UN EROU ADEVĂRAT

                  

               Ferdinand I al României

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.

Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

În anul 1925 a izbucnit criza dinastică, provocată de renunțarea principelui Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească drept principe moștenitor pe fiul acestuia, Mihai, care avea să succeadă la tron.

Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.

                     Rege al României

                        Neutralitatea 

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.[5]:p. 223

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.

—Regina Maria despre regele Ferdinand

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României.[35]:p. xxv

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.

                        Războiul și Conferința de Pace

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.[41]:p. 145”

—Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor armatei Marelui Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl conducea.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,[42] în timp ce dinspre Basarabia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge.

Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917

Prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.

În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transportată de flota britanică pe frontul de vest.

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917, relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinand să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.[48][49]

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august 1919 și eliberând Ungaria de regimul comunist al lui Béla Kun. Acesta din urmă a fugit, via Viena, în URSS.

Rege al României Mari

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Timbru românesc din 1926

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Criza dinastică

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal[51] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929 Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.[52]România s-a aflat sub autoritatea regenței între 1927 și 1930.

                

VICTOR  PIȚIGOI

               Un erou adevarat

Am cunoscut multe personalitati din cele care luptasera cu arma in mana, comandasera unitati, zacusera prin spitale, fusesera rasplatite sau, dimpotriva, neglijate de autoritati, dar cred ca soarta niciuneia nu i-a socat pe contemporani in asa masura precum cea a profesorului Gheorghe Banea, luptator si mare mutilat din Primul Razboi Modial.

In anii 1940-1941, profesorul Banea preda limba romana la Colegiul National Sfantul Sava, unde eram elev in casa a patra. Personalitatea lui facuse valva la acea data, atat prin farmecul cu care isi depana in fata elevilor incredibilele peripetii din anii razboiului, cat si datorita cartii de mare rasunet "Zile de Lazaret", publicata de el prin 1938.

Suferintele, magistral redate in carte, dar si modul cum reusise sa infranga vicisitudinile vietii au facut din Gheorghe Banea un erou admirat si respectat de opinia publica a vremii si, in primul rand, de elevii sai. Era ceea ce numim azi omul zilei.

Ii placea profesorului sa le relateze elevilor entuziasmul cu care el, tanar sublocotenent de rezerva, a raspuns prompt la chemarea regimentului si s-a pregatit sa primeasca barbateste botezul focului, indiferent in ce parte a frontului l-ar trimite soarta.

Iar soarta l-a trimis pe frontul din Dobrogea, unde armata romana se confrunta cu cea bulgara. Cred ca este cazul sa fac aici o trimitere si la cadrul in care se inscrie momentul politic, pentru a fi bine inteles. In Europa, se confruntau doua forte: pe de o parte, Puterile Centrale (Austro-Ungaria si Germania, la care s-au afiliat Bulgaria si Turcia), pe de alta parte Antanta (Franta, Marea Britanie, Rusia) . Acestora din urma li s-a alaturat Romania, in august 1916. In replica, Bulgaria a atacat imediat in sudul Dobrogei (Cadrilater).

La inceputul lunii septembrie, s-a produs evenimentul ramas in istorie sub denumirea "dezastrul de la Turtucaia", unde au cazut zeci de mii de victime - morti si raniti - printre care tanarul locotenent Banea, grav lovit la cap.

Asa incepe povestea eroului, relatata elevilor sai in clasa si cititorilor in carte. Infrante in "dezastru", trupele romane s-au retras in graba, iar bulgarii si aliatii lor s-au repliat. Mortii si ranitii au ramas pe camp, in grija nimanui.

Sublocotenentul Banea a ramas printre cei decedati, dar nu murise. Era doar inconstient. Cand s-a trezit, tocmai observa ca o patrula inamica il jefuia: ii lua banii, actele si hainele.

Patrula a dat sa plece, dar observandu-l in viata, soldatii inamici s-au intors, l-au lovit cu patul armei in cap, i-au tras un glont in umar si altul in ureche, dupa care s-au indepartat. Victima a redevenit inconstienta.

