MANIFESTE

DAN CRISTIAN IONESCU

http://www.justitiarul.ro/caci-atunci-cind-se-ridica-sus-oamenii-de-nimic-nelegiuitii-misuna-pretutindeni/?fbclid=IwAR0_LqKEvlFtiJRMmXqYjJ-X3AiT_olEfGumVWRnZyZB3wWXxBVtfeLESqI

Din 1989 în fruntea țării s-au ridicat oameni de nimic și atunci, în mod firesc, în timp, nelegiuții au ocupat totul, parlamentul, guvernul, administrațiile județene, justiția, presa, TOT! Inclusiv postul de radio național.

Pe 1 nov. 2018 s-au împlinit 90 de ani de la înființarea acestuia. Emisiunile dedicate acestui eveniment de Radio România Actualități (RRA) au ajuns obositoare și enervante. Se laudă cu faptul că prin ei românii află adevăratele știri, că ei oferă cea mai bună muzică, tot ce transmit ei este cel mai bun. Și o sumedenie de handicapați care vor să își audă numele la radio le transmit mesaje că nu pot trăi fără RRA!

De peste doi ani eu ascult doar RRA. Așa că pot spune că RRA este cel mai bun post de radio din România, după cum pot să spun și că este cel mai prost. Mi-aș fi dorit, cu ocazia aniversării lor, să trimit un vechi articol (nepublicat de nimeni la momentul potrivit), actualizat. Dar omul propune, Dumnezeu dispune! S-au năpustit peste mine multe altele, așa că nu am reușit. Sper să reușesc în curînd.

Cei care au citit articolele mele, știu că adesea am numit RRA ca fiind Radio Israel 2. Nu am auzit niciodată la acest post de radio, nimic despre crimele israelienilor, despre apartheid-ul pe care îl promovează ca politică de stat, despre crizele economice mondiale pe care le produc evreii, despre jefuirea omenirii, despre minciunile, dezinformările și diversiunile răspîndite de presa mondială aflată în mîna lor.

Nu țin minte dacă la RRA a fost zi în care să nu se pomenească despre suferințele de care au avut parte evreii, despre sărbătorile evreiești, despre evreii care și-au adus contribuția la dezvoltarea României.

La RRA îl aud des vorbind pe Aurel Vainer vituperînd împotriva holocaustului săvîrșit de români împotriva evreilor. La o emisiune de la miezul nopții (nu mai țin minte cine a realizat-o) pe probleme ale României, realizatorul a avut trei invitați (un evreu din România in studio, iar prin telefon un evreu din America și un evreu de la Deutsche Welle). Ruxandra Săraru (mai bine s-ar pensiona, în primul rind fiindcă vocea ei dogită duce la concluzii care ăi sînt nefavorabile) are emisiunea „Oameni care mișcă România”, unde invită pe cine vor mușchii ei – l-a invitat pe tatăl ei, Dinu Săraru (din cîte știu eu, mason), o colegă de facultate, pe … ambasadoarea Israelului în România! Cu ce or fi mișcat aceștia România, nu am putut să înțeleg!

În România au existat așa numiții evrei pămînteni, evrei care stabilindu-se pe pămîntul nostru, chiar dacă și-au păstrat credința iudaică, s-au considerat români. Unii, au luat arma în mînă luptînd pentru țară (ca de pildă Mauriciu Brociner, în timpul Războiului de Independență), alții au apărat culorile țării pe terenurile sportive (îmi propun – dar mi-am propus prea multe!, să scriu un articol despre marii noștri sportivi evrei, dar față în față cu marii sportivi aromâni!), a existat un mare filantrop evreu (Jacques Menachem Elias) – dar despre aceștia, nu am auzit nimic la RRA! După cum niciodată nu am auzit la RRA voci care să critice UE sau NATO – după ei, tot poporul român este iubitor al instituției antieuropene care conduce Europa și al alianței militare terorist-fasciste din care facem și noi parte.

În ce privește pretenția de a se ridica monumentul eroilor evrei căzuți în primul război mondial, am unele nedumeriri. Dl. gen Radu Teheodoru a scris un text (publicat și în „Justițiarul”: Falsificarea istoriei: Evreii din România, eroi în Primul Război Mondial) în care pe baza datelor oficiale arăta cîți evrei în cursul primului război mondial au refuzat să fie încorporați, cîți au dezertat, cîți au trecut la inamic, iar restul s-au pripășit la serviciile auxiliare. În acei ani, cred că cele mai multe victime au fost cele provocate de tifosul exantematic. Poate să ne spună cineva cîți din acești evrei au căzut din glonț sau din cauza tifosului?  Am ajuns să ridicăm un monument celor răpuși de tifos, doar fiindcă au fost evrei?

