DATINI ȘI CREDINȚE
Fiodor
Dostoevskii – Elena Niculiță-Voronca -
Daniel Vorona – Elena Liliana Popescu – Doina Boriceanu – Ioan Miclău-Gepianu -
Puși Dinulescu - Gheorghe Nistoroiu
FIODOR
DOSTOEVSKII
Însuşi
Friedrich Nietzsche recunoştea că Fiodor Dostoevskii a fost singurul
scriitor-psiholog, care de altfel a şi devenit unul dintre marii scriitori ai
lumii, de la care a avut multe de învăţat. Să medităm și noi la povețele de mai
jos, desprinse din vasta operă a genialului scriitor rus.
1. Trebuie să trăieşti pentru cei
care au nevoie
de tine,să fii prieten cu cei
în care ai încredere, să
vorbeşti cu cei ce-ţi plac şi
să le fii recunoscător
celor care te
preţuiesc.;
2. Nimeni, dar nimeni nu trebuiesă
ştie despre
neînţelegerile ce apar între
soţ şi soţie, dacă tot
se iubesc.Nici chiar mama nu
trebuie să ştie sau să fie
chemată să judece astfel
decazuri. Soţul şi soţia sunt
adevăraţii judecători ai
situaţiei. Dragostea e o
taină dumnezeiască ce trebuie
ascunsă de ochii
altora, indiferent de situaţie..;
3. Nu-ţi umple memoria cu supărări căci nu
va
rămâne loc pentru clipe
frumoase.;
4. Omul găseşte timp pentru ceea ce
vrea cu
adevărat.;
5. E uimitor ce poate face o rază de
soare cu
sufletul unui om.;
6. Sufletul se vindecă alături de
copii.;
7. Nu-i fă niciodată rău omului care
e gata să
facă totul pentru tine.;
8.. Uneori oboseşti să tinzi spre
oamenii care nu-ţi vin în întâmpinare.;
9. În viaţă totul e temporar. Dacă
totu-i bine
– trăieşte momentul pentru că
aşa nu va fi mereu. Iar
dacă e rău – nu te-ntrista
pentru că nici răul nu va
dura veşnic.;
10. Într-o bună zi va apărea un nume
nou în
viaţa ta, care-ţi va preface
trecutul în
scrum.;
11. Viaţa trebuie iubită mai mult
decât sensul
ei.;
12. Dacă eşti rece în relaţia cu
oamenii –
îi vei răni. Dacă eşti
sensibil –ei te vor
răni.;
13. Sunt trei lucruri de care se tem
majoritatea
oamenilor: să aibă încredere,
să spună adevărul şi
să fie ei înşişi.;
14. Omul e înţelept ca atare, dar
pentru a
proceda înţelept, nu e
suficientă doar înţelepciunea.;
15.E uşor să distrugi un om. – E
suficient
să-l convingi că ceea ce face
mai important în viaţa lui
nu-i trebuie de fapt
nimănui.;
16. Nimeni nu va face primul pas
pentru că fiecare
crede că intenţia gestului nu
e
reciprocă.
17. Viaţa se sufocă atunci când nu
are nici un
ţel.;
18. Dacă vei merge spre ţintă, iar
pe drum te
vei opri mereu pentru a arunca
pietre în fiecare câine
care latră,atunci niciodată nu
vei ajunge la
destinaţie.;
19. Cel care vrea să facă bine,îl va
face şi cu
mâinile legate.;
20. Cei maturi nici nu-şi dau seama
că uneori
copiii dau sfaturi înţelepte
în cele mai dificile
situaţii.
ELENA
NICULIȚĂ-VORONCA
Elena
Niculiță-Voronca se naste la 15 mai
1862, Biriad, judetul
Vaslui - moare in 1939, la Siret.
Folclorista, poeta si prozatoare.
Fiica lui Gheorghe Niculita si a Ruxandrei (n. Schipor). Tatal, de origine aromana, a carui familie a venit la Suceava pe la 1777, a functionat ca administrator de mosii, inspector financiar, subprefect de Siret si, respectiv, primar de Hirlau, unde este si amfitrionul unui cerc literar, frecventat si de catre Elena Voronca Niculita
Pe linie materna, este tot de origine aromana, mama sa apartinind unei vechi familii, Pantazi, stabilita in Moldova pe vremea lui Vasile Lupu. Studii primare la Botosani (1869-l873), iar cele secundare la Institutul liceal de domnisoare „Humpel" din Iasi, condus de Emilia Maiorescu-Humpel, iar apoi, dupa imbolnavirea tatalui, la pensionul particular al doamnei Zilinschi din Botosani (1873-l878).
Studii superioare n-a urmat, Elena Voronca Niculita Fiind o autodidacta in adevaratul sens al cuvintului. Dupa casatoria cu preotul Zaharia Voronca (1880), se stabileste la Siret (1883), locuind in chiar casa parintelui S. FI. Marian, mutat la Suceava, a carui activitate folclorica si etnografica o va continua.
Debuteaza insa cu poezii orig., publicate in revista Familia, a lui Iosif Vulcan.
Colaboreaza la Calendarul copiilor, Calendarul „Ion Creanga", Convorbiri literare, Dreptatea, Familia, Ghilusul, Junimea literara, Rindunica, Romanul. Dupa stabilirea in satul Mihalcea de linga Cernauti (1888), militeaza, impreuna cu sotul ei, secretar si vicepresedinte al Soc. politice „Concordia", pentru redesteptarea nationala a romanilor din Bucovina, fiind ea insasi presedinta a Soc. culturale „Romania Tinara", infiintata la initiativa lui G. Bogdan-Duica, redactor al Gazetei Bucovinei, interimatul dintre plecarea de la revista a istoricului literar si venirea, in redactie, a lui Valeriu Braniste fiind asigurat de Elena Voronca Niculita
Preocuparilor sale politice si culturale li se subsumeaza activitatea din domeniul folclorului si etnografiei, constind din publicarea, cu grele sacrificii financiare, a impunatoarei lucrari Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903), dar si a altora de mitologie populara, ca: Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), si, respectiv, a unui mic studiu etnografic, Industria casnica in Bucovina (1922). Folclorist si etnograf in primul rind, Elena Voronca Niculita se manifesta, ocazional, si in planul creatiei orig., publicind volum Poezii (I, 1935), cu toate ca, marturisea in prefata, „nu am cultivat in special poezia".