S-a trezit poate dupa o zi, poate dupa doua, poate dupa un ceas sau o saptamana. Nu stie. Stie numai ca-l ingrijeau niste soldati rusi, veniti sa culeaga mortii, ca sa-i ingroape. Dar l-au gasit viu. L-au dus intr-un lazaret (spital de campanie) rusesc.

Pansat, n-a stat in spital decat pana seara. Spitalul a fost cucerit de unitati ale armatei bulgare, care avea ranitii sai si i-a evacuat imediat pe cei ai "inamicului". Soarta l-a trimis pe Gheorghe Banea intr-o baraca murdara, unde era culcat direct pe pamant.

A zacut mult. Nu stie cat a stat acolo, dar cand l-a luat cineva in seama si l-a dus intr-un lagar de prizonieri, se pare ca razboiul era deja pe sfarsite. Ranile se mai cicatrizasera, dar picioarele tot paralizate au ramas.

Intelegea ca romanii se aflau in tabara invingatoare a razboiului, iar bulgarii in cea invinsa. Simtea un avantaj, dar nu stia la ce-l ajuta asta. L-a ajutat. Bulgarii au acceptat sa faca un schimb de prizonieri cu romanii si l-au oferit bucurosi pe Gheorghe Banea, ca sa scape de un neputincios nedorit.

Romanul a reajuns in tara lui, dar, vai, nu avea nici acte, nici haine militare si niciun alt argument decat acela ca vorbeste romaneste. Prea putin ca sa fii crezut, cu atat mai mult cu cat autoritatile militare, facand o verificare rapida, au primit confirmarea faptului ca ofiterul Gheorghe Banea a decedat la Turtucaia cu doi ani in urma.

Decedat fiind, nu putea primi nici solda la care avea dreptul, nici echipament militar, nici macar nu putea fi acceptat intr-un spital sau o infirmerie. Chiar si asistenta medicala era ingreunata de faptul ca ii lipsea fisa.
Dar cea mai cumplita lovitura pentru dansul s-a dovedit a fi un zvon: acela ca misuna prin tara niste sarlatani, care se dau drept persoane fara acte, nebuni sau prefacuti mutilati, anume ca sa fie scosi din evidentele militare si sa fie scutiti de mobilizare.

Cum scrie, atat de plastic, profesorul Banea in cartea sa, in fata autoritatilor noastre, doua lucruri sunt aproape imposibile: sa dovedesti ca esti viu si sa demonstrezi ca nu esti nebun.

Orice functionar, cand ii citea petitiile si ii asculta pretentiile, se uita la el cu o banuiala: o fi chiar mutilat sau face numai pe nebunul?

Este remarcabil modul cum isi explica el cu umor amar situatia tragica in care se afla. Ca sa demonstreze ca exista trebuia ca el, mutilatul, sa alerge si sa-si procure copii dupa o sumedenie de acte: identitate, certificat de nastere, de studii, livret militar si multe altele, fiecare din alta parte, de la alta adresa, adesea din alt oras.

Plictisit de numeroasele lui petitii, un functionar obtuz i-a intocmit pana la urma acte de trimitere la Curtea Martiala, pe motiv ca simuleaza infirmitatea, tot de teama mobilizarii. Un altul mai operativ l-a declarat pe bune nebun si, ca sa scape de el, a reusit sa-l interneze la spitalul de alienati de la Socola (langa Iasi).

Acum, chiar ca nu mai deranja pe nimeni: cine sta de vorba cu un alienat? Acolo, langa Iasi, si-a petrecut zilele Gheorghe Banea imediat dupa razboi si tot de acolo a reusit sa se adreseze Casei Regale cu un memoriu. Poate intamplarea, poate altceva a facut ca memoriul sau sa ajunga chiar in mana regelui Ferdinand.

Se stie ca atat suveranul, cat si regina Maria isi aplecau atentia la cazurile oamenilor obiditi care le cereau ajutorul. In paranteza fie spus, am senzatia ca regele era mult mai democrat decat contemporanii nostri democrati. Era greu sa ajungi la el, dar, odata ajuns, aveai sanse sa ti se dea dreptate.

