George Anca: SUNDARYA LAHARI

Shankaracharya – Vyasa – Rodica Anca - George Anca – Liviu Bordaș

SHANKARACHARYA

SUNDARYA LAHARI

Frumoasa Unduire

Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural

Nu poate zămisli nici măcar să se urnească din loc nu poate

Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă

Tu venerată de zeităţile facerii proteguirii şi distrugerii

Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul

Creeaza lumi într-una proteguitorul le poartă cu o

Mie de capete distrugătorul le preface în scrum

Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă

Înduratoareo eşti soarele alungând întunericul nescrisului

Torentul trezviei negândindului piatra cintamani

Atoate dătătoare săracului celor înecaţi în marea naşterilor

Le eşti colţii mistreţului Varaha încarnand pe Vishnu

Toţi ceilalţi zei împrăştie daruri cu toate mâinile

Numai tu nu ci ne aperi de înficoşare ne dărui

Roade mai mult decât dorinţa noastră în toate lumile

Tu alinare numai la picioarele tale aflăm adapost

Mama celor ce-ţi îngenunche închinându-ţi-se odată Vishnu

S-a făcut femeie şi l-a aţâţat pe sihastrul suprem duşmanul lui Pura

Şi Amor prosternându-ţi-se distruse pocăinţa marilor înţelepţi

Orbindu-i cu forma-i colirul din ochii soaţei sale Rati

Fiica muntelui Himalaia primind o tandră privire a ta

Amor cucereşte această lume numai cu arcul său

Şi cinci săgeţi de flori strună fiind albinele surugiu

Primăvara caleaşcă adierea dinspre miazăzi

Apără-ne dinainte cea fara seamăn fala distrugătorului lui Tripura

Faţa strălucindu-i precum plina lună de toamnă

Trupul greu de urcioarele ţâţelor cât tâmplele de elefant

Mâinile purtând arcul săgetile funia si boldul

Puţini aleşi ţi se închină unda conştiinţei cidanandalaharim

Asezată pe genunchii supremului augur în culcuşul formei augurale

Din sălaşul cintamani plin de arbori kadamba pe o insulă

Nestemată tu înconjurată de ceri în mijlocul oceanului de ambrozie

În lotusul cu o mie de petale sahasrara petreci secret cu domnul tău

De-aţi suit calea toată kundalini pământ în muladhara

Apă în manipura foc în svadhisthana aer în anahata

Eter deasupra în visudhi şi minte în ajna între sprâncene

Slăvită te scobori din înălţimi ameţitoare spre sălaşu-ţi

Înrourând toate vinele cu nectarul picurat de picioarele tale

Şi prefăcându-te însăţi într-o şerpuitoare încolăcire

Adormi în golul fin muladhara precum rădăcina lotusului

Atotputernico sălaşu-ţi se face în patruzeci şi patru unghiuri

Cu patru roţi de bunăprevestire cinci alte roţi de putere

Nouă rădăcini temeinicindu-te din fire şi trei linii

Încercuitoare acoperind opt şi şaisprezece petale

Ţie fiica a munţilor înzăpeziţi frumuseţea

Zadarnic poeţi mari ca Brahma încearcă a o zugravi

A te vedea-si doresc zâne cereşti precum Urvashi ori Rambha

IÎnchipuindu-şi îmbrăţişarea binecuvântătorului

Atotputernico arse dau navală cu sutele codanele

Cu pletele despletite pânza dezvelindu-le sânii

Sariurile de mătase lunecandu-le să prindă

Urâtul hodorogit neiubit de-l miluisei cu o ochire

Atotputernico perechea picioarelor tale de lotus e

Mai presus de cele cincizeci şi şase raze din miezul terrei

Cinzeci şi două din apă şaizeci şi două din foc cincizeci şi patru

Din aer şaptezeci şi două din eter şi şaizeci şi patru din gând

Amuţesc în gura aleşilor vorbe mai dulci ca dulceaţa

Mierii laptelui strugurilor numai ce o dată îngenunchiară

Dinainte-ţi alba lună de toamnă purtand lună nouă giuvaer în coroană

În mână cu o carte şi rozar de cristal de dar şi nefrică

Puţinii şi bunii închinându-se îmbujorată splendoare

Precum soarele înfloreşte lotuşii roind în mintea poeţilor

Încântând o lume cu adâncile lor incantaţii sringara lahari

Râurind unde feciorelnice ale patimii zeiţei întelepciunii

Mamă cine la tine meditează la însoţitoarea-ţi Vasini şi celelalte

Izvoditoarele cuvintelor bune frumoase ca pietrele de lună

Devine compunător de mari opere de artă în fragede expresivităţi

Precum fata lotus a zeiţei înţelepciunii asemănându-se mărilor

Zâne cereşti precum Urvashi având frumoşi ochi tremurători

Ca ai porumbiţelor padurii pălesc sub vraja celui meditând

La tine scăldând cerul şi pământul în focul slăvit al razelor

Trupului tău asemănătoare bujorilor răsăritului de soare

Regina distugătorului cine-ţi meditează kamakala

Văzându-ţi faţa punct jos sâni pereche mai jos pântecele

Pe loc poate lua minţile femeilor ca pe nimica

Acela iute poate cuceri trei lumi tu cu sâni soare şi lună

Cine te meditează statuie în piatră de lună

Izvorând ambrozie din razele mii ale formelor tale

Surpa semeţia şerpilor ca şakunta regina Garuda

SŞi vindecă pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare

Aleşii unduirii preaînalte întru binecuvantare

Zăresc în mintea-le nemaiîzânită faţa formei tale

Fulger viere de soare fulger foc miezuri sufletului

Pară supremă-n luciul mahalotusului petale mii

Zămislitoareo numai tu mântuind cu adevărat

Plecându-ţi la picioare coroana Vishnu Brahma Indra

Apleacă-ţi bunătatea privirii asupra robului

Tău spunându-ţi zămislitoareo vezi-mă

Arcata-ţi formă sub greul ţâţelor bujor de purpură

Din trei ochi privind pe creştet creastă purtând luna plină

Cum pare-mi-se jumătatea dreaptă ţi-o ai apropiat

Neîndestulată de stânga binecuvântatorului

O clipă miscându-ţi sprânceana a tandră poruncă

Lumea o face făcătorul o ţine ţiitorul

Distrugătorul o distruge spre sine întorcându-se

Dumnezeu işi topeşte forma în binecuvântarea-ţi

Binecuvântarea puja închinării la picioarele tale

E şi puja treimii zeilor dintru trei haruri născuţi

Cum se ţin aproape într-una sub tălpile tale

Coroanele aplecându-şi mâinile împreunandu-şi

Înalt preacurato atoatefăcătorul moare

Atotţiitorul moare îngerul morţii moare

Atotbogatul moare atotveghetorul ciorchin de zei

Închide ochii în potop pe când soţul tău te curtează

Cu ochii ţie pierduţi vorba-mi în dodii fie rostire

Numelui tau mădularele închinare umbletul înconjur

Hrana ofrandă jertfită zacerea plecăciune ţie

Tot ce-mi e pe plac prefăcându-se în închinare ţie

O mamă dumnezeu după dumnezeu piere chiar bând ambrozie

Prăpăditoare de moarte batrâneţe şi frică de duşmani

Ci fără sfârşire-i zămislitorul binecuvântării

De inghiţi otrava cea mai rea şi cum ocrotit de cerceii-ţi

Când te ridici a-ţi întâmpina creatorul binecuvântării

Sosit acasă pe neaşteptate şi dumnezeu după dumnezeu

Ţi se închină ei fereşte coroana lui Virinci

N-o frânge pe a lui Vishnu ocoleşte coroana lui Indra

Întruchipate cum flamele disoluţiei sunt dar celui ce zice

Ţie mă închin înconjurată pretutindeni de raze

De putere precum anima izvorand din forma strălucindă

Şi cărui bunăstarea celui cu trei ochi îi pare abia iarbă

Dumnezeul fiinţelor când crease lumea în totalitate

Cu şaizeci şi patru de tantra mulţumise puterile ascunse

Ci la vorba ta a adaos pământului a ta Tantra

La toţi dăruindu-le cele patru dharma artha kama moksha

Mamă tu lui Shiva shakti literele kamal ksitir atha

Ka a e la ha sa ka ha la sa ka la adăugate

Celor trei hrims vezi paramaraharyah

Se prefac în numele şi chipul tău namavayavatam

Nestrămutato cei aleşi dorind a se bucura într-una

De binecuvantarea-ţi te slăvesc înşirand în rozariu

Pietre precum cintamani picurând libaţii de unt pur

Încântând mantra cea mare panchadasi începand klim hrim srim

Prea luminato eşti trup zămislitorului de binecuvantare

Cu soarele şi luna sânii-ţi fiindu-ţi sine cel pur cu noua feţe

Asemeni lui şi ţie potrivit încântându-ţi-se

Nemuritoare binecuvantată samarasaparaananda

Minte eşti eter aer eşti şi foc şi apă şi pămant

Însăţi eşti lumea nimic nu există în afară de tine

Har fericit dintru dezmărginire pre sine a te întrupa

I te hărăzeşti mireasă tânără lui Shiva cid-ananda

Slăvesc pe atotfericitorul dintre sprâncenele tale ajna-ceakra

Iradiind ca mii de sori şi lune avându-te parte-i atotputernicie

Asupra căreia meditând în credinţă trăieşti pe lumea

Harică nemaivoind lumina neatinsa de soare lună şi foc

Mă închin atotbinevoitorului din a ta visudhi-ceakra

Pur cristal luminându-se eter şi tu părtaşa lui Dumnezeu jumătate

De lumina-vă astrală bucura-se lumea întunecată la minte

Precum pasărea ceakori scăldându-se în razele lunii

Mă închin celor două lebede fără seamăn ham şi sah plutind în mintea

Celor de seamă-ndulciţi la mierea ştiinţei din lotusul în floare

Şi din gângureala cărora iau fiinţă optsprezece arte

Şi care cern binele din rău precum laptele din apă

Mamă mă închin mereudistrugătorului din a ta svadisthana-ceakra

Arătându-se în forma focului preaputernicei a cărei privire

Înrourata de bunătate vindecă în răcoare când uitătura

Mânioasă a distrugatorului arde lumi întru apocalipsă

Mă închin celui albastru nor sălăşluit în a ta manipura-ceakra

Înfulgerat întru strălucirea puterii distrugătoare de întuneric

Înluminat cu arcul lui Indra bătut cu geme şi ploi miloase

Peste cele trei lumi arse de distrugător în marea disoluţie

Meditez la a ta muladhara ceakra având nouă feţe

Dansând cosmicul dans în nouă rasam împreuna cu însăşi putinţa dansului

Astfel aceasta lume se mai naşte o dată din tată şi mamă

Prin bună-voirea acestei perechi nicicând despărţindu-se

Fiica munţilor înzăpeziţi cine-ţi zugrăveşte coroana de aur

Bătută în sori precum geme va zări luna plină în luciul

Multsplendidelor pietre de preţ întru aurul

Coroanei tale de aur coroana ta precum arcul lui Indra

Bine vestitoareo risipeşte întunericul din minţile noastre

Cu pletele părului tău moale şi des de lotuşi albaştri în floare

Îmi pare cum că florile arborilor dintr-a lui Indira grădină

Se pogoară aici spre a se învrednici de adevărata-le mireasmă

Fie-ne bunăstare cărarea părului tău purtând sindura

Asemănându-se soarelui în răsărire prim ostatic

În pletele tale dese întunecoase şi pline de luptă

Îmi pare izvor undei frumuseţii feţei tale saundaryalahari

Faţa ta umbreşte radianţa lotusului tu blând surâs

Dinţi frumoşi tandreţe cu ochii sau ca albinele

Distrugătorul lui Amor soarbe mierea fericirii

Cârlionţi gingaşi pe frunte ţi se risipesc tot ca albinele

Îmi pare fermecata-ţi frunte strălucitoare şi pură

Ca o a doua lună nouă în coroană prinzându-ţi-se

Faţă lângă faţă lună nouă lângă lună nouă

Întru o lună plină înnourată de ambrozie

Mama Uma încruntată a curma spaima universului

Sprânceana ta aplecată spre albinele ochilor îmi pare

A fi arcul lui Amor înstrunat în mâna lui stângă

Şi astfel ascuns la mijloc de braţul din faţă şi degete

Ochiul tău drept întruchipând soarele zămisleşte ziua

Ochiul tau stâng întruchipând luna zămisleşte noaptea

Ochiul tău de-al treilea radiant precum lotusul întredeschis

Zamisleşte amurgul la intalnirea nopţii cu ziua

Privirea ţi-e vasta Vishala norocitoare Kalyani

De neînvins Ayodhya de către lotus unda Dhara

De bunătate atât de dulce Madhura proteguitoare Boghavati

Avanti victorioasă Vijaya capitale cuvinte

Ochiul tău de pe frunte parcă s-ar înroşi gelos

Pe ceilalţi ochi precum albinele gata a gusta nouă emoţii

Şi de nedespărţit de cele două urechi nerăbdătoare

A se bucura de mierea florilor compuse de poeţi

Mamă tandră ţi-e privirea de dragoste spre auspiciosul Shiva

Plină de împotrivire faţă de ceilalţi furioasă pe Ganga minunându-se

De al treilea ochi al domnului speriată de şerpii-podoabă vitează