Din aceeasi prestigioasa familie de folcloristi moldoveni si bucovineni, ilustata de S. FI. Marian, Artur Gorovei, Elena Sevastos si Tudor Pamfile, Elena Voronca Niculita isi datoreaza interesul pentru cultura populara mai multor factori generatori, un prim imbold venindu-i din partea tatalui ei, versificator, dupa obiceiul timpului, al unor teme si motive folclorice. Hotaritoare avea sa fie insa influenta lui S. FI. Marian, pe ai carui informatori i-a si preluat, si caruia ii va trimite pretioase informatii de botanica populara. Nu trebuie neglijate, in categoria acelorasi factori, nici lecturile de specialitate ale autoarei, Elena Voronca Niculita citind tot ceea ce-i cade in mina din mitologia altor popoare, inceputul fiind facut cu lucrarea Kulturgeschichte a lui Cari Faulman. Manifestind o atractie funciara pentru fenomenele de cultura populara, Elena Voronca Niculita culege si publica, in revistele timpului, povesti, credinte si datini bucovinene, care au darul de a prefigura aparitia operei sale de capatii.
Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903). Dat fiind faptul ca disciplinele etnologice nu erau, pe atunci, deplin consolidate, Elena Voronca Niculita n-a avut prea multe modele de urmat, astfel ca si-a croit un drum propriu „in pamintul intelenit al mitologiei romanesti", lasindu-se condusa de insesi materialele culese: „Eu nu mi-am lucrat cartea dupa nici un model, m-am povatuit numai de ceea ce singur s-a aratat". De aici si putin obisnuita si intru totul originala sistematizare a materialului folcloric in functie de cele patru elemente fundamentale ale universului: pamintul, aerul, apa si focul, subordonat soarelui, „punctul principal de plecare la toate" si, respectiv, „motivul tuturor sarbatorilor, credintelor si miturilor". Noutatea acestui criteriu ordonator, care, in treacat fie spus, n-avea sa se impuna in folcloristica romaneasca, dar si complexitatea fenomenelor de cultura populara, care le face adesea greu incadrabile in sistem, explica unele inconsecvente ale autoarei, inerente si previzibile, de altfel, intr-o lucrare de asemenea proportii (peste 1000 de pagini). Astfel, „dracul e situat la capitolul aerian, cind de omenii il confrunta in ipostazele lui telurice, dupa cum tunetul apare la aer, cind mai nimerit ar fi fost la foc etc." (Ov. Barlea).
Dincolo de aceste inconsecvente, pentru care Elena Voronca Niculita gaseste scuzele de rigoare: „asa m-a condus materialul", valoarea lucrarii consta in marea cantitate de informatii folclorice si etnografice autentice („Am scris fidel ceea ce am auzit, nu am adaugit si nu am omis nimica, chiar daca mi-a aparut ceva naiv"), nu o data unice sau foarte rare (a se vedea legendele despre facerea lumii, ca si acelea despre participarea vietuitoarelor la procesul cosmogonic), culese exclusiv de catre autoare, adesea din localitati aflate in afara teritoriului de azi al Romaniei, ceea ce le sporeste, indiscutabil, valoarea. Urmind maniera enciclopedica a lui B. P. Hasdeu. Elena Voronca Niculita reproduce, la fiecare din elementele mitologice, toate informatiile de care dispune, adunind laolalta, intr-un veritabil corpus, credinte, legende, basme, snoave, balade, cintece, ghicitori, proverbe si zicatori, jocuri de copii etc, astfel incit, „prin bogatia lor uluitoare, colectia se impune drept cea mai reprezentativa pentru acest colt al Moldovei de Sus" (Ov. Barlea).
In dorinta „de a arata, in totalitatea sa, viata si caracterul romanilor", Elena Voronca Niculita adauga chiar si „lucruri ce nu sint in cadrul mitologiei", precum „mincarea la romani, imbracamintea etc". Din cauza stufozitatii ei neobisnuite, colectia este insa greu utilizabila, mai ales ca Elena Voronca Niculita n-a apucat s-o prevada cu atit de necesarul indice de materii, planuit, foarte probabil, pentru sfirsitul lucrarii, dar volumele II-III, care urmau sa cuprinda elemente despre om si, respectiv, despre natura, n-au mai aparut, desi erau „aproape gata pentru tipar" (1903). De vina pare a fi fost atitudinea rezervata a Academiei Romane fata de primul volum, respins de la premiere in baza raportului nefavorabil al lui Ioan Bogdan, care, nesocotind intentiile autoarei de a realiza un corpus regional, ii reprosa acesteia, cu totul nejustificat, absenta referirilor la folclorul altor popoare. in replica, Elena Voronca Niculita avea sa-si dovedeasca, curind dupa aceea, disponibilitatile ei teoretice si comparative in ale sale Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), prin care se manifesta ca o reprezentanta impatimita a directiei mitologice din cultura romaneasca, alaturi de N. Densusianu, AL M. Marienescu, Th. D. Sperantia. T. T. Burada etc Ca si acestia, Elena Voronca Niculita ajunge sa sustina, in chip unilateral si aproape exclusivist, originea latina a mai tuturor formelor de cultura populara romaneasca, filiatiile pe care le stabileste fiind, adeseori, neverosimile, fanteziste.
Astfel, „batalia noastra de la nunti pentru cetate e batalia lui Enea cu Turnus pentru Lavinia", iar „descalicarea lui Enea (e) conservata in descalicarea lui Dragos" etc. Prezente peste tot in Studii in folclor, cu corectivul ca, in volumul al II-lea, autoarea face unele concesii mitologiei tracice, „mai veche decit insasi cea greaca", ca si influentelor venite din partea unor erezii religioase, ca bogomilismul, mai putin supralicitat insa decit o facusera, anterior, B. P. Hasdeu si M. Gaster, atare naivitati si asocieri fortuite ii contrariaza pe contemporani, inclusiv pe aceia din sinul Academiei Romane, care resping volumul I de la premiere, in baza raportului nefavorabil al lui Andrei Barseanu. Admitind, in continuare, mostenirea tracica („Sarbatoarea mosilor, asa cum se petrec in Bucuresti, vor fi avind poate si un substrat tracic")' Elena Voronca Niculita nu va renunta la supraestimarea mostenirii latine din mitologia romaneasca („Legendele care circula asupra originei sarbatoarei Mosilor nu sint decit niste localizari dupa vechile traditii romane"), dupa cum o atesta lucrarea Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), importanta pentru atentia acordata cultului mortilor la romani, in care autoarea punea semnul egalitatii intre Oborul bucurestean si Forumul roman, intre „girlita" Tei si riul Tibru, in vreme ce piriul Colentina o „reprezinta pe Atena-Minerva, numele Tina fiind o prescurtare din Atina, zeita razboiului". Paralele romano-latine stabileste Elena Voronca Niculita si in brosura etnografica Industria casnica in Bucovina (1922).
In care Joimarita, fiinta demonica romaneasca, este pusa in relatie cu Parcele romane. Cu toate aceste exagerari, contributia teoretica adusa de Elena Voronca Niculita la folcloristica romaneasca ramine una notabila, „daca afirmatiile ei sint curatate de crusta latinizanta" (Ov. Barlea), lucrarile sale, multa vreme uitate, constituind o sursa inepuizabila, „de mina intii", in perspectiva reconstituirii unei mitologii nationale, alaturi de mai norocoasele monografii ale lui S. FI. Marian, Elena Sevastos, T. Pamfile. Prin comparat' cu bogata sa activitate folclorica si etnografi, .i, prestatia scriitoriceasca desfasurata de Elena Voronca Niculita este una modesta, con-juncturala. „Parte din sufletul meu, care, traind o viata simpla si curata, s-a manifestat totdeauna artistic", versurile scrise de Elena Voronca Niculita, reunite, tirziu („anacronic"), in volumul Poezii (1935), sint un reflex al activitatii sale politice si folclorico-etnografice. Cele mai multe dintre ele cultiva, fara virtuti poetice deosebite, tema patriotica si nationala (ciclul Patriotice), cu unele titluri si sonoritati care amintesc de Vasile Alecsandri. Alteori, Elena Voronca Niculita poetizeaza subiecte din domeniul, atit de familiar ei, al mitologiei populare (Credintele etc), punctate, pe alocuri, de ecouri ale originii aromane a autoarei (Macedoneanca, Din tara mea departata. Macedonia).
Incidental, Elena Voronca Niculita a cultivat si proza, scriind nuvela Zamfira (1904) si manifestindu-se in domeniul memorialisticii, cu ale sale Impresii de calatorie, si al genului epistolar, prin scrisorile adresate lui Artur Gorovei. A lasat in manuscris studiul Animalele in povesti, respins de la publicare de Academia Romana, in urma raportului prezentat de Ion Muslea (1930).
Folclorista, poeta si prozatoare.
Fiica lui Gheorghe Niculita si a Ruxandrei (n. Schipor). Tatal, de origine aromana, a carui familie a venit la Suceava pe la 1777, a functionat ca administrator de mosii, inspector financiar, subprefect de Siret si, respectiv, primar de Hirlau, unde este si amfitrionul unui cerc literar, frecventat si de catre Elena Voronca Niculita
Pe linie materna, este tot de origine aromana, mama sa apartinind unei vechi familii, Pantazi, stabilita in Moldova pe vremea lui Vasile Lupu. Studii primare la Botosani (1869-l873), iar cele secundare la Institutul liceal de domnisoare „Humpel" din Iasi, condus de Emilia Maiorescu-Humpel, iar apoi, dupa imbolnavirea tatalui, la pensionul particular al doamnei Zilinschi din Botosani (1873-l878).
Studii superioare n-a urmat, Elena Voronca Niculita Fiind o autodidacta in adevaratul sens al cuvintului. Dupa casatoria cu preotul Zaharia Voronca (1880), se stabileste la Siret (1883), locuind in chiar casa parintelui S. FI. Marian, mutat la Suceava, a carui activitate folclorica si etnografica o va continua.
Debuteaza insa cu poezii orig., publicate in revista Familia, a lui Iosif Vulcan.
Colaboreaza la Calendarul copiilor, Calendarul „Ion Creanga", Convorbiri literare, Dreptatea, Familia, Ghilusul, Junimea literara, Rindunica, Romanul. Dupa stabilirea in satul Mihalcea de linga Cernauti (1888), militeaza, impreuna cu sotul ei, secretar si vicepresedinte al Soc. politice „Concordia", pentru redesteptarea nationala a romanilor din Bucovina, fiind ea insasi presedinta a Soc. culturale „Romania Tinara", infiintata la initiativa lui G. Bogdan-Duica, redactor al Gazetei Bucovinei, interimatul dintre plecarea de la revista a istoricului literar si venirea, in redactie, a lui Valeriu Braniste fiind asigurat de Elena Voronca Niculita
Preocuparilor sale politice si culturale li se subsumeaza activitatea din domeniul folclorului si etnografiei, constind din publicarea, cu grele sacrificii financiare, a impunatoarei lucrari Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903), dar si a altora de mitologie populara, ca: Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), si, respectiv, a unui mic studiu etnografic, Industria casnica in Bucovina (1922). Folclorist si etnograf in primul rind, Elena Voronca Niculita se manifesta, ocazional, si in planul creatiei orig., publicind volum Poezii (I, 1935), cu toate ca, marturisea in prefata, „nu am cultivat in special poezia".
Din aceeasi prestigioasa familie de folcloristi moldoveni si bucovineni, ilustata de S. FI. Marian, Artur Gorovei, Elena Sevastos si Tudor Pamfile, Elena Voronca Niculita isi datoreaza interesul pentru cultura populara mai multor factori generatori, un prim imbold venindu-i din partea tatalui ei, versificator, dupa obiceiul timpului, al unor teme si motive folclorice. Hotaritoare avea sa fie insa influenta lui S. FI. Marian, pe ai carui informatori i-a si preluat, si caruia ii va trimite pretioase informatii de botanica populara. Nu trebuie neglijate, in categoria acelorasi factori, nici lecturile de specialitate ale autoarei, Elena Voronca Niculita citind tot ceea ce-i cade in mina din mitologia altor popoare, inceputul fiind facut cu lucrarea Kulturgeschichte a lui Cari Faulman. Manifestind o atractie funciara pentru fenomenele de cultura populara, Elena Voronca Niculita culege si publica, in revistele timpului, povesti, credinte si datini bucovinene, care au darul de a prefigura aparitia operei sale de capatii.
Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903). Dat fiind faptul ca disciplinele etnologice nu erau, pe atunci, deplin consolidate, Elena Voronca Niculita n-a avut prea multe modele de urmat, astfel ca si-a croit un drum propriu „in pamintul intelenit al mitologiei romanesti", lasindu-se condusa de insesi materialele culese: „Eu nu mi-am lucrat cartea dupa nici un model, m-am povatuit numai de ceea ce singur s-a aratat". De aici si putin obisnuita si intru totul originala sistematizare a materialului folcloric in functie de cele patru elemente fundamentale ale universului: pamintul, aerul, apa si focul, subordonat soarelui, „punctul principal de plecare la toate" si, respectiv, „motivul tuturor sarbatorilor, credintelor si miturilor". Noutatea acestui criteriu ordonator, care, in treacat fie spus, n-avea sa se impuna in folcloristica romaneasca, dar si complexitatea fenomenelor de cultura populara, care le face adesea greu incadrabile in sistem, explica unele inconsecvente ale autoarei, inerente si previzibile, de altfel, intr-o lucrare de asemenea proportii (peste 1000 de pagini). Astfel, „dracul e situat la capitolul aerian, cind de omenii il confrunta in ipostazele lui telurice, dupa cum tunetul apare la aer, cind mai nimerit ar fi fost la foc etc." (Ov. Barlea).
Dincolo de aceste inconsecvente, pentru care Elena Voronca Niculita gaseste scuzele de rigoare: „asa m-a condus materialul", valoarea lucrarii consta in marea cantitate de informatii folclorice si etnografice autentice („Am scris fidel ceea ce am auzit, nu am adaugit si nu am omis nimica, chiar daca mi-a aparut ceva naiv"), nu o data unice sau foarte rare (a se vedea legendele despre facerea lumii, ca si acelea despre participarea vietuitoarelor la procesul cosmogonic), culese exclusiv de catre autoare, adesea din localitati aflate in afara teritoriului de azi al Romaniei, ceea ce le sporeste, indiscutabil, valoarea. Urmind maniera enciclopedica a lui B. P. Hasdeu. Elena Voronca Niculita reproduce, la fiecare din elementele mitologice, toate informatiile de care dispune, adunind laolalta, intr-un veritabil corpus, credinte, legende, basme, snoave, balade, cintece, ghicitori, proverbe si zicatori, jocuri de copii etc, astfel incit, „prin bogatia lor uluitoare, colectia se impune drept cea mai reprezentativa pentru acest colt al Moldovei de Sus" (Ov. Barlea).
In dorinta „de a arata, in totalitatea sa, viata si caracterul romanilor", Elena Voronca Niculita adauga chiar si „lucruri ce nu sint in cadrul mitologiei", precum „mincarea la romani, imbracamintea etc". Din cauza stufozitatii ei neobisnuite, colectia este insa greu utilizabila, mai ales ca Elena Voronca Niculita n-a apucat s-o prevada cu atit de necesarul indice de materii, planuit, foarte probabil, pentru sfirsitul lucrarii, dar volumele II-III, care urmau sa cuprinda elemente despre om si, respectiv, despre natura, n-au mai aparut, desi erau „aproape gata pentru tipar" (1903). De vina pare a fi fost atitudinea rezervata a Academiei Romane fata de primul volum, respins de la premiere in baza raportului nefavorabil al lui Ioan Bogdan, care, nesocotind intentiile autoarei de a realiza un corpus regional, ii reprosa acesteia, cu totul nejustificat, absenta referirilor la folclorul altor popoare. in replica, Elena Voronca Niculita avea sa-si dovedeasca, curind dupa aceea, disponibilitatile ei teoretice si comparative in ale sale Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), prin care se manifesta ca o reprezentanta impatimita a directiei mitologice din cultura romaneasca, alaturi de N. Densusianu, AL M. Marienescu, Th. D. Sperantia. T. T. Burada etc Ca si acestia, Elena Voronca Niculita ajunge sa sustina, in chip unilateral si aproape exclusivist, originea latina a mai tuturor formelor de cultura populara romaneasca, filiatiile pe care le stabileste fiind, adeseori, neverosimile, fanteziste.