Sublocotententul Banea a primit rapid acte de identiate, a fost reconsiderat in armata si inscris in randul marilor multilati de razboi, cu toate drepturile ce deriva din aceasta.

Si - atentie cum ii trata Casa Regala pe simplii cetateni! - in cele din urma a primit o scrisoare prin care era intrebat daca mai are vreo doleanta. Avea. A raspuns ca indemnizatia pe care o primeste este indestulatoare, dar il nemultumeste inctivitatea. Il roaga, deci, pe rege sa intervina pentru a i se da o ocupatie, ca absolvent al facultatii de litere.

A fost numit profesor. Mai intai la un liceu, apoi la altul, la al treilea si in cele din urma la "Sfantul Sava", un liceu de elita la ora aceea, unde nu era usor sa ajungi ca elev, dar era si mai greu ca profesor.

Asa am ajuns si eu sa-l am dascal la limba romana in clasa a patra de liceu, sa-i ascult relatarile si sa-i citesc captivanta carte "Zile de Lazaret", pe care n-o rata niciun elev al liceului.

De altfel, cartea s-a dovedit a fi un "best seller". A fost premiata de Academia Romana in ianuarie 1940 si s-a bucurat de excelente aprecieri din partea criticilor, dar si din partea literatilor de seama ai vremii: George Calinescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Serban Cioculescu, Ovidiu Papadima si multi altii.

Imi fac placerea sa citez cuvintele cu care unul din criticii de vaza ai literaturii noastre carcaterizeaza cartea profesorului Banea: "Departe de a fi o acumulare de atrocitati, naratiunea impresioneaza prin calm, seninatate, impacare cu viata si, nu in ultimul rand, prin umor si (auto) ironie"

L-am intalnit ultima oara pe profesorul Banea dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, la Eforie, unde fusese cazat la hotelul pentru marii mutilati. Era mahnit. Cartea sa, best seller-ul premiat de Academie, fusese interzisa de noul regim comunist.

MEREUDOINA

"chiaro di luna"

val de mare

căzut pe spate

spre o întoarcere.

dar cine-l cunoaște

braț de i-ar întinde?

soare pe jumătate în clipit,

mac îmbrățișat cu lume în adormit,

culcuș de gânduri în ațipit.

pe scara podului

se chinuie notele

treptele să urce.

o soprană

dintr-o vară...

plouă cu zăbavă

peste chipuri crețe

de atâtea râsete.

am rupt o frunză pădurii,

totul vuia în jur,

se făceau norii oase, oase,

alerg să nu mă ajung...

dar mă iubești...

o știu în patima alunecată,

mă ții cu tine

în tine îmbrăcată.

ia-mă de aici...

pădurea se clatină

în vraja ploii sălbăticite.

aud și un tam-tam

darabana ploii în van

melodia vieții țipă

strigăt din smulsă aripă

căzută în drum...

pe ea chip de tine...

și acum?... și acum?...

în "Chiaro di luna"

mă așează lumea

ca și cum pe-o bancă-am sta,

în săruturi s-ar pierde boarea,

vagi buze de vânt ar ofta.

"Chiaro di luna" îmbracă soarta

ca un văl, ca un giulgiu,

ca aripi de pasărea

ce-mi ciugule iima.

crezi că încinsă firea

în zale

din petale muzicale.

mă vizita lumina stranie

din ochii Maestrului

în nefiresc și Maestrul era

cu note îmi bea starea,

și pianu-i viața-mi înapoi aducea.

iarba de lună spășită

sub pas de călugăriță.

lumină-n palid dur,

uneori mă înec în ea,

golul din jur se prefăcea

că m-ar cunoaște.

deodată serbare în verde

pășesc printre zidurile,

mușchiul uitat de Creator,

chiar la colțuri mucegaiuri în sonor.

și mușchiul verde-gălbui îmi pictează

clipa de viață scăpată

spre aripa castelului de nor,

parcă aud o mișcată carte în foișor,

simfonia delicată a paginilor întoarse,

sunete tot mai firav joase...

clipele despre mine dau zvon

îți aduc dulce perna

ți-e atât de somn...

clarul de lună înăbușă ziua.

n-ai mai purtat bătălia asta,

valea s-a zbicit de sunete,

Beethowen ne scufundă în

"Chiaro di luna" , o dăm și pe gât.

băutura tare spulberă câmpia

lângă mine nimic, doar bucuria,

nici o casă sau stare de copac,

bucuria frenetică muzicii,

nici cer, jur în gol de infinit,

nici văzduh sfințeniei umplut,

frământarea lină și densă a muzicii

ca jocul a doi amanți

pe trepte firii...

bucuria frenetică muzicii

încuiată zbătută sub șapte lacăte.

dar cine cu sufletul o  aude

cum coardele, coardele

pe unde spre venire...

și-ncoace... un sunet îmi înflorește

drept în călcătura moale,

până la ghimpi,

până la nisip clepsidrei

deșertului furat timp de timp.

până acolo încât am scăpat

țipăt țipat adâncului de durere,

nemaipomenire de asemenea înflorire

peste ape de muzici

arând pământul.

mă scoate din încurcate gândul,

gând la tine

pe seară se pune de-o venire...

dar unde? unde nefinitul dă să se sfâșie?

umbre de muzici

pasc firea mea

și starea mea ce mi-ai dat-o

și, Doamne, tot ce pe lume vreau,

dar nici bătută nu mă dau!

și tot ce pe lume duc,

dar nici atunci bătută nu mă sfârtec

în înveliș rar strivit de moarte

privindu-mă așezată pe coate...

IOAN  MICLĂU-GEPIANU

VERSURI DE DURERE!

Oriunde ai fugi de-o amintire veche,

Ea vine și îți sună cu jale în ureche,

Chiar timpul de așterne uitarea dulce umbră,

Durerea te recheamă cu vocea ei cea sumbră.

Și de mi-am luat lumea în cap așa orbește,

E numai de durerea ce-n inima mea crește,

Durerea libertății îl arde pe român,

Să nu i-o ia-i pe asta, și Crucea de la sân.

Cu ochii minții văd părinții mei în zdrențe,

Români săraci, ca Țara, si ea săracă este.

Durerea-i în popor și în guvern snobismul,

Atîta-i tot ce-aduse în Țară comunismul.

Dar când îmi vor fi ochii de sânge-nsângerați,

Și inima zdrobită departe de-ai mei frați,

Din cer să zică Domnul: nu-i pace în omor,

O, Doamne, a lor moarte e-n coasă și topor.

Doar nu vei ține partea celui mai blestemat

Guvern, ce ne-a distrus altarul făcând negru păcat,

Dezmoștenind poporul de vatra ce i-ai dat-o,

Zdrobind credința-n inimi, ce Tu ne-ai închinat-o.

De cei fără de lege, Tu încă-i vei ierta,

Atunci cei în durere la ce-ar mai aștepta?

Mai bine-n sfânta glie egal moartea ne fie,

Căci păcătoși toți suntem în sfânta Ta moșie.

VERSES OF PAIN!

Anywhwre you shall run from an old recolection,

It will come to whișper with sorrow at your ear,

And the time if will lay the forgetfull sweet shadow,

The pain will be calling back with its gloomy voice.

And if I took the world over my head,

It is only by the pain that is growing în my heart,

The painof Liberty has to light up the Romanian,

Nobody will take his Liberty and Cross fromm the bosom.

With the brain-s eyes I see my parents in rags,

Poor Romanians, like thei Country, and it poor is,

The pain is in the people, in government the snobbery,

That is all what the comunist brought tu us.

But when my eyes shall be full of blood-stained tears,

And crushed my heart, far from my brothers,

If the Lord will say, no peace is in the killing,

O, Lord, their deathis in the scyte and axe.

Beyond any doubt, You will not keep to the antichrist,

Government whici destroyed the altar, doing dark sin,

Diiinheritting the people from the land which You gave,

Crashing in hearts the faith to love you.

If the bad will be forgiven still,

Then the soul full of pain, What will it wait for?

Much better în saint land equal the deat will be,

Because we all are sinners on Yous saint estate.