Ivind sângele lotusului bună cu ai ei miloasă cu mine

Putere ce împrospătezi într-una neamul înzăpezitului munte

Cei doi ochi ai tăi zburând spre urechi cu penele genelor

Au de gând să scoată din minţi pe distrugătorul lui Pura

Întocmai săgeţilor lui Amor trase până la ureche

Îndragito de Domnul colirul iţi colora cei trei ochi

Roşu alb albastru precum triada harurilor rajas sattva tamas

Generatoare ale zeitătilor creaţiei protecţiei şi distrugerii

Întru tine dizolvându-se la vremea marii disoluţii

Zeiţă cu inima data domnului creaturilor din ochii tăi

Plini de milă prietenoasă şi impodobiţi cu trei culori

Roşu alb negru ai făptuit întâlnirea sfintelor trei fluvii

Sonabhadra Ganga şi Yamuna spre a ne purifica

Fiica regelui munţilor spun învăţaţii că atunci

Cand tu închizi şi deschizi ochii creezi şi distrugi lumea

Atunci spre a protegui acest întreg univers născut prin

Deschiderea ochilor tăi ţine-i mereu deschişi neînchişi îmi pare

Eterno ochii deschişi ai peştilor se ascund în apă ruşinaţi

Negreşit de ochii-ţi spunând poveşti urechilor tale

Zeiţa bunăstării sălăşluită în ochii tăi părăseşte albastrul

Lotus închis dimineaţa şi intră printre petalele-i noaptea

Bineprevestitoareo şi scaldă-mă biet de departe în ochii tăi

Ce ajung până la urechi şi se aseamănă întredeschisului lotus albastru

Binecuvântat voi fi astfel şi nici tu n-ai pagubă

Cum şi luna îşi răspândeşte razele peste pădure şi palat la fel

Fiică a regelui munţilor curbura dintre ochii şi urechile tale

Pare oricui a fi arcul lui Amor cu florile săgeţi

Astfel privirea îndărăt din coada ochilor tăi

Tăind calea urechilor seamănă tragerii unei săgeţi

În oglinda obrajilor ţi se reflectă cerceii rotunzi

Şi faţa ta îmi pare carul cu patru roţi al lui Amor

Ce-l invredniceşte a lupta cu domnul peste Pramathas Shiva

Gata de năvală peste pămant roti soarele şi luna

O indragita domnului auzindu-ţi dulci laude cântate

De învăţata Sarasvati undă nectar amritalahari

Iţi mişti capul cu încântată preţuire pe când

Cerceii clinchetează cling cling aplauzele tale

Flamură neamului înzăpezitului munte mladă de bambus

Nasul tău respire întru plinirea faptei noastre timpurii

Mlădiţei pline perle eterice dând pe din afară

A le purta aduse de aer prana pe nara stangă

Zeiţă cu dinţi frumoşi buzele roşii din fire iţi seamănă

Ţi-oi spune cu ce când lujerul coralului va rodi

Sângele poamă de bimba tocmai iţi răsfrânge buzele

Cum nu s-ar ruşina asemuindu-li-se cât de puţin

Se satură păsările ceakora cu dulceaţa surâsului tău

Revărsata lumină de lună plină a feţei tale

Apoi cu pofta de acru beau unde nectarice amritalaharim

Ale razelor lunii noapte de noapte ce le par ovăz acru

Mamă ţi-e limba roşie floare de hibiscus recitând

Neîntrerupt norocitoarele haruri ale soţului tău

Pe varful ei cristal alb asezată zeiţa Sarasvati

Se înroşeşte până se aseamănă rubinului

Mamă de-ai învins demonii şi apoi coifurile şi-au scos de pe cap

Zeii razboinici Subrahmanya Indra şi Vishnu ci mai purtând

Scuturi şi neputându-se împărtăşi din nirmalya celui auspicios

Le-ai dat camfor ca luna alb de-l mâncară şi se săturară

Când zeiţa sunetului cântă la vina faptele domnului

Creaturilor tu clatini capul rostind vorbe de laudă

Dulceaţa vocii tale atât întrece armonia strunelor

Că zeiţa muzicii ascunde vina si-o face să tacă

Fiică a muntelui cum să-ţi zugrăvim bărbia fără seamăn

Mânerul oglinzii îl mangâie cu vârful degetelor

Tatăl tău înzăpezitul munte apoi îl ridică iar şi iar

Domnul tau invăpăiat de dorinţă buzele a-ţi sorbi

Gâtul tău trupină lotusului ce faţa îţi este sub păr

Răvăşit zi-n zi de îmbrăţişarea învingătorului lui Tripura

Şiragul de perle în jos cât de alb pare întunecos

Frunză de lotus dinaintea sandalului înmiresmant

Zeiţă hăruită întru ale muzicii trei linii pe gât

Ca de la cordelele ce domnul tău ţi le-a legat la nuntă

Strălucesc asemeni hotarelor celor trei sate de unde

Vin melodiile dulci Shadja Madhyama Gandharva

Speriat de unghiile domnului tău duşman lui Andhaka

De-i tăiase mai înainte unul din cele cinci capete Brahma

Născut din lotus înger creaţiei cu cele patru rămase

Îţi laudă frumuseţea mâinilor lujere de lotus a-l mântui

Uma spune-ne tu cum să zugrăvim răpitoarea frumuseţe

A mâinilor tale cu unghii mai radiante ca lotusul roşu în zori

Ci rosul lotus nici împreunat culorii picioarelor lui Lakshmi

Nu ajunge nici a şaisprezecea parte din frumuseţea mâinilor tale

Mamă zeiţă risipească-ne durerea tâţele tale

Cum îţi alăptezi deodată fiii Kumara şi Ganesha

Cel cu faţă de elefant îşi duce mâna la tâmplă a tată-ţi

Neliniştit şi grabnic întru fostul părinţilor râset

Zeiţă flamură regelui munţilor fără tăgadă

Tâţele-ţi sunt nestemate potire cu ambrozie

Fiii unul faţă de elefant şi Kartikeya ucigaşul demonului Kraunka

De-au supt rămân eterni copii nemuritori în feciorie

Mamă tâţele tale poartă şirag de perle de pe

Tâmplele celui cu faţă de elefant preacurate în alb

Ci oglindindu-ţi buzele înroşindu-se ca poama de bimba

Astfel asemănându-se gloriei domnului tău rasfrânte în măreţie

Fiică a muntelui laptele revărsat din ţâţele tale

Îmi apare ocean de ambrozie izvorându-ţi din inimă

Undă de trezvie ce-o beau cu voia-ţi şi acest copil din Dravida

Ajungând să compună opere cu ecou în minţi de renumiţi poeţi

Mamă fiică a muntelui când flăcările mâniei

Distrugatorului îl acoperiseră Amor plonjă în lunca

Adâncă a buricului tău lumea se uita la şuviţa

De fum ridicându-se ca la dâra tuleielor pe piele

Augurală mamă părul de deasupra zveltului tau mijloc

Precum mărunta undă a întunecatului râu Yamuna

Dă înţelepţilor şi părerea că hotarul dintre potirele

Tâţelor s-ar exila în adâncul buricului scăpând din strânsoare

Fiica a muntelui buricul tău înfloreşte precum

Unda lină a fluviului Ganga ori brazda lujerului de păr

Purtându-ţi lotuşii sânilor ori flama lui Kama întru soaţa-i Rati

Ori gura peşterii unde ochii domnului tău îşi mântuie ispăşirea

Icoana feminităţii fiica muntelui ferită fie-ţi mereu

Talia zveltă apasată de greul tâţelor

Încordându-se încet-încet ca spre a pocni

Precum copacul spălat de potop de pe malul râului

Zeiţă mijlocul ţi-e prins ca de lujere de lavali

În intrarea pântecului altfel sânii grei l-ar răni

Potire de aur aţâţate de Amor zvâcnind în părţi

A-şi lăsa veşmântul dulce când tu eşti cu gândul la domnul tău

Fiica muntelui regele munţilor luă greul şi

Vastitatea versanţilor săi şi ţi le făcu zestre

Aşa se face că şoldul îţi este greu şi vast

El ascunde pămantul şi-l face usor ca fulgul

Fiică muntelui măiastra iubirii învingatoare rămâi

Coapsele tale bat trompa elefantului sălbatic tulpina bananului de aur

Frumoşii-ţi genunchi întăriţi de prostrarea întru

Domnul tău prăvălesc tâmplele elefantului lui Indra

Fiică muntelui tremur cu tremur picioarele tale-s

Săgetate năstruşnic de Amor ci încă pe atatea săgeţi

Tremuri a învinge pe domnu-ţi distrugătorul cum vârfurile

Lucesc precum coroane de îngeri şlefuindu-ţi unghiile

Mamă pune-ţi fii bună şi pe crestetul meu tălpile eflorescente

Împodobind upanişadele vedele incoronând

Ţi le udă Ganga în rugă din răsăritul păr al domnului creaturilor

Îţi radiază roşii precum rubinul din coroana lui Vishnu

Lasă-ne a spune plecăciune picioarelor încântând ochii

Atât de strălucite şi aprinse de roşul herborial

Domnul fiinţelor este gelos pe arborii de ashoka

Din gradină ce tânjesc a fi călcaţi de tălpile tale

Când lotusul piciorului tuu loveşte fruntea domnului tău

Pe când drăgostindu-vă el spune numele alteia şi-şi lasă capul

Ruşinat atunci şi Amor îşi răcoreşte ranchiuna pe domnul tău

De a-l fi ars şi victorios se proclamă în clinchetul brăţărilor gleznelor tale

Mamă nu e de mirare că picioarele-ţi întrec lotusul locuinţă

Ferice zeiţei bunăstării petalele-i cad iarna i se închid noaptea

Pe când picioarele-ţi slăvite hălăduie-n zăpadă şi noaptea

Ele îmbogăţesc nesfârşit pe rugătorii-ţi cu mintea în rit samaya

Zeiţă cum de asemănară poeţii spinarea ţestoasei

Cu vârful picioarelor tale apărându-ţi credincioşii

Si cum sa ti-l fi inaltat dusmanul lui Tripura gratios

Şi să ţi-l pună pe piatra de moară la nunta voastră

Zeiţă de căsăpişi demonul Canda picioarele-ţi înstăresc

Săracii rugându-ţi-se tu râzi de arborii kalpaka din cer

Rodind în ramurile fragede poame numai pentru îngerii din cer şi-ţi râzi

Şi de nimfe cereşti cu unghiile ca zece lune închizandu-le lotusul mâinilor

Lasă-mi viaţa minţii şi simţurilor să fie albina

Cu şase picioare păşind pe lotusul piciorului tău

Ce îndestulează săracul după dorinţă cu miere şi frumuseţe nesfârşită

La fel de arătos ca un buchet de flori de kalpaka

Zeiţă frumoasă la umblet lebedele din preajma ta

Îţi tot învaţă paşii graţioşi mereu poticnindu-se

Astfel lotusul piciorului tău parca le arată cum să păşească

În clinchetul brăţărilor de la glezne bătute cu pietre scumpe

Zeii creaţiei protecţiei distrugerii se pierdură în sălaşul tău

Cel augural învelit în alba-i preastrălucire

Îmbujorat de răsfrângerea razelor din tine izvorând

Bucură ochii întruchipând rasa iubirii sringara

Graţioasă putere a celui augural spre a protegui

Lumea înfloreşti îmbujorată cârlionţată surâzând

Cuminte blândă ca floarea de sirisa în inima diamant

Sânii atât de sveltă în talie şi pulpele vaste

Pata lunii e mosc luna e apă în albie de smarald

Amestecată cu lunare raze de camfor văzând cum

Zi de zi întru bucuria scaldei o goleşti creatorul

O umple iar şi iar de dragul tău acesta-i adevărul adevărat

Tu eşti consoarta domnului suprem învingatorul lui Tripura

Ci mintea nestatornică nu e în stare a ţi se închina

La picioare de aproape astfel zei precum Indra se multumiră

La poartă cu celelalte puteri ale tale ca anima

Prea curată ideală feminitate mulţi poeţi se îndreaptă spre

Zeiţa înţelepciunii consoartă făcătorului alţii prin feluri de bogaţii

Se fac lorzi ai zeiţei bunăstării ci sânul tău îl atinge

Numai dumnezeu marele nici măcar arborele de kuravaka

Regină supremului întelepţii te văd fiind zeiţa

Înţelepciunii soaţa făcătorului zeiţa bogăţiilor

Soaţa proteguitorului fiica muntelui soaţa distrugatorului

Ci tu a patra forţă mahamaya de nepătruns orbeşti universul

Mamă spune-mi când poate învăţăcelul tău bea apa

Ce picioarele ţi-a spălat amestecată cu herburi înroşitoare

Prefăcând şi tonţi din naştere în poeţi şi semănând

Sângeriei licori din lotusul gurii zeiţei înţelepciunii

Cel ce ţi se încredinţă întru stiinţă şi nenevoinţă

Întrecator făcătorului şi proteguitorului acela cu trup orbitor

Dezmărgineşte gândul soaţei lui Amor şi fără mai naştere

Trăieşte îndelung şi se bucură de fericire nemarginită

100

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană

Închinării luminii către soare cu chiar razele lui

Ofrandei către luna cu apele revarsate din piatra de luna

Si facerii pe plac oceanului cu propriile ape

In românește de George Anca

VYASA

B L E S T E M A R E A L U I P A N D U

Au trecut multi ani. Tanara Kunti era la varsta maritisului. Ea l-a ales de sot pe frumosul si puternicul Pandu, fiu di Casa Kuru, dintre multi alti pretendenti, in ceremonia swayamvara. Maadri, printesa din regatul Madra, a fost cealalalta femeie care l-a ales pe Pandu drept stapanul ei. Bheeshma a aranjat ca cele doua casatorii sa se desfasoare conform cu rangul si rasa lor.

Era epoca de aur a Casei Kuru. Pandu era un bun soldat. El a pornit intr-o campanie prin toata Bharatavarsha, cu intentia de a subjuga toti regii. A cucerit Dasarnas, Kasi, Anga, Vanga si Kalinga. A coborat catre regatul Magadha. Era capabil sa-l infranga cu usurinta pe regele acestuia. Inca din vremea cand regii Chitrangada si Vichitraveerya au murit fara a lasa urmasi, Bheeshma se ingrija de regat si de cei trei copii mici. Aceste mici regate si-au inchipuit atunci ca gloria Casei Kuru era in declin. Din aceasta pricina campania lui Pandu a fost eficace pe mai multe planuri. Ea a restabilit suprematia Casei Kuru.I-a adus faima lui Pandu. El a fost proclamat cel mai bun soldat altimpullui sau.

Dupa ce campania s-a terminat, Pandu, cu cele doua regine ale sale, s-au dus in padure sa se odihneasca.El era, deasemeni, un mare vanator. Pe pantele sudice ale inzapezitei Himalaia, a petrecut, impreuna cu cele doua tinere sotii, multe zile fericite.Locuitorii padurii I-au luat, din greseala, drept zei care au venit sa se amuze jos, pe pamant. A fost un timp ferice pentru ei. In anii care au urmat, amintirea acestor zile pline de placere a fost cea care a tinut-o pe Kunti in viata.

In acea padure traia un rishi impreuna cu sotia sa. Cei doi erau foarte indragostiti unul de celalalt. Rishi a vrut sa se bucure de placerea dragostei fara nici o retinere.Deoarece doar animalele sunt capabile sa se iubeasca fara gandul expunerii, rishi si sotia sa s-au prefacut intr-o pereche de cerbi. Ei erau intotdeauna impreuna. Intr-o zi, pe cand cerbul era pierdut cu totul in placerea dragostei, Pandu I-a vazut.Vanatorul din el l-a facut sa uite legea prin care doua animale care sunt impreuna in imbratisarea dragostei nu treabuisc deranjate. El si-a luat arcul si sageata si a tintit cuplul. Intr-o clipa masculul a cazut la pamant, ranit de moarte. Acesta s-a adresat regelui cu voce omeneasca si a spus: “ Tu, care esti nascut intr-o familie cunoscuta in toata llulmea pentru dreptatea sa, cum ai putut sa faci un lulcru atat de pacatos? Ai vazut ca eram pierduti in imbratisarea dragostei. Cum ai putut avea inima sa ne tulburi? Eu sunt un rishi iar aceasta este sotia mea. Eram atat de fericiti impreuna! In anii ce vor veni, aceasta actiune criminala a ta te va costa viata. Cand, covarsit de iubire, te vei apropia de sotia ta, moartea va veni la tine,chiar asa cum a venit la mine.” Toate rugamintile lui Pandu au ramas fara rezultat. Furiosul rishi nu s-a induplecat si nu exista nici o speranta de a scapa de destinul ce-l astepta. Rishi a murit si, impreuna cu el, sotia sa.

Cu inima grea, bietul print nenorocos si-a urmat calea catre ashram, ocarandu-se pentru propria-I nechibzuinta. Caile destinului sunt, intr-adevar, misterioase.Dintr-o atingere, acesta schimba pe de-a-ntregul viitorul unui om. Pandu era cel mai fericit dintre oameni, neavand a se teme de nimic. El era regele neincoronat al intregului regat Kuru. In culmea gloriei sale el al fost doborat ca un pom verde lovit de fulger. Pandu si-a pierdut interesul pentru orice. N-a mai vrut sa se intoarca in regatul sau. Le-a spus sotiilor sale ca s-a hotarat sa-si petreaaaca restul vietii in padure. Cunoscand ratiunea din spatele acestei decizii si cauza deznadejdii regelui,ele nu au scos nici o vorba. Focul autoacuzarii I-a ars lui Pandu toate aspiratiile lumesti. Nu mai dorea altceva decat pace, pacea care putea fi atinsa numai traind asa cum traiesc rishi.El a hotarat ca urmatoarea sa victorie va fi cea asupra lui insusi. Aceasta va fi cea mai mare cucerire. El a spus: “ De-acum inainte voi fi un om diferit. Nici placerea, nici durerea, nu ma pot atinge. Voi trata cu egala indiferenta lauda si critica. Opozitiile nu ma vor mai afecta. Nam sa iubesc aceasta viata a mea si nici n-am s-o urasc. Voi face penitenta nu sezand sub pom cu ochii inchisi, ci renuntand mental la toate lucrurile lumesti.” El si-a adunat toata suita in jurul sau. Daruindu-le toate bunurile sale, le-a spus:” Va rog sa va intoarceti la Hastinapura si, salutand pe scumpa mea mama, Ambaalika, pe bunica mea, Satyavati si pe respectatul meu unchi, Bheeshma, spuneti-le despre cursul vietii pe care mi l-am decis. N-am intentia de a ma mai intoarce in oras.” Kunti si Maadri si-au scos toate bijuteriile si matasurile scumpe si le-au daruit mesagerilor care plecau.

Afland despre renuntarea lui Pandu, orasul Hastinapura s-a scufundat in durere. Bheeshma a fost foarte indurerat de nefericitele intamplari. Cat despre Ambaalika, ochii ei plangeau fara incetare. Nimeni nu putea s-o consoleze. Bheeshma a simtit ca povara a fost inca odata plasata pe umerii sai. Cu peternicul Pandu la comanda si conducerea regatului si cu inteleptul si blandul Vidura ca mentor al regelui orb, Dhritarashtra, Bheeshma s-a gandit ca greutatea regatului a fost ridicata de pe umerii sai. Dar acum era evident ca scurtul ragaz trecuse. Eltrebuia sa conduca din nou regatul, nu se stie pentru cat de mult timp. Gheata care I-a patruns in inima in acea zi in care a renuntat la lume si la bucuriile ei de dragul tatalui sau, a devenit acum si mai apasatoare. Bheeshma s-a simtit impenetrabil la orice lovituri.

N A S T E R E A P A N D A V I L O R

Pandu a petrecut mai multi ani in padure. Era fericit, in felul sau, de cand a renuntat la toate lucrurile care amenintau sa-I pricinuiasca nefericire. Oricum, cu timpul, in inima I-a patruns o noua teama. El isi dorea copii. Auzise ca un barbat fara copii era osandit sa mearga in iad. Teama sa era mare. Intr-o zi vorbea cu Kunti despre asta. El n-o putea avea, asta era sigur. Asa ca a intrebat-o daca ea, de dragul salvariilui, I-ar face un copil cu un rishi, asa cum mama lui a facut. Kunti nu a fost de acord. Era suparata pe el. Ea a spus:”Stapane, tu esti domnul si stapanul meu. Eu te-am ales ca sot cu mult timp in urma. Voi fi cu tine fie in cer, fie in iad. Cand vei muri, voi muri cu tine si, dupa moarte, blestemul nu poate sa mai tina. Vom avea copii atunci. Te rog, nu incerca sa ma determeni sa fac ceva importiva vointei mele !”

Pandu nu putea ramane linistit. Zile si nopti a petrecut in suparare, cu gandul numai la copiii sai nenascuti. In cele di urma, facandu-I-se mila de regele pe care-l iubea atat de mult, Kunti a spus: “Stapane, eu pot sa te vindec de amaraciunea ta. Am puterea sa fac ceea ce doreste inima ta.” Ea I-a povestit regelui despre zilele din copilaria ei; despre vizita lui Durvasa la curtea tatalui ei si despre darul pe care l-a primit de la Durvasa. Bucuria regelui a fost imensa. Au discutat despre asta. El a decis ca un fiu nascut din Dharma va fi intr-adevar unul merituos. “Va fi un fiu,” a spus regele, “care nu va fi uitat, cu trecerea timpului. Insasi personificarea lui Dharma, fiul meu imi vapurta numele peste timpuri.”

In acea padure pitoreasca precum o gradina, de la Satasringa, Kunti l-a invocat pe Lordul Dharmei. In ziua auspicioasa, cand toate stelele si planetele erau favorabile, Kunti a dat nastere unui fiu nascut din Dharma. O voce din ceruri a proclamat ca acest copil era imaginea perfecta a dreptatii si ca pentru aceasta calitate a sa, el va fi faimos in lumea intreaga. Copilul a fost numit Yudhishthira. Pandu era foarte fericit. Un an mai tarziu, el I-a cerut lui Kunti sa-I mai poarte un fiu. De data aceasta el a dorit ca tatal sa fiu Vayu, cel mai puternic dintre zei. Cand dreptatea este sprijinita de forta, nimic nu se poate opune acestei combinatii “, a spus regele. “Asa sa fie!” a spus Kunti. Vayu, zeul vantului, a fost invocat si un frumos si puternic fiu a fost nascut de Kunti. Vocea din ceruri a proclamat:”Acest copil va fi cel mai puternic si mai iubitor fiu.” El a fost numit Bheemasena.

Pandu, acum tata al doi fii, inca nu era multumit. El I-a cerut lui Kunti sa-I mai daruie un copil. “Convoaca-l pe Indra”, a spus Pandu. “Un fiu nascut din Stapanul Cerului va fi, sigur, realizarea tuturor visurilor mele. Un fiu nascut din Indra va fi foarte drept. El va fi un mare om. El va fi un erou invincibil. Vei fi mama celui mai mare dintre eroi.” Kunti l-a invocat pe Indra si el I-a daruit un fiu. Vocea din ceruri a spus acum:”Copilul acesta va castiga pentru Pandu faima nepieritoare. El va fi cuceritorul intregii lumi. Nu va mai exista altul ca el.” Indra a venit la Pandu si I-a spus: “Fiul acesta al meu va fi cuceritorul intregii lumi. Fiul tau, Yudhishthira va implini marea Rajasuya si Ashvamedha yagas, cu acest fiu al meu alaturi. Fiul meu este cealalalta jumatate a lui Vishnu. El este Nara. Krishna, fiul lui Vasudeva si al lui Devaki, este Naraiana. Datorita acestor doi barbati, pamantul va fi curatat de toata otrava care-l raneste”. Cu aceste cuvinte, Indra a pleca. Fiul a fost numit Arjuna.

Exista o lacomie care este mai mare decat iubirea de bani. Aceasta este dorinta de copii. Pandu era tatal al trei copii. Inca nu era multumit ! I-a cerut lui Kunti sa-imai daruiasca un fiul Ea l-a refuzat spunand: “Tu erai atat de nerabdator sa ai fii. De aceea am fost de acord. Acum, dupa ce trei fii au fost nascuti, daca voi avea mai multi, dharma va fi distrusa. Actele disperate sunt permise, cel mult, de trei ori.Eu nu voi incerca din nou.” Pandu a spus: “Ai dreptate. Dar gandeste-te la Maadri.Ea nu are nici un fiu. N-o poti invata incantatia si s-o ajuti sa aiba un copil?” Kunti era foarte doritoare sa faca asta. Ea a invatat-o pe Maadri incantatia. Maadri I-a invocat pe frumosii Ashvini, gemenii ceresti. Ei I-au daruit doi fii. Acesti fii ai lui Maadri erau mult mai frumosi decat ceilalti trei. Vocea din cer a mai vorbit odata: “Acestia doi vor fi cei mai frumosi barbati din lume. Ei vor fi faimosi pentru calitatile lor bune, devotamentul, curajul si intelepciunea lor.” Fiii lui Maadri au fost numiti Nakula si Sahadeva.

Rishii din valea Satasringa au fost preoti oficianti pentru ceremonia de nume si, mai tarziu, ei au fost responsabili cu educarea timpurie a tinerilor printi. Ei erau considerati aproape copiii tuturor rishilor din vale. Cu ani in urma, cand blestemul s-a abatut asupra lui Pandu si el s-a retras in padure, Vrishnii, verii si fratii lui Kunti au fost foarte nefericiti. Acum, cand stirea ca Pandu era tatal a cinci fii, a ajuns la ei, au fost foarte bucurosi.. Vasudeva, fratele lui Kunti, a trimis daruri si haine scumpe prin Kasyapa, preotul familiei sale. Acestui preot I s-a cerut sa imlineasca ritualurile necesare pentru tinerii printi kshatriya. El a ramas si a implit riualurile upanayana.

In padure traia Suka, fiul lui Sayyati. Nu exista un alt arcas ca el. El facea penitenta in valea Satasringa. Suka s-a oferit sa ii initieze pe tineri in folosirea armelor. Datorita antrenamentului excelent oferit de catre marele rishi, tinerii printi au devenit experti in manuirea armelor. Bheema era bun cu buzduganul. Yudhishthira, cu sulita, gemenii, cu sabia. Arjuna a devenit un bun arcas. El isi putea folosi ambele maini cu aceeasi usurinta. Multyumit de indemanarea lui, Suka a spus ca discipolul a devenit egalul maestrului sau. In semn de multumire el I-a daruit lui Arjuna propriul arc, drept semn al aprecierii sale.

În românește de Rodica Anca

GEORGE ANCA

The Plumed Serpent

În the Plumed Serpent, D. H. Lawrence rescrie mitul lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene care uneşte cerul cu pământul, moartea cu învierea în chip de luceafăr.

„Then the drum began softly to beat, as if of itself. And a man began to sing, in a small voice:

The Lord of the Morning Star
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /.../

‘Listen!’ said Ramon in the stillness. ‘We will be masters among men, and lords among men. But lords of men and masters of men we will not be. Listen! We are lords of the night. Lords of the day and night. Sons of the Morning Star, sons of the Evening Star. Men of the Morning and the Evening Star.
‘We are not lords of men: how can men make us lords? Nor are we masters of men, for men are not worth it.
‘But I am the Morning and the Evening Star, and lord of the day and the night. By the power that is put in my left hand, and the power that I grasp in my right, I am lord of the two ways.

‘And my flower on earth is the jasmine flower, and in heaven the flower Hesperus.”

Studiu

Undesirable, disputable, truly beautiful, like Rilke’s poems. Poetize cu ori şi ce preţu. Angelus-Picu, Arthur-Martin. Ziurea, ziurel, ce vă spuneam, torpila era un blond, iar tot ajunul ai ascultat colinde de Hruşcă, m-ai tot chemat şi pe mine, azi mai arhaice şi eclesiale pe vatra interzicerii anterioare. Studiul era cognitivist, conspirativ, când l-am prins conversaţie. Ultime scrise, vedem tratate pe subsidiaritatea ce ne mai distruse. Manet la amanet, fă loc şi tu, Arpad, cu Medeea ucigând pe Gandhi. Semiramida în trei colţuri. Mele kalikimaka and Hauoli Makahiki Hou, nos hivers d’autre fois de la Hsieh.

nu-i tăia Amelie

barbă evanghelie

păsările rădăcinile părinţii până la antipod broaştele sub nici un ocean

taie-mă nu sunt iarbă omoară-mă nevinovat doamne fă-mă rugăciune

lasă-mi morţii dependenţa de d-ta preasfinte mi-o furară podarii

cu tine mă porecliseră broscoi îndrăgostit barba lui Ibsen mohor cosit

se proiectase nediplomatic o Românie pe sponci la sfinx prima întrebare

ţi-e frică de moarte nu că te-aş omorî la a doua dicteul moşilor poleiţi

din ce în cet pe vale inundaţii peste argilă de nisipuri vorba

la aeroport eu te duc o basculantă de horj în poartă

pe unde să iasă maşina pleacă avionul am rămas pe posteţe

alt verde înspicat şi rasa cailor munte caverne familii du-te

durează îmbarcarea n-am bilet poate mâine nu mai e valabil

păreri mai de rău de neţinerea cuvântului tipografic porc tăiat

hârtia va fi albastră viorica navamalika ne vorbisem între tampoane

te-ai schimbat în bine în ce hal eşti lectura din prima în devanagari

lasă piesa a şi luat foc nu numai banii cine de cine are nevoie majestate

casca pe cascadă bontonul tunului ceaţa încă neningându-ne

apă în cleştii racului cenuşa bate focul inimii pe verde cu iasomia

stabilimentul din est cu cât lucrurile se schimbă mai mult cu atât rămân la fel

taică-meu din cartea de căpătâi nu mă scotea de-am ocolit-o de-o viaţă

pe vreme urâtă cânepă lecturi antinaţionale ţi-am spus cine mai bântuie

cu asasinarea de libertate întoarsă bumerang în praf de nebunie

laetitia lui Lawrence până în Taos şi în templul lui Hanuman de acolo

părul încurcat al schizofreniei câlţii nelibertăţii tunu’ da regele nu

masă ostăşască pică măr pikhamer ultramarin moarte românilor Smara Mira

Ceyks şi Daedalion

Lucifer creştin - deşi însuşi Cristos s-a văzut ca luceafăr - este mai adesea luat drept Satana, de Dante, Milton, Goethe. Diferit, Shelley îl laudă pe Dante ca „the Lucifer of his age”. Ca exilat, Eliade preferă pe Dante lui Ovidiu, iar Lawrence se simte Ovidiu şi crede luceafărului mexican. Păgânismul, cosmismul, erotismul, genialismul, ritualismul par elemente comune luceafărului la Eminescu, Lawrence, Eliade. Mai nimic din Satana miltonic. Eos, Usha, Quetzalcoatl generează continuu parcă o lucerferie antiapocaliptică faţă de luceferismul satanic în vogă.

În antichitate, Hesiod, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Seneca plătesc tribut lui Eosphoros-Lucifer. Ovidiu creează genealogia mito-tragică a lui Lucifer în Metamorphoses, pe care o reîntâlnim în modernitate, inclusiv în contextul prezentului colaj comparatist.

Keyx domnea în Trachina fără vărsare de sânge şi pe faţa împărătească purta strălucirea tatălui său, chiar dacă atunci, când Peleus, fratricidul, venise să-i ceară adăpost, el plângea cu durere pierderea propriului său frate, Daedalion, acesta metamorfozat în erete când se aruncase de pe o stâncă pentru că Diana, jignită, îi ucisese cu o săgeată fiica, pe frumoasa Chione. Keyx , pe cărarea păcii, şi Daedalion, războinicul, erau fiii stelei care trezeşte zorii (Eosphoros/Lucifer) şi părăseşte ultimul cerul. (Metamorphoses, 11.270).

Neînduplecat pornind pe mare, nu pe uscat, să consulte oracole, Keyx îi spune soţiei sale atât de iubită Alcyone: Ard cu lucirea tatălui meu în jurământ, dacă îmi îngăduie Fata (Moirai, Fates) mă voi întoarce până ce luna să-şi umple de două ori orbita. (Metamorphoses, 11.42).
Corabia fiindu-i distrusă de furtună, cu mâna ce odată a purtat sceptrul, Ceyx se prinde de o scândură, cerând în zadar ajutor de la tatăl soţiei sale, Aiolos/Eol, şi de la propriul tată, Eosphoros/Lucifer. Un val negru îl îneacă în timp ce el o tot cheamă pe Alcyone. Tatăl său, acel Lucifer de ziuă, arăta stins şi ascuns, neputând părăsi cerurile, îşi învăluia faţa îndurerată într-un acoperământ des de nori plângători. (Metamorphoses, 11.452). Din graţie divină, cei doi soţi sunt prefăcuţi în păsări (alcioni – poate pescăruşi, poate albatroşi; cf. Ovidiu, Metamorfoze, 1972, traducere de David Popescu)
Lucifer ne întâmpină peste tot în cărţile (liberi) lui Ovidiu:
Metamorphoses:
Lucifer et caeli statione novissimus exit. (II)

quanto splendidior quam cetera sidera fulget
Lucifer, et quanto quam Lucifer aurea Phoebe (II)

dum Lucifer ignes (IV)

Lucifer ortus erat (IV)

Lucifero cadit Eurus (VIII)

Quae dum Lucifero genitus miracula narrat (IX)
Ars amatoria:

Roscida luciferos cum dea iungit equos

Tristia :

Lucifer ortus erat. ( I)

Lucifer albus equo!( III)

Lucifer amborum natalibus affuit idem (III)

Ex Ponto:

qualis ab Eois Lucifer ortus aquis (II)

Fasti:

non habet officii Lucifer omnis idem. ( I)

Quintus ab aequoreis nitidum iubar extulit undis
Lucifer, et primi tempora veris erunt. ( II.)

nec tamen haec ultra, quam tot de mense supersint
Luciferi, quot habent carmina nostra pedes. (Fasti, II, 567-568)

Restat ut inveniam quare toga libera detur
Lucifero pueris, candide Bacche, tuo (III)

Tres ubi Luciferos veniens praemiserit Eos,
tempora nocturnis aequa diurna feres. ( III)

Sed iam praeteritas quartus tibi Lucifer Idus
respicit; hac Hyades Dorida nocte tenent. ( IV)

Lucifero praeveniente, dies? ( V)

muneris est tempus qui Nonas Lucifer ante est (VI)

et vigil Eois Lucifer exit aquis ( VI)

Lucifero subeunte Lares delubra tulerunt ( VI)

Heroides:

iam noviens erat orta soror pulcherrima Phoebi
et nova luciferos Luna movebat equos; ( XI)

ut tibi luciferas adferat illa manus? ( XX)

praevius Aurorae Lucifer ortus erat; ( XVII)

ut tibi luciferas adferat illa manus? (Heroides XX)

Arundhati

Cătălina-Kate-Christina iubesc până la identificare avatarică luceafărul blând şi atotputernic în dedublarea sa cosmic-erotică. Prin 1980, când Eliade a salutat (într-o scrisoare către noi) versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, Dyviagraha, de Urmila Rani Trikha, va fi avut în minte personajul său Domnişoara Christina, - ...avatara divyagraha ... - dar poate şi pe divina Arundhati, întruchipare a luceafărului vedic şi a şarpelui spiral kundalini, soţie ideală - a lui Vashista - invocată de Sita în Ramayana lui Valmiki.

La D.H. Lawrence, Kate se abandonează luceafărului dincolo de lumea tauromahic-militară, dincolo de bine şi de rău, în rol de Malintzi:

„So, when she thought of him and his soldiers, tales of swift cruelty she had heard of him: when she remembered his stabbing the three helpless peons, she thought: Why should I judge him? He is of the gods. And when he comes to me he lays his pure, quick flame to mine, and every time I am a young girl again, and every time he takes the flower of my virginity, and I his. It leaves me insouciante like a young girl. What do I care if he kills people? His flame is young and clean. He is Huitzilopochtli, and I am Malintzi. What do I care, what Cipriano Viedma does or doesn’t do? Or even what Kate Leslie does or doesn’t do!” (The Plumed Serpent, XXV)

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. După cum indienii Pawnee se ştiu născuţi de fiica luceafărului de dimineaţă masculin (Marte) şi a luceafărului de seară (Venus).

Plecarea în lume, cu iubita, are, pentru Cătălin, un tâlc momentan antipărintesc şi anti-luceafăr:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

(Eminescu, Luceafărul)

End-Beginning

GRS Dept.Delhi University Papers Session February 2003

Dr. George Anca: End-Beginning in the books by self

End: Sa nu le spun lor Omoratorilor / Tell it not to Killers (Dodii 18-58, 2003, p.488. Apokalipsa indiana VII/Indian Apokalipse VII)

Beginning: stiam unde merg dar repetat intrebam care e drumul / I knew where I was going but repeatedly I asked the way

E: 2002 tocmai scriu la cartea La Gioia/2002 I am just writing to the book La Gioia (La Gioia, 2002, p.189.Apokalipsa indiana VI/Indian Apokalipse VI)

B: Inapoi, Aticus Sanatan, ai spus ca ai 63 cum ai fi zis 23/Back, Aticus Sanatan, you said you are 63 as if 23

E: viata din nou pe margine de ou poveste jungla lume lunga latul orizontului dorurile Pontului /life again on egg’s edge tale jungle world long horizon broad Pontus longings (Sanskritikon, 2002, p.497. Also: Gyr’s ‘I have remained under Troy’s walls’, p.525 and letter from Satya Vrat Shastri on the back cover. Apokalipsa indiana/ Indian Apokalipse V)

B: sub invitatie pereche in casa de primire scap intr-o lada/under invitation pair in reception house I escape in a chest

E: It should all be typed out in a week or two and then? off to find a publisher. (Frica de Orient/Fear of the Orient, 2001, p.237. Apokalipsa indiana II/Indian Apokalipse II)

B: Saluti da Napoli, Pasqua, Pompei, o ora si la teatru./Saluti da Napoli, Pasqua, Pompei, an hour and at theatre.

E: lancezise pentru ca isi daduse drumul/he had languished for given way to self (Buddha si colonelul/The Buddha and the Colonel, 2001, p.202. Apokalipsa indiana III/Indian Apokalipse III)

B: 16 august 1991, Otopeni,ora 6.30. Din cauza conditiilor meteo la Moscova…/16^th August 1991, Otopeni, 6.30 a.m. Due to meteo conditions in Moscow…

E: mereu amuteam, orbeam, de-o nostalgie tampita, ca n-o s-o mai vad de bine ce n-o vedeam, o revedeam./I was ever hushing, blinding, by a stupid nostalgia I wouldn’t see her again as long as didn’t see but saw her again.(Furnici albe/White ants, 2001, p.280. Apokalipsa indianaIV/Indian Apokalipse IV)

B: Sa fie zece ani de cand intre sonetul de mesteceni si izvorul Eminescu…/Some ten years since between sonnet of birch trees and Eminescu spring…

E: Muta lui marmora din negrele firide, umbra lui mistuindu-si-o in umbra eterna a codrilor negri, visul de aur al iubirii lui eneadum genetrix, ma beaute, chipul sfant al celei mai frumoase femei de pe pamant – i-l vor visa chiparosii ‘cu ramurile negre uitandu-se in jos’/ His mute marble from black rechesses, his shadow consumed in eternal shadow of black woods, the golden dream of his love eneadum genetrix, ma beaute, the saint face of most beautiful woman on earth will be dreamt by cypress trees ‘with black branches lookind downward. (Baudelaire si poetii romani/Baudelaire and Romanian Poets, 2001, p. 255)

B: Privirea in timp asupra creatiei baudelairiene, portretizata alegoric, ar avea, fatal, toate fetele creatiei insasi, de la mirarea copilareasca, pana la masca de vapori a strigoiului./The time outlook on Baudelaire’s creation, in an allegorical portrait, should, fatally, have all faces of creation as such, from child wondering to ghost’s mask of vapours.

E: You are Boston I am Edgar Poe (Poeston, 2001, p.192)

B: Hynes consortia unallocated prieteni si avocati nealocati Prusak Billington Iaszi/Hynes consortia unallocated friends and advocates unallocated Prusak Billington Iaszi

E: even not recognizing me you may have stayed in Trinidad in the strange forest like people (Mamma Trinidad, 2001, p.157)

E: Este, mai degraba, probabil ca diferitele secvente ale populatiei de rromi se vor dezvolta in mod independent./It is more likely that the various segments of the Rom population will evolve independently (Toward a L.M.C.Gypsy Library/Spre o biblioteca romaii L.M.C., 2001, p.74)

B: Pregateste-te sa traiesti in Trinidad/Prepare yourself to live in Trinidad

E: culegatoarele/the gathering women (Sonete thailandeze/Thailandese Sonnets, 2000, p.217)

B: domnul cand ma inchinam si nu mai ingenuncheam/god when I prayed and didn’t kneel any more

E: o roata de bicicleta pentru fiecare umbra de pe lume/a bycicle wheel for any shadow in the world (Orientopoetica, 2000, p. 312)

B: scrie-ma noaptea pe trecute/write me over night en passant

E: the Thomas Crown Affair film back 68 miles west of Erzurum (Malta versus Trinidad, 2000, p. 76)

B: murind cu moartea lui Kabir inainte de moarte nemuritor / dying with death of Kabir before death so immortal

E: Perhaps, today urban anthropology, also as human geography, is more and more what previously used to be “the other”, “le bon sauvage”, and, somehow within selfanthropology, meant the village; yet in the twentieth century poet Lucian Blaga is immortal by saying, “I believe eternity was born in the village” (Asian Temptation, 2000, p.18)

B: The author used to write ‘anthropological poems’ in the cities of IUAES congresses he attended – New Delhi, Zagreb, Lisbon, Mexico, now Beijing.

E: Following is the half diaspora based on visual insideness insightful as it happens (Waste, 1999, p.126)

B: parinte si persoana am auzit-o plansa/father also person I heared her weeping

E: Daca tu ai fi sotul ei, visul i-ar fi actualul sot/If you would be her husband, her dream would be her actual husband (Pelasgos, 1999, p.178)

B: Dincolo incepuse agitatia obisnuita si careva, cam de serviciu, mai chema la ordine, pe soapta si zgomot – haideti, haideti, prezentarea o sa inceapa acum/In the other side, usual agitation had started and someone, servicelike, still called to order – come on, come on, presentation is starting now.

E: 20 years of the author’s experience with IUAES are acknowledged as a chance between counter-culture and ecology of survival. (Sub clopot/Under Bell, 1998, p.333)

B: Parpagai: (publicitate) editia 666 irod iord(an) iuda aiud/Parrot: (publicity) edition 666 irod iord(an) iuda aiud

E: Veti urmari de-acum Maica Medeea la Pa(ri)s./You will follow from now Mother Medea to Pa(ri)s. (Maica Medeea to Paris. Apokalipsa indiana I/Mother Medea to Paris/Indian Apokalipse I, 1998, p.208)

B: Memoria profunda medeica te lasa intr-o sanie care existase si-ai uitat-o in afara visului – Medeea-Moira./Profound Medean memory leaves you in a sled which had existed and you forgot it out of the dream – Medea-Moira.

E: the pillar Basarabia bar bar bar carribi carribi infineternal beings in mahasamadhi. scaffolding. 17 cells (Lumea fara Coloana lui Brancusi/The World without Brancusi’s Column, 1997, p.33)

B: Buddha culcat./Buddha lying.

E: capul unui profet pe scara de la Shantiniketan/the head of a prophet on the ladder from Shantiniketan (Ion Iuga in India, 1997, p.48)

B: Prof.Rao, dimineata asta, pe Chatra, unde isi facea plimbarea cu Snoopy, s-a multumit sa-mi lamureasca intrebarea de aseara, de la Ashoka Hotel – nu era atat a noastra, cat a nordicilor celorlalti, abandonati ambiguitatilor, poate necesara pentru intelegerea lui Shiva-Parvati, reprezentat atunci, in Kuchipudi, de Raja si Radha Reddi – ce este Tilana?/Prof. Rao, this morning, on Chatra, where he was walking with Snoopy, simply cleared the question of last evening in Ashoka Hotel – it wasn’t as much ours as of other northerners, abandonned to ambiguities, perhaps necessary for understanding of Shiva-Parvati, represented then, in Kuchipudi, by Raja and Radha Reddi – what is it Tilana?

E: Schita din urma cu verva unui monolog satiric (bhana) se si incheie cu o dedicatie ‘parpagaiului’, pasare bine instalata in literatura sansacrita, aici lux de inport./The last story with zest of a satirical monologue (bhana) ends by a dedication to the ‘parpagai’/parrot, bird well installed in Sanskrit literature, here luxury of import. (Manuscrisele de la Marea Vie/The manuscripts from the Living Sea, 1996, p.106)

B: Vorbim de unde am ramas, o data la sfarsitul plachetei 50 doine lui Ilie Ilascu, 1994, (Death Employment), a doua oara in continuitate cu hermeneutica (incipienta) a poeziei intemnitate si exilate (Haos, temnita, exil la Eminescu, Cotrus, Gyr si Stamatu, 1995)./We speak from where we remained, once at the end of booklet 50 Doinas to Ilie Ilascu, 1994 (Death Employment), twice in continuity with incipient hermeneutics of imprisoned and exiled poetry (Chaos, Prison, Exile at Eminescu, Cotrus, Gyr and Stamatu, 1995)

E: Together-You never go away we are one in our other and all is Om. (The Buddha1994, p.187)

B: Your four lines of scribled letter cum your peace activist Newsletter plus a copy of Dr. Pavao Rudan’s letter to you and review of two of your novels “White Ants” and “The Buddha and the Colonel” received today evening as a happy surprize.

E: Eminescu’s “Prince Charming of the Tear” inspired my 1970 novel Eres/Heresy which ends by a halucinatory dinner – eating anything around them, earth, embers, clouds – O sacrum convivium in quo Crsitus sumitur! (Indoeminescology, 1994, p.283)

B: Mihai Eminescu (1850-1889) is the greatest mind of the Romanians (Titu Maiorescu), plenary man of Romanian culture (Constantin Noica), a feeling which gives the measure of spiritual powers of one people (Zoe Dumitrecu-Busulenga), often compared with Homer, Kalidasa, Shakespeare.

E: Only she will not follow her own romanza towards promised movies-studios, at other thousand miles, in triangle, far of capital, Rob, anthology – “Tender, semi…” (Parinior, 1982, p.138)

B: Three minutes…Four…By my watch. I love you.

Notes.

Priority is given to the end followed by the beginning, to ‘Indological’/India inspired books (less those written in India between 1977-1984, those before that - not available with author returned after 25 years to teach again Romanian in India – yet I remember the beginning in Poemele parintilor/ Poems of the Parents, 1976: Imi scriu in fiecare zi cartea/I write everyday my book - and also some forgotten in Bucharest e.g. Balada Calcuttei/The Calcutta’s Ballad, 1999). If the theme of list can be recognition (of mother, of poet, of own works etc.) – when only English e-b’s are recorded that is the original language or translation from Romanian -, a random manner of acknowledging Romanian reading sentences in Romanian class of Indian students is supposed. Other comments on quoted books by self may have points in literature, applied linguistics, education, anthropology, including scope of Romanian language in India and of Indian languages in Romania via creative writing.

LIVIU BORDAȘ

Urechismul şi tradiţia formelor fără fond în cultura română

Prim studiu de patologie oriental(ist)ă

1. Beţia de cuvinte

În cartea lui despre părintele criticii româneşti, Nicolae Manolescu scria că "o polemică adevărată e un motiv de apropiere şi de stimă între adversari, care, despărţiţi în cutare privinţă, se simt înrudiţi pe planul superioarei intelectualităţi". După această definiţie, articolul polemic pe care dl. E. Ciurtin (EC de acum înainte) mi l-a dedicat în numărul anterior al revistei Idei în Dialog – dar care a circulat deja pe internet într-o versiune ce l-ar fi făcut invidios pe Vadim – nu poate fi considerat o veritabilă polemică. Coborându-se la interese personale şi la atacuri ad hominem, el nu inspiră nici stimă şi nici vreo înrudire.

Ieşirea polemică a lui EC este provocată de recenzia pe care am făcut-o ediţiei româneşti, îngrijite de el, a memoriilor lui J.M. Honigberger. În articolul său, el încearcă să foloseasca reţeta victorioasă a polemosului maiorescian, adresându-mi-se pedagogic şi cu superioritate, imitând, atât cât poate, ironia şi abilitatea regizorală de punere în scenă şi închizând "polemica" de îndată ce şi-a făcut numărul. Dacă ironia voită îşi atinge ţinta cu puţină bunăvoinţă din partea cititorului, ironia involuntară îi reuşeşte însă pe deplin. Căci, deşi acum ar vrea să fie un Maiorescu – aşa cum în alte ocazii îi place să descindă din Eliade şi Culianu –, prin ceea ce face el se situează exact în tabăra opusă. Adică în tradiţia non-critică înrădăcinată în poligraful V.A. Urechia şi ilustrată de orientalişti şi istorici ai religiilor precum, dintre cei vechi, Gheorghe Popescu-Ciocănel iar, dintre cei noi, unii pe care prefer a-i lăsa să sune în gura lui.

Asemenea lui Urechia, EC s-a dedicat unei activităţi de animator şi organizator, dispreţuind ca şi acesta critica formelor fără fond şi perseverând să se ilustreze în diverse domenii savante înainte de a deveni un specialist al lor. Ca şi Urechia, s-a străduit să propage în lume numele ştiinţei româneşti şi tot ca el, nefiindu-i recunoscute meritele în ţară, a căutat confirmarea în afara graniţelor ei, spre veşnica ruşine a criticilor ingraţi. Dacă primul a avut norocul unor vremuri de început când putea să se întindă de la organizarea şcolilor săteşti până la Academie şi Ateneu, cel de-al doilea se mulţumeşte – deocamdată şi nu din modestie – cu doar două domenii specializate: "istoria religiilor" şi "studiile asiatice". Dacă primul a avut relativ degrabă sprijinul statului şi al partidului său, ocupând multiple poziţii academice şi politice, cel de azi a aspirat doar la ele fără să le dobândească încă.

Portretele pe care Hasdeu şi Maiorescu i le-au făcut lui Urechia dau caracterologia tipului a cărui tradiţie o perpetuează EC. Citez direct din Beţia de cuvinte: "Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necunoscându-le însuş bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune. [...] Dar unde este tare d. Urechia este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transpoartă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicei şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor pe unde controlul este mai greu..." Singura diferenţă faţă de timpul lui Maiorescu este că, fiind azi mai apropiaţi de spanioli, locul acestora a fost luat la EC de indieni. "Dar în starea intelectuală în care se află d-sa când scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect..." Urechia şi-a găsit cu rapiditate atât admiratori cât şi emuli pe măsură, precum cel de care se ocupă Maiorescu în continuare: "D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre «un colţ al ţărei unde m-am ploeştit – era să zic pleoştit». Acest domn de la Ploieşti, eram să zic ... are mult spirit. D-sa iubeşte «la causerie» ca la Paris [...] Dar nu pentru aceste galanterii ploeştite, eram să zic... intră d. George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala d-lui Urechia în privinţa numelor proprii."

Pentru a nu reţine prea mult atenţia asupra istoriei acestei tradiţii culturale româneşti de care mă ocup pe larg în altă parte, voi trasa direct portretul robot al savantului urechist. Publicist mereu zorit şi mereu recent informat, dispreţuind simţul proporţiilor şi gustul original, adept al frazeologiei zumzăitoare, debusolat de lecturi savante pentru care nu are suficientă pregătire ca să le mistuie, deşi convins că palpează mereu mersul timpurilor şi al ideilor. Zelos ostenitor al condeiului, colecţionar şi muzeograf, expert al ţuţăritului cu nume mari la activ. Nimeni şi nimic nu-l pot împiedica: el se bagă peste tot pentru a fi văzut şi auzit, fie că are sau nu ceva de spus, se află în treabă şi atunci – sau mai ales atunci – când nu are nici o legătură cu subiectul. Cărturar harnic cu aer de savant profund şi apăsat de responsabilităţile asumate pentru viitorul şi sănătatea ştiinţei româneşti, aspirând să devină repede un descoperitor precoce şi un geniu, un pionier şi un mentor, un fruntaş şi un ctitor. Angajat a susţine că există un "fond" căruia e chemat a-i oferi "formele" providenţiale, el preferă să se afirme ca savant în loc să devină unul şi crede că a devenit atunci când şi-a propagat numele prin reviste şi ziare. În scrierile sale, condimentate cu desanturi agitatorice, ambiţia încrâncenată a poligrafului domină de departe talentul obiectiv şi ştiinţa temeinică. Savantul urechist îşi are incontestabilul său rol în istoria culturală în care şi-a dat silinţa să rămână cât mai adânc imprimat, arând cel mai adesea şi drumurile bătătorite sau defrişând şi ceea ce era de mult fertil.

Urechistul este, aşadar, un personaj suficient de complex pentru a scăpa oricărei posibilităţi de a fi evaluat cu competenţele unui singur specialist – cuvânt pe care îl dispreţuieşte sincer. Pentru el sunt necesare multiple măsuri şi competenţe, unele chiar de tipul celor asumate de doctorul Honigberger la Lahore şi Calcutta.

2. Fumuri savante din lulele orientale

Maiorescu deplângea imitarea formelor occidentale de către tinerii întorşi de la studii din universităţile franceze sau germane. Situaţia de azi a cunoscut o semnificativă îmbunătăţire, căci nu mai e nevoie să se deplaseze tânărul până în venerabilele centre universitare pentru a se împodobi cu forme fără fond. Cei mai mulţi dintre cei care studiază în afară rămân atât de ataşaţi şi de fondul formelor occidentale încât nu se mai întorc în ţară. În schimb, nenumăraţii lor confraţi mai puţin norocoşi au devenit, graţie televiziunii sau internetului, entuziaşti şi patentaţi importatori de forme noi.

Astăzi ştim, desigur, că Maiorescu nu a avut decât pe jumătate dreptate. Căci, aşa cum arătase şi Călinescu, fondul poate fi creat de asumarea în timp a formei. Istoria adaptării la forme goale devine ea însăşi un fond. Formele pentru a căror importare militase cu succes Urechia, precum Ateneul sau Academia, sunt acum, nu-i aşa?, repozitorii ale "fondului" nostru cultural. Totuşi acesta pare să se încăpăţâneze a rămâne creativ şi sănătos mai degrabă în afara lor decât în ele. Nu voi fi primul a întreba cât datorează un Eminescu sau un Eliade sau un Culianu întreprinderilor româneşti în care forma precedă fondul. Şi nici ultimul a mă mira cum acestea şi-i anexează, pentru a le patrona o popularitate de ai cărei agenţi şi nivel ar trebui mai degrabă protejaţi.

Despre aceştia din urmă tot Călinescu scria: "Se cheamă «eminescolog» un publicist care, fără să se fi ilustrat în nici un domeniu al culturii (ba uneori fiind cu totul refractar ei), se aşează ca muşiţa pe suprafaţa problemei eminesciene şi o umple cu o cangrenă verzuie şi fetidă." Şi această situaţie se găseşte astăzi mult îmbunătăţită, fiind extinsă şi la alte cadavre diafane. Mai ales după 1989 victimele acestor necrofori s-au înmulţit. În special Eliade şi Culianu au avut trista onoare de a le fi obiect. Iar datorită lor, necroforii au devenit nu doar "eliadologi" şi "culianologi", dar şi "istorici ai religiilor" şi "orientalişti". Într-o ţară în care nu există catedre şi specializări în studii religioase, oricine se simte solidar cu Eliade şi Culianu şi a parazitat un orecare timp traducerile apărute pe piaţă sub numele lor, se poate considera specialist al religiilor. Într-o ţară în care, în universităţi, de ani buni nu se mai învaţă cu adevărat sanscrita, orice însăilător de generalităţi indiene sau de preţiozităţi savante culese la mâna a doua (în cel mai fericit caz), se crede îndreptăţit să se prezinte ca indianist.

În acest fel, parazitând prestigiul subiectelor şi exploatând lipsa de expertiză a publicului cititor, savanţii urechişti şi-au dobândit o consacrare facilă. Profitând de interesul pentru Orient al unui mare – dar nespecializat – auditoriu şi de lipsa de reacţie a orientaliştilor din România, ei au reuşit să recupereze şi în acest domeniu tradiţia înaintaşilor lor. Prin moştenire adepţi ai cantităţii, ei sunt şi ai îndrăznelii de a-şi afirma propria persoană pe seama subiectelor a căror natură exclusivă îi fereşte de sancţionare. Printre ei, EC s-a profilat ca un veritabil Ginghis-han, unul nu mai puţin intrigant pe cât de agresiv şi violent. El se anunţă, însă, ca un Eliade trei, un Culianu doi sau, după caz, ca un nou Arion Roşu. Lucru ce nu ar fi decât îmbucurător, dacă l-ar putea realiza şi altfel decât prin pelerinaje pe strada Mântuleasa. Deocamdată, el nu a produs decât ştiinţă veselă, convertind "creativ" alte calităţi ale sale decât cele necesare unui astfel de scop. Chiar şi aceasta rămâne sub semnul cantităţii urechiste pe care, în lipsă de a o putea consuma, publicul e aşteptat să o admire.

Cel puţin Eliade şi Culianu au avut, ca şi Eminescu, norocul de a nu apuca să vadă cui vor servi ca pretexte legitimatorii. Şi nici răul pe care lucrurile improvizate şi de slabă calitate puse sub egida lor îl pot face unor discipline ce şi aşa nu au fost vreodată favorizate în România. Ce fel de viitor pot avea ele când sunt aşezate pe un astfel de fundament definit doar prin mimarea formală a erudiţiei şi profesionalismului? Asemenea mijloace sfârşesc, dacă nu prin a distruge scopul, cel puţin prin a-i închide orizontul. Ceea ce se face astăzi artificial în numele unui mai bine viitor are toate şansele să devină un rău pe care, dacă l-am fi ştiut, ne-am fi lipsit de orice bine fără fond şi fără fundament.

3. Ştiinţa veselă

Venind acum la "polemica" lui EC, trebuie să recunosc că primul efect al lecturii ei poate fi atât de puternic încât eu însumi am dat fuga să recitesc recenzia ca să văd dacă e adevărat sau nu ceea ce spune. După ce m-am lămurit că textul său are doar minime şi marginale legături cu articolul la care pretinde că se referă, am început să-l privesc în alt fel. Într-un fel în care mi s-a părut chiar amuzant: ca o schiţă fantastică în care autorul a pus mai mult talent şi inteligenţă decât în interpretarea memoriilor lui Honigberger şi a Secretului său imaginat de Eliade. Neputând să mai descopere vreun nou secret al victimei sale din Braşov, EC m-a luat pe mine în cătare ţintindu-mi mai bine de-o duzină de taine ce până acum îmi rămăseseră şi mie ascunse. Ajuns astfel personaj al său, i-am dat ocazia de a-şi desfăşura întreg talentul pe care şi l-a ratat ca exeget.

Totuşi, metodele pe care le foloseşte aruncă o lumină atât de suspectă asupră-i încât mă văd eu însumi obligat să-i caut circumstanţe atenuante. Cu siguranţă, purtarea lui se explică prin altceva decât prin vreo aversiune faţă de critică şi de argumentele ei sau prin vreun resentiment faţă de persoana criticului. El trebuie să fi reacţionat în acest fel visceral şi puţin onorabil numai pentru că a fost întrerupt din munca sa tocmai în momentul când livra o bună cantitate de studii orientale româneşti. Când un taur asiatic încălzit e pişcat de ureche de un ţânţar vicios, nu e de mirare că îşi abandonează misia pentru a-l sfâşia cu podoaba ascuţită a frunţii sale: ţânţarul nu a avut decât ceea ce căuta.

EC ţine să creadă că intenţia recenziei mele a fost de a-l anihila ca autor şi încearcă să-mi răspundă cu aceeaşi monedă, anihilându-mă şi ca autor şi ca om. Chiar dacă efectul încercării sale este doar amuzant pentru mine şi simptomatic pentru curentul urechist, ţin să-l asigur că nu judecata împotriva activităţii sale ci împotriva calităţii ei m-a ghidat în scrierea recenziei. M-am bucurat de existenţa unei ediţii româneşti a memoriilor lui Honigberger încă de când era doar anunţată, dar am deplâns modul în care a fost făcută în graba mântuitoare şi cu goluri prin care rişti să te cufunzi cu tot cu subiect.

Las la o parte faptul că a fi fost obiectul criticii mele pune la mare îndoială imparţialitatea judecăţilor sale asupră-mi şi, în cele ce urmează, voi analiza doar conţinutul lor logic şi istoric, adăugându-le contextul acolo unde suprimarea lui s-a făcut cu intenţie.

Mai întâi de toate, EC insistă să convingă cititorul că recenzia mea nu e inocentă ci are în spatele ei o istorie de alte recenzii pe care i le-aş fi dedicat numai lui – ignorând autorii mai slabi ca el – şi că acestea ar reprezenta textele mele principale. Inima pestriţă din care porneşte un asemenea demers e vădită nu doar în intenţiile lui ci şi într-un limbaj ce a sleit dicţionarul de adjective dispreţuitoare. Pentru el aş fi "mai mult mofturos decât indianist", chiar "absurd", aş avea "prezenţe publice minore", nu aş face decât să "povestesc prost" iar criticile mele ar fi deopotrivă "maniacale", "false, calomnioase", "abuzive şi neinformate", motivate doar de o "fixaţie" ce aş fi făcut-o pentru persoana lui. Nu îl pot urma în acest spaţiu unde se exercită atât de profesionist, iar astfel de cuvinte, mai tari decât ştiinţa-i, nu cred că obligă la răspuns. Îi las aşadar această răzbunare personală pentru ceea ce nu poate compensa în altă ordine a lucrurilor şi bucuria de a crede că, anihilându-mă, a reuşit să se autoflateze.

Totuşi, în ciuda afirmaţiilor pe care le face despre mine, EC se dovedeşte un bun cunoscător al celor câteva sute de pagini pe care le-am publicat asupra Indiei (şi Orientului) în cultura română şi despre care, pe vremea când spera să-mi câştige complicitatea pentru producţiile sale pe acelaşi subiect, s-a exprimat cu totul altfel. La fel de bine ştie cum am amendat, chiar în ultimii ani, în recenzii, în presă şi la radio, afirmaţiile altor autori la fel de grăbiţi ca el, unul dintre ei având o reacţie pe care acum, iată!, o emulează. E adevărat că nu sunt unul dintre cei care se ocupă programatic cu cronici sau eseuri pe marginea apariţiilor recente şi nici un recenzent al autorilor folositori. Când am făcut-o s-a întâmplat pentru că era vorba de subiecte pe care le-am aprofundat suficient încât să pot scrie despre ele bazat numai pe surse prime. În România, însă, autorii ale căror cărţi sunt recenzate altfel decât o face – spre mulţumirea lor – impresionismul eternei cronici revuistice, par obsedaţi să disuadeze crunt şi definitiv asemenea îndrăzneli (nu fără concursul voluntar al revistelor ce refuză dreptul la replică).

După ce crede a fi convins că recenzia nu are intenţii ştiinţifice, EC încearcă să convingă că ea nu conţine nimic adevărat. Pentru aceasta se foloseşte de câteva stratageme clasice ale genului pe care-l ilustrează. Cel mai adesea el se căzneşte să aplice tehnica retorică de a întoarce împotrivă-mi propriile afirmaţii. O altă stratagemă de a scăpa în astfel de situaţii este de a schimba obiectul criticii de la cartea în discuţie la scrieri anterioare ale criticului fără nici o legătură cu ea. Prin această necostisitoare manoperă EC speră să îndepărteze atenţia de la gafele sale şi de la absenţa competenţei pe care o pretinde. Dar chiar şi admiţând că tot ceea ce fabrică despre mine ar fi adevărat, că din alte texte ale mele ar rezulta ceea ce vrea el să tragă, cu ce micşorează aceasta multiplele greşeli ale cărţii editate de el? Aceeaşi stratagemă încercaseră Urechia & comp. în faţa criticilor Beţiei de cuvinte, forţând observaţia de bun simţ a lui Maiorescu: "nu înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăşi".

Cum lucrul acesta îl ştie foarte bine şi EC, îi este necesară o strategemă în plus prin care să pară că respinge chiar criticile. Renunţând la o primă opţiune de a demonstra că erorile sale ţin doar de amănunt, în timp ce meritele ţin de esenţă, EC adoptă soluţia maximală de a nega toate punctele criticii. Opţiune căreia ar trebui să-i recunoaştem curajul, dacă nu ar fi doar sinucigaşă. Căci emulul lui Urechia răspunde inevitabil asemenea lui: el încearcă să demonstreze că nu a greşit acolo unde a greşit. Dar cele 15 puncte în care pretinde a sintetiza obiecţiile aduse ediţiei nu cuprind decât patru (8, 10, 11 şi 13) din cele câteva zeci de probleme semnalate în recenzie şi nu pe cele cu adevărat importante. Chiar şi în cazul lor, singurul lucru pe care îl demonstrează e că ţine neapărat să răspundă. Tradiţia îl obligă pe savantul urechist să aibă ultimul cuvânt chiar şi când nu are ce spune.

Din păcate pentru el, dar din fericire pentru sănătatea atmosferei ştiinţifice, nici stratagemele sale şi nici pseudo-întâmpinările nu schimbă cu ceva critica făcută. Singurul lucru la care EC ar fi putut răspunde era cum e posibil să apară o carte cu pretenţii atât de disproporţionate faţă de ceea ce reuşeşte să realizeze. Acesta este şi singurul punct de la care discuţia ar putea continua.

4. Şi trista critică

Dar cum EC pare a fi ultimul interesat să dea acest răspuns, rămâne pentru o altă ocazie să continuu discuţia în singura direcţie sănătoasă. Aici mă văd obligat a mă ocupa de detalii ce nu sunt cele mai semnificative pentru critica făcută cărţii, şi de câteva exerciţii de logică elementară. Adică de lista sa în 15 puncte care, sincretizând acrobatic sursele "indiene" vocalice şi cele "musulmane" avocalice pe care i le-a revelat Honigberger, poate fi numită de acum înainte M’T’C’ Sūtra.

Cele 15 întâmpinări ale lui EC sunt într-adevăr compuse cu întreaga densitate sapienţială a aforismelor din Yoga Sūtra lui Pātāñjali. Ele vor servi probabil – lui sau altor discipoli urechişti – drept temei pentru viitoare comentarii de şcoală. Textul sanscrit (sau mai degrabă traducerea lui) i-a folosit însă doar ca model, căci virtuozitatea manufacturii îi vine direct de la fachirii lui Honigberger, de la care EC a învăţat nu doar reţete preventive ci şi acrobaţii mentale. Dându-se de trei ori peste cap, savantul urechist se transformă în fachir ad-hoc. După ce se încălzeşte puţin stând nemişcat pe cuiele criticii, EC se pune să arate nu doar că ele nu-l ating, dar şi că le este superior. Numai că funia pe care o aruncă în aer se prăbuşeşte peste trusa lui de efecte chiar în momentul în care vrea să dispară la capătul ei.

Dat fiind că lista sa se opreşte doar asupra unor chestiuni marginale şi chiar hazlii ce nu constituie deloc focusul recenziei mele, fie-mi permis a-i oferi un nou pomelnic. El reia pe scurt toate punctele la care "polemistul" nu răspunde pentru simplul motiv că nu are ce să răspundă.

Observaţiile critice:

1. că nu foloseşte ca bază pentru versiunea română a memoriilor lui JMH ultima ediţie germană revăzută de autor, ci traducerea engleză a primei ediţii care nici nu este măcar confruntată sistematic cu aceasta;

2. că dovedeşte lipsa competenţei filologice şi istorico-geografice necesară ediţiei memoriilor lui JMH (exemplificări multiple);

3. că transcrie greşit şi fără nici o regulă numele de origine indiană, lipsite şi de o identificare sistematică;

4. că le adoptă în română în forme greşite (ex. sikhşi);

5. că nu înţelege sau înţelege greşit sensul unor termeni indieni ori anglo-indieni (ex. poojah, turmsala etc.);

6. că pune în bibliografia scrierilor lui JMH lucrări care nu îi aparţin şi chiar texte despre el, unele luate din surse secundare şi confundate în mod blatant, dar că, în acelaşi timp, ignoră articolele sale germane;

7. că pretinde a fi consultat direct surse citate la a doua mână, ajungând astfel la jenante greşeli care nu sunt numai de referinţă (ex. Franz Klima, Hans Bergel, Christa Riedl-Dorn), ci şi de conţinut (exemplificări multiple);

8. că multe tratări sau referinţe sunt lacunare în raport cu excesul de minuţiozitate acolo unde nu era cazul;

9. că îl idealizează, cu agendă, pe JMH, ignorând aspectele umbroase ale vieţii şi activităţii sale (exemplificări multiple);

10. că cele mai multe din "ipotezele" sale cu privire la JMH sau SDH sunt simple asocieri eseistice;

11. că face multe afirmaţii care ar fi trebuit să rămână doar sub beneficiu de inventar;

Corectarea afirmaţiilor false:

12. că Braşovul ar fi fost la 1835 "oraş majoritar românesc", iar JMH membru al "minorităţii sale germane";

13. că JMH a plecat direct spre India;

14. că JMH "pare [sic!] a face o confuzie" între apelativul fachir şi supranumele pe care Ranjit Singh "îl acordă" (sic!) fraţilor Aziz Uddin şi Nur Uddin (dar şi Imam Uddin, de care nu ştie);

15. că statistica, la mâna a doua, a celor 414 articole despre Asia din periodicele româneşti ale secolului XIX ar putea produce o analiză minuţioasă, când numărul este egalat chiar şi de cele două decenii ale Albinei Româneşti (pe care susţine a o fi consultat direct);

16. că Gazeta de Transilvania ar fi fost primul periodic al ardelenilor;

17. că Eliade nu ar fi putut revedea cartea lui JMH înainte de 1940;

18. că anii 1937-1940 ar marca în biografia lui un vid de interes pentru India;

19. că maharajahul de Kassimbazar ar fi fost unul dintre "maeştrii" săi, iar la imaginara "conjuncţie" a lor din 1940, l-ar fi avut ca înlocuitor pe Socec;

Amendarea confuziilor:

20. că akalii sau nihangii din Lahore ar fi o "populaţie din zonă" sau "un trib iranian din preajma Ispahanului";

21. că termenul dogra ar desemna "o «castă» de luptători";

22. că Hyderabad, capitala Sindului, ar fi cea omonimă a nababatului carnatic, situată la o distanţă de mii de km.;

23. că JMH ar fi trecut "dificila frontieră a Tibetului", când el de fapt călătorea în Caşmir;

Avertizarea că ignoră:

24. nu doar că manuscrisul nuvelei SDH s-a păstrat, dar şi că ea are două versiuni, scurtă şi lungă (atunci când se ocupă de interpretarea ei);

25. reala răspândire a nuvelei SDH (atunci când face afirmaţii despre influenţa ei în lume);

26. (în mod intenţionat, de această dată) istoria anexărilor succesive ale lui JMH de către orientalistica maghiară şi română, ca şi cea a posterităţii sale în cultura saşilor transilvăneni;

27. (tot în mod intenţionat) problematica credibilitate a unicei surse pe baza căreia îi face un amplu proces de intenţie lui Sergiu Al-George, menit să-l discrediteze intelectual pe cel mai important indianist român.

La acestea se adaugă şi cele din articolul publicat în AMP, pe care EC nu se poate face a nu le cunoaşte. Pentru că sunt forţat, reproduc tot pe scurt şi aceste observaţii:

28. că titlul unui articol atribuit lui JMH este de fapt un fragment din titlul unui portret al său;

29. că Eliade nu a scris articolul despre Csoma înainte să plece în India, ci chiar acolo;

30. că rezumă răsturnat şi denaturat afirmaţiile lui N. Girardot despre Eliade şi nuvela SDH;

31. că Împăratul şi braminul nu este o "poveste a lui Kogălniceanu";

32. că îl confundă pe Alexander von Humboldt cu fratele său Wilhelm;

33. că Agehananda Bharati (pe care nu-l ştie ca Leopold Fischer) e exemplificat ca autor indian (culturalmente şi nu după a doua cetăţenie, ceea ce ar fi fost acceptabil);

34. că al XVII-lea Congres Internaţional al Orientaliştilor nu a avut loc în 1923, cum susţine cu avânt polemic, ci doar în 1928.

Tot acolo, în text, note şi anexe, va găsi mai multe referinţe cu care îşi poate completa bibliografia.

Dacă toate acestea nu sunt considerate suficiente, pot să dau şi exemple suplimentare. Nu voi face însă nedelicateţea de a-i sublinia toate lucrurile noi, de esenţă sau detaliu, pe care le aduc în dosarul Honigberger. Sper că EC nu urmăreşte să obţină în acest fel un control ştiinţific gratuit.

O bonificaţie stilistică, ce i-ar putea fi de folos pentru introducerea şi postfaţa sa, am să-i ofer totuşi. Capitolele lor sunt organizate în mod neglijent şi suficient, scrise într-o limbă nebuloasă şi pretenţioasă, încărcată de tehnicisme sau de cuvinte străine asimilate barbar în româneşte, cu note de subsol ce par a fi fost, în bună măsură, lipite arbitrar, având adesea o minimă relevanţă pentru contextul pe care îl glosează. Ceea ce face un text greu lizibil, confuz şi obsesiv: o versiune "savantă" stângace a "postmodernismului românesc". Erudiţia formală (şi recentă) a notelor, arătând mai multe lecturi şi competenţe decât mărturiseşte textul propriu-zis, pare menită mai degrabă a intimida cititorul nespecialist (specialişti ştim de la el că "România nu are"). Lectura se împiedică frecvent de generalizări fără acoperire, judecăţi teribiliste, confuzii de planuri şi inconsecvenţe în abordarea subiectului; adică într-un cuvânt, de o tratare diletantă pe care obscuritatea pretenţioasă a exprimării nu reuşeşte să o ascundă.

5. Sūtra fachirismului românesc

După ce am arătat la ce nu poate răspunde EC, să vedem la ce pretinde că răspunde.

Contorsiunile sale aforistice urmăresc să dea impresia că aduce obiecţii şi că respinge definitiv, până la una, observaţiile critice din recenzia mea. Ca orice fachir începător, EC are o părere proastă despre publicul său, dispreţuindu-i, la fel ca în carte, logica şi bunul simţ. Iar ca să-l scutească de un efort intelectual de care nu îl crede capabil, îi furnizează împreună cu întâmpinările şi concluziile proprii. Consecvent primei sale stratageme, el conchide că scăderile pe care le observ în cartea sa sunt de fapt ale mele şi că, arătându-le, mă discreditez pe mine însumi.

Să vedem, deci, dacă aşa stau lucrurile. Îmi cer scuze că nu voi putea fi mai puţin plicticos decât cele 15 întâmpinări ale sale, mai ales că îmi este imposibil să le repet acrobatica.

1. Lucrările la care, din lipsa spaţiului acordat de redacţie, fac doar referire în articolul din ID sunt citate în cel din AMP, aşa cum este de fapt şi menţionat.

2. Afirmaţia de la acest punct e cu atât mai utilă cu cât e ocolită în volumul recenzat, şi anume că el cuprinde – în mod imperfect articulat, după părerea noastră – două cărţi: traducerea lui Honigberger şi "montura" lui EC care îl foloseşte pe cel dintâi ca pretext. Ea explică de ce ediţia ar putea fi găsită în CV ca volum de autor. Cât despre ce anume şi cui rămâne inaccesibil din "indianistica" lui EC, dincolo de autocitări, se poate vedea din chiar volumul în cauză.

3. Nu ştiu dacă serveşte cauzei "polemicii" sale să continue şi aici seria afirmaţiilor enorme, precum că o recenzie critică avându-şi toate argumentele la vedere este o bătaie de joc. Nici insinuarea că recenzia ar fi avut cel puţin unul din motive în "exigenţa" pe care ar fi arătat-o faţă de mine. În faţa unei astfel de amabilităţi tipic urechiste, fie-mi permis să mă opresc cu cerutele clarificări. EC menţionează pp. 385 şi 439 unde aş fi fost tratat cu "exigenţă". Dacă la cea din urmă se găseşte o simplă citare a unui volum îngrijit şi prefaţat de mine, la cea dintâi EC "corectează" o eroare a mea din 2000 (identificarea iniţialelor A.R. din Jurnalul lui Eliade cu A. Roşu, în ciuda identificării cu Al. Rosetti pe care o face editorul său), pe care am corectat-o eu însumi într-un articol ulterior (Timpul, mai 2004). EC nu poate să invoce, cum obişnuieşte, că articolul a apărut când textul său era deja redactat pentru că, încă de la începutul lui 2003, l-a cerut şi tradus în franceză pentru volumul omagial A. Roşu (deşi, din motive de el ştiute, ulterior l-a evacuat în mod tacit). Cazul este făcut şi mai interesant de nedumerirea, rămasă până azi, faţă de faptul că dl. Roşu însuşi nu a corectat identificarea când mi-a returnat articolul împreună cu observaţiile sale. Ca şi în alte cazuri, şi aici lui EC îi place să forţeze uşi deja deschise. Afirmaţia lui mă obligă, însă, să-l întreb de ce nu menţionează şi pp. 83, 345, 380, 393, 394; pentru că nu se regăseşte "exigenţa" invocată sau din alt motiv?

4. Acest punct se referă la afirmaţia mea: "Girul generos obţinut de la trei savanţi francofoni [...] ar fi trebuit să fie complementar nu alternativ unei coordonări sau control ştiinţific." Aşa cum se vede din chiar simpla ei reproducere, "respingerea" lui EC îl vizează mai degrabă pe el însuşi. Cât despre aceea ajutătoare, că cei trei savanţi pe care i-am numit "francofoni" sunt "francezi", cred că e suficient să adaug, fără a intra în detalii biografice, că se poate deveni francez rămânând în acelaşi timp francofon. EC trebuie să ştie acest lucru, chiar dacă ignoră că indianul Agehananda Bharati este austriacul Leopold Fisher.

5. "Obiecţia" fiind doar una din micile amabilităţi cu care ne-a familiarizat deja scrisul său, i-o las în păstrare.

6. Mi se reproşează, cu sublinieri italice, că nu aş discuta "nici un merit" al lucrării sale şi asta "în dezacord absolut" cu cei care au discutat-o anterior, fără să spună însă cine sunt specialiştii de altă părere. Tradusă din jargonul urechist, afirmaţia sună că, în raport cu laudele necostisitoare ale publicisticii de întâmpinare, observaţiile mele sobre despre importanţa şi necesitatea cărţii nu îi par a fi un certificat de merit personal. Dar EC a mai măsurat şi că aş fi avut în vedere doar o optime din ceea ce cuprinde volumul. Chiar dacă ar avea dreptate – ceea ce nu mi se pare – aici intră, însă, în contradicţie cu o altă nemulţumire exprimată anterior: cea că i-aş fi acordat prea mult spaţiu şi atenţie. Trebuie să recunosc că nu ştiu când EC este sincer. Aşa cum nu ştiu dacă a fost atunci când, înainte de apariţia cărţii, dorea să i-o recenzez sau acum când află de la mine despre preamultele ei scăderi.

7. Dar scăderile îmi sunt chiar atribuite mie, prin stratagema lui "ba nu că tu!", fără vreo argumentaţie sau ilustrare. Tocmai pentru a arăta ce înseamnă al său demonstrativ "poate verifica oricine", am oferit mai sus pomelnicul a ceea ce ediţia sa, nu doar "trece cu vederea şi minimalizează", ci chiar ratează. De asemenea, pentru a nu-mi mai reproşa "optimea", îi ofer acum un comentariu de opt ori mai mare.

8. Nu am afirmat că sursele cărţii nu ar fi repartizate pe ultimele două decenii (la o încercare anterioară, recenzată şi ea, ele începeau cu dacii, ba chiar cu indo-europenii). Însă numeroasele referinţe false, incomplete, greşite pe care le face la publicaţii vechi demască singure sursele recente din care provin.

9. Această "obiecţie" arată din nou dificultăţile logice ale dlui EC. Citând un interviu al meu, el se arată foarte satisfăcut a crede că a găsit cum să mă contrazică cu propriile-mi afirmaţii. Dar, din păcate pentru el, în afirmaţia din interviul cu pricina nu e vorba – ca şi în observaţia din recenzie – de ceea ce scrie Honigberger în memorii. Ci de o atitudine generală a acestuia ce poate fi decelată în special în interesele şi experienţele indiene de după publicarea memoriilor. Aici însă, în ceea ce îl priveşte pe EC, carenţelor logice li se adaugă altele, istorice şi personale. Afirmaţia din interviu e susţinută în recenzie prin menţionarea aspectelor tehnice ale caracterului transformativ al filosofiilor şi religiilor Indiei de care Honigberger se arată interesat în memorii: "cunoştinţele medico-botanice ale fachirilor, îngroparea de viu a lui Haridas sau rezistenţa la venin a unui fachir brahman". EC putea găsi chiar mai mult într-unul din articolele mele despre JMH pe care îl citează în ediţia sa: "1. interesul său pentru alchimia europeană [şi indiană]; 2. vizitele pe care le face diverşilor sadhu în Himalaya şi Caşmir pentru a afla informaţii secrete despre plante medicinale; 3. interesul pentru performanţele cataleptice ale yoghinilor, precum celebrul fachir Haridas."

Acrobaţiile care urmează produc un şi mai mare efect, căci nu se înţelege ce "respinge" sau vrea să "respingă" EC şi de ce este atât de pătruns de convingerea că o face. Tratându-şi cititorii ca pe nişte neajutoraţi pe care beţia de cuvinte i-ar putea ameţi la fel de irecuperabil, EC mă scuteşte, de altfel, de orice răspuns. Ceea ce aş fi făcut bucuros, pentru nu adăuga o altă jignire cititorilor. Dar cum, graţie tradiţiei urechiste, România are o veselă arhivă de bluff-uri administrate chiar şi celor mai inteligenţi oameni ai ei, mă voi conforma în a răspunde pe rând tuturor.

10. La acest punct EC citează exact, dar citatele nu contrazic atâtea alte demersuri din volum (e inutil să mai dau citate şi trimiteri ce pot fi găsite foarte uşor) de a-l "recupera" pe Honigberger ca un reprezentant al culturii/orientalisticii române. Ele arată doar că, în faţa criticilor anterioare, a înţeles să-şi ia unele precauţii, fără să renunţe însă la fondul tezelor sale (a căror agendă am arătat-o în recenzie). Mistificarea cititorilor merge până la a invoca drept argument recenzia lui Hans Barth care ar contrazice-o pe a mea. În cronica sa de întâmpinare, distinsul istoric sas – cu multă diplomaţie colegială, cum recunoaşte EC – pleacă de la ediţia română, căreia îi acordă un paragraf, pentru a se opri de fapt asupra lui Honigberger însuşi, considerat o personalitate a saşilor transilvăneni, şi a sublinia necesitatea reeditării originalului german al memoriilor sale. Aşa cum mi-a transmis prof. Barth, e vorba de reeditarea ediţiei definitive din 1853, pe care traducerea lui EC o ignoră într-un mod care îi este fatal. Abia odată cu repunerea ei în circulaţie, studiile asupra lui Honigberger vor putea şi în România să pornească de la o bază mai solidă. Şi pentru că, fără voia sa sau a mea, a fost chemat să depună mărturie, fie-mi permis să reproduc ceea ce prof. Barth, cu acelaşi "respect colegial" care îl caracterizează, mi-a scris la apariţia recenziei mele: "Consider că concluziile formulate de dvs. în încheierea articolului sunt criteriile valabile de apreciere".

11. Este punctul cel mai amuzant, în care EC încearcă – printr-o întortocheată explicare a unui context foarte limpede ["zeiţa (Devā, Durgā, Parvatī)"] şi printr-o înşiruire de alte posibile greşeli, şi mai grave – să se scuze pentru a fi confundat devā cu devī. E adevărat, cum recunoaşte, că ar fi greşit şi mai mult dacă în loc de devī scria nu devā, ci deya, deśa, deha sau devŗi. EC trebuia, însă, să consulte mai demult dicţionarul sanscrit. Sau să nu pretindă în carte că ar cunoaşte sanscrită şi pali altfel decât la "nivel elementar", aşa cum scrie în cv-ul său publicat şi pe internet. Acum nu poate face decât un singur lucru: să-şi asume onest greşelile şi să le îndrepte în viitor. Dar dacă nu o face într-un caz atât de simplu şi de evident ca acesta, cum o va putea face în celelalte şi mai grave în care se obstinează să convingă că e vorba doar de tristeţea unui critic?

12. Tocmai prin astfel de greşeli, mai precis prin cauzele care le fac posibile, EC s-a exclus singur dintre indianişti sau sanscritişti. E un lucru pe care nu îl ştiu doar eu. Cu regret, nu fac parte dintre colegii săi care cred că au vreo putere de a-i face sau des-face o imagine savantă. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea deveni unul în viitor. Desigur, dacă – în loc să creadă că, dacă nu e el, nu e nimeni – va avea umilinţa de a se întoarce puţin înapoi şi de a relua lucrurile de la temelie: sanscrită, pali, istorie, geografie... Astfel va scuti viitorii critici de a demonstra evidenţele şi publicul nespecializat de a fi luat drept judecător – un câştig, deci, pentru toată lumea.

13. Din păcate, însă, EC consideră mai confortabil a susţine că "România nu are indianişti". De unde se poate înţelege fie că ar avea el puterea con- sau de-sacratorie la care se referă la punctul anterior, fie că are, pentru unul sau toate cuvintele afirmaţiei respective, definiţii care diferă de cele în uz. Poate crede că e mai uşor să devină autorul unor noi definiţii de dicţionar, decât să devină un indianist, alături de cei existenţi. Nici nu ar fi de mirare să reuşească, după cum mânuieşte arta de a bluffa sincron între România şi Occident. Artă în care, pe lângă tradiţia urechistă, recunoaşte a fi învăţat câteva lecţii şi de la Honigberger. Acesta ştia totuşi mai multe limbi indiene şi – deşi pentru a fi un indianist trebuie să începi prin a stăpâni cel puţin unul din idiomurile domeniului (desigur ceva mai mult decât "elementar") – nu s-a pretins a fi unul. Însă, cum astăzi şi engleza este o limbă indiană, ba chiar oficială, EC are toate şansele să satisfacă exigenţa filologică nu cu dicţionarul Böhtlingk-Roth, ci cu cel Hobson-Jobson unde nu mai contează diferenta dintre devā şi devī.

14. Ajuns aproape de finalul acrobaţiei sale, EC încearcă şi un salt mortal, scuturând cu curaj muştele de pe propria-i căciulă. Stilul în care s-a ilustrat până acum – acela de a acuza cu orice preţ şi oricât de enorm, atunci când te afli în faţa unei critici – este chiar cel al retoricii PSD de care vrea să se debaraseze atribuind-o, desigur, cui altcuiva, decât chiar criticului. Cu această retorică EC are afinităţi adânci, încă de pe vremea când ea aparţinea primilor din balcon şi Salvării Naţionale – chestiune asupra căreia nu voi insista aici, dar la care voi reveni fără îndoială dacă va fi nevoie.

15. Asupra unui aspect al ei tot sunt nevoit să mă opresc. Căci, pentru a-mi administra, din salt, o lovitură finală, EC citează din nou interviul care i-a dat atâtea dureri de cap, insinuând nici mai mult nici mai puţin decât că aş fi un anarhic legionar. Desigur, a învăţat prea mult de la Urechia pentru a folosi el cuvântul, dar lucrul rezultă mai mult decât evident. În faţa unei asemenea gândiri şi a acestor metode, faptul că ediţia pe care am recenzat-o este aşa cum este nu mai are de ce să mire. Nu mai miră nici interesul lui de a reduce la tăcere sau discredita singura voce indologică din ţară care a îndrăznit să se pronunţe asupra producţiilor sale. Dacă nu poate să convingă că "România nu are indianişti", nu-i mai rămâne – pentru a rămâne el ca specialist în ochii publicului nespecialist – decât să-i atace ideologic pe cei care nu-i intră în plan. Sergiu Al-George era anti-democrat şi teosof. Pentru contemporanii deranjanţi există mereu la îndemână etichete ca pesedist şi legionar. În pregătire, probabil: securist şi antisemit.

Dar polemistul EC are prea multe de ascuns şi apărat ca să-şi permită vreun risc. Prin urmare, mai face o voltă teatrală pentru a-mi administra lovitura de graţie: un glonte în cap, ca să nu mai mişc după execuţie. Din confruntarea eternului interviu cu alt text al meu ce nu e nici contribuţie ştiinţifică şi nici nu are legătură cu Honigberger, el trage concluzia că tot ce aş face nu este decât o cacealma. Cum să fie altfel când, deşi nu-mi public data de naştere, el înţelege o dată că sunt născut pe 27, iar altă dată pe 28 februarie. Ne-am fi aşteptat ca, pentru a mă expune, EC să fi făcut săpături prin arhivele de unde ar trebui să provină materialul producţiilor sale: dacă nu în India, măcar în Transilvania. Lui îi ajung însă evidenţele interne textelor mele care, în ceea ce îl priveşte sunt, vai!, chiar atât de evidente. Sunt jenat că, în loc de chestiunile pe care EC le ratează în cazul lui Honigberger, trebuie să lămurim data mea de naştere. La fel ca în alte cazuri, luându-mi mie ceva mai mult timp decât i-a fost lui necesar să apară pe lume, m-am născut la miezul nopţii, între 27 şi 28 februarie. În certificat sunt trecut în 27, dar astrologia (şi acesta era contextul din care el cita afirmaţia mea) consideră 28.

Iată deci că fachirul nu este decât un cascador căruia efectele speciale nu i-au fost de nici un folos de această dată. EC a sărit în bară şi apoi în gol, ratând chiar în specialitatea în care s-a pregătit mai mult decât în indologie. Judecându-mă după cum se ştia pe sine, "demonstraţia" sa sfârşeşte într-un autogol. Unul pe care nu are cum să-l salveze invocarea simbolică, dar ilicită şi nesolicitată, a unui sportiv onest ca şi Cătălin Avramescu.

6. Establishing authorship

Această ultimă stratagemă dovedeşte o dată în plus, dacă mai era nevoie, stilul şi tupeul cu care EC îşi joacă public cacealmalele, acuzând el mai întâi de ceea ce ştie că poate fi acuzat. Întrucât nu-l pot cita pe C. Avramescu decât cu ceea ce a publicat, am să mă mir eu în faţa convocării lui, întrebându-mă când l-a mai pomenit EC cu vreo vorbă de duh memorabilă ca să se poată înţelege solidarizarea unilaterală de acum. Apoi miza "polemicii" fiind un subiect atât de exlusiv precum indologia, chiar oameni foarte inteligenţi şi oneşti ca şi el, sunt constrânşi să spună: nu mă pricep, unul trebuie să aibă mai degrabă dreptate, dar nu sunt calificat să decid cine; chiar nu ştiu dacă e devā sau devī... Prin urmare, desfăcându-şi "polemica" în faţa unui public nespecialist, cel care nu are dreptate are toată libertatea să jongleze cu retorica şi psihologia pentru a produce, dacă nu impresia că ar avea-o, măcar o suficientă tulburare a apelor care să anuleze dreptatea celuilalt.

Prin strategema solidarizărilor remuneratorii, EC invocă în sprijinul său principiile revistei ID, pe Hans Barth, Florin Deleanu şi Cătălin Avramescu, în timp ce pe mine mă ataşează de "impostura afacerii Sokal", de PSD şi de legionarism.

Şi totuşi. Am oferit recenzia revistei ID tocmai pentru că-i împărtăşesc principiile, la fel cum prof. Barth împărtăşeşte concluziile recenziei mele. În ciuda "admiraţiei" pe care o flutură acum pentru el, prof. Deleanu nu are nici o legătură cu "opera" lui EC şi este deopotrivă jignit de afirmaţiile sale despre lipsa indianiştilor români. Cât despre C. Avramescu, el s-a aflat chiar în situaţia în care EC mă pune acum pe mine, de a fi atacat şi injuriat pe nedrept de către autorul cărţii pe care a recenzat-o. Că EC vrea să mă vopsească drept pesedist şi legionar, nu dovedeşte decât disperarea cu care urmăreşte să-şi discrediteze un critic. Iar în ceea ce priveşte afacerea Sokal – care a fost prima critică directă a temeiurilor studiilor culturale, nu a studiilor filoindianiştilor amatori din România –, EC nu se poate face a uita că sunt editorul unei reviste de studii culturale în care l-am publicat şi în care i-am recenzat favorabil debuturile publicistice.

Iată deci cum, chiar dacă spera altceva, M’T’C’ Sūtra îl dezvăluie pe adevăratul autor al manufacturilor şi cacealmalelor. Cât despre trambuline, se poate vedea din evoluţia fiecăruia cine e cel preocupat de ele. Dacă EC insistă, totuşi, aş putea reveni cu detalii. Până atunci, îl las cu tot cu dragile-i trambuline, cu manufacturile şi cacealmalele în care nu mă îndoiesc că va excela la fel ca până acum, atribuindu-le preventiv chiar celor care s-ar putea pronunţa despre ele.

La începutul acestui articol arătam de ce nu pot considera ca veritabilă polemică, şarja pe care mi-o adresează EC. În continuare, am încercat totuşi să fac abstracţie de neputinţa lui de a fi mai mult decât este şi m-am apropiat de el ca şi cum ar fi demn de stima pe care şi-o ratează. Despărţindu-mă acum, nu pot decât să-i urez să obţină atât stimă cât şi atenţie pe căi mai oneste şi mai puţin provizorii. Şi curentul urechist îşi are rolul său în cultură şi un public care nu merită dezamăgit.

Liviu Bordaş

Roma, 8 aprilie 2005

George Anca

marți, 19 iunie 2018