşul spre o federalizare a ţărilor europene şi explică într-un fel eşecul său.

Să luăm acum, una câte una,toate aceste manifestări pro-federaliste care au vrut să surmonteze un pic marasmul politico-economico-social al perioadei “dintre cele două războaie” şi care, în fond, n-au făcut decât să agraveze şi să pregătească furtuna din 1939.

-                                            Societatea Naţiunilor, prin Statutul, scopul şi spiritul său, aspira la realizarea unei Antante Mondiale a Naţiunilor, la o apropiere atât de strânsă încât orice recurs la forţă să fi devenit inadmisibil. A apropia Statele înseamnă a le face să se cunoască, să se aprecieze, să se înţeleagă pentru a împiedica recurgerea la război. Cooperarea internaţională trebuia să fie baza justiţiei. Solidaritatea, cea a progresului.

            Nu ne incumbă în această conferinţă de a face bilanţul eşecurilor îndurate de S.D.N. (i.e. Societe des Nations) şi al erorilor care i-au adus sfârşitul. Să ne gândim numai că ea a reuşit să regleze câteva chestiuni importante şi că, mai ales, ea a reafirmat câteva reguli până atunci destul de neclare, transformându-le în reguli admise de către toţi.

            Cât despre problema noastră federalistă, de natură pur europeană, a avut ea oare–ca o supremă Entitate Internaţională – vreo importanţă oarecare sau chiar vreo influenţă?

            Este permis să ne îndoim de asta. Compoziţia sa era internaţională, scopurile sale de interes mondial. Pentru S.D.N., Europa nu era o problemă în sine particulară, de importanţă excepţională, ci un teritoriu oarecare cu probleme specifice. Era poate câmpul cel mai complex din toate continentele, nimic mai mult.

            Totuşi, din punctul de vedere al ideii europene, S.D.N. perpetua şi fortifica cel mai bine această idee. După voie, S.D.N. era creuzetul în care s-ar fi putut amalgama tendinţele federaliste ale europenilor. Reprezentanţi  ai aproape tuturor ţărilor Europei erau prezenţi aici timp de luni. Se schimbau idei în temă, se discutau propuneri, se lua parte la decizii care îi privea pe toţi. Domnea aici, oricum, o sensibilă atmosferă europeană, în care reprezentanţi a mai mult de douăzeci de ţări se căleau zilnic fără să o vrea.

            Fără a socoti că, printre europeni, reprezentanţii naţiunilor lor respective, se aflau un număr bun de adepţi ai unei Federaţii europene.

            Putem deci fi siguri că arier-planul S.D.N.-ului putea constitui fondul pe care să se adapteze şi să prospere ideologia europeană.

            În acest cadru, îmbibat de principii de justiţie şi de comprehensiune, un spirit clarvăzător ar fi putut pune fără dificultate în mişcare mecanismul capabil să ajungă la Federaţia Europeană. Existau atmosfera, elementele, pretextul şi precedentele. Căci să nu uităm că dacă toate aceste Pacte regionale: “Mica Antantă” care grupa din 1922 România, Jugoslavia şi Cehoslovacia; “Antanta Balcanică” ce grupa din 1934 România, Turcia, Grecia şi Jugoslavia; în fine, “Antanta Baltică” ce grupa de asemenea din 1934 Letonia, Estonia şi Lituania, fuseseră create pentru a apăra interese comune şi locale, S.D.N. îşi dăduse asentimentul acestora fără nici o obiecţie. Toate aceste ţări erau membre ale S.D.N. şi se supuneau de asemenea regulilor marelui pact mondial.

            Astfel, această îmbucătăţire a Europei prin crearea de grupări regionale ranforsa prestigiul marii Entităţi Internaţionale. Câtă vreme rămânea supusă angajamentelor luate faţă de S.D.N., orice craţie politică internaţională între ţările membre era plauzibilă. S-ar putea chiar spune, dezirabilă.

            Totuşi,Europa federală nu se făcea de loc.

            Este dificil de precizat ce lipsea. Lipsea oare omul  capabil să amorseze mişcarea?

            Domneau oare neînţelegerile celor mari ori mefienţele celor mici?!

            Lipseau oare Germania şi Italia, în timp ce apărea Axa Roma-Berlin, creată în noiembrie 1936?

            Să fi fost toate aceste lucruri deodată?

            Fapt este că, chiar atunci când Statele europene s-au văzut în vreun fel oarecare înconjurate de eboşe de grupări regionale extra-europene, nimeni n-a mişcat. S-au complăcut gentil spre a face să supravieţuiască tradiţia şi rutina Pactului.

            Nimeni nu a observat că venise momentul să se facă un gest de bunăvoinţă pentru a transforma ţelurile fiecărei ţări europene în scopuri comune ţărilor europene. Momentul se preta la aceasta. Statele Unite ale Americii nu vrut niciodată să facă parte din ea. După exemplul lor, Republicile Americii Latine tindeau să urmeze mişcarea centifugă.

            Japonia trântise uşile Adunării şi căuta să saboteze S.D.N. prin trezirea naţionalismelor orientale împotriva europenilor colonizatori.

            În mijlocul acestei harababuri, Europa se izola din ce în ce mai mult, agitată de certurile sale intestine, de ameninţarea imperialistă a hitlerismului, de infiltrarea comunistă în ruajele guvernamentale, de ostilitatea emanând din toate punctele globului.

            S-ar fi putut cu uşurinţă inaugura, în acest moment, o politică pur europeană, care ar fi condus la federalizarea lumii europene, cel puţin a unei bune părţi a acestei lumi. N-a fost nimic şi S.D.N. s-a năruit fără apel sub greutatea propriilor greşeli.

            2) Tentativele guvernamentale. După primul război mondial, propuneri federaliste au răsărit din mediile cele mai  diverse. Şi oricît de bizar ar părea, ideea nu a ocolit nici mediile guvernamentale.

            Astfel la începutul anului 1925, Edouard Herriot, Preşedintele Consiliului francez, împins –se pare- de sentimentul ororii războiului şi a mizeriei pe care acesta o antrenează întotdeauna, pune pe primul plan al programului Cabinetului său ideea Statelor Unite ale Europei.

            Printr-un discurs răsunător, el şi-a exprimat speranţa de a vedea într-o zi constituindu-se această Europă nouă sub semnul solidarităţii şi al înţelegerii mutuale. Insă, trebuie remarcat că ideea sa avea o ţintă destul de limitată, vizând în special reconcilierea Franţei cu Germania şi Italia. N-o spune expres, dar o lasă să transpară:” Ţin să spun –afirmă el- că sunt popoare care trebuie să se reconcilieze deoarece colaborarea lor este o necesitate.”

            Prin discursul său, Franţa întindea mâna germanilor şi italienilor. Această mână, oricât de sinceră, nu a fost niciodată acceptată. Mussolini, în plină ascensiune, îşi forja visele imperialiste. Streseman, ca bun german, îşi aştepta revanşa.

            Suntem încredinţaţi că propunerea lui Herriot n-ar fi putut reuşi, chiar dacă puterile invitate i-ar fi răspuns pozitiv. Propunerea era prea strâmtă, prea vagă, prea limitată teritorial. În plus, ea se adresa către două popoare cu aspiraţii complet diferite, centrifuge.

            Era un nonsens să faci o asemenea ofertă din senin fără ca mai înainte să fi sondat opiniile curente de interese. Herriot, câteva luni mai târziu, a fost răsturnat şi prima tentativă de apropiere federativă de sursă guvernamentală din secolul nostru a eşuat şi ea.

            Această tentativă nu va rămâne solitară pentru mult timp. Chiar dacă toate guvernele europene priveau curentele de opinie pro-federaliste cu indiferenţă, chiar cu ostilitate, în cercurile guvernului francez problema federalistă mocnea fără a lua o formă concretă şi dinamică.

            De aceea, către 1929, Aridtide Briand, Ministrul Afacerilor Străine, a luat iniţiativa de a prezenta la S.D.N. un proiect de Uniune Europeană, fără a întâmpina nici cea mai mică opoziţie din partea guvernului său.

            Argumentele erau de altfel extrem de convingătoare. Pactul S.D.N.-ului avusese, de la început o deschidere universală şi ceea ce voia el înainte de toate era să împiedice resurecţia spiritului războinic. Pactul comporta însă prea multe lacune şi lăsa uşa deschisă disputelor între membrii săi, în particular între membrii europeni.

            Circumstanţele decadei 1920-1930 erau atât de confuze încât S.D.N. se afla mereu în impasuri. Faptul de a fi reunit reprezentanţi ai atât de multor naţiuni diferite împiedica activitatea Societăţii şi îi anula autoritatea morală. Abia născută, S.D.N., îşi pregătea deja certificatul de deces.

            Spiritele îndrăgostite de marea “idee” căutau să remedieze aceste tare. Unele propuneri, apărute în epocă, vizau schimbarea temeiurilor Societăţii. Din universale, ele trebuiau să devină regionale, tot mai mult continentale.

            Adevărul este că tocmai din cauza defectelor S.D.N., a răsărit în spiritul lui Aristide Briand ideea unei posibile federaţii europene, capabilă să amelioreze relaţiile dintre membrii săi şi, deasemenea, să diminueze greutatea neînţelegerilor. Acesta este spiritul în care Aristide Briand a propus stabilirea în sânul S.D.N. a unui sort de Uniune Europeană, mai bine adaptată la circumstanţe.

            Însă, mai abil decât Herriot, el a avut grijă să intre în contact cu mai mulţi miniştri străini, reprezentanţi ai ţărilor lor la Geneva. Opinii contrare la proiectul său s-au manifestat în toate ţările şi chiar în Franţa. Dar Briand, întărit de asentimentul guvernului său şi de simpatia colegilor săi de la S.D.N., nu s-a lăsat cu nimic descurajat.

            Astfel că în cea de-a doua sesiune a Adunării Generale (1929), el a pus chestiunea Europei federalizate. El constată existenţa unui sort de linie invizibilă între naţiunile europene, care poate fi numită linia federală. Această linie, înţeleasă şi dezvoltată, ar fi putut forma solidaritatea necesară între europeni, de manieră să împiedice războaiele şi să facă să domnească înţelegerea.

            Subtil, Aristide Briand s-a adresat naţiunilor vizate cerându-le să accepte numai a studia problema. El le spunea de altfel că nu era vorba de a încălca principiile suveranităţii şi independenţei. Nici chiar de a constitui Statele Unite ale Europei. Era nevoie – spunea el – de o simplă apropiere economică şi politică!…

            Delegaţii naţionali au aprobat cu entuziasm propunerea şi l-au ales pe Briand să elaboreze un proiect de federalizare care să fie supus guvernelor naţionale.

            Pe aceste baze, la 1 mai 1930, Briand a prezentat “Memorandum”-ul său, în care reafirma necesitatea unui pact de ordin general, oricât ar fi fost de rudimentar, pentru a proclama şi garanta principiul uniunii morale europene şi care să consacre solemn faptul solidarităţii instituite între statele europene. El propunea instituirea unei Asociaţii Europene, sort de asociaţie regională, conform statutelor S.D.N.      Planul său era extrem de minuţios, chiar dacă el cerea un pact “oricât de rudimentar”. Mereu urmând S.D.N., această asociaţie de State trebuia să aibă logic trei sorturi de organisme: 1)Conferinţa Europeană, organism director şi reprezentativ; 2)Comitetul politic permanent, organism de studiu şi de acţiune; Secretariatul, organism administrativ.

            Briand arată dificultăţile care puteau surveni, dar afirmă de asemenea avantajele care s-ar degaja din această uniune. El nu îndrăznea însă să pună degetul pe punctul nevralgic al suveranităţii. El aspiră la o Federaţie fondată pe ideea uniunii, dar respectând în acelaşi timp independenţa naţiunilor. El voia să să realizeze ceva, chiar dacă de o perfecţiune relativă. Astfel, Memorandumul său era mai de grabă o declaraţie de principii decât un pact gata de a fi semnat şi aplicat.

            Din punct de vedere politic, Memorandumul insista asupra arbitrajului şi securităţii colective. Se simţea aici mult spiritul de la Locarno asupra sistemului de garanţii. Din punct de vedere economic, el exprima câteva principii vagi asupra ridicării nivelului bunului trai general şi realizării unei pieţe comune.

            El făcea apologia solidarităţii interguvernamentale, ca şi cum guvernele puteau judeca o situaţie fără pasiune, fără prejudecăţi, fără egoism !…

            Apoi, el îşi baza proiectul de Uniune europeană pe ideea de comprehensiune unanimă a naţiunilor europene, idee în contradicţie cu mentalitatea generală a epocii.

            Dar Briand era un mare idealist şi un om de inimă. De aceea, în acest proiect, el se străduia să rezolve dintru început aspectul politic al chestiunii federaliste. Or, se ştie bine  că tocmai în domeniul politic pasiunile sunt cele care exercită un rol extrem de nefast. Proiectul său, aclamat, părea să aibă câştig de cauză. Rezultatele acestuia au fost pur platonice sau aproape.

            Guvernele ţărilor europene au răspuns cu multe reticenţe, propunând modificări esenţiale prealabile.

            Unele nu acceptau atingerea suveranităţii lor naţionale (Belgia), altele considerau propunerea drept inutilă din moment ce exista S.D.N. (Suedia, Norvegia,Elveţia). Germania cerea în prealabil revizuirea tratatelor de pace. Multe alte ţări considerau noua formaţie supra-statală ca o alianţă diplomatică sau chiar ca o simplă antantă economică.

            Puţini numeroşi au fost cei care au acceptat principiul creării de organisme politice super-naţionale (Olanda, Polonia, Grecia, Bulgaria).

            Cele două mari Imperii – U.R.S.S. şi Anglia – s-au opus formal creării unei asemenea asociaţii europene. Şi, în corolar, dirigenţii înşişi ai S.D.N. se arătau reticenţi. Temă sau invidie, nonşalanţă sau incomprehensiune, puţin importă!… De fapt, Briand îşi dădea perfect seama de situaţie şi a înţeles sigur că proiectul său nu mai avea nici o şansă de a se realiza rapid.

            Cauzele acestui insucces sunt multiple şi ne apar clare acum. Acestea au fost atât mentalitatea guvernelor naţionale incapabile să realizeze sensul profund al proiectului, cât şi atitudinea Angliei, criza economică îngrozitoare ajunsă la apogeu şi situaţia politică din Germania cu succesul în alegeri al naziştilor.

            Şiret şi clarvăzător, Briand a înţeles şi nu a insistat. Raportul său definitiv – după ce primise răspunsurile guvernelor – nu mai propunea crearea unei Asociaţii Europene, ci, modest, o “Comisie de studiu pentru uniunea  europeană” în cadrul S.D.N.

            Astfel, acest al doilea proiect de federalizare de origine guvernamentală s-a dus pe apă fără să lase urme. Lumea europeană nu era încă gata să se unească. Evenimentele politice împingeau naţiunile să se înţeleagă, să se apropie prin tratate defensive, locale, regionale.

            3) Mitteleuropa. Cu venirea nazismului în Germania, un nou factor politic intră în scenă: dinamismul politicii expansioniste germane.

            Hitler vrea grandoarea patriei sale. Puţin importă prin ce mijloace. Scopurile singure contează. Pentru a o face , cucerirea altor ţări nu este decăt o acţiune legitimă, în ochii săi. Nu mai puţin, a-şi înveli acţiunea în foile aurite ale unei idei-forţă îi va conferi un mai mare prestigiu în ochii discipolilor şi poporului său şi îi va justifica într-un fel oarecare abuzurile, în faţa opiniei mondiale.

            Nimic mai frumos şi mai lăudabil decât “a face Europa”, a salva ţările Europei de influenţa capitalistă sau a le împiedica să cadă în ochiurile plasei comuniste! De unde, ideea de a-şi îmbogăţi arsenalul cu conceptul de “Mitteleuropa”, care trebuia să exprime bunele sale intenţii faţă de naţiunile europene. Nu toate, bineînţeles! Dar în special cele care se găsesc în jurul Germaniei şi spre Balcani.

            Această intenţie de a uni naţiunile din centrul Europei, îmbracă, indiscutabil, o nuanţă federalistă. Este vorba de a realiza un conglomerat super-naţional, un bloc puternic între Est şi Vest, sub direcţia luminată a unui Reich german. Cei ce nu vor voi să i se supună de bunăvoie nu vor avea decât să suporte consecinţele naturale ale refuzului lor: ocuparea prin forţă şi integrarea lor în această federaţie sui-generis.

            Se vede imediat că nu este vorba de o federaţie aşa cum o concepe menalitatea noastră. Nu este decât un imperialism camunflat şi, încă , foarte prost camunflat.

            Or, a reface Europa, în mare sau în mic, prin forţă, ameninţare, înşelăciune, înseamnă a amputa conceptul federalist de însăşi esenţa sa, care este participarea voluntară. Forţa nu va putea niciodată să justifice dreptul şi orice tentativă de mistificare va fi, mai devreme sau mai târziu, sortită eşecului.

            Formula imperialistă pentru a realiza unitatea Europei va fi totdeauna un element de discordie şi nu de unire. Tendinţa naturală a naţiunilor angajate va fi centrifugă şi nu va ţinti deloc spre o realizare în comun.

            La acest tip de Federaţie, propus de Hitler, n-a răspuns nimeni. Nici chiar Austria, ţară germană de sânge şi de limbă. El a trebuit să folosească marile mijloace pentru “a o integra” în Mitteleuropa germanică.

            Din punct de vedere teoretic, ideea hitleriană nu este cu nimic mai puţin un alt fason de a unifica Europa. Precaritatea legalităţii sale n-a fi fost de nici un ajutor în faţa justiţiei totalitare dacă evenimentele n-ar fi impins victoria de partea Aliaţilor.

            4) Iniţiativele private. Am lăsat intenţionat pentru sfârşit această categorie de eforturi care se grupează sub numele de iniţiative private.

            Aceasta poate părea bizar , adică iniţiativele private să fie aranjate într-o categorie independentă! Este o manieră de a vedea lucrurile. Din totdeauna, cea mai mare parte a propunerilor a avut o origine privată, laică sau teologică. Ele au fost puse în relief, afirmate, susţinute, de către indivizi solitari, umanişti în maniera lor de a gândi şi de a simţi. Timp de secole nici nu s-ar fi putut contura o altfel de iniţiativă decât privată.

            Mărginite în concepţiile lor despre viitor, dorind ardent o lume mai bună, anumite spirite au lansat din timp în timp un apel împotriva inerţiei contemporanilor lor. Mai mult decât siguri de eşecul lor, ei nu sperau nici măcar realizarea marelui vis. De altfel, cum puteau ei să se aştepte la un asemenea eveniment, câtă vreme eforturile lor aveau un caracter pur ideologic, teoretic.Ei se adresau elitelor cultivate, în cea mai mare parte împotmolite în privilegiile lor, deci puţin  susceptibile de vreun scarificiu oarecare. Masele, cel mai adesea, se găseau în marginea acestor proiecte, cu toate că erau subiectele de drept şi baza întregii societăţi umane.

            Numai cu totul recent, masele populare, elemente amorfe în jocul politic, au devenit un factor consultativ şi uneori chiar decisiv în elaborarea şi rezolvarea problemelor privind colectivităţile respective. Astfel, masele populare au intrat în circuitul marilor evenimente şi dacă elitele imaginează, propun, susţin o schimbare radicală în proporţiile naţionale sau mondiale, această schimbare nu poate avea loc sau nu se poate menţine fără aprobarea tacită sau expresă a marii majorităţi a colectivităţii în cauză.

             Elitele gânditoare, creatoare, au înţeles în sfârşit această mutaţie socială şi, astăzi se caută prin toate mijloacele să se câştige asentimentul maselor pentru a avea siguranţa victoriei.

            In ordinea de idei a studiului nostru, teoreticienii federalismului au realizat pericolul pe care îl constituia pentru îndeplinirea scopului lor, un proiect –perfect conceput- dar deloc sau puţin cunoscut celor cărora trebuia să le fie aplicat. Trebuia să se adreseze atât elitelor, cât şi maselor populare. Trebuia deci, să fie popularizate idei de o asemenea importanţă, să se facă înţeleasă necesitatea lor, avantajul şi imperativul lor. Şi, încă mai mult, trebuia să se creeze Entităţi Internaţionale, capabile să constituie nuclee de raliere şi centre de difuzare ale ideilor federaliste.

            Părea că venise momentul să se abandoneze sferele teoretice şi să se coboare în lumea realizărilor practice.

            Să fi fost acesta rezultatul firesc al unei idei care-şi croia drum de atâtea secole? Era aceasta adaptarea normală la spiritul epocii?

            Pentru moment nu putem să răspundem. Ne limităm să înregistrăm faptul şi să constatăm o evoluţie remarcabilă: efortul federaliştilor europeni de a interesa în proiectul lor cât mai mulţi indivizi posibil.

            Pentru a ajunge aici, ei nu cruţă nici un mijloc. Ideea federalistă câştigă pretutindeni. Mai întâi propuneri închise în mesaje, apoi ideea invadează librăriile prin volume explicative, de fiecare dată mai numeroase, mai îndrăzneţe, şi chiar mai citite. Mai întâi colocvii particulare între iniţiaţi, apoi ideea urcă la tribuna conferenţiarilor. Întâi declaraţii timide către jurnalişti curioşi, apoi ideea devine subiectul de fond a numeroase jurnale.

            Un atac masiv, concentrat, caută să zguduie temeiurile vechiului statut european, sau, pentru a fi mai aproape de realitate, ale noului statut stabilit prin marele război mondial.

            Terenul părea propice. Zguduirile nu se liniştiseră încă pe de-a-ntregul. Opinia publică părea gata pentru o schimbare de natură federalistă.

            Însă, putem s-o spunem acum cu deplină certitudine, această siguranţă nu exista decât în spiritul apărătorilor entuziaşti ai ideii federaliste. Europenii, de la un capăt la altul al acestui pământ binecuvântat de Zei, dar prea adesea încercat de demoni, aveau o mulţime de alte probleme de rezolvat, mai presante, mai importante în ochii lor.

            De aceea, iniţiativele private de atunci, chiar dacă au fost importante, nu au dus nici ele la nimic.

            Astfel contele de Codenhove-Kalergi, care şi-a dedicat viaţa acestei probleme pasionante, a încercat, începând din 1922, să canalizeze forţele spirituale ale Europei spre realizarea Statelor Unite ale continentului. Intr-un mesaj care a făcut epocă, el cerea mobilizarea tuturor europenilor în acest scop. Un an mai târziu, el îşi publica faimoasa carte “Pan-Europa”. Carte extraordinară prin claritatea ei, idealismul, convingerea în ideea federalistă şi profetismul său.

            Pentru el, federalizarea europeană se impunea din raţiuni multiple, dintre care cea principală era tendinţa generală a timpurilor moderne către creaţia da mari formaţiuni politico-economice. Intre Statele Unite ale Americii şi  Blocul rus, amândouă de proporţii gigantice, mozaicul european nu putea fi decât un tărâm râvnit.

            Ce putea să i  se întâmple unei Europe prinse între aceste două  presiuni, una net economică, alta periculos ideologică? Pentru contele Kalergi nu exista alternativă: a fi sufocat sub presiunea concurenţei americane sau a ceda imperialismului rus.

            O singură şansă de a surmonta pericolul: a se încerca realizarea unei unităţi politico-economice europene. Prin aceasta s-ar fi format un bloc destul de puternic, capabil să anihileze speranţele de cucerire ale Estului şi ale Vestului, şi să se plaseze, dacă nu în frunte, cel puţin printre cele şase gigantice unităţi politico-economice ale viitorului: America de Nord, America de Sud, Commonwealth-ul britanic, Uniunea Sovietică, Exremul Orient şi, în fine, Europa.

            Viziunea contelui Kalergi asupra viitorului uman privind formaţiunile politico-economice nu era deloc fantezistă. Se simţea în aer o speranţă nouă şi se cristalizau preturindeni mişcări în acest sens.

            Astfel, Conferinţa Pan-Americană de la Santiago de Chile, din 1922, lăsa să se întrevadă un viitor indiscutabil federal pentru republicile sud-americane, sub presiunea tendinţelor noi din epocă şi din necesităţi continentale.

            Anglia, conştientă de rolul său internaţional, ranforsa legăturile lumii sale particulare, ale acestui Commonwealth, care constituie atât viaţa cât şi forţa sa.

            Extremul Orient, trezit la rându-i din toropeala sa seculară, uimea specialiştii prin vitalitatea şi uşurinţa sa de adaptare la exigenţele moderne. Mai de vreme sau mai târziu, acest Orient avea să formeze un bloc care prin solidaritatea membrilor săi, ar fi putut juca un rol în lume.

             Statele Unite,alt copil răsfăţat al istoriei, trecuseră deja examenul şcolii de “leaders” şi urcau o pantă pe care numai puţin numeroşi erau cei ce le puteau urma.

            În marginea Europei, Republicile sovietice forjau între frontierele lor giganticul monolit care astăzi ameninţă să zdrobească omenirea întreagă.

            Numai Europa propriu-zisă admira cu nepăsare covorul pestriţ al numeroaselor ei ţări…

            Colosalele formaţii în perspectivă n-o impresionau şi, pentru a spune adevărul, trebuie recunoscut că Europa din 1922 le-a ignorat pur şi simplu. În acest timp Europa se simţea încă leader-ul. Transformările în curs din jurul ei i se păreau secundare, incapabile de a dărâma într-o zi superbul său edificiu.

            De aceea, mişcarea contelui Kalergi a părut multora ca o excentricitate, snobismul unui om care nu ştie cum să-şi petreacă timpul. Şi maniera de face să se impună teza sa  nu putea decât să pară rizibilă în ochii marilor politicieni europeni, obişnuiţi cu conclavurile, cu conferinţele, cu antantele în cerc restrâns. Căci, după contele Kalergi, metoda cea mai eficace era propaganda, propaganda sub toate formele sale, pentru a angrena, în realizarea  pan-europenismului, opinia publică, această regină care se ignoră. A pune masele la curent cu această mare transformare, cu necesitatea sa continentală, era pentru el singurul mijloc eficace pentru a naşte curentul capabil să smulgă consimţământul guvernelor.

            Şi spre a argumenta în cartea sa de bază “ Pan-Europa”: “ Se va reproşa ideii pen-europene că ar fi o utopie. Obiecţia nu ţine… Istoria lumii … se compune dintr-o suită de surprize şi utopii realizate… Nu depinde, în general,  decât de numărul şi energia partizanilor săi ca o gândire să se realizeze sau să rămână utopie…”

            Se poate deci afirma că mişcarea Pan-europeană şi Organizaţia Uniunii Pan-europene (creată în 1924) au fost opera unui singur om care, cu o tenacitate inegalabilă, a reuşit în mai puţin de trei ani să adune o jerbă de personalităţi, politicieni, filosofi, scriitori, şi să-i canalizeze către crearea spiritului european.

            Din nenorocire, printre aceste personalităţi, erau nu  numai idealişti, ci, de asemenea, mulţi snobi şi calculaţi. Căci, a judeca uniunea Pan-europeană după iniţiatorul ei Kalergi, sau după un Aristide Briand, un Edouard Herriot, un Jules Romains şi chiar un conte Carlo Sforzza, care au rămas totdeauna fideli ideii iniţiale, înseamnă  a aduce un omagiu idealiştilor, neobosiţilor apărători ai unui principiu, în care ei credeau fără limite. În timp ce a pune greutatea Uniunii pe umerii unor Benedetto Croce şi Gulielmo Ferrero, antifascişti notorii, Paul Loebe, preşedintele Reichstag-ului german, Seipel, cancelarul Austriei, Paul Painleve, ministru francez, Edouard Benes, ministrul Afacerilor Străine al Cehoslovaciei, înseamnă a imputa pe nedrept politicienilor şi militanţilor epocii meritul Uniunii Pan-europene, care pentru ei nu era decât o nouă formă politică de exploatat.

            Trebuie luate cu atât mai puţin în considerare nume ca Valery Claudel şi alţii, care priveau orice mişcare excentrică sau de avangardă ca pe un domeniu de care numele lor se cuvenea să fie ataşat.

            Fapt este că mişcarea Pan-europeană a primit sufragiile unui număr excepţional de personalităţi şi a reunit mai multe congrese ( Viena, Berlin, Bâle) în cursul cărora au fost discutate o mulţime de probleme de importanţă continentală. Din nenorocire, Anschluss-ul austriac a pus capăt iniţiativei contelui Kalergi şi aderenţii entuziaşti s-au reîntors în climatul respectivelor lor naţiuni.  

            Insă, sub influenţa contelui Kalergi şi prin efortul lui Louis Loucheur, s-a încercat de foarte timpuriu să se creeze “Consiliul economic pan-european”, mai întâi printr-o uniune economică între francezi şi germani, cu care, pe urmă, trebuia să se unească ceilalţi europeni.

            Ideea era excelentă. Îi lipsea însă, un foarte mic lucru esenţial : posibilitatea de a armoniza concepţiile economice ale celor două naţiuni. Cum această posibilitate nu a fost satisfăcută, Consiliul economic a dispărut la rândul său.

            In locul acestuia au fost create Comitete Naţionale ale Uniunii Economice şi Vămilor Europene (1926).Această Uniune, organism paralel mişcării pan-europene, a lucrat din plin până în 1937. Ţinta era aceeaşi. Etapele, însă, difereau un pic.

            Mişcarea an-Europeană contura Federaţia Europei direct printr-o uniune politică. Pe când Uniunea Economică vedea unificarea Europei printr-o apropiere economică prealabilă.

             Între cele două războaie mondiale, s-au constituit multe alte organisme urmărind cooperarea naţiunilor europene, fie în perspectiva finală a Federalizării eventuale, fie, foarte simplu, pentru a corespunde acestei interdependenţe a naţiunilor mereu mai exigentă.

            Astfel au luat naştere: în 1927, Comitetul Francez pentru Cooperarea Europeană; în 1933, organizaţia “Europa-Union”, la Bâle, ca o armă împotriva hitlerismului în ascensiune; în 1938, organizaţia “Federal Union”, la Londra, interesantă pentru că ea preconiza organizarea federativă a Europei cu participarea Angliei, (proiectul Beveridge şi Ransom).

            Atâtea eforturi într-o aceeaşi direcţie, atâtea convingeri convergente! Cu toate acestea, unirea europeană n-a avut loc. Chiar dimpotrivă. Blocuile  forţelor politice şi ideologice antagoniste au lărgit şi mai mult spărtura dintre frontierele existente.

             În 1933, Germania aplauda sosirea la putere a noului ei stăpân. “Mein Kampf “ intra în joc. În 1935, Italia şi-a început campania etiopiană. La celălalt capăt al planetei, Japonia invada China. Antanta Balcanică şi Mica Antantă, organisme regionale de o eficacitate reală, dar restrânsă, au fost la rândul lor desfiinţate. Lumea întreagă se surpa.

             Din punct de vedere specific european, liniile Maginot şi Sigfried se multiplicau. Şi în mijlocul acestei agitaţii generale, S.D.N. se sforţa să reunească o majoritate asupra problemei dezarmării. Culmea ridicolului!…

            Culmea ridicolului, căci – în afară de S.D.N. – toată lumea putea să remarce că atmosfera nu mai era întru nimic favorabilă regrupărilor continentale pe o bază federalistă. Vânturile se întorseseră. Şi chiar aderenţii cei mai entuziaşti ai ideii îşi ascundeau marile speranţe sub vălul unei prefăcute indiferenţe…

            Faţă de marile iluzii ale unui conte Sforzza (Statele Unite ale Europei –1929), ale unui Bertrand de Jouvenel (Spre Statele Unite ale Europei –193o), ale unui Julien Benda (Discurs către Naţiunea Europeană – 1933), încep să apară în contra-greutate ideile imperialiste ale unui Bertolucci, ale unui Carl Schmit, ale unui doctor Goebbels…

            Ideea federalistă nu mai este la modă sub forma sa clasică, a unei Antante între naţiunile suverane. Ea este înlocuită de “teoria marilor spaţii cu Stat dictator” (titlu, de altfel, al unei lucrări de Carl Schmit –1939).

            Ameninţarea de război începe să apese destinele fiecărei naţiuni europene; rivalităţile, atât istorice cît şi ideologice, împiedică din ce în ce mai mult o dezvoltare care să ducă la idei federaliste.

            Sentimentele cele mai intime ale orgoliului naţional, de demnitate umană, se contractă şi strâng toate forţele ţării în jurul unui nucleu naţional, care este – prin chiar natura sa- în contradicţie cu ideea de federalizare.

            Iată deci situaţia problemei care ne preocupă în ajunul marii zguduiri din 1939-1945, ale cărei urmări ne-au atins pe fiecare dintre noi personal şi care încă ne preocupă ca problema cea mai specifică a generaţiei noastre.

            Ceea ce se detaşază din tabloul pictat de noi este – în pofida varietăţii surselor şi a mijloacelor folosite – reticenţa, aproape maladivă a europenilor, în faţa acestei noi forme politice.

            În contra-parte – în ciuda eşecului indiscutabil al formulei – numărul infinit mai mare al celor care se interesează de problemă, deschide perspective pline de promisiuni pentru viitor, un viitor incert, fără îndoială, dar ce poate semnifica aceasta pentru viaţa unui continent?!…

            Rămâne de ştiut dacă , în starea actuală a lucrurilor şi în sprijin cu experienţa venind din trecutul recent, formula federalizării europene a devenit viabilă.

            În această lume de cultură, de tradiţie, de mândrie naţională, de răni istorice necicatrizate şi ambiţii neslăbite, în care personalitatea fiecărei naţiuni este mai reliefată şi mai autonomă decât oriunde în altă parte, amalgamul atâtor tendinţe discordante trebuie să fie infinit mai dificil.

            În cea de-a treia conferinţă a acestui ciclu, vom încerca să vă punem în contact cu realitatea europeană prezentă şi să degajăm şansele ce subzistă pentru ca Europa să ia, într-un viitor apropiat forma federalistă.

CONFERINŢA A TREIA

            Doamnelor, Domnilor,

            Cu această a treia conferinţă, ajungem în inima ideii federaliste în Europa, aşa cum se pune ea actualmente, ca urmare a ultimului război mondial. Acest război, mai mult ca numeroase altele din istoria omenirii, a stabiit un profund dezechilibru de forţe politice pe glob. Centrele de importanţă, polii de atracţie par să fie sensibil deplasate de la vechile lor coordonate, purtând interesul lumii spre monolitul euro-asiatic al imperiului comunist sau spre imperiul super-dinamic al Statelor Unite.

            Între aceste gigantice forţe materiale care, fără a se ataca pe faţă, se pândesc fără răgaz pentru o reglare de conturi ciclopeană, Europa începe să realizeze slăbiciunea sa. Deja diminuată la jumătate prin ignobila cortină de fier, amputată astfel de aportul material şi spiritual a 120 milioane de europeni, Europa restantă – divizată ea însăşi într-un mozaic de ţări – ar putea face cu dificultate faţă presiunilor externe şi eventualelor conflicte viitoare.

            Natural, este vorba de o simplă deficienţă materială în raport cu posibilităţile pur cantitative ale fiecăreia dintre naţiunile europene luate aparte. Căci forţele lor spirituale şi mai ales intelectuale rămân intacte, neobosite, dominante.

            Dar, în zilele noastre, ce naţiune poate face caz de asemenea calităţi, dacă ea nu posedă în acelaşi timp forţa politică, forţa brută, care să-i garanteze viitorul!…Pericolul de a fi scufundat, de a fi strivit de unul din imperialisme  prezenta o ameninţare continuă.

            Aşadar, acest ultim război a pus Europa în contact cu realităţi noi, care fac să survină probleme precum şi dificultăţi.

            Mai întâi, naţiunile Europei Occidentale au început să realizeze disproporţia teritorială a fiecăreia dintre ele în raport cu întinderile colosale ale celor două ţări gigantice şi, chiar dacă biblia asigură că micii David sunt totdeauna învingători ai marelui Goliath, o anume îndoială asupra veracităţii istorice a acestui fapt a început să tulbure nopţile multor responsabili pentru viitorul naţiunilor europene.

            Astfel, din disproporţie în disproporţie, din statistică în statistică, s-a ajuns să se vadă că frumosul echilibru de forţe, care asigurase timp de numeroase generaţii preponderenţa continentală , lipsea acum cu desăvârşire, lăsând toate aceste vechi puteri descoperite şi într-o situaţie vizibil minoră.

            Dar, fără glumă, putem să vă asigurăm că trezirea europeană la realitatea postbelică, cu ameninţările sale immediate şi perspectivele sale sumbre, a declanşat foarte repede reacţia capabilă să oprească pericolul şi să pună lucrurile la locul lor.

            Doamnelor, Domnilor,

            În Europa se ştie încă a gândi, acţiona şi reacţiona cu promptitudine, cu strălucire, cu acel simţ al responsabilităţilor care caracterizează popoarele sale. Ele simt că, în pofida poziţiei lor precare, au un rol de jucat, un joc de care depinde viaţa lor şi viitorul omenirii.

            Ele se pregătesc în acest scop. Tehnic, economic, militar, spiritual, se fac eforturi spre a fi la zi, a fi gata pentru orice eventualitate. Or, din aceste eforturi concertate, face parte şi apropierea cea mai strânsă posibil a naţiunilor europene, al căror destin istoric nu poate fi decât comun.

            De unde, reînnoirea proictelor de federalizare, ca un mijloc propice de salvgardare a comunităţilor europene. Fără îndoială, maniera în care este expusă această formă politică şi argumentele care se aduc în sprijinul ei, sunt cu totul diferite de cele care, timp de secole, au stat la baza raţionamentului.

            Nu este mai puţin adevărat că  un punct comun a persistat marcând cu pecetea sa orice efort  în sensul federalist: toate proiectele pentru o federalizare europeană au survenit totdeauna atunci când pericolul unui război mondial era iminent, sau după o mare prăbuşire. Adică în timpul – şi numai în timpul – perioadelor tulburi, ameninţând independenţa, bunul trai şi viitorul celor mai multe dintre naţiuni. Este o constatare simptomatică, făcând loc temerii unei insfuficienţe – dacă nu absenţe – de maturitate în concepţia federalistă europeană.

            Căci, de la cele mai vechi până la cea mai recentă dintre propuneri, a trebuit intrevenţia exterioară a unei ameninţări oarecare, pentru ca idealul federalist să devină proiect mai mult sau mai puţin precis, mai mult sau mai puţin dezbătut. Însă numai în zilele noastre acesta a ajuns la o nouă etapă, poate cea mai importantă: cea a realizării practice, chiar dacă este încă slabă, ezitată şi semănată cu greşeli.

            Această trecere – oricât de esenţială ar fi, acuză însă acelaşi defect iniţial: nu este produsă spontan ca o necesitate vitală, organică, a comunităţilor europene, o spontaneitate şi entuziasm care i-ar fi asigurat o priză incontestabilă asupra spiritelor. Ea s-a născut ca o consecinţă a unei ameninţări mortale, pe care trebuia s-o conjure prin nu importă ce mijloc.

            În fond, se repetă atitudinile tradiţionale a europenilor în faţa pericolului. În secolele XIV, XV, XVI, acei Dante, acei Dubois, acei Marini, impresionaţi de avansul constant al Islamului preconizau federalizarea creştinilor. În timpul secolelor XVII şi XVIII au fost “războiul de Treizeci de Ani”, politica de cucerire a lui Ludovic al XIV sau rivalităţile dintre Bourboni şi Habsburgi. Cruce, Sully, Fenelon, Abatele de Saint Pierre, Spinoza sau Kant nu făceau altceva decât să exprime,  prin teorii şi proiecte, angoasa care domina oamenii epocii în faţa multiplelor ameninţări, venite atunci nu numai din exterior, dar provocate şi de monarhi autohtoni.

            Secolul XIX pune în relief marea figură a lui Napoleon şi imperialismul său. Consecinţă naturală: proiecte de federalizare pentru a stopa în viitor asemenea aventuri. Secolul nostru, chiar, nu se depărtează nici el de această tradiţie în prima sa jumătate. S.D.N. a fost o importantă realizare în acest sens la scară mondială, în timp ce mişcarea Pan-europeană cerea răspicat Congresului de la Viena din 1935 federalizarea, în faţa pericolului german.

            Toate acestea demonstrează apariţia periodică a ideii federaliste în spiritele europene ca un corolar al conjuncturii politice dominante la un moment dat, dar nu ca rezultat al unei revoluţii maturizate, al unei idei care trebuie să se împlinească, să se maturizeze.

            De altfel, toate aceste proiecte de federalizare aveau un caracter mai degrabă militar decât politic sau economic. În plus,date fiind circumstanţele şi mediul în care trăiau aceşti idealişti, pot fi  onsideraţi simpli pacifişti platonici. Rolul lor  în istoria mişcării federaliste nu este însă, din cauza aceasta, mai puţin important.

            Problema actuală, problema noastră, nu este de a vedea dacă se poate lansa un nou proiect federalist în circuitul politic al epocii noastre, ci de a şti dacă, în starea actuală a lucrurilor, există vreo şansă oarecare de a-l vedea realizat. Şi de a se realiza deplin, adică de a lua o formă viabilă, stabilă, permanentă.

            Incercând să privim onest, obiectiv, situaţia Europei după cataclismul războiului care a devastat-o, eşti imediat frapat de atmosfera de instabilitate, de nelinişte, de teamă chiar, care domneşte în spiritele tuturor celor care se pretind responsabili de destinul acesteia. Problema devenirii Europei  li se pune tuturor cu aceeaşi angoasantă brutalitate. Acelaşi strigăt urcă pe buzele lor; el nu se aude încă irezistibil, dar le marchează deja atitudinile şi acţiunile.

            Europa este din nou în pericol . Acest pericol care, acum câţiva ani survenise în Mitteleuropa (Germania celui de al Treilea Reich), pare să-şi fi deplasa astăzi epicentrul cu vreo 3.500 km spre Est.

            Este numit altfel, i se atribuie alte cauze; rezultatul final este acelaşi, asemănător pericolului înlăturat în 1945. Este evident! Şi, în pofida încăpăţânării sălbatice a occidentalilor de a nega, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, existenţa unui asemenea pericol venit de la Est, ameninţarea s-a impus în toată înspăimântătoarea sa realitate. Pentru mulţi, această constatare a fost un şoc. Era prăbuşirea unei convingeri. Convingerea abaterii definitive a violenţei, a arbitrarului, a nedreptăţii. Or, un ansamblu de noi circumstanţe, a împins pe primul plan o putere care n-aştepta –şi care tocmai manevrase în acest sens- decât această oportunitate de “a nu face decât cum o taie capul”.

            Din cauza ei, Europa nu-şi putuse lua forma sa anterioară, prosperitatea, spiritul, misiunea sa. Puterea imperialistă a stepelor avea partea frumoasă pentru a-i grăbi sărăcirea şi dezagregarea şi pentru a-şi precipita cucerirea . Toate eforturile sale au fost dirijate în acest sens cu  o persevarenţă şi o abilitate remarcabile. A şti să profite de circumstanţele politice, sociale, economice sau altele, pentru a duce la capăt unul din punctele planului său a fost totdeauna una din virtuţile sovietice. Nimic nu i-a putut deturna atenţia de la scopul final, fie şi pentru o secundă. Nici victoria, nici confraternizarea armelor, nici entuziasmul, nici suferinţa popoarelor pe care avea să le sufoce din nou. Răceală, calcule, intransigenţă au fost caracteristicile atitudinii sale în timp ce Aliaţii Occidentali debordau de simpatie, de comprehensiune către camarazii lor ruşi şi de bucuria victoriei.

            O asemenea situaţie nu putea să dureze la infinit. Occidentalii au sfârşit prin a înţelege că nu era lucru curat. Ei au sfârşit prin a percepe unele realităţi bizare, şocante. Le-a trebuit mult timp până când reacţia lor să clintească beţia victoriei atât de dur dobândite. Insaţiabilitatea sovieticilor şi timpul s-au însărcinat să le deschidă ochii şi, din spatele ceţii sentimentale au apărut faptele rele ale vechilor tovarăşi de arme. Tabloul era într-adevăr lamentabil…

            Ce să faci în aceste condiţii?

            Nu se putea aştepta ca Rusia să pună mâna, una după alta, pe toate ţările Europei. Sentimentele şi speranţele fuseseră trădate. Trebuia reacţionat cu orice preţ. În imposibilitatea de a normaliza viaţa europeană, de a realiza un echilibru, era vorba, cel puţin, de a contrabalansa imperialismul insaţiabil al moscoviţilor. Problema nu era locală, limitată la o naţiune; era continentală, mondială.

            Politicieni, filosofi, gânditori de toate genurile încep să elaboreze planuri şi, pentru a angaja, a angrena totalitatea naţiunilor europene, ei le-au axat pe problemele unirii, ale federalizării Europei.

            Şi de această dată, dintru început, au survenit forme imposibile, la fel de inoportune ca altădată. S-a adoptat, în grabă formula: “a realiza cu orice preţ”.Ceea ce îi interesa pe re-iniţiatori era, mai degrabă, a ajunge la o antantă defensivă decît la o veritabilă federalizare.

            Or, după noi, nu realizarea imediată  -cu orice preţ- a acestei federalizări constituie problema esenţială a Europei noastre. Ci este faptul de a fi siguri că această federalizare “necesară”  -chiar în comitet restrâns-  va fi viabilă. Viabilă, nu numai în acest moment de mare tensiune politică, dar mai ales după aceea, când, calmul fiind restabilit, echilibrele internaţionale îşi vor relua oscilaţiile naturale. Ne îndoim puternic că federalizarea , aşa cum este proiectată şi aplicată actualmente, ar putea supravieţui, căci ea stă pe baze false.

            S-ar crede că asistăm la edificarea unei gigantice zidării pentru construirea căreia nu lipsesc nici entuziasmul, nici capitalurile, nici energiile. Fundaţiile sunt deja trasate, betonierele rulează cu deplin randament. Dar s-a uitat a se face calculele exacte ale rezistenţei betonului, nici n-a fost desenat numărul de săli, de coridoare, de ferestre. Nu s-a definit încă locul ascensoarelor, nici numărul etajelor. Trebuie construit cu orice preţ… fără a se gândi la viabilitatea unei asemenea construcţii. Rezultatele sunt previzibile. Construcţia e sortită să se dărâme la un termen mai mult sau mai puţin scurt, presupunând că va fi terminată.

            La fel, ce se va alege de proiectul federalizării europene atunci când spiritele tranchilizate îşi vor relua conştiinţa intereselor particulare ale naţiunilor lor, când vechile ranchiune vor invada spiritele, când ameninţarea Estului nu se va mai face simţită.

            Aşadar, dacă 5, 10 sau 20 de ţări ar fi reuşit penibil la un moment dat al istoriei lor să se înţeleagă şi să pună bazele unei federalizări, aceasta n-ar fi avut o importanţă decisivă pentru viitorul lor. Ceea ce contează cu adevărat este de a vedea dacă, după dispariţia cauzelor care au provocat sau precipitat antanta, naţiunile angajate vor continua pe aceeaşi cale. Adică, problema viabilităţii federalizării este mai importantă chiar decât crearea sa.

             Este ceea ce nu au înţeles politicienii occidentali. Ei s-au angajat pe o cale care duce la compromis temporar şi limitat. Scuza lor este transparentă. Nu se putea lăsa să treacă un moment atât de excepţional propice ideii de federalizare. În nici un moment al istoriei nu au fost reunite atâtea circumstanţe favorabile acestei probleme.

            Însă, ca totdeauna în asemenea caz, orbiţi de imediat, se angajează viitorul fără a-l fi studiat, iar viitorul se răzbună de fiecare dată pentru a fi fost astfel exclus.

            Federalizarea Europei este o problemă extrem de complicată în care viitorul contează mai mult decât prezentul. In stabilirea Statutului federativ s-a făcut apel la cel mai rău procedeu: cel al  eliminării mentale a obstacolelor, în loc de a face o analiză penetrantă a obstacolelor şi a rezoluţiei lor pre-federative, după o eşalonare logică. A ignora mulţimea acestor obstacole nu înseamnă  a le face să dispară, nici să fie inoperante, nici măcar a le îndepărta. Ele sunt prezente, vizibile, imuabile şi, într-o zi sau alta, ele vor obtura canalele prin care se scurge actualmente cimentul  federativ.

            Nu se pot aduce în favoarea Federaţiei Europene argumentele istorice arhicunoscute ale Confederaţiei Germane, ale Confederaţiei Helvetice, ale Statelor Unite ale Americii sau ale Braziliei. Circumstanţele formării lor, elementele constitutive de bază, atmosfera politico-istorică şi motorul spiritual care le animau erau cu totul altele decât cele ce se întâlnesc în epoca noastră. Nu există absolut nici o apropiere posibilă.

            Să luăn exemplul Statelor Unite de Nord.

            Pe vastul său teritoriu, cu imense întinderi deşertice (fără populaţie compactă), limba dominantă este engleza, puterea executivă este de orice manieră aceeaşi. Fondul pe care se vor fi grefat noii veniţi este anglo-saxon.

            Milioanele de emigranţi de toate rasele din lume, care afluează spre acest pământ promis, nu pătrund în ţară decât cu măsură, eşalonându-se pe zeci de ani. Ei vin, este adevărat, cu tradiţii, obiceiuri, limbi, religii diferite. Sunt lucruri care le aparţin şi pe care nimeni din  noua patrie  nu se gândeşte să-i derobeze de ele. Ei pot continua să se simtă ceea ce sunt etnic.

            Însă, o schimbare radicală s-a produs deja în statutul lor politic. O ruptură completă, definitivă, cu ambianţa comunităţii lor de origine, cu aspiraţiile, manifestările, scopurile politice ale acestei comunităţi, ruptură pe care le-o impune mediul în care ei trebuie să trăiască şi să se manifeste de acum înainte.

            Distanţa enormă care îi separă de vechea lor patrie este un element peremptoriu. În plus, cum intenţia fiecărui nou venit este de a deveni un cetăţean loial al ţării alese ca nouă patrie pentru el şi descendenţa sa, el are tot interesul să se integreze cât mai curând posibil în ordinea lucrurilor. De asemenea el învaţă limba engleză, se supune legilor locului, îşi acomodează vederile, sentimentele la liniile politice ale ţării de adopţie. Copiii săi sunt deja străini faţă de patria-mamă. Aceştia sunt veritabili americani.

            În aceste condiţii, este uşor să vorbeşti despre federalizarea diferitelor State, formate pe vastul teritoriu. Cele mai grosolane, cele mai penibile dificultăţi nici măcar nu există, ele n-au existat niciodată. Nu ne aflăm în faţa unor State funciar şi profund diferite, în care limbile, religiile, aspiraţiile, culturile au baze diferite şi contradictorii. Ne aflăm doar în faţa unor teritorii ale aceleiaşi ţări, administrate la un moment anume de oameni ale căror ambiţii personale si interese egoiste pot crea situaţii ambarasante pentru puterea centrală. Aceasta luând măsuri draconice –mergând până la război- nu face decât să-si exercite dreptul, pentru a colmata o breşă a edificiului comun. Odată disputa sfârşită, odată cei răi eliminaţi, nimic nu mai tulbură atmosfera marelui edificiu. Toţi se regăsesc ca fraţii. Limba este aceeaşi, condiţiile de existenţă identice, idealul de viaţă comun.

            Fie că sunt din California, din Georgia, din Minnesota sau din Connecticut, ei se simt înainte de orice americani. Şi este normal. Amalgamarea s-a putut face fără oprelişti, natural, fără a lăsa reminiscenţe sau aspiraţii centrifuge, pentru că naţiunea americană s-a cristalizat în jurul unui nucleu central puternic, energic, de trunchi anglo-saxon. În realitate, aceasta n-a fost o Federaţie sau o Confederaţie de popoare, de naţiuni, pentru a realiza un anume scop de interes comun, ci o Uniune, o comasare a diferitelor comunităţi ale aceeaşi naţiuni care, din cauza circumstanţelor, a dificultăţilor de comunicare, a intereselor locale sau specioase etc. s-au văzut forţate să organizeze vaste întinderi sub autoritatea unui oarecare organism politic local.

            În timp ce, cu Europa, problema îmbracă un cu totul alt aspect. Avem de a face cu un veritabil mozaic de naţionalităţi. Este ceea ce face farmecul său, dar, în cazul nostru,nenorocirea sa.

            Suntem siguri, însă, că dacă dificultatea majoră ridicată pe drumul federalizării era unica problemă a “naţionalităţilor”, nu va fi prea dificil să se înlăture şi să se ajungă la o antantă  fericită. Naţionalitatea este un simplu statut civil care se poate schimba cu o relativă facilitate.

            Obstacolul principal nu se găseşte aici. Europa este înainte de toate:

·      un conglomerat de entităţi etnice, puternic conştiente de “etnicitatea” lor, -

·      un câmp de luptă între trei rase şi civilizaţiile lor respective: germano-saxonă, slavă şi latină, cu – în plus – infiltrări fino-ugriene şi uralo-altaice.

·      un “babel” de limbi.

·      o  scară de regimuri constituţionale : monarhii, republici, principate, dictaturi.

·      o hartă bine definită a religiilor: Nord – protestantism; Vest-Sud Vest- catolicism; Est-Sud Est- ortodoxie.

·      o mulţime de tendinţe particulariste,  de mentalităţi diferite, de tradiţii înrădăcinate.

·      în fine, mândria fiecărei naţiuni de a fi ajuns – după sacrificii incalculabile – la întreaga sa independenţă, la întreaga sa suveranitate.

Europa este acest tot şi chiar ceva în plus: este o armonie în diversitate.

Cine nu ia în considerare toate aceste aspecte, această multiplicitate de caracteristici, nu va putea niciodată înţelege spiritul european, sau, mai bine, europenii. Va fi surprins de reticenţa lor –chiar încăpăţânare- pe subiectul unor probleme vitale; de lejeritatea lor de judecată ori de atitudinea sau de entuziasmul lor dezinteresat în raport cu alte probleme. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre un spirit european unic, de o unitate de vederi politice, economice sau sociale, de un monism de aspiraţii.

De ce, aşadar, atâtea opinii divergente? Pentru ce atâtea opoziţii?

Aceasta apare de neconceput! Şi, totuşi, nimic nu este mai logic şi mai evident istoric decât atitudinile europenilor.

Formarea Statelor moderne din Europa a avut o curbă de evoluţie cu totul diferită de cea a altor continente. Nu se poate apropia Europa de cele două Americi, de exemplu. Circumstanţe, mentalităţi, aspiraţii au dat rezultate diferite.  Statele Lumii Noi, ieşite dintr-un malaxaj lent dar obligatoriu –din cauza circumstanţelor- al tuturor raselor din lume şi al căror proces de sedimentare nu este încă sfârşit, nu pot să înţeleagă veleităţile şi încăpăţânarea naţiunilor europene în faţa unei probleme de interes comun care nu cere decât o minimă alterare a prerogativelor lor. Ei nu pot să înţeleagă astăzi, dar pe măsură ce vor lua cunoştinţă de individualitatea lor, vor deveni şi ei refractari la asemenea sugestii.

Europa nu se poate amalgama.

Este o realitate pe care mulţi politicieni de peste ocean o ignoră, voluntar sau nu. Pentru ei problema este simplă: se coboară barierele vamale, se stabilesc “pools” economici, se face o aceeaşi monedă, se suprimă paşapoartele, se alege o Adunare la Strasbourg şi se semnează un tratat perpetuu. Timpul va face restul…

A gândi astfel înseamnă a perpetra un veritabil escamotaj mental al relaţiilor istorico-etnografico-spirituale ale lumii europene.

Aşa cum renaşterea nu poate fi judecată şi calificată numai după coordonatele sale culturale şi artistice, la fel astăzi, s-ar comite o eroare fundamentală reducând viaţa, drezvoltarea şi viitorul Europei la elementele sale strict economice sau materiale. Modificările radicale în structura unei civilizaţii pot avea o caracteristică mai izbitoare, mai cunoscută în general, dar a reduce ansamblul la această trăsătură unică înseamnă a izola mişcarea de transformare a veritabilului nucleu generator sau regenerator. Or, acest nucleu este extrem de complex, el înglobează elemente dinamice de origini diferite. Şi aceste elemente pot fi la fel de bine economice ca şi militare, politice, culturale, demografice sau afective.

A eşafoda structura Europei viitoare pe realităţile pur economice, înseamnă a căuta soluţia cea mai facilă.

Va exista poate o Europă nouă, dar aceasta va fi cu siguranţă o Europă şchioapă, incomplet integrată. Economiile naţionale brutalizate, compresate, vor ajunge poate să se adapteze la toate sorturile de “Pools” continentale; noi nu vedem totuşi de loc cum va reuşi această şovăitoare realizare materială să unifice Europa!…

Este o necesitate a lumii europene – se spune – ca ea să se integreze ritmului lumii moderne. Acest ritm cere centralizarea, unificarea prin zone ale economiilor, căci numai singure marile ansambluri sunt încă în stare să reziste la enormele presiuni ale marilor unităţi politico-economice ale lumii noastre. Unităţile economice naţionale sunt depăşite.

Europa, atât de îmucătăţită, trebuie să devină un bloc capabil să reziste presiunilor exterioare precum şi necesităţilor crescânde ale populaţiilor sale. Trăim o epocă a schimbării de ritmuri.. Apariţia zonelor industriale de vastă producţie a născut un dezechilibru în circulaţia şi în mentalitatea naţiunilor.

În plus, imperialismul face ravagii. Europa are nevoie  să se unifice  pentru a stabili un nou echilibru între sistemul monolitic al Estului şi diversitatea Vestului.

Şi argumentarea continuă: înfloritoarele cetăţi ale Mediteranei, care, după căderea Imperiului roman au făcut avere timp de o mie de ani, se văd deposedate de importanţa lor de când America a deschis noi orizonturi comerţului. Ritmul oceanic punea capăt ritmului mediteranean.

Se crede că în Europa se trăieşte un asemenea moment. Nu este vorba, ca în secolul XVI, de un ritm de expansiune ci de un ritm de concentrare. Nu mai există noi pământuri susceptibile de a excita aventura şi comerţul. Există, în schimb, imense zăcăminte de cărbune, de fier sau de metale neferoase, concentrate pe suprafeţe relativ restrânse. Aceste bogăţii subterane sunt cele care au dat naştere zonelor de mare activitate industrială. În jurul acestor zone schimbările demografice sunt dintre cele mai remarcabile. Prosperitatea naţiunilor depinde de ele. Şi apoi … războaiele au loc foarte adesea pentru posesiunea tocmai a acestor zone.

În plus, se constată –se spune- formarea unei mentalităţi particulare (mai omogenă) în populaţii – chiar dacă diferite ca origine, limbă şi naţionalitate – care se găsesc adunate în bazinul unei asemenea zone.

Se observă, de exemplu, acest fenomen în zona care înglobează Ruhr, Sarre, Luxembourg, Alsacia, Lorrena şi sudul Belgiei. Cu toate că este vorba de teritorii aparţinând la patru ţări, regiunea pare să formeze un tot ca destin şi o singură unitate din punct de vedere economic.

Or, asemenea bazine, prin importanţa crescândă a industriilor lor, s-au transformat în veritabile zone economice suprapuse economiilor naţionale. Se asistă deci la proiecţia de noi entităţi economice suprastatale – chiar dacă nediferenţiate – al căror rol viitor va fi din cele mai semnificative: să unifice mai întâi economiile naţionale într-un gigantic sistem comun, în jurul căruia se va forma cu timpul un curent în favoarea unificării politice. Echilibrul care va rezulta de aici va face frontierele inutile, va aduce sfîrşitul neînţelegerilor şi al războaielor.

Iată, aşadar, zonele economice transformate în centre de polarizare politică. În jurul acestor zone, provinciile, ţările nu vor mai fi decât regiuni istorice, sortite dispariţiei în forma lor cunoscută până acum. Gigantice instituţii suprastatale vor sfârşi prin a da un nou aspect geografiei politice. Căci, dispariţia concurenţei, efortul comun pentru scăderea preţurilor de cost vor fi capabile, cu timpul, să producă o unitate de vederi atât economică precum şi politică.

De aceea Planul Schuman este privit de mulţi oameni ca un pas dintre cei mai semnificativi pe calea unităţii europene. El are aerul de a substitui vederilor strâmte şi egoiste ale fiecărei naţiuni, o  largă comprehensiune a necesităţilor comune.

Realmente, argumentaţia este seducătoare. Viziunea economică a problemei federative dă impresia a se sprijini pe realităţi uşor verificabile şi larg compensatoare.

Apariţia instituţiilor suprastatale, marile concentrări economice (în special industriale) lasă să se vadă mutaţii radicale în viaţa naţiunilor europene. Replierea cvasi-morbidă în economii strâmte şi uneori forţat autarhice este depăşită.

În subiectul acestui autarhism furibund, noi nu putem fi decât de acord să-l condamnăm. Există prea multe obstacole în faţa circulaţiei economice. Totusi, acest fenomen nu este specific european. El bântuie în toate continentele ca o caracteristică a epocii. Aşadar, acest argument nu poate să joace în prim plan în sprijinul unei reorganizări politice continentale.

Unitatea Europei nu poate să fie făcută doar sub egida raţionamentelor economice. Dar ideea este la modă, repetată într-una pe toate tonurile, de toate ţările libere ale Europei şi chiar de cele de peste mări.

Se pare că ar exista un acord asupra sensului său, asupra necesităţii realizării sale urgente sau cel puţin apropiate. Se trece cu uşurinţă peste dificultăţile enorme care se ridică în drumul său. Se simte şi pasiunea mai mult decât raţiunea  în argumentarea apărătorilor săi. Se simte reacţia instinctului de apărare imediată zbârlit în faţa unui pericol iminent, mai mult decât greutatea argumentelor permanente, stabile, inerente dezvoltării Europei din punct de vedere economic, demografic, spiritual şi politic.

Or, problema este extrem de gravă şi angajează viitorul continentului. Sub forma sa actuală, romantică, va lua sfârşit indiscutabil în scurt timp de-aici. Tocmai în acest romantism rezidă slăbiciunea eforturilor desfăşurate până aici. A crede în realizarea unei idei, aceasta nu e totuna cu realizarea ideiii respective. Distanţa care desparte aceste două momente constituie toată diferenţa între romantismul şi realismul politic.

Însă, lumea se complace în acest romantism. Este odihnitor şi puţin compromiţător. Toată lumea vorbeşte de noţiunea fascinantă a federalizării, dar nimeni nu a stabilit încă, fie şi ca simplă încercare, statutul acestui ideal. Se vorbeşte despre binefacerile posibile, se merge în cerc în jurul noţiunilor abstracte, promiţătoare, fără a se îndrăzni să se atingă esenţa însăşi a problemei.

Se evită subtil orice aluzie la  problema politică, totuşi nouă apărându-ne ca fiind principală. Latura economică poate fi rezolvată cu uşurinţă prin înţelegeri, contracte multilaterale, fără ca naţiunile să fie lezate sau rănite în mândria lor naţională. Economicul, atât de important în viaţa modernă a naţiunilor – considerat chiar, de către unii, drept bază a prosperităţii şi a progresului – nu e niciodată decât un element secundar pentru mentalitatea naţiunilor europene. Politicul şi afectivul trec, indiscutabil, înaintea altor motive sau argumente.

Această situaţie paradoxală şi semnificativă a apărut deja în relaţiile a şase ţări care au constituit “Mica Europă” (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxembourg), pe care federaliştii o consideră nucleul viitoarei Federaţii Europene..

În ciuda pactelor de garanţie şi a tratatelor economice care le leagă, problema suveranităţii rămâne mereu în picioare şi constituie stânca cea mai penibilă în calea  împlinirii proiectului, chiar în cadrul restrâns al celor 6 naţiuni occidentale.

Problemele politice ale suveranităţii, ale egalităţilor de drepturi, primează în spiritele celor care au semnat deja şi aprobat antanta federativă. Însă, discuţiile cele mai aprige s-au învârtit în jurul acestei probleme politice, atrăgând în sânul Consiliului, ca şi în mijlocul naţiunilor respective, protestele şi reticenţele cele mai înverşunate.

Reamintim că printre cele şase ţări angajate  în pactul de la Bruxelles sunt trei republici, două regate şi un mare ducat. Aceste şase ţări rămân supuse unor regimuri constituţionale complet diferite şi fiecare a căutat să salvgardeze cât mai mult posibil drepturile şi prerogativele sale.

Această experienţă occidentală este valabilă, chiar dacă nu e nici concludentă, nici măcar viabilă. Ea este valabilă ca experienţă practică. Nu este viabilă de vreme ce se refuză cel mai mic sacrificiu în domeniul suveranităţii.

Fără acceptarea sancţiunii automate contra unuia din membri atunci când el se depărtează de preceptele consemnate în pactul semnat de către toţi, nu există federalizare perfectă. Acesta este tocmai punctul asupra căruia ţările “angajate” se consideră “non-angajate”, ceea ce falsifică radical noţiunea însăşi care se caută să se implanteze.

Această atitudine de “non-acceptare integrală” a principiilor alterează toate relaţiile subsecvente. Solidaritatea, spiritul de antantă şi de camaraderie, viziunea amplă şi uniformă, realismul însuşi al acţiunii comune dispar, lasă câmp liber suspiciunii şi luptei pentru supremaţie. În aceste condiţii cum să crezi într-o federalizare continentală? În ce ar fi consistat ea dacă atributele sale esenţiale ar fi putut fi transgresate? Aceasta n-ar fi fost decât o parodie care ar fi aruncat discreditarea asupra concepţiei înseşi..

De aceea, se poate afirma că, în acest moment, ceea ce împiedică realizarea Federaţiei Europene nu este de loc activitatea adversarilor ideii. Oricât de paradoxal ar putea să pară aceasta, există două cauze principale:

I.       Lipsa spiritului “european” în masele din toate ţările;

II.    Inadaptabilitatea reprezentanţilor calificaţi ai ideii federaliste la regulile enunţate de ei înşişi.

Îmbibaţi de principii tradiţionale, ei nu ajung să se adapteze la normele noi. Fiecare ar vrea  ca aceste norme să se aplice mai întâi altor membri ai Antantei.

Cum te-ai putea aştepta ca aceste spirite să se transforme radical de azi pe mâine?

În ciuda declaraţiilor lor formale, toţi aceşti recenţi apărători ai federalizării europene sunt neofiţi. Ei nu sunt pătrunşi de idee. Ei s-au adaptat unor circumstanţe favorabile acestei realizări şi s-au făcut propagatorii ei.. Este pur şi simplu oportunism politic.

            Dacă se schimbă circumstanţele, se va vedea ce rămâne din entuziasmul lor ditirambic!

            Pentru aceasta exaltarea care se constată  astăzi pe tema federalismului european este cu siguranţă trecătoare. Circumstanţele sunt prea tragice pentru a nu ne gândi la viitor cu angoasă şi pentru a nu încerca a le remedia.

            Dar, individualismele, ambiţiile, tradiţionalismele înrădăcinate sunt încă atât  de puternice, persistente, permanente, încât este dificil a se crede că efortul actual va da rezultate immediate şi mai ales durabile.

            De îndată ce cauzele ascuţite care au declanşat noua mişcare federalistă vor dispărea, vom asista la o răsturnare a situaţiei. Adică, la o recrudescenţă a patriotismelor înguste, la un efort pentru a opri avansul ideii federaliste.

            Nu este posibilă sustragerea din acest marş anti-federalist, nu se poate scăpa de această întoarcere la o situaţie deja cunoscută, atâta timp cât spiritele se vor găsi în acelaşi stadiu de evoluţie politico-socială.

Ceea ce va rămâne va fi amintirea unei noi şi cumplite experienţe, redusă la cenuşă prin propriul său efort  dezordonat de realizare. Căci, într-adevăr, efortul făcut astăzi de apărătorii ideii este mai mult decât dezordonat. Este ilogic, chiar dacă se bazează pe motive valabile; inacceptabil, chiar dacă promiţător; irealizabil, chiar dacă pe cale de a se realiza.

Forţa ar putea cu siguranţă apropia naţiunile care formează conglomeratul european. Dar cu preţul atâtor sacrificii fizice, morale şi spirituale, că nici nu  mai trebuie să ne gândim la ea. Este un mijloc care ar distruge, mai mult decât ne-ar face vre un serviciu.

Mijloacele legale, la rândul lor sunt slabe. Ele n-ar putea realiza un vis care implică o mulţime de popoare neasemănătoare, cu tendinţe centrifuge.

Cât despre abilitatea politică a celor care s-au pus astăzi în fruntea mişcării, mai bine nici să nu facem aluzii. Aceştia sunt politicieni, funcţionari în serviciul propriilor ţări respective. Ei vor fi obligaţi să-şi schimbe opinia după destinele naţiunii lor.

Se observă frecvent aceasta în discuţiile pe subiectul Federaţiei Europene, căci (unde) diferiţii reprezentanţi nu apără teza Federaţiei, ci în principal punctul de vedere al ţărilor lor.

Ideea federalistă nu are nevoie de buni vorbitori, de jongleuri ai palavrei, ci de misionari, de oameni capabili să-şi sacrifice toată viaţa lor pentru a propaga această idee.

Rolul corifeilor federalizării va fi de a răspândi ideile , stabilite în centrul de studii federaliste,  în mijlocul naţiunilor lor.

Naţiunile care vor să se federalizeze trebuie, prin intermediul reprezentanţilor lor, să se ocupe de elaborarea principiilor care vor sta la baza Federaţiei viitoare. Rolul lor trebuie să fie mai mult stiinţific, ideologic şi cât mai puţin posibil politic.

Aceşti reprezentanţi nu trebuie să vină cu intenţia de a impune particularităţile naţionale, ci doar de a stabili temelii solide, valabile pentru toate naţiunile. Aceste fundamente doctrinare, studiate profund, discutate şi, în fine, acceptate de către toţi, sunt cele care vor realiza o atmosferă federativă între delegaţii naţionali. Fără această atmosferă, nu va exista niciodată vreo posibilitate de înţelegere.

Pentru a ajunge aici, fiecare trebuie să realizeze un efort de comprehensiune reciprocă, un fel de stare de obiectivitate (de obiectivare) care îi înlătură marca propriei sale naţionalităţi.

            Este extrem de dificil; nu este imposibil.

            Toţi aceşti reprezentanţi, oricât fiind  membri-cetăţeni ai diferitelor ţări, trebuie să discute ca şi cum ar fi neutri , ca şi cum n-ar face parte dintr-un Stat, ci deja din Federaţie.

            S-ar putea probabil accede la această stare particulară dacă fiecare Stat  ar dezlega delegaţii lor de orice obligaţie specială către el şi către naţiunea pe care o reprezintă. Dacă ei ar putea să se considere ca oameni care discută  binele tuturor şi nu al naţiunii lor respective.

            Astfel, aceşti reprezentanţi-constituanţi, degajaţi de obligaţii particulare, se vor dedica binelui comun. Deciziile lor vor avea atunci forţă de lege. Ei vor fi de altfel veritabili legiuitori. Şi efortul depus de ei va avea un dublu rol:

Întâi, a stabili principii federative, juste, realizabile în acord cu starea de spirit şi situaţia epocii;

Pe urmă, să răspândească aceste principii, cu pasiune şi perseverenţă, fiecare în propria sa ţară.

Două sarcini ingrate, penibile şi de mare responsabilitate. De aceea, titlul de reprezentant al Federaţiei nu poate fi atribuit nu importă cărui politician sau mare orator. Trebuie aleşi cei mai buni dintre cei mai buni.

            Eforturile care se desfăşoară actualmente pentru a realiza un sort de Federaţie Europeană nu sunt decât o “adaptare la împrejurări”. Or, tocmai, pornind de la acest principiu s-a uitat că se navighează în provizoriu. Rezultatele nu pot avea alt caracter decât principiul de bază: vor fi şi ele provizorii.

            În starea actuală a lucrurilor, tot ceea ce s-ar putea cere Ţărilor Europei, cu o şansă minimă şi relativă de reuşită, este o simplă cooperare mutuală, onestă, activă şi fără gânduri ascunse. Ea va fi mult mai semnificativă pentru comprehensiunea colectivităţilor europene, pentru ideea însăşi de unitate; va fi mai eficace pentru viaţa şi echilibrul acestei Europe atât de frământate.