                                                              *

Ce m-a enervat cel mai mult la RRA a fost emisiunea despre marele explorator român Julius Popper. Popper a fost într-adevăr, prin locul nașterii (București), român, dar era evreu. Nu a fost explorator, ci aventurier. Julius Popper nu a fost un explorator, ci un criminal care a înscris România pe harta țărilor autoare de genocid. Desigur, în wikipedia în limba română crimele sale, exterminarea unor triburi din Țara de Foc pentru a-i jefui pe localnici de minele pe care le stăpîneau, nu sînt menționate – dar le menționează wikipedia în limba engleză. RRA a omagiat un autor evreu de genocid!

https://en.wikipedia.org/wiki/Julius_Popper

https://en.wikipedia.org/wiki/Selk%27nam_genocide

                                                            *

Se vorbește despre contribuția evreilor la literatura și arta română. Da, este adevărat, aș putea face o lungă listă (fără poeții evrei proletcultiști) cu evreii care au servit literatura sau pictura noastră. Pentru mine, însă, prima contribuție a evreilor în presă a fost următoarea:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pul%C4%83_(revist%C4%83)

Așa a apărut în cultura română pornografia, prin niște tineri evrei și un patron evreu de tipografie (în cazul în care Alexandru Florian are de la tăticuțul lui alte informații, să mă contrazică).

Alexandru Florian directorul general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, fiul cominternistului Radu Florian.

Acum cîțiva ani, pe internet apărea și fotografia coperții – azi nu mai apare.

Dacă cineva vrea să conserve această informație, să se grăbească să o salveze. S-ar putea să dispară.

 *

Constat că scrierile mele, fie cărți, fie articole, sînt mai citite decît credeam. Întrucît le semnez cu numele meu, fără îndoială că exista cineva care le urmărește și acționează în consecință. Nu cred că este vorba de simple coincidențe.

În „Codul lui Lucifer”, ediția a III-a, am comentat cîteva dintre Ordinele Ministerului Justiției prin care redobîndeau cetățenia română foarte mulți evrei (unii care nici măcar nu o avuseseră vreodată), dar nici un basarabean (paragrafele au fost preluate de dl.gen. Radu Theodoru în ultima ediție a cărții sale „România ca o pradă”). În ediția a IV-a, on-line, am mai completat. Nefiind specialist, am procedat empiric: intram pe google, tastam un nume de familie evreiesc (să zicem Leibovici), și îmi apăreau toate Ordinele MJ prin care evrei cu acest nume redobîndeau cetățenia română. După ce cartea mea a apărut pe internet, MJ a încetat să mai posteze on-line Ordinele prin care se aproba redobîndirea cetățeniei române.

În aceeași carte, am scris (conform wikipedia) despre originea evreiască a nazistului Reinhard Tristan Eugen Heydrich (autorul „soluției finale”, cu totul altceva decît pretind astăzi sioniștii), a șefului NKVD, Lavrenti Beria, a primului „președinte” al Europei, Herman Van Rompuy. După ce cartea mea a apărut pe internet, din biografiile wikipedia ale acestora a dispărut orice mențiune asupra originilor lor evreiești.

În „Codul lui Lucifer II” am analizat paginile wikipedia în română și în engleză privind disidenții români (mă conformez termenului consacrat deși pentru mine, termenul de dizident, îmi pare mult mai bărbătesc). Mare jale acolo, mare jale! Parcă în România, dacă nu ar fi fost evrei, nu ar fi existat disidenți! Pagina în engleză (pe care am printat-o în ziua de 8 febr. 2014) începe cu „Ioanid Gang”, banda formată din 6 evrei sioniști, cu toții persoane importante, care sub amenințarea armelor, au jefuit un furgon al Băncii Naționale! Pentru ei, ăștia erau disidenți!  Imdiat după ce această carte a apărut pe internet, s-au operat modificările. Cei șase tîlhari evrei au fost șterși din pagina engleză! În pagina în limba română, și-au însușit unele critici, l-au șters pe Karoly Kiraly, pe semnatarii Scrisorii celor 6 i-au scos din listă trecîndu-i într-o categorie separată iar Toma Arnăuțoiu și Elisabeta Rizea au fost mutați unde le era locul, nu la disidenți, ci la “Luptători anticomuniști”. Astea au fost singurele consecințe, agenții racolați de est sau de vest (adică trădătorii) au rămași pe listă, iar foarte mulți disidenți reali rămîn necunoscuți românilor.

Dar hai să mai luăm și alte nume de pe lista oficială a disidenților. Din cîte știu, Gabriel Andreescu (dacă mă înșel, să mă contrazică și îmi voi cere scuze) a fost prins în flagrant în timp ce înmîna documente secrete unui diplomat al ambasadei Mexicului, care lucra mai mult pentru CIA decît pentru țara sa). Petre Mihai Băcanu și Mircea Dinescu erau agenți sovietici iar Ana Blandiana era amanta lui Gogu Rădulescu, cel mai important agent sovietic. Laszlo Tokes era agent AVO (serviciul secret unguresc). Ați reușit să va faceți o imagine? Wikipedia vă oferă o listă conform căreia cei mai mulți disidenți ai României au fost evrei și/sau trădători.

Într-un articol postat pe site-ul d-lui Coja, legat de aromâni, mi-am exprimat revolta asupra faptului că familia Sina (grecizată Sinas), singurii bancheri vienezi care în sec. XIX rivalizau cu banca Rotschild, erau prezentați de wikipedia ca fiind evrei!.

Simon Sina, patriarhul familiei, s-a născut în Moscopole dar a fost nevoit să părăsească legendara cetate de suflet a aromânilor după cele două atacuri de la sfîrștul sec. XVIII în urma cărora minunatul oraș din vîrf de munte a fost distrus de musulmanii albanezi ajutați de cei turci.

Pentru unii idioți, bancherii nu pot fi decît evrei! Dar cum să poți fi atît de idiot încît să crezi că la sfîrșitul sec. XVIII, puteau exista evrei creștini ortodocși (așa cum scriseseră cu mîna lor)! După apariția articolului, erorile au fost imediat remediate!

Cred că ar trebui să mă simt flatat văzînd cît de atent mă citesc unii!

Hai să mai vedeți ce se întîmplă pe internet:

– după moartea lui Roger Garaudy, cartea sa „Procesul sionismului israelian” a fost ștearsă de pe scribd.com (din fericire, mai poate fi găsită pe alte site-uri);

– în noiembrie 2016 pagina wikipedia a lui Șerban Milcoveanu (legionar) a fost și ea ștearsă, la cererea cuiva – nu se spune cine a cerut, nu se spune de ce;

– pagina wikipedia a lui I. Gh. Duca a fost masacrată – inițial, cînd am printat-o, se menționau cele trei motive pentru care acesta a fost pedepsit de legionari, în prezent mai apare ca motiv doar faptul că „din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară”. Nu se pomenește nimic despre aceste „eforturi” (interzicerea legionarilor să participe la alegeri, devastarea a mii de sedii și locuințe ale legionarilor, arestarea lor, uciderea de către jandarmi a studenților legionari care lipeau afișe electorale);

– cele șase episoade ale filmului „Holocaust”, postate cu multă muncă pe internet, au fost de două ori blocate iar a treia postare nu știu dacă mai există, întrucît le-am salvat;

– pe youtube, la cîntecul „Sfîntă tinerețe legionară”, dacă vrei să postezi un comentariu, afli: „Comments are disabled for this video”;

– în seara de 20 nov. a.c., respins de Iohannis pentru intrarea în noul guvern, Ilan Laufer a ținut o conferință de presă prin care l-a acuzat pe Iohannis de anti-semitism (taman pe Iohannis, cel care promulgase două legi care trimiteau în închisoare pe cei care spuneau adevărul contra minciunilor sioniste!), declarînd că el are părinți români și s-a născut la maternitatea Polizu! Românii Laufer și-au botezat copilul (român) Harry Ilan! Mai lipsea să spună că a fost botezat de părintele Galeriu! În ziua de 21 oct. wikipedia a modificat pagina lui Ilan Laufer, în care menționase că era născut în Rishon Lezion (uneori Rishon LeZion ) din Israel, trecînd că este născut din părinți români în București! Noroc de presa israeilană care i-a dezvăluit fără putință de tăgadă originea! Citat din „The Jerusalem Post”: „One is Romania’s recently appointed state secretary, Ilan Laufer, a 33-year-old Israeli expatriate who was born in Rishon Lezion and became a successful businessman in Bucharest.” (Sursa: https://www.jpost.com/Op…/Grapevine-Hebrew-in-Romania-481838) Pentru cei de la wikipedia era într-adevăr imposibil să-i ceară lui Shakespeare certificatul de naștere, dar în cazul lui Ilan, după ce ai scris că s-a născut în Rishon Lezion, îi schimbi locul nașterii fără să îi ceri dovada?

Am scris în urmă cu peste un an și jumătate un articol în care descriam internetul ca cel mai mare dușman al omenirii – întrucît în timp ce adevărul este șters, minciuna este promovată cu valoare de postulat. În urma acestui articol am primit, din partea celui care părea să fie cel mai înfocat admirator al meu, un lung comentariu insultător și amenințător (am povestit aceasta într-un alt articol, postat de data aceasta pe „Justitiarul”).

Nu am nici o speranță pentru viitor. Noi, cei care citind și gîndind, am aflat adevărul, ne ducem treptat. Într-o majoritate zdrobitoare, tinerele generații sînt imbecilizate prin sistemul de educație și învățămînt, prin mass-media, prin internet. Cei mai mulți dintre ceilalți sînt preocupați ori să supraviețuiască, ori să se îmbogățească peste măsura. Acesta este unul dintre cele mai nefaste efecte ale dobîndirii „libertății” din decembrie 1989. Nu mai am nici o speranță întrucît este evident că Dumnezeu nu ne mai ajută, și nici nu are de ce atîta timp cît oamenii nu vor ajutorul Lui. Dimpotrivă, ne pedepsește întrucît atît răbdarea cît și iertarea Lui sînt limitate.

Ciprian Porumbescu 165

Duminică, 14 octombrie, s-au împlinit 165 de ani de la naşterea lui Ciprian Porumbescu, un talent muzical de excepţie, creatorul primei operete româneşti – „Crai nou”.

Porumbescu a adus în compoziţiile sale tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care exprimă artistic o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, toate încadrate în epoca romantică a genului.

Violonist, compozitor, teolog şi mare patriot, Porumbescu a întruchipat în scurta sa existenţă, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos şi mai pur – de la freamătul codrului, șoptirile dulci ale pâraielor, până la glasuri de bucium care răsună a jale -, caracterizând un erou cu un destin romantic.

Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.

Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”.

Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.

A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi.

În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”

Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare şi probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică şi nu de persoana sa.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.

În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice.

În desele vacanţe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gorgon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”

În 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea la Imperiul Austro – Ungar, iar la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica, Societatea ”Arboroasa” trimiţând o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi.

În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii ”Arboroasa” – Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu, au fost reţinuţi şi încarceraţi la închisoarea din Cernăuţi.

În anul 1878, Porumbescu este şi el arestat, alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze şi a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.

Însă temniţa în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereţii reci şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. După trei luni – ce folos ? – Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat şi achitat de acuzaţiile care i-au fost aduse.

Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot aici a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.

Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, pe 12 şi 23 martie, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.

La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Braşov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colctate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă în staţiunea Nervi din peninsulă.

Starea sa de sănătate nu se ameliorează şi, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, la doar 30 de ani, trece la cele veşnice, în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său.

Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit acesteia: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc şi versurile “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

La moartea lui, Berta Gorgon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu !”.

Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele.

În anii 1972-1973, regretatul regizor Gheorghe Vitanidis a realizat filmul artistic „Ciprian Porumbescu”, în două serii, cu Vlad Rădescu în rolul marelui compozitor şi patriot.

Peste ani a rămas, mărturie a trăirilor lui Ciprian Porumbescu, căsuţa din Stupca (azi Ciprian Porumbescu) şi muzeul cu acelaşi nume situat chiar în faţa cimitirului în care acesta îşi doarme somnul de veci. Aici există, bine conservate, toate amintirile acestor plaiuri atât de iubite de compozitor, iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon şi mai ales dragsotea sa pentru muzică şi pentru doina românească…

Crucea Părintelui Arsenie Boca

Gheorghe Vâlcea i-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie.  „Să-mi faci crucea"

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră.. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul" Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de laultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea.. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase.
Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa , au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu 

-                   "Nea Vâlcea, aş dori sa vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop". 

-                   Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal.
 Pe drum, i-a spus la fel de direct:
-"Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu.. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a ascultat buimăcit. Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câtesăvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume.

Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.

Era acasă, la Comarnic , când a primit vestea:  -"Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor  - "Arsenie Ieromonahul". Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!". 

Desenele unui artist

-                   "Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!" 
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi.

Cei în care "domnul bă­trân", aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau".

Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş. "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic.
Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".

A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: - "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me".

Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt.

Lucrau la Mânăstirea Sinaia , la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: 

-                    "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.
"De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".

Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. 
Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele.

În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea.

Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte.

Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"

Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".

A fugit direct la Sinaia , la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni". Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: -Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine. Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop.
Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit". După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie. Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nici o tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a şi fost.

Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui  Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?"

O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite. Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine". Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept  până spre pântece şi i-a spus:  -«Stai liniştit, că nu o să mori din asta».

Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai  avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea". De dincolo de mormânt Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din  groapă.  Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui  s-au aşternut anii.. La mormânt au început să vină oamenii.  Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite.

Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.  Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e  dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic  -- "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi deacasă. Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou.

"Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am  mai avut probleme cu picioarele. PUTEREA UNEI RUGĂCIUNI

Când veți primi acest mesaj să spuneți o rugăciune...
Doar atât trebuie să faceți.
Opriți-vă și spuneți o rugăciune de mulțumire pentru toate realizările, dar și nerealizările voastre.
Apoi vă rog să trimiteți acest mesaj către toți prietenii și rudele voastre. Cred că dacă trimiteți această mărturisire a credinței cu o rugăciune, cu credință, veți primi tot ceea ce Domnul Dumnezeul crede că vă este de folos.

Toți avem nevoie de rugăciune !

MIHAI  ȘERBAN

 Manifest Cartea Neagră a României

 Mihai Serban, carte lansata la Gaudeamus 2017: „Manifest Cartea Neagră a României” (CARTE: stimate domnule Ambasador, Excelentă, așa cum am convenit, vă transmit discursul de la lansare a cărții mele.)

Mă numesc Mihai Serban, am 39 de ani, sunt stabilit în Franța și lucrez în marketing-comunicare. În urmă cu aproape 15 ani, împreună cu soția mea am plecat din România. Ajunși în străinătate împreună cu educația și bagajul nostru de cunoștințe, din păcate pentru ce avea să urmeze, am realizat destul de repede că nu eram neapărat bine veniți. Neînțelegând fenomenul, în primă fază am încercat să ignorăm acest sentiment crezând în mod naiv că este vorba de o perioadă de tranziție. Dar, înverșunarea occidentalului de rând avea să ne ajungă repede din urmă! Confruntarea, care din lipsa elementelor nu putea fi definită cu precizie, avea să fie revelată în cadrul profesional, unde, pentru prima oară în viața mea, am realizat că un european de vatră milenară nu era conform pentru a integra o țară din Vestul Europei! Culmea ironiei, colegii mei de serviciu fie ei africani, arabi, evrei, etc., nu aveau această problemă de integrare, înotând în societatea occidentală precum pestele în apă! Acest moment a reprezentat pentru mine punctul de ruptură, primul semn de întrebare se născuse și multe aveau să urmeze… românul din mine fusese declanșat!

Evoluția ce a urmat, s-a tradus prin căutarea a ceea ce am numit în cartea mea: SURSA SURSELOR. Această cheie de înțelegere a reprezentat fundația, corpul și finalitatea demersului meu. Ce am descoperit m-a cutremurat! Faptul că această „Europă” vândută pe pâine, atunci când nu e folosită drept amenințare împotriva celor care, încă mai simt românește: nu numai că nu ne agreează deloc, dar ne urăște pentru tot ceea ce suntem și reprezentăm ca popor!

In Occident, am învățat destul de repede că poți spune absolut orice iți trece prin minte, atâta timp cât nu deranjezi grila oficială de gândire! Mirarea este mare, înțeleg… nu auzim despre asta la TV., de aceea, am să profit de această lovitură neașteptată pentru a intra pe fondul problemei! 

Realitatea ne arată că suntem reprezentanții unei generații mințită, manipulată, vândută, dezmoștenită și împinsă spre buza prăpastiei legată la ochi. Interesant pentru noi, cei care am fost condiționați de televiziune să privim spre Occident cu admirații complexate, să aflăm că libertatea de gândire și a cuvântului sunt la fel de îngrădite astăzi în Vest, precum erau în România lui Hannah Robinsohn Pauker, când ne aflam sub ocupația cominterniștilor de tristă amintire! Mă întreb cât am evoluat de atunci? Așadar, dacă în Occident poți spune orice exceptând ce deranjează, ce anume nu poți spune? Răspunsul la această întrebare este foarte simplu: orice poziție, idee sau revendicare ce ar reconsolida edificiul național și suveranitatea poporului, a fost interzisă! Tribunalul uitării, a decis fără drept de apel că trecutul nu mai există! Procedura de radiere a fost inițiată: originea, tradiția, religia, familia, morala, omul liber și în cele din urmă națiunea, toate se află sub semnul lichidării! Pe acest drum al sfârșitului, printre înșiruiții veseli, din păcate, ne aflăm și noi!

Pentru cei care încă mai visează o tară ca în Vest, a venit timpul să se trezească din coșmar! In Occident toate măsurile impuse și adoptate în societate, ne arată că un creștin ortodox cu valori nealterate – un om cu convingeri și principii fundamentale: nu-și mai are locul! Preferința non valorilor umaniste, a neo-marxismului social și al islamului cuceritor, sunt asumate pe față! În occident, nu mai ai voie să spui pe nume celor care se află în spatele puterii!

În Occident, nu ai voie să spui că democrația reprezentativă este o formă ascunsă de dictatură financiară! Nu ai voie să vorbești despre Europa ca fiind, sinteza gândirii elene, a religiei Creștine și a civilizației romane! Nu ai voie să te împotrivești dictatului conform căreia, musulmanii sunt viitorul Europei! Nu ai voie să te ferești de multiculturalism și arma acestuia, metisajul, codul folosit pentru a disimula genocidul albilor din Europa! Nu ai voie să spui că te simți agresat de omniprezenta propagandă L.G.B.T. și, nici să spui că nu te mai simți în siguranță în propria țară simțind agresiunea constantă și crescândă, dar nu a teroriștilor deghizați, ci a guvernelor împotriva propriilor popoare! Si, dacă totuși vrei să-ti riști locul de muncă, locul în societate, anturajul și chiar libertatea, vei afla foarte repede că de fapt ești doar un antisemit, un rasist, un xenofob, un nazist, un islamofob, un homofob; un produs periculos al trecutului întunecat; un monstru de care societatea s-ar dezice fără ca nici măcar să clipească!

Aceste interdicții care, astăzi, fac legea în Vest, exportându-se în România la pachet cu directivele europene și împrumuturile la F.M.I., încearcă să modifice radical modul în care gândim, percepem și ne exprimăm. Fiind conștient că mulți sunt cei care s-au aliniat disciplinați în spatele acestui embargou intelectual, amintindu-mi vorbele lăsate de M. Eminescu : „Fără îndoiala există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul și modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent” –, am decis să preiau condeiul și, în pofida riscurilor anunțate, să mă arunc în luptă și să denunț o stare de fapt care ne scapă printre degete, cei mai mulți nici măcar nu o văd. 

Reforma, mai bine zis reformarea realității pe care am acceptat-o din neatenție, se auto-definește ca fiind „politic corectă” – adică: o pseudo-realitate internă, reformată de unealta politico-mediatică la ordinele externe. Nimic altceva decât noile forme de abuz lingvistic impuse pentru a disimula totalitarismul social și ideologic în care ne desfășurăm existențele. De notat, pe vremuri, dictatura preceda falsificării limbajului în timp ce astăzi, limbajul precedă viitoarei dictaturi! Acest spațiu intelectual a rezultat din tranziția de la comunismul autoritar, trecând prin capitalismul prădător și încheindu-și drumul către iad prin liberalism – ultimul mare „ism” înaintea sfârșitului National!

Astăzi, din păcate, societatea în care trăim poate fi asemănată cu o creație abstractă care, pentru a căpăta substanță și mai ales justificare, trebuie întreținută cu explicații și argumente care se trădează a fi la fel de abstracte, precum imaginea de ansamblu a societății în care trăim. Înțelegând că minciuna are o traiectorie nebănuită, anumite întrebări au început să iasă la iveală: cum este posibil ca Marxismul ucigaș și zecile lui de milioane de morți, să nu reprezinte o piedică morală pentru televiziunile din Vest care, nu ratează ocazie să-i aducă omagii și retrospective elogioase – în timp nemții anilor ’30 sunt descriși de cinci ori pe săptămână ca niște monștrii însetați de sânge? Cum se face că aceleași televiziuni îi prezintă pe români ca fiind niște fiare țigănești amatoare de corupție, furt, viol și crimă – în timp ce Americanii, care sunt cei mai mari exportatori de moarte de pe glob, sunt prezentați ca niște eroi internaționali? Tot media internațională îi prezintă pe israelieni ca fiind un popor veșnic persecutat și prigonit, în timp ce palestinienii sunt doar un popor de teroriști? Ceaușescu dictator – Lenin revoluționar! Hitler criminal – Stalin revoluționar! M. Eminescu numai bun de ocolit – Bob Dylan Nobel! Eliade, Cioran, Noica, Țuțea, Gyr, Gafencu interziși – Elie Wiesel Nobel! Cum e posibil ca un om care a asemănat neamul românesc cu o adunătură de substanță târâtă, cu o inima ca un cur, peste tot numai fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare – M. Eminescu este cadavrul din debara – un popor numai bun de spânzurat…etc, cum se poate ca ideologul fecalei și al antiromânismului să fie propus Academiei Române tocmai de Uniunea Scriitorilor din Romania, pentru a primi o pensie viageră din banii noștri?! In definitiv, cum putem ieși în stradă protestând pentru justiție și democrație la imboldul unor O.N.G-uri străine antinaționale, împreună chiar cu Președintele țării, atunci când acesta este supusul U.E. a cărui obiect principal este tocmai distrugerea suveranității populare și a națiunilor europene! – Cât de orbi am ajuns?

Folosirea tot mai pregnantă a strategiilor de comunicare care induc consensul generalizat în locul rațiunii, dovedind această stare de ocupație care bântuie prin societate. Și dacă nu, cum am putea să explicăm derivele morale, sociale și democratice la care asistăm, fără ca acestea să trezească forme de opoziție, stări de rebeliune? Ținând cont de suferințele, amărăciunea, abuzurile și reeducarea constantă la care a fost supus poporul român de la revoluție încoace, având în vedere lipsa de acțiuni și starea de supunere generalizată la care am ajuns, suntem obligați să recunoaștem un lucru cutremurător: percepția noastră asupra realității, a fost reformată din temelie!

Astăzi, mai mult ca oricând, traiectoria ideologică în care am fost induși este greșită, periculoasă, mortală…  Nu mai putem să lăsăm la cârma țării impostori, actori de mâna a treia, simpli figuranți, însă toți mari trădători de neam care, urmează să ne spolieze de ce avem mai scump. De partea cealaltă, Occidentul nu mai este de mult un model de urmat și poate că nu a fost niciodată altceva decât un complex născut din subtilitatea celor care creează tezele și antitezele, antagonismele necesare jocurilor strategice, pretextelor politice, mizeriei umane.

Timpul rătăcirii ne-a îndepărtat de idealul național, de destinul nostru! Dacă continuam să tindem prostește spre modele străine, care, oricum, supraviețuiesc sub perfuzia perfidă a finanțelor transnaționale –, atunci să încetăm să mai spunem România!, pentru că oricum vom rămâne fără PATRIE! Fără nici o declarație de război, patruzeci la sută din pământul strămoșesc a ajuns în proprietatea unor firme străine… bătrânii spun că pământul a strigat, poate, pentru ultima oară! Vremea a venit, trebuie doar să lăsăm deoparte himerele de care am fost agățați! Pentru a avansa în viață nu este destul să mergi: trebuie să mergi în direcția potrivită! Pentru a putea iniția acest proces de recucerire a suveranității și a edificiului NAȚIONAL, România trebuie să-și regăsească timpul pierdut și să-i studieze conținutul în profunzime! În urma unei călătorii extraordinare care s-a desfășurat pe întinsul a patru continente diferite, dea lungul secolelor de istorie, minciună și manipulare, am găsit cutiile negre ale României! In urma unui studiu extrem de complex și năucitor, am reușit să alcătuiesc „Manifest Cartea Neagră a României”.

Domnule Ambasador, Excelență, vă rog, primiți, expresia celor mai devotate sentimente.

Mihai Serban

„După jertfe și sacrificii, prigoniri și pribegii, mărturii și luptă neîncetată, curată răsplată a libertății veți primi și a voastră împărăție veți domni!”