Astfel, „batalia noastra de la nunti pentru cetate e batalia lui Enea cu Turnus pentru Lavinia", iar „descalicarea lui Enea (e) conservata in descalicarea lui Dragos" etc. Prezente peste tot in Studii in folclor, cu corectivul ca, in volumul al II-lea, autoarea face unele concesii mitologiei tracice, „mai veche decit insasi cea greaca", ca si influentelor venite din partea unor erezii religioase, ca bogomilismul, mai putin supralicitat insa decit o facusera, anterior, B. P. Hasdeu si M. Gaster, atare naivitati si asocieri fortuite ii contrariaza pe contemporani, inclusiv pe aceia din sinul Academiei Romane, care resping volumul I de la premiere, in baza raportului nefavorabil al lui Andrei Barseanu. Admitind, in continuare, mostenirea tracica („Sarbatoarea mosilor, asa cum se petrec in Bucuresti, vor fi avind poate si un substrat tracic")' Elena Voronca Niculita nu va renunta la supraestimarea mostenirii latine din mitologia romaneasca („Legendele care circula asupra originei sarbatoarei Mosilor nu sint decit niste localizari dupa vechile traditii romane"), dupa cum o atesta lucrarea Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), importanta pentru atentia acordata cultului mortilor la romani, in care autoarea punea semnul egalitatii intre Oborul bucurestean si Forumul roman, intre „girlita" Tei si riul Tibru, in vreme ce piriul Colentina o „reprezinta pe Atena-Minerva, numele Tina fiind o prescurtare din Atina, zeita razboiului". Paralele romano-latine stabileste Elena Voronca Niculita si in brosura etnografica Industria casnica in Bucovina (1922).
In care Joimarita, fiinta demonica romaneasca, este pusa in relatie cu Parcele romane. Cu toate aceste exagerari, contributia teoretica adusa de Elena Voronca Niculita la folcloristica romaneasca ramine una notabila, „daca afirmatiile ei sint curatate de crusta latinizanta" (Ov. Barlea), lucrarile sale, multa vreme uitate, constituind o sursa inepuizabila, „de mina intii", in perspectiva reconstituirii unei mitologii nationale, alaturi de mai norocoasele monografii ale lui S. FI. Marian, Elena Sevastos, T. Pamfile. Prin comparat' cu bogata sa activitate folclorica si etnografi, .i, prestatia scriitoriceasca desfasurata de Elena Voronca Niculita este una modesta, con-juncturala. „Parte din sufletul meu, care, traind o viata simpla si curata, s-a manifestat totdeauna artistic", versurile scrise de Elena Voronca Niculita, reunite, tirziu („anacronic"), in volumul Poezii (1935), sint un reflex al activitatii sale politice si folclorico-etnografice. Cele mai multe dintre ele cultiva, fara virtuti poetice deosebite, tema patriotica si nationala (ciclul Patriotice), cu unele titluri si sonoritati care amintesc de Vasile Alecsandri. Alteori, Elena Voronca Niculita poetizeaza subiecte din domeniul, atit de familiar ei, al mitologiei populare (Credintele etc), punctate, pe alocuri, de ecouri ale originii aromane a autoarei (Macedoneanca, Din tara mea departata. Macedonia).
Incidental, Elena Voronca Niculita a cultivat si proza, scriind nuvela Zamfira (1904) si manifestindu-se in domeniul memorialisticii, cu ale sale Impresii de calatorie, si al genului epistolar, prin scrisorile adresate lui Artur Gorovei. A lasat in manuscris studiul Animalele in povesti, respins de la publicare de Academia Romana, in urma raportului prezentat de Ion Muslea (1930).
Opera:
Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, I, Cernauti, 1903;
Studii in folclor, I-II, Bucuresti, Cernauti, 1908;
1912-l913;
Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti. Studiu comparativ. Bucuresti, 1915;
Industria casnica in Bucovina, Cernauti, 1922;
Poezii, I, Botosani, 1935;
Scrisori catre Artur Gorovei, ed. ingrijita si introducere de Maria Luiza (Jngureanu, Bucuresti, 1970;
Scrisori catre G. Ibraileanu, III, ed. ingrijita de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lazarescu si Al. Teodorescu. pref. de N. I. Popa, Bucuresti, 1973.
Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, I, Cernauti, 1903;
Studii in folclor, I-II, Bucuresti, Cernauti, 1908;
1912-l913;
Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti. Studiu comparativ. Bucuresti, 1915;
Industria casnica in Bucovina, Cernauti, 1922;
Poezii, I, Botosani, 1935;
Scrisori catre Artur Gorovei, ed. ingrijita si introducere de Maria Luiza (Jngureanu, Bucuresti, 1970;
Scrisori catre G. Ibraileanu, III, ed. ingrijita de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lazarescu si Al. Teodorescu. pref. de N. I. Popa, Bucuresti, 1973.
DANIEL
VORONA
mi era urât să mor singur am
refuzat să cobor în fântână după ce am
terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru
și i-am prezentat
scuze că nu sunt
schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am...
băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus
terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru
și i-am prezentat
scuze că nu sunt
schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am...
băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus
ps
după
ce i-am desenat ochii invers am ocolit-o și nu m-am uitat îndărăt
pisoiul maro lângă care plângea seamănă cu petru cel mare deocheat
pisoiul maro lângă care plângea seamănă cu petru cel mare deocheat
ELENA
LILIANA POPESCU
Miercuri, 28 noiembrie 2018, a avut loc la Institutul Italian de
Cultură Bucureşti lansarea volumului bilingv de poezie “IMN EXISTENŢEI - INNO
ALL'ESISTENZA” (Edizioni Rediviva, Collana Phoenix, Milano, 2018), traducere de
Antonio Buozzi & Luca Cipolla, introducere de Dan Slușanschi, prefaţă de
lingvistul Raúl Lavalle, postfață de Antonio Buozzi. Cartea a fost prezentată
de Antonio Buozzi, Andrei Novac, Anca Irina Ionescu, Elena Liliana Popescu.
Evenimentul a fost moderat de Roxana Utale. Mulțumim Institutului Italian de
Cultură din București pentru imaginile de la lansarea din 28 noiembrie.
Evenimentul s-a încheiat cu o scurtă lectură poetică. Vă oferim tuturor spre
lectură poemul „Imn Tăcerii / Inno al Silenzio”: Imn Tăcerii Cel ce aspiră încă
să-şi rostească sensibila trăire-n poezie, cel invitat la cina-mpărătească
hrănind cu har umila-i fantezie, Cel ce ofrandă-aduce tot ce are Aceluia
ce-nseamnă însăşi Viaţa, cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare şi-i pregătit
oricând pentru povaţa Oricui ar fi dispus să îl înveţe, cel ce se-ncumetă-a
privi-n tăcere să-L vadă-n faptele ce par răzleţe pe Cel ce, Singur, ştie-a lor
durere Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire, cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă
Esenţa vie-ascunsă-n elixire şi din tabloul Vieţii să desprindă Ce Pictorul a
vrut să-nfăţişeze prin umbrele pe Chipul nemuririi, cel ce-ndrăzneşte să se
adreseze prin efemere versuri, omenirii, Muindu-şi pana-n disperarea mută,
reînviind speranţa şi-n cuvinte întreaga lui iubire aşternută, din toate câte
sunt, luând aminte, Cel ce avea atât de mult a spune, cândva, prin rimele-i
meşteşugite ar mai putea un alt poem compune decât cel al tăcerii nesfârşite?
Inno al Silenzio Colui che aspira ancora a pronunciare il suo sensibile
trascorso nella poesia, colui che invitato alla cena divina nutre di grazia la
sua fantasia, Colui che offre in dono tutto ciò che ha a Chi rappresenta la Vita
stessa, colui che torna eternamente alla fonte pronto in ogni istante a
ricevere insegnamento Da chiunque sia disposto a elargirlo, colui che osa
guardare in silenzio così da vedere nei fatti che paiono slegati Colui che, da
solo, conosce il loro dolore E li mantiene in vita attraverso l'Amore, colui
che nella poesia prova a racchiudere l'Essenza viva celata negli elisir e dal
dipinto della Vita disgiungere Ciò che il Pittore ha voluto rappresentare
attraverso le ombre sul Volto dell'immortalità, colui che azzarda rivolgersi
con effimeri versi, all'intero mondo, Intingendo la penna nella muta
disperazione, ridestando la speranza e nelle parole l'intero suo dispiegato
amore, di tutte le cose, ponendosi in ascolto, Colui che aveva così tanto da
dire, un giorno, con le sue ingegnose rime potrebbe forse comporre un altro
poema che non quello dell’illimitato Silenzio?"
DOINA
BORICEANU
Bădie
fulgul acesta mă răpune,
buzele-l primesc - surâs,
dansez c-un fulg peste stepă
și stepa-mi râde, cum râde!
și mi se-nvârte fusta
la, la, la! vântul mă ia în brațe
și-mi lustruiește cizmele
cusute din piele de zi,
din blănuri de lupi străluciți
luna-mi așază cojoace din arginturi.
un buestru se aude ca senin,
am uitat tot!,
nu-s a nimănui, a nimănui,
totu-i tortută și joc,
topirea de zile cum ghiața
la-l inimii foc.
te iubesc, bădie,
te iubesc cu încăpățânare
de când ai apărut printre vieți de stepe,
te ador cum vis stâncii
de-a prinde-n ochi de piatră norii.
te iubesc, bădie, înțelegi?
O! ești frumos cu plete de neadevăr,
neantul zburdă pe pană de dor.
pe unde umbli de vrăji legi
de te doresc toate,
copacii în frunziș, stepele cheloase,
iarba, dar și pământul
și-ți luă în fugă totul,
și culorile tale
de sărbătoare,
cerul, cerul nu le mai vede!
doar rădăcini grase
de spini înfipți în mine
ce inima în bătute cuie
o face să zbiere, zbiere.
e umbră rece, se lasă seară,
când mai treci prin privire?
privirea mea minte te ține...
dar dorul, dorul calcă în asprime inima
sau ce-a mai rămas din ea...
știu că ne vom îmbrățișa
chiar în clipa urmând veghe
și nu cumva să ne sfârșim ardere!
într-o sete prin arșiță năpăstuind calc
dar azi ninge în rece
sunt date semne de oarecare potolire
eu lăsând în ladă liniștea
și alegând tu tulburarea
și bruma gândului... oare da?
peste firea-mi, aprinsă pâlpâirea.
îți ții cu mâna fruntea
cum stepa bolta... bolta...
și zbor de mânz treaz,
vin către el, mă știe de când visând...
peste negru necaz
aleargă lumii îmbucurând...
nu sunt nicăieri,
poate la tine în gând...
dacă plec , uit drumul
și dacă stau, citesc lăcrimând
și atunci stepei dansez, dansez
cu un vânt, un vânt
ce-mi suspină ce-i spui tu cântând.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Misiune
”...Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul
și propășitorul libertății
cu care ea este așa de strâns rudită”, ne
dezvăluia Andrei Mureșanu în
elogiile sale aduse vieții.
”...Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă
ciocârlia același cântec la
răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l
asculte”- ne asigura N.Iorga la
vremea sa.
În
cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile
poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul
adolescentului, al omului
matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și
suferință. Poezia e însăși
viața”.
Iar
legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru
totdeauna, poetul de geniu dar și poetul
suferinței lui Hristos,
Mihai Eminescu:
”E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune”.
E ușor,
așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea
berbecuțului
scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de
sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii
poetul adevărului. Când
”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate
a șirei spinării – tactul vieții,
în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate
aceste daruri care scot din întuneric
și asigură
succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten
al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da
însă celui ce se vrea poet o cruce
însângerată.
Și mie
mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că
o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o
găsesc încorporată
ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom
mărturisi și Divinului ceresc.
Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este
al Neamului său și al omenirii
chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau
unui partid între altele, care cu
toate în istorie, răsar și apun precum stelele de
pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu
lupt să o
port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire
de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă,
dar n-am folosit-o niciodată
lingușind-o
pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund
simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea
un Fiu-Cetățean de Onoare al
comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine
te-a făcut poet pădurea satului
nostru natal”.
Poezia,
înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă
Treime”, căreia mă închin cu multă credință.
Iubitului
cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să
observe doar sinceritatea versului pentru
receptarea adevărului rostit de un poet,
pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă
dacă se intră într-un
labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte
greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii
spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea
unei vieți umane, de fericire și
iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe
această Stea-Pământul.
Poezia
adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima
o face
precum o sculptură vie, care are glas și inimă!
Să
învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să
citească
cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de
neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea
să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm
și tabla înmulțirii pe care să o
înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din
telefon mobil și internet, micșorează
activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că
acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă
refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine
cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și
literatură română,aici am crescut eu, aceasta va
avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în
Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la
bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă
tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid.
Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea
românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici
eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face - și cum noi nu știm ceasul trecerii
acelei linii de aur, la viața de dincolo,
iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori
vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de biserică în casele familiilor de
români-australieni prin Dăruire.
I.M.G
*
Un vers a lui Eminescu
”...Un
vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul
celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție
sentimentul pe care l-am încercat atunci.
Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data
asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.
Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de
Limba Română, dl. Parghel Constantin,
Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult
în lumea Drepților, avea pretenția ca
noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei,
să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu
le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în
timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă,
primul lucru pe care îl făcea era să ne explice
deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt
notat de elevi cu creta pe tablă.
Eu am
notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise
zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a
citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași
ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate
profesorul nostru după un simplu
cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am
ridicat sfios în picioare și am recunoscut
că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai
Eminescu, și am și început să recit din
poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași
ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu
de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și
aceiași pomi în floare / Crengi întind peste
zaplaz / Numai zilele trecute
/ Nu le faci să fie az /(...).
Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar
atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz –
gard. Și
așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci
plăcutul
simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest
vers atât de simplu dar atât de real. A fost o
mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate
tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea
navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă
nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica;
dar baza trainică a imaginației mele prinse o
embrionare a simțului artistic, din care vremea
și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care
izvora valoarea reală a versului meu autentic.
Așa
încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie
”Mielul”. Și,
de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea
și prin lume!
Dar, de
sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna
legat,
și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică
naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea
unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța
noastră de pe Aleea Călinului.
PUȘI
DINULESCU
Povestea unui încrâncenat amor
(II)
În 1963, în august, abia mă-ntorsesem din armată. Făcusem o convocare militară în Dobrogea, într-un sat plin de praf, sub un soare de deşert şi scăpasem din nou acasă. Mai aveam nişte zile de vacanţă până începeam anul 4 la filologie. Reveneam în Bucureştii care erau atât de primitori pe-atunci, cu cartierele lui de case adevărate, cu ştrandurile pline de trupuri de femei superbe, cu terasele, la care berea aburindă potol...ea arşiţele întârziate ale verii, iar comunismul începea să se mai potolească după exigenţele lui paranoico-ideologice.
Păcat că iubita mea, Găboanţa, mă părăsise în timpul acelei scurte absenţe, de doar o lună şi jumătate. S-a văzut asta chiar de la ceaiul pe care l-am dat la mine acasă, unde venise, scârba de ea, şi cu noul ei amic. Aveau nesimţirea să se sărute chiar în faţa mea şi a tuturor, în timp ce dansau.
Dar la ceaiul ăsta a venit şi Magda, o tânără de 18 ani, într-o rochie de un albastru închis. Ceaiul începuse şi unul din prieteni m-a făcut atent că tipa se uită insistent la mine. Şi a pornit cântecul „Un tango italiano, quel dolce tango“. Nu ştiu dacă era cu Connie Francis sau cu Milva..
(II)
În 1963, în august, abia mă-ntorsesem din armată. Făcusem o convocare militară în Dobrogea, într-un sat plin de praf, sub un soare de deşert şi scăpasem din nou acasă. Mai aveam nişte zile de vacanţă până începeam anul 4 la filologie. Reveneam în Bucureştii care erau atât de primitori pe-atunci, cu cartierele lui de case adevărate, cu ştrandurile pline de trupuri de femei superbe, cu terasele, la care berea aburindă potol...ea arşiţele întârziate ale verii, iar comunismul începea să se mai potolească după exigenţele lui paranoico-ideologice.
Păcat că iubita mea, Găboanţa, mă părăsise în timpul acelei scurte absenţe, de doar o lună şi jumătate. S-a văzut asta chiar de la ceaiul pe care l-am dat la mine acasă, unde venise, scârba de ea, şi cu noul ei amic. Aveau nesimţirea să se sărute chiar în faţa mea şi a tuturor, în timp ce dansau.
Dar la ceaiul ăsta a venit şi Magda, o tânără de 18 ani, într-o rochie de un albastru închis. Ceaiul începuse şi unul din prieteni m-a făcut atent că tipa se uită insistent la mine. Şi a pornit cântecul „Un tango italiano, quel dolce tango“. Nu ştiu dacă era cu Connie Francis sau cu Milva..
Avea o talie graţioasă Magda şi ochii galbeni, ca
de viespe, gura ei era într-o mişcare permanentă şi ochii ei galbeni, sau mai
degrabă aducând a un galben scăldat în verde, luceau ciudat şi tainic.
Mi-a
spus că semăn cu cineva. Era o poveste cu unul, Mario, care-a trebuit să plece,
parcă definitiv şi nu mai ştiu ce, nu ştiu cum. Apoi mi-a spus că dă la
medicină şi s-o-nvăţ să fumeze, fiindcă toţi doctorii fumează...
GHEORGHE
NISTOROIU
TRAIAN BRĂILEANU
„Naţiunea reprezintă pentru individ
izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”
(TRAIAN
BRĂILEANU)
Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea
absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa,
Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de
frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar
şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc
hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.
În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful
şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.
„O
nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar
puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă
nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă
rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n
clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera
strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a
timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi
liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat...” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)
Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu
este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar
ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.
Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată
diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în
discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie,
teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în
rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul
în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul
său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în
Creaţia Sa.
„Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său.
Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui
copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia
nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata
tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi
fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept
e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar
cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este
o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor
mai presus de raţiune.” (Ieromonah
Ioan Bute, Frumuseţea care va salva
lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)
Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi
cuprinderea absolută a Iubirii.
Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al
Dragostei!
Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci,
decât frumoasă şi veşnică!
În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea
naţionalist creştină a ortodoxului.
„Naţionalismul
creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea
sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele
de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)
Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este
trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere
virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului
popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin
eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine,
capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti
cele mai râvnite şi binecuvântate.
„Ideea
naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea
sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste
româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El
este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam
şi de o lege... Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii
conducătoare... Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie
de aceeaşi rasă cu poporul... O elită naţională se impune prin luptă la
conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din
masa poporului... Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială,
trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi
transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi...Regenerarea
Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător... Familia are un rol
esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în
Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)
Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei
Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale
care mai de care mai strălucitoare.
Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel
de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul
Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile
naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.
Traian
Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii
spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi
gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea
cosmică a lui Hristos.
Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o
inimă de zidire la Unirea cea Mare.
Din fiinţa izvorului sufletului său curat,
primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a
Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde
energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare
asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură
politică.
Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca
ştiinţă şi politica guvernării ca artă.
„Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil
legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă... Omul de
ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el
însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului
social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la
perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea
temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu
poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să
rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate
omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi
Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)
Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii
ortodoxe şi martirajului mistic.
Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a
conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei
marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor,
presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi
împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.
Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat,
înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale
temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii
samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii,
pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în
şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii
şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru
satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari
şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp,
fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci,
cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au
frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă
al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful
limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei
lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui
Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru,
Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu,
Galeriu, Băncilă, Bernea, cu toate aceste
înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului
Aprins al trăiniciei Neamului său.
Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie
în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu
s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.
Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa
lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită
în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice,
îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.
„O naţiune a
ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în
Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne,
din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o
fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de
conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de
milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când
teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de
sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va
tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări
sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)
Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire
mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub
saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză,
ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în
stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic
Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.
Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii
filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri,
întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a
Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.
Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de
venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat
dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată
etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.
„Societatea
nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici
istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste
realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926)
Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de
cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14
Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a
dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în
rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.
Dulcea Bucovină-Ţara
Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele
mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai
naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.
În Dumbrava fericitei sale copilării a fost
fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu,
condamnat de Ana Pauker, în „Historia”,
An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)
În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar,
iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a
Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul
Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.
La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de
Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în
care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind
preşedinte al secţiunii literare „Junimea”
din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)
Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce
depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din
Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani
de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui
patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează
fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în
volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul,
150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)
În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor
suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)
După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi
ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p.
27)
În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat
în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută
să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între
1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)
În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria
filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul
său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai
talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian
Bruja, Traian Brăileanu. Studii,
documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)
În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910
s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de
Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi
Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)
Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion
(1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară;
Mircea Constantin (1918) ajunge inginer
electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul
tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)
Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front
în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează
regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu
Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919,
pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge
profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei
catedre. (ibid., p. 27)
Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de
Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra
de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor
al Coroanei României”. (ibid.)
Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al
Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)
Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de
preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil
Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a.
(Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi
comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003,
p. 60-61)
Din punct de vedere politic curtează mai multe
partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala
Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea
naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de
Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)
În urma ultimatului sovietic prin răpirea
Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la
Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi,
monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi
crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru
al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)
După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a
fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat,
închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu.
În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul
Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit
vinovat pentru „dezastrul ţării” a
primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov
între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3
luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)
Opera
În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful
bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică,
politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac
Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar
după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant:
Întemeierea metafizicii moravurilor;
Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice;
Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A
elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile
conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra
armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi
comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria
comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de
sociologie şi etică ş.a.
Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana
sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare
autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin
doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la
locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici
ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)
A strălucit şi în publicistică, conducând şi
colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista
de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu);
„Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte
fur Soziologie” ; „Revue
internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)
Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit
nici preocupările genului epic: Un flăcău
tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania..., inspirate din comorile
satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)
Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică
apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia
ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit
pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de
universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu,
Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare,
jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută
cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)
Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice
s-a răspândit prodigios naţional-universal:
-
al doilea
mare traducător al lui Kant după Eminescu;
-
fondatorul
şcolii de sociologie creştină din ţară;
-
autor a
numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în
filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A.,
Germania, Austria, Franţa, Italia;
-
Membru al
Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;
-
Ministru al
Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;
-
Mecena al Culturii
creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;
-
Patriot-naţionalist,
erou-martir.
Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian
Brăileanu rămâne pururi în Memorie:
-
Şi-a bucurat
Bucovina prin naştere;
-
Şi-a cinstit
România prin cunoaştere;
-
Şi-a iubit
Dacia Mare prin renaştere;
-
Şi-a dat
viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.
Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a
Cerului dacic azuriu şi înstelat.
„A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi
plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii
noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/
pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să
nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri
ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor
aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici,
Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/
ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi
deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem
sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la
Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt
fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi
se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om
muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/
pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/
căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem
încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi
născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i
moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe
rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi
fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem
prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian
Brăileanu)
Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să
nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi
Dumnezeu!
„Fără
echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm
de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea... Trebuie să reuşim să-l repunem în
drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc
aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în
general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori
români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi
europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în
sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul
primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi
traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică,
articol apărut în revista Boema,
secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)
+ 1
DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-
CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.
·
Fond de
carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
·
Fond de
carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu