George Anca – Puși Dinulescu – Ion Coja – Daniel Funeriu –
Ioan Miclău-Gepianul -
Ioan Groșescu
GEORGE ANCA
încep mările să fiarbă
încep mările
să fiarbă de la os până la barbă labă roşie de oarbă încep mările să fiarbă himalaia
arde-n iarbă sub zăpadă de nevadă sânge apa să se vadă încep mările să fiarbă
oasele fără de barbă dai de munte dai şi lepra că-ncep mările să fiarbă opărind
pe milarepa şi iar mările să fiarbă cu gheţari cu pinguini pe o noapte de ruini
încep mările să fiarbă benaresieni brahmini tibetani şi misogini de-ar fi
mările să fiarbă până în împrejurimi niciun viu şi nicio vie printre mări ce
vor să fiarbă din visata castalie nu rămâne colilie că-ncep mările să fiarbă
jaganath şi muntenie sângele pe terezie cheagul mărilor să fiarbă neales fără
durere înecatul mării khmere încep mările să fiarbă de întunecă himere plăgile
gondolfiere de-a veneţii să ne fiarbă între seruri cu galere fiarbă mările să
fiarbă puja hoiturilor arse din gange nemaiîntoarse iar încep ce mări să ardă
din cremaţii meta tarse tropice banane gioarse că-ncep mările să fiarbă
dinioară kali yugă cu turbanul pus pe fugă roşii mări sânge să fiarbă galbenele
buturugă negrele neagră păstrugă mările încep să fiarbă jos pe strada
principală cerşetorii dau năvală oarecând încep să fiarbă macedonskian de gală
sardă ardere kerală de-ncep mările să fiarbă într-un cer şi o cerneală numai
mările să fiarbă noaptea asta ancestrală ce tot mările să fiarbă marea prunelor
uscate fost-am vii soră şi frate când şi mările să fiarbă fecioare desferecate
îşi dau aurul pe spate că de ce muriră gloate inundate şi pe roate încep mările
să fiarbă pe vapor nici frigidere pe uscat nici ape grele încep apele să fiarbă
în desen de caravele se amestecă artere de-ncep mările să fiarbă ceva sfinţi în
munţi să spele vinele aurifere că-ncep mările să fiarbă
PUȘI DINULESCU
Marşul asupra
Bucureştilor
După mai multele mineriade, culminâmd cu cea din 14-15 iunie 1990 şi care n-a fost ultima, ne pregătim azi să-i primim mâine pe cămăşile albe ale domnului Dragnea.
Cămăşile monocolore nu sunt ceva nou în istorie. În toamna lui 1922, cămăşile negre porneau în marşul lor spre Roma. Fără autocare, fără păpica asigurată, fără un program turistic minuţios pus la punct, dar plini de hotărâre şi de avânt, fasciştii lui Mussolini se duceau să ia puterea. Şi au luat-o. Regele Vittorio Emanuele al III-lea nu a avut încotro.
Sigur că nu e acelaşi lucru azi la noi în România. Liderul cămăşilor albe de la noi e încă hăituit de justiţie, iar şeful statului nostru nu e un pitic de 1,53 m., cât măsura Vittorio Emanuele.
Şi nu e oare, vorba domnului Cioroianu, istoria cea mai frumoasă poveste?
După mai multele mineriade, culminâmd cu cea din 14-15 iunie 1990 şi care n-a fost ultima, ne pregătim azi să-i primim mâine pe cămăşile albe ale domnului Dragnea.
Cămăşile monocolore nu sunt ceva nou în istorie. În toamna lui 1922, cămăşile negre porneau în marşul lor spre Roma. Fără autocare, fără păpica asigurată, fără un program turistic minuţios pus la punct, dar plini de hotărâre şi de avânt, fasciştii lui Mussolini se duceau să ia puterea. Şi au luat-o. Regele Vittorio Emanuele al III-lea nu a avut încotro.
Sigur că nu e acelaşi lucru azi la noi în România. Liderul cămăşilor albe de la noi e încă hăituit de justiţie, iar şeful statului nostru nu e un pitic de 1,53 m., cât măsura Vittorio Emanuele.
Şi nu e oare, vorba domnului Cioroianu, istoria cea mai frumoasă poveste?
Duşmanul meu
Titel
Un bătrân cu faţă de onanist de carieră mă urmăreşte cu o înverşunare isterică, o înverşunare de Javert, din proprie convingere sau la ordin, nu ştiu încă, dar nu pot să promit că fac investigaţii în acest sens. Totuşi , sunt nişte coincidenţe tulburătoare.
În revista Teatrul azi, condusă de eterna Florica Ichim, secondată de un gineceu de nouă inse, de câte ori apar şi eu la lumină, i se-aruncă în braţe sarcina de a mă desfiinţa acestui Javert de care vorbeam. Fără ezitare, mortul ăsta ambulant mă ia în răspăr, caută să mă scufunde în derizoriu, mă strigă pe numele mic şi îmi aplică un stol de flegme tuşite îndelung, totul travestit în câte o aparent părintească şi aparent amuzată chelfăneală.
E şi normal ce fac ăştia. În ultima mea carte îl atac vehement pe stăpânul Uniterului, pe caţaonul care stă acolo nezdruncinat de aproape 30 de ani. Iar Teatrul azi e revista Uniterului. Păi, ce să facă atunci revista, să mă laude cumva?
Pentru asta ar fi nevoie de nobleţe, de respectul pentru adversar şi de căutarea cu orice preţ a adevărului.
Răzbunarea ieftină a celui care-ţi pune căcat pe clanţă se pare însă că e cel mai pe stilul lor.
Dar n-am nici măcar posibilitatea de a mă şterge de faţa nenoroctului ăsta, pentru că de faţa unei molii nu prea ai cum să te ştergi!
Un bătrân cu faţă de onanist de carieră mă urmăreşte cu o înverşunare isterică, o înverşunare de Javert, din proprie convingere sau la ordin, nu ştiu încă, dar nu pot să promit că fac investigaţii în acest sens. Totuşi , sunt nişte coincidenţe tulburătoare.
În revista Teatrul azi, condusă de eterna Florica Ichim, secondată de un gineceu de nouă inse, de câte ori apar şi eu la lumină, i se-aruncă în braţe sarcina de a mă desfiinţa acestui Javert de care vorbeam. Fără ezitare, mortul ăsta ambulant mă ia în răspăr, caută să mă scufunde în derizoriu, mă strigă pe numele mic şi îmi aplică un stol de flegme tuşite îndelung, totul travestit în câte o aparent părintească şi aparent amuzată chelfăneală.
E şi normal ce fac ăştia. În ultima mea carte îl atac vehement pe stăpânul Uniterului, pe caţaonul care stă acolo nezdruncinat de aproape 30 de ani. Iar Teatrul azi e revista Uniterului. Păi, ce să facă atunci revista, să mă laude cumva?
Pentru asta ar fi nevoie de nobleţe, de respectul pentru adversar şi de căutarea cu orice preţ a adevărului.
Răzbunarea ieftină a celui care-ţi pune căcat pe clanţă se pare însă că e cel mai pe stilul lor.
Dar n-am nici măcar posibilitatea de a mă şterge de faţa nenoroctului ăsta, pentru că de faţa unei molii nu prea ai cum să te ştergi!
Puși
Dinulescu
ION COJA
Prea
Fericite Părinte Patriarh,
Cu câțiva ani în urmă am aflat despre comportamentul excepțional
al unor tineri români care cu prețul vieții lor au demonstrat perenitatea vie,
activă, a celor mai înalte valori creștine. Cuvintele mele nu sunt în stare să
comenteze faptele dumnealor VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU, așa că mă grăbesc
să vă aduc la cunoștință faptele:
Aidoma biblicului Irod, regele Carol al II-lea, criminalul cel mai
sângeros din Istoria Neamului românesc, în septembrie 1939 a dat ordin să fie
uciși, pe loc, fără nicio judecată, toți legionarii aflați în temnițele
regimului, la care să se adauge câte trei legionari în fiecare județ, luați la
întâmplare, numai legionari să fie! Un total de circa 300 de martiri ai
credinței în Iisus și în Neam au căzut victime ale regelui nelegiuit. O crimă
fără egal în istoria Neamului nostru…
Studentul VASILE BACIU nu a fost ales de poliția din Tecuci să fie
împușcat în mod „exemplar”, la răscruce de drumuri, să fie văzut de toată
lumea: cine va face ca el, ca el s-o pățească! Nu se număra printre legionarii
cei mai cunoscuți, cu vechime în Mișcare… Poliția a desemnat un grup de trei
legionari, i-a târît prin oraș până la locul execuției și când se pregăteau să
ducă la îndeplinire ordinul, a intervenit tînărul VASILE BACIU, aflat printre
privitorii care se întâmplau a fi de față.
Tînărul s-a apropiat de polițistul mai mare în grad și i-a vorbit
cam așa – cuvinte reconstituite, imaginate de subsemnat: „Domnule polițist,
știu că aveți ordin să ucideți trei legionari, indiferent cine sunt aceștia. Și
eu sunt legionar! Vă rog să mă luați pe mine în locul camaradului X – al cărui
nume nu se mai știe. Dînsul este tată a trei copii care rămân astfel orfani.
Luați-mă pe mine în locul său, eu nu am copii…”
…Așa a ajuns VASILE BACIU din Tecuci pe Lista legionarilor
martirizați din ordinul regelui scelerat și sperjur.
Povestea studentului ION MOLDOVEANU din Ploiești este la fel de
minunată, de nemaipomenită: Când cei trei legionari desemnați de jandarmeria
Ploieștiului să fie dați morții fără nicio judecată, fără nicio vină, au fost
aduși în Piața Gării de Sud, unde circulația este cea mai intensă, s-a auzit de
departe o voce: „Opriți execuția! Stați! Opriți execuția!”… Și s-a văzut un
tînăr alergând disperat spre locul cumplitei execuții! Cu greu trăgându-și
sufletul de cât alergase ca să ajungă la timp, tînărul arătă spre unul dintre
cei trei: „Dumnealui nu este legionar! Este o confuzie de nume. Eu sunt
legionarul ION MOLDOVEANU! Pe dumnealui îl cheamă la fel, dar nu este legionar!
Ați greșit! Pe mine trebuie să mă împușcați!”
Jandarmul șef nu a avut nimic de obiectat și s-a …corectat, împușcându-l pe adevăratul legionar ION MOLDOVEANU!
Jandarmul șef nu a avut nimic de obiectat și s-a …corectat, împușcându-l pe adevăratul legionar ION MOLDOVEANU!
Minune curată a fost și felul cum s-a aflat de cele povestite mai
sus abia în urmă cu un an… Dar acesta este alt subiect!
Vă scriu, Prea Fericite, îndemnat de o informație pe care am
primit-o în ultimele 24 de ore. O informație despre preotul catolic MAXIMILIAN
KOLEB, care, în 1941, la Auschwitz, a fost eroul unei întâmplări la fel de
pilduitoare, pildă de jertfă cristică zguduitoare pentru orice suflet de om, de
creștin. Iată cum este relatat pe Wikipedia miracolul care l-a avut ca autor pe
MAXIMILIAN KOLBE:
„În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941,
creștinii din lumea întreagă, deși sub apăsarea celui de al II-lea război
mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul și sufletul la cer
a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica
romano-catolică. Pe când mulțimile credincioșilor aduceau la altarele Maicii
Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura și lăcomia oamenilor, din
Oswiecim (Auschwitz), un suflet curat și curajos se îndrepta către lăcașurile
cerești, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieți jertfite
Fecioarei Neprihănite și mântuirii sufletelor.
Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de
14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută și în urma unei
injecții cu formol a murit în «celula morții» din lagărul de exterminare, de
tristă amintire, Auschwitz. Maximilian Kolbe, spre deosebire de alții a fost
aruncat în celula morții la cererea sa, în locul unui deținut care, la momentul
începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viața exemplară pe
care a dus-o preotul. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, și, cu
toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat
preoților. Insultele nu i-au atins sufletul, iar prin modul în care s-a
comportat i-a întărit pe ceilalți deținuți, spovedindu-i.
Legile lagărului erau foarte dure și prevedeau ca în momentul în
care un deținut evadează și nu este găsit în 48 de ore, alți deținuți din lotul
său erau condamnați la moarte prin înfometare. La sfîrșitul lunii iulie
evadează un deținut din blocul 14, bloc în care se afla și preotul Maximilian
Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada de deportați
este ținută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnați cei
sortiți morții, prin decimare (fiecare al zecelea deținut trebuia să moară).
Între acești deținuți se afla unul care, tată a mai mulți copii, a început
să-și strige pe nume copiii de acasă. Deodată din rândul celor rămași să
supraviețuiască se desprinde silueta firavă a unui preot slab, cu chipul
străveziu, care se oferă să moară în locul deținutului ce-și striga cu disperare
copiii.
„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteți să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteți să merg eu în locul numărului N.”
Era o cerere nemaiauzită, printre deținuți, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în fața morții se uită totul, dar nu și propria existență. Comandantul întreabă:
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteți să merg eu în locul numărului N.”
Era o cerere nemaiauzită, printre deținuți, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în fața morții se uită totul, dar nu și propria existență. Comandantul întreabă:
„Cine ești? ”
„Sunt un preot catolic.”
„Sunt de acord.”
„Sunt un preot catolic.”
„Sunt de acord.”
În locul preotului catolic, deținutul care fusese cruțat se
reîntoarece în rândurile brigăzii și va supraviețui celui de al doilea război
mondial. Va da mărturie despre modelul de credință al preotului catolic
Maximilian Kolbe.
Ultima scrisoare din lagăr trimisă de preotul Kolbe după ce
alesese jertfa:
„Dragă mamă, Spre sfârșitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Totul este în regulă, dragă mamă. Poți fi liniștită în legătură cu mine și cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni și El se gândește cu o iubire mare la toți și la toate. Ar fi bine să nu îmi mai scrii până nu îți trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu știu cât timp voi mai fi aici. Te salut cu drag și te sărut, Raymond Kolbe.”
„Dragă mamă, Spre sfârșitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Totul este în regulă, dragă mamă. Poți fi liniștită în legătură cu mine și cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni și El se gândește cu o iubire mare la toți și la toate. Ar fi bine să nu îmi mai scrii până nu îți trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu știu cât timp voi mai fi aici. Te salut cu drag și te sărut, Raymond Kolbe.”
Împreună cu cei nouă care erau trimiși la moarte, Maximilian
Kolbe, se îndreptă spre celula în care au fost dezbrăcați și azvârliți pe podeaua
rece. Celula nu avea ferestre și nici aerisire. „Unul dintre paznici va povesti
mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropați de vii a început
să se audă murmur de rugăciuni și cântări în cinstea Maicii Domnului”. Aceste
cântări au început să se audă din ce în ce mai putin, odată cu trecerea
timpului, pe măsură ce deținuții mureau.
După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui MAXIMILIAN KOLBE la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.
După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui MAXIMILIAN KOLBE la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.
… Aceasta este povestea minunată a preotului canonizat!
Cred că Prea Fericirea Voastră, Părinte Patriarh, ați înțeles
rostul celor relatate mai sus. Supun atenției și înaltei judecăți a Bisericii
Ortodoxe Române sacrificiul celor doi studenți ortodocși întrebându-mă dacă nu
cumva merită mai mult decât să fie încă doi sfinți din categoria atât de
numeroasă a sfinților români neștiuți de nimeni. Vreme de trei sferturi de veac
nu s-a știut nimic despre excepționala lor faptă. A lipsit foarte puțin ca
amintirea lor să se piardă pentru totdeauna, așa cum s-a mai întâmplat cu atâți
și atâți români a căror sfințenie nu a mai apucat să fie consemnată și
înregistrată aici, pe pământ!
Adresându-mă Prea Fericirii voastre și implicit Bisericii noastre,
îmi îngăduit să trag nădejde că ION MOLDOVEANU și VASILE BACIU își vor găsi în
inima tuturor românilor odihna sufletului lor, iar Neamul românesc va dobândi
astfel doi stâlpi de credință puternici, de care avem atâta nevoie în zilele de
cumpănă și de încercare pe care le trăim.
Facă-se voia Domnului, Prea Fericite Daniel!
Ion Coja
17.10.2017
DANIEL FUNERIU
M-am săturat
Daniel Funeriu, fost ministru al Educaţiei în Guvernul Boc,
lansează un atac fără precedent la adresa Franței și la situaţia românilor în
Occident. Funeriu este şi cetăţean francez și în prezent ocupă un post diplomatic
din partea UE la Chişinău, transmite Romanian Global News, cu referire la o
postare pe contul acestuia de facebook.
"Să fie clar: nu sufăr de
românocentrism, nu sufăr de vreun complex cultural şi nici nu am fost vreodată
discriminat, cu toate că fiind bărbat creştin alb heterosexual probabil o să
fiu în curând. Dar sunt revoltat de modul în care media franceză şi
organizatorii de la Roland Garros tratează orice are a face cu jucătoarele
noastre.
M-am săturat şi de "umoriştii
francezi" gen Djamel Debbouze care fac mişto de "cerşetorii
români" din metrou, m-am săturat de presa franceză care menţionează
naţionalitatea infractorilor NUMAI când e vorba de români, m-am săturat de
"politicienii" de doi bani din Franţa, începând cu pigmeul
intelectual Valls şi terminând cu constipatul Dupont-Aignan care tac laş când e
vorba de suburbii islamizate în care nici poliţia nu are curajul să intre, dar
urlă de mama focului când vine vorba de 10 romi.
M-am săturat ca fiica mea să fie
întrebată la şcoală dacă în România nu îi e frică să meargă pe stradă, m-am
săturat ca din orice să fii tratat de rasist dar dacă eşti român e OK să fii
suspect din prima secundă, m-am săturat ca firmele de lux franceze care produc
în România şi ascund acest lucru pentru că "nu dă bine" la marketing.
M-am săturat ca medicii noştri, fără
de care spitalele franţuzeşti s-ar goli instantaneu să fie trataţi ca nişte
felceri (a propos, împreună cu Raed l-am pus cu botul pe labe pe şeful
colegiului medicilor din Franţa venit să ne dea lecţii în 2012).
M-am săturat să fim trataţi de ţară
coruptă de ţara afacerii Urba, a diamantelor centrafricane, a finanţării
libiene, de ţara cu doi premieri şi un preşedinte condamnaţi penal.
M-am săturat că sigurii cu care
francezii şi nemţii au o problemă când vine vorba de muncitori străini sunt
românii şi polonezii, ale căror soţii nu stau acasă şi fac 6 copiii pentru a
trăi din ajutoare sociale, ci muncesc cot la cot.
Cred că a venit momentul unei
diplomaţii asertive, chair agresive pe această tematică, cred că a venit
momentul să le spunem şi francezilor, şi englezilor, şi nemţilor şi
austriecilor: băbăeţi, stop. Stop cu modul superior în care îi trataţi pe
români, vedeţi-vă de adevăratele voastre probleme, pentru că voi, împreună, aţi
dominat acum 100 de ani jumătate din glob, or acum nu sunteţi capabili să
gestionaţi 20.000 de romi europeni?
Eu unul nu aş ezita să o fac "the
hard way": vreau urgent reclamă pozitivă pentru România, dacă nu vă mai
trimit un milion de familii tradiţionale (asta e o glumă doar pe jumătate). Şi
nu mă luaţi cu "la noi e libertatea presei şi politicul nu poate să spună
presei ce să scrie" că ştiu bine cum merge treaba pe la voi.
M-am săturat şi de autoflagelări gen
"cu aşa politicieni proşti normal că suntem trataţi prost", să vedeţi
ce deştepţi sunt politicienii lor, pe care îi cunosc prea bine: îi băteam în
liceu pe la olişpiade unde îi prindeam. M-am săturat şi de jurnalişti de
origine română de la mari cotidiene franceze care exagerează în criticile lor
doar pentru a trece ecranul, m-am săturat şi de lecţii de toleranţă din partea
celor cărora cei toleraţi le omoară copiii pe la concerte", scrie Funeriu
pe Facebook.
"PS: un foarte bun prieten suedez
îmi reproşa acum câţiva ani că sunt mulţi cerşetori romi în Suedia. "E
interzis cerşitul în Suedia", îl întreb eu. "Nu" îmi răspunde
el... Deci rezolvaţi-vă problema băieţi.
PPS: ah, şi încă o chestie: nu vă mai legaţi de prostia
Vioricăi. Cea a lui May e infinit mai periculoasă pentru că este aparent
susţinută cu argumente. De prostia Vioricăi îţi vină să râzi. De cea a lui May
şi Trudeau îţi e teamă dacă eşti cu capul pe umeri", mai adaugă fostul
ministru.
Romanian Global News
I
IOAN
MICLĂU-GEPIANUL
CARTEA SI
VALOAREA EI
Motto:
“Arta ca răspânditoare a bunului gust, nu se poate
cobori în noroi, ci are să ridice la sine pe toți cei ce vin sub
steagurile sale.
Ridicarea aceasta se face prin propagarea
eternului frumos, a cărui temelie este adevărul”.
IOSIF
VULCAN
Trebuie
să recunosc aci un anume adevăr, adică, inițial aveam în minte
a numi acest
eseu “Cartea și valorile acesteea”, dar mi se părea o prea lărgire
a spațiului
de investigație. Mai ales că in ideea mea urmăream o ancorare în acea valoare a
cărții in sine, ca mijloc de expresie și comunicare! Ca apoi, de aici să se
desprindă acea universală valoare a cărții in lunga si zbuciumata evoluție a
ființei umane! Când omul a fost apt ași gândi simbolurile în litere și a
început a scrie, se năștea și Cartea. Desigur din dorința de expresie si
comunicare, cartea devenea pentru om o a doua ființă! Fie chiar prin acele
tăblițe de lut ars sau papirus, se dorea o notare a istoriei acelor vremi, a activităților
de tot felul, adică a lăsa urme despre timpul și spațiul existenței lor!
Trecutul, prezentul și viitorul în carte se reușea a fi oglindite. Azi, aceasta
a devenit atât de importantă, de necesară, încât ar fi imposibil a se desprinde din viața de zi
cu zi a societăților omenești! Și nu numai atât, dar practic omul s-ar
sălbătici din nou, luându-i-se cartea. Odată cu genialele realizări în ale
stiinței si tehologiilor moderne, cartea a devenit un bun indispensabil, izvor
de informație universală, de educație, de deservire a tot ceea ce se cheamă
realizare umană. Cartea este la îndemâna fiecăruia spre a fi citită, asigură
pregătirea profesională si intelectuală generațiilor în șir. Lectura este
plăcută și necostisitoare, iar odată ce avem cartea într-o bobliotecă, pe fila
acesteea stă pentru multe secole
acumulată experiența fiecărui domeniu al artelor, fără pierderea ce
bunaoara ar surveni la un “internet”, printr-o simplă lipsă de sursă electrică.
Cartea și omul stau într-o
interdependență încât scriitorul o
definește deseori metaforic foarte sugestiv: “Cartea este viața unui om, iar
omul este o carte in scriere”. La drept vorbind, cartea si-a câștigat multe
definiții, încât s-ar putea scrie încă o carte numai dacă cineva s-ar apuca a
aduna definirile făcute acesteea de către gânditori, scriitori,filosofi și
poeți, pedagogi și învățători, popor si folclor, s.a.m.d. Vom vedea că așa cum
fiecare Neam creat de Dumnezeu își are o identitate a sa, la fel și Cartea își
are o identitate a ei, cu care se înregistrează, un certificat de naștere cu
locul și data, pentru a avea si ea o recunoaștere! Sa fiu direct, nu vreau sa
se creadă ca scriu ficțiune, dimpotrivă, doresc să arăt ceva foarte real si
folositor atunci când se ia o carte în mână. Mai ales în acest “univers al
cărților”, cand bibliotecile lumii sunt încărcate de cărți, încât am ajuns și
la “biblioteci asezate in ceruri(virtuale)”, și de unde a identifica o carte e
nevoie deci de un anumit cod, de un digital in care să se regăsească.
Este vorba despre cele patru litere
majuscule ISBN, urmate de 10 numere,(digitale), aranjate in patru grupe
separate de cratime(liniuțe), ori o simplă distanță între grupe. ISBN(
International Standard Book Number) urmat de cele patru grupe digitale,
formează asadar identitatea cărții. Interesant de știut că, fiecare grup
digital din cod are însemnătatea sa specifică, și care nu este un secret, ci
dimpotrivă, recunoașterea unei cărți apărute în circuitul său universal. Un
exemplu ar fi concludent: ISBN 0-9588413-0-6. Primul grup reprezintă țara unde
s-a editat cartea, al doilea grup prefixul editurii care a publicat cartea, al
treilea grup reprezintă numărul de titlu,
ultimul grup digital este unul de control general. Pe alte cărți vom
găsi și ISSN, adică(Internațional Standard Serial Number). La bibliotecile mari
se găsesc dicționare întregi, in care se găsesc chiar în ordine alfabetică
țările din toata lumea cu digitalul lor specific și unic.
Apoi știm bine, așa cum se găsesc la
oameni fapte bune și fapte mai putin bune, la fel și cărțile pot fi bune sau mai puțin bune! Lecturarea unei
cărți bune, într-un domeniu al educației
etice bunăoară, aduce înobilarea caracterului și deci a personalității
cititorului. La fel al unei cărți de istorie și filosofie, de artă și
literatură, de stiințe, de scrieri politice ori confesionale, s.a.m.d. Pentru a
înțelege valoarea unei cărți, cât și binefacerile lecturii acesteea, aduc aci
sfatul Hristosului nostru Mihai Eminescu, sau “Aminul” cum îl numește vrednicul
bucovinean Adrian Botez, sfat ajuns azi proverbial: “Citeste, Citind mereu,
creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi
înțelesul și filozofia vieții”. (Coloana Infinitului – din gandirea romana
moderna- vol.II, Ed.”Cuget Romanesc, 2009, pag.287)
P.Ispirescu, povestitorul nostru care a adus
mare folos folclorului românesc, afirma Vasile Alecsandri, de ne-a lasat așadar
acea poveste minunată,“Făt frumos născut cu cartea in mână”, ne-a mai lăsat si
acest proverb: “Cine n-are plăcere a citi, n-are semne de a se face mai bun”.
Și acum un
revers al monedei, zugrăvit de Liviu Rebreanu: “Nu există pedeapsă mai grea ca
obligația de a citi cărți moarte”.(ibidem).
Mai mult,
I.Vinea într-un aforism spunea că, “sunt cărți care nu merita să fi fost
scrise”, in acest caz va trebuii luat aminte la vorbele lui N.Iorga care spunea: “Cetitorul sa zică la mântuirea
cărții tale, nu: am cetit o carte, ci am cunoscut un om”. Ca atare, într-o
astfel de situație revenim la noțiunea de cultură. Omului in primul rând
cultura îi trebuiește fiindcă aceasta șlefuiește ființa omenească. Rolul școlii și al bibliotecilor, al artelor,
scriitorilor, politicienilor si preoțimilor tocmai acesta este, a lumina sufletele. Cartea care este și
va fi întotdeauna mijlocul cel mai eficace prin care se desfășoara procesul de
educație, trebuie să poarte pecetea adevărului și al iubirii între oameni.
Aceasta este cultura cu adevărat vie, care pune in mișcare sentimentul
gândirii, intelectul si celula creerului, care să nu lenevească! Aici este zona
oarecum negativă a internetului in raport cu cartea, și mă refer la tinerii
copii intrați noi pe porțile școlii. Direct la calculator, învață tehnologia
rece, nesentimentală, bunaoară la o simpla înmulțire de numere, repede scoate
copilul calculatorul să-ți spună că
5x4=20, dar acel calculator natural al copilului, creerul, nu a făcut nici un
efort să înteleagă dece e 20 si nu 25
spre exemplu! El probabil nu va prinde, și nici nu-l va interesa acel joc
logic, cum adunând pe cinci de patru ori, sau pe patru de cinci ori, ne dă acel
rezultat al înmulțirii de 20. Asta in cele ale matematicii, dar când pentru a
lectura o carte scrisă pe virtual(aer), cititorul, dacă o avea computer, va fi
satisfăcut cu toate câte îl pot întrerupe din lectură, inclusiv permanenta
cheltuire de bani, rămâne de văzut! Pe o carte investesc o dată și o pot avea
si strănepoții! Valorile cărții sunt inestimabile, formează caractere
sănătoase, odihnesc mintea, dau posibilitatea
reflectării asupra binelui si răului, asupra științelor si economiilor, asupra
istoriei și, într-un fel cartea a devenit parte a ființei umane, iar lipsa ei
ar fi de neânchipuit, o mutilare a însăși fizicului omenesc! Iar acele științe
care strivesc sufletul omenesc, nu trebuiesc proliferate, ci ținute si evaluate
desigur in industriile tehnologiilor producatoare de bunuri materiale necesare
vietii. Atât. Fără a forța biologia si metafizica ființei umane care aparțin
creației Divine naturale, si nu experimentelor cu care deja am siluit mediul
ecologic, să nu ne siluim pe noi înșine.
CARTEA ESTE
CUVÂNT A LUI DUMNEZEU, ÎN CARE
LIRICA DUHULUI NOSTRU POATE FI PREZENTATĂ ÎN ÎNTREGIME ȘI VIU!
LIRICA DUHULUI NOSTRU POATE FI PREZENTATĂ ÎN ÎNTREGIME ȘI VIU!
IOAN GROȘESCU
Entuziasm, totală dăruire
Stimate tovarăşe,
Surprinsă,
plăcut surprinsă de atenţia şi aprecierile exptimate, mă gândesc să vă răspund,
în măsura în care voi putea să vă răspund – în rândurile de faţă – prin
amintirile despre cel ce a fost profesorul Simache, acel om al contrastelor,
cum l-am considerat unii dintre cei ce l-am cunoscut mai târziu sau numai
dintr-o singură situaţie. Trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu
mulţi ani în urmă şi anume în 1932 (Simache avea 27 de ani, iar Aspasia,
19-n.m., I.G.), când am intrat pe poarta Căminului studenţesc prahovean.
“Adoptată”, cum spunea el, pentru că sunt moldoveancă din Roman, am fost
primită cu toată căldura de “tânărul” şi entuziastul Simache, atunci
preşedintele Asociaţiei Studenţilor Prahoveni şi asta datorită faptului că
învăţam la liceul din Ploieşti (fostul Liceu “Despina Doamna”). Şi, aşa
fiindu-mi binevoitor tutore, m-a “investit” cu “înalta răspundere” de
bibliotecară a asociaţiei, ca membră a comitetului acestei renumite asociaţii,
în care domnea o atmosferă de veselie şi prietenie, datorită lui Simache.
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 46 de ani, Aspasia, 23-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 46 de ani, Aspasia, 23-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978
(Notă: În
1977, Nichita Stănescu a participat la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire.
Cu acest prilel a avut posibilitatea să vorbească cu profesoara Aspasia Vasiliu
despre Ion Th. Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache, pe care i-a avut
profesori şi-i respecta şi le păstra o amintire neştearsă. Într-o întâlnire cu
profesoara Aspasia Vasiliu, aceasta mi-a mărturisit că a rămas impresionată de
ataşamentul poetului faţă de şcoală şi de respectul pe care îl purta
profesorilor săi. Cu acel prilej, a căutat îndelung, a găsit şi mi-a dat o copie
după această scrioare. O pierdusem şi am regăsit-o, căutând printre hârtii,
atunci când m-am hotărât să scriu un studiu despre “Posteritatea lui Nichita
Stănescu”. Aceasta este.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu