JAIPUR

JAIPUR

Colocviu - Mihai Eminescu – Arun Pumnul – Liviu Rebreanu – Vasile Voiculescu - Om Gupta – Moș Nelutzu G - Ben Todică – Ion Miclău-Gepianu – Popescu  - Gheorghe Nistoroiu

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU

Str. Jean Louis Calderon nr. 39

Colocviile de Marți

27 noiembrie  2018, 5 pm

Anul X nr. 9 (106)

Tema:               LA   ARON  PUMNUL

Recital  Puși Dinulescu

Intervenții:

George Anca: Aron Pumnul, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu născuți în 27 noiembrie

Vasile Menzel: Bună seara, Mozart

Andreea  Fanea: Eroinele României Mari

Mircea Coloșenco: Debutul lui Rebreanu  la 110 ani

Viorel Speteanu: Cucerirea Bucureștiului în noiembrie 1916

Teatru de poezie: Gabriela Tănase, Doina Boriceanu, Liliana Popa, Bianca Nema, Puși Dinulescu, George Lupașcu, Sorin Stratilat, Baba Novac

Prezentări de carte:

Gheorghe Lupașcu: Poeme în manuscris, Editura Pastel, Brașov

Vasile Mandric: Sonete absurde, Editura Pim, Iași

Coordonator: Dr. George Anca

MIHAI EMINESCU

La mormântul lui Aron Pumnul
 

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrândă a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deșteptării tale
Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
        Și-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,
Colo unde te-așteaptă toți îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare
        Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal;
Căci umbra ta măreață în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
        Ce-i simț național!

Urmeze încă-n cale-ți și lacrima duioasă
Ce junii toți o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cânturi tânguioase,
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
        Colo, in Eliseu!   

GEORGE ANCA

Aron Pumnul, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu născuți în 27 noiembrie

 Aron Pumnul

200 de ani de la naștere

n. 27 noiembrie 1818, Cuciulata, România

d. 24 ianuarie 1866 (47 de ani)

S-a născut în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. După 4 ani petrecuți la Odorhei, unde a urmat cursurile unei școli începătoare, Aron Pumnul își continuă studiile la Gimnaziul din Blaj (1836) unde a făcut 5 clase și apoi la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 este numit profesor de filozofie la Blaj și în același an este trimis ca bursier la Institutul Sfânta Barbara din Viena, pentru a face studii teologice. Pe lângă studiile teologice se ocupă și cu studiul filozofiei, istoriei și filologiei. La întoarcerea de la Viena în 1846 își reia activitatea de profesor de filozofie la gimnaziul din Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu alături de care ia parte la întemeierea ziarelor: Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine și Învățătorul poporului (1848).

Ca participant la Revoluția de la 1848 - 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. Din Transilvania, prigonit de vrăjmașii săi, fuge în Țara Românească, în acel timp ocupată de ruși, apoi, prin Moldova, ajunge la Cernăuți.[2]

În 12 februarie 1849 a fost numit profesor suplinitor de l. română la Institutul teologic, ținând gratuit cursuri și la gimnaziu până în 1852, când a fost numit ca profesor definitiv. (O. Lugoșianu, op. cit. ).

La sfârșitul lunii noiembrie 1848, este numit prin concurs primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți, unde îl are elev pe Eminescu — tânărul poet care, la moartea lui, avea să scrie elegia "La mormântul lui Aron Pumnul"[3]. La scurt timp își reia activitatea publicistică în ziarul "Bucovina", devenind redactorul părții românești.

OPERA

Lepturarĭŭ rumînesc I, 1862 Viena.

Aron Pumnul a fost adept al etimologismului,în Cernăuți publică în 1850:Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești[3].

A alcătuit prima antologie de literatură română (Lepturariu rumînesc cules de'n scriptori rumîni, 5 vol., 1862 - 1865), publicată la Viena, fiind unul din întemeietorii istoriei literare românești[3].

A elaborat și o gramatică a limbii române, în limba germană, tipărită la Viena: Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen, Viena, 1864  

  Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[1][2][3] Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, România) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. 

La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).   

De o sută de ani se propovăduieşte "europenizarea" noastră pe toate cărările. Oameni de Stat, scriitori, filosofi, artişti, încântaţi de binefacerile civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem Constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism... Avem de toate şi, totuşi, simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mână de îndrăzneţi.

                         Vasile Voiculescu

n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, România – d. 26 aprilie 1963,București.  A fost  scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins ca poet și prozator (a fost și dramaturg). 

Trec vremile Trec vremile... ca nişte ape Şi faţa lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape Din furtunoasa-nvălmăşeală Şi din şuvoaiele de apă. Ca-n încleştarea agoniei S-afundă iar şi iar se suie. Izbeşte-n porţile veciei, Dar taina nimeni nu-i să-i spuie, Şi iar s-afundă... şi se suie!

OM  GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

I am blessed to inform you that “Second International Ramayana Conference” will be organized on 5-6 January 2019 at IIIM Jaipur. You are invited to present a paper and participate in the deliberations. Papers can be on any topic related with Ramayana. A complete paper is desirable, but not necessary to submit. What is required is submission of abstract of your talk/paper in about 100 words. Talk can be given in English or Hindi.

The conference website is: http://www.ramacharit.org/irc2/

In order to submit abstract of your paper/talk, please visit http://www.ramacharit.org/irc2/abstract.asp

Should you have any question, please write to us on conference@ramacharit.org.

Please feel free to forward this information to your contacts that may be interested in Ramayana.

Respectfully,

Om Gupta

 MOȘ  NELUTZU G

 Nebunia

Solitară suferinţă
maladia socială,
nebunia,...
enigmatica fantezie
ce face norma
să pară nebunie.

BEN  TODICĂ

Căile Domnului sunt misterioase 

(Dialog misterios de adevărat)

     - Numai Dumnezeu ştie cum tu rezişti, campion, în plină furtună promovându-te ca Maradona, că numai stăruința şi voința ta te țin cu capul sus, că-n România sunt manieri, schimbări la porta nouă a lui Păcală, că tu explici acțiunea bine-dispus deşi pensiile şi salariile nu ştiu cum se face, că nu cresc valoric, că nu-i o minune şi nici la o minune, că n-avem cum ne aştepta în atâtea tergiversări, combinații care de care între mari probleme pe la frizărie, că nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureşanu după ce i se cunoaşte valoarea pus în față cu zdrobul de sare deasupra copilului pus în ciupă la îmbăiere pentru prima de Crăciun ca să aducă zâmbetul pe fața oamenilor, că nu-i penibil doar băiat de mingi. Tu te bucuri de viață ştiind ce-i important, găsind o soluție, deşi norii n-au sentimente, nu trăiesc bucurii ca oamenii în combinațiile lor ca super vedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografiei româneşti decimate, pusă la pământ, breaz, ca să mă decepționeze, că noi tot ce-i bun distrugem, ca să ne facem nefericiți ca hoții de buzunare, care fur mireasa de anume şi nu doar asta pot românii (ce vorbă-i asta dând totul din casă, ca cei de la Meteo, că-i ceață în mintea lor şi-i risc să pierdem apocliptic tot ce avem).

  - Când eram copil proiectam diafilme în spatele blocului din bucătărie prin fereastra pe peretele opus, pe care vopsisem un ecran cu var. Seara când venea întunericul se aduna lumea din șantier cu scaunele afară și începeam proiecția basmelor realizate de Studiourile Alexandru Sahia. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească, devenind astfel bucurie de grup. Lumea s-a obișnuit atât de tare, încât după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic, un fost pilot de aviație militară din Constanța, am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele, poveștile mele. Aveam vreo 10 ani. Aveam numai nota 10 la desen. Devenisem așa de bun încât copiam bacnote de un leu cu creionul și culoare sub lupă de nu se prindeau babele în piață care vindeau semințe și mere. Sigur că nu era mare pierdere pentru o bătrână un leu când se descoperea ca e fals, însă pentru mine era un leu muncit din greu, iar cei care au obținut acei lei desenați de mine și îi mai păstrează azi, le ofer 100 de dolari americani pe unul. Mai ofer 100 de euro pe o fotografie din sala de spectacole din Oțelul Roșu unde s-a ținut Bienala teatrală ”Ion Luca Caragiale”, unde echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa de teatru Comedie cu Olteni, în care l-am interpretat pe Tiron (Ciron). Am desenat multe scheciuri din creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran etc. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă; la școală, îi imitam pe profesori. Am fost și prins de câteva ori și tras de urechi. De fapt comedianții spun adevărul. Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul, El ne-a dăruit și minciuna, însă doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem, iar dacă treci prin viață fără să minți, însă conștient de ea, atunci devii înger, treci examenul. Și atunci când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am realizat că trebuie să mă apuc să-mi realizez eu propriile mele povești, ca să-mi continui aventura. Și am primit inspirație de la Creator; la doar 10 ani, eram specialist în falsificări, deci puteam să-mi falsific și diafilmele. De-acum încolo îmi scriam poveștile mele prin desene pe bucăți de hârtie albă tăiată la lățimea filmului de 35 de milimetri, desenam fotograme cu imagini din poveștile mele și chiar scriam și subtitrări. Toate sub lupa de la diaproiector. Bineînțeles că poveștile mele erau cu farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă. După 10 fotograme înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă, o ștergeam de grăsime cu o sugativă, iar seara aveam o nouă poveste. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția pentru că la noi, serile din România erau într-adevăr foarte întunecate. Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou în povestea clasică pentru că nu avem multe stiluri oferite de Biblie. Noi, ca specie umană suntem singura dintre specii care putem ieși afară și aduce ceva nou în scris și tu ai acest curaj, l-am văzut în tine, lucru de care nu sunt capabili cei care spun că scrisul tău miroase. Ei nu înțeleg cu ce fel de tip de poveste te lupți tu, că tu încerci să introduci ceva în sistem, însă sistemului îi este frică de necunoscut și de nepredictibil, de necontrolabil. Ei sunt răi cu tine sau geloși. Toți avem capacitatea să fim răi, dar așa cum am spus-o mai sus, noi cei care încercăm să luptăm să fim buni înspre eternitate, o folosim doar ca punct de referință. Noi nu vindem ambalaj sau schelete. Bunătatea din tine e produsul, cu cât cunoști mai mult rău, cu atât îți vei crește limita de bunătate. Înainte de a te cunoaște și respecta trebuie să-ți afli lungimea nasului, să-l cunoști pe Satana din tine. Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA! Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat. Când comedianții îi imită pe politicienii care spun “adevărul”, atunci râdem. Noi românii nu mai știm să râdem decât la prostie. ATUNCI VA APĂREA UN COMEDIANT ADEVĂRAT CARE SĂ NE VADĂ. Sper că e suficient material de râs în ultimii 30 de ani, care să ne trezească.

 IOAN  MICLĂU-GEPIANU

Un  vers a lui Eminescu…!

Un  vers  a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum am pășit pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc  cu emoție sentimentul  care l-am încercat atunci. Cite-am din poeziile  lui Eminescu,  de data asta poezia “Pe aceeași ulicioară”. Și acum să o iau în ordine.  Profesorul  meu de Limba Română, dl.  Parghel Constantin , Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților – avea  pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea  începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele  noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber! Domnia sa la intrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea  era să ne explice deci  sensul  etimologic al  fiecărui cuvânt notat de  elevi  cu creta pe tablă!

   Eu am notat intr-o bună  zi cuvântul “zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise  zâmbind : ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, “Pe aceiași ulicioară”. Eu am rămas  fascinat,uluit, cum poate  profesorul  nostru  după un simplu cuvânt  să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr  citesc cartea  de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: “Pe aceiași ulicioară/ Bate luna în ferești/ Numai tu de după gratii/ Veșnic  nu te mai ivești/ Și aceiași pomi in floare/ Crengi întind peste zaplaz/ Numai zilele trecute/ Nu le faci să fie az/.

Mi-amintesc  cum Domnul Profesor  răspunse doar atat: “Frumos”. Apoi explicația: zaplaz sau gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte.  Mi-e însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian “Și aceiași pomi in floare/Crengi întind peste zaplaz”, doar  mai târziu simțisem  eu frumusețea artistică ieșită din acel vers atât de simplu dar atât de real! A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilariei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica;  dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume  prin care îzvorâ  valoarea reala a versului meu autentic! Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”.  Și de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea!

Dar de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat, și în aceeași  măsură de acea perlă  geografică  Crișana, de acel oraș istoric Oradea, unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră  de pe Aleea Călinului.

POPESCU

Povestea literei "P''

- Cum te numesti, domnule ?

-        - Petru Popescu, poreclit Parpanghel...

-        - Si ce lucrezi ?

- Prepar peste prajit pentru pescari.

- Bine, si ce anume faci ?

- Pun pestele pe placi, pisez piper, presar

  piper peste pesti, potrivesc placile pe plita; pentru

pestele prajit pregatesc piure; pun pestele pe platouri;

pentru placul pescarilor pun pahare pentru palinca.

- Dar de ce vorbesti numai  cu "P"?

- Poftim ?

- De ce vorbesti numai cu "P"?

- Pot pronunta pe P perfect  perceptibil.

- Ei, asta e acum ! Pun ramasag ca la intrebarile mele vei gresi.

- Primesc provocarea.

- Pe cat ?

- Pun pariu pe patru poli !

- S-a facut. Spune-mi ce-ti place sa mananci ? 

- Pastrama, papricas, parjoale, pui pane, porumbei, piftie

piperata, peste plachie, prefer  pastravi, potarnichi, papanas, paparai.

- Si ce iti place sa bei  ?

- Palinca,  pinot, pelin, porto;

- Si la desert ?

- Placinte,  prajituri, piscoturi, pepene, prune, pere, portocale,

piersici, papanasi;

- Dar inghetata obisnuesti ?

- Putin; profiterol, parfait;

- Spune-mi cum iti petreci timpul liber ?

- Primavara  prefer plimbari prin parcuri, pe poteci, prin padure, prin

poiana;

- Dar vara ?

- Plaja, pescuiesc.

- Si iarna ?

- Prefer patinajul.

-Te pomenesti ca poti sa-mi spui si o poezie numai cu litera "P"?

  -Pot.

-Asta nu o mai cred. Spune-o!

Poezia poetului Petru  Popescu, poreclit Parpanghel

   

"Prin paduri, peste  poiene,

Prin pustiuri,  peste pietre

Pasari,  palcuri pribegesc

Parasindu-si puii proprii

Pe pamantul parintesc

Prima pasare, pilotul,

Plescaind puternic pliscul,

Plutea privind pamantul

Pajistea, padurea, piscul."

   

- Bine, bine !

Dar nevestei, cand ai plecat de acasa, ce i-ai spus ?

- Paraschivo, plec pripit; pentru pranz presara putin patrunjel proaspat

peste pestele prajit; pa papusa! 

- Vad ca am pierdut .

- Pardon, pentru pariul pierdut platesti  patru poli !!!

- Platesc.

- Pune paralele  pe portofel. 

- Inca o intrebare.

- Poftim !...

  - Ce adresa ai matale ?

- Prelungirea Popa Petrescu,4, parter, plecand prin Pangrati, peste pod.

GHEORGHE  NISTOROIU

Artur Silvestri  

                                                 

      „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,

      s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

      cu palma stângă sângerând pe Nistru,

      cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

                (ANDREI CIURUNGA)

  Tăcerea şi grăirea Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru Hristos.  

  Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii, de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.

   Tăcerea este natura gândirii alese, o însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.

   Tăcerea este un simţământ sfânt care te apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi părintesc Atotcreatorul-LOGOS.

   Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.

   În închinarea smerită, lăuntrică, emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.

   Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită, sfinţită,  fără nici o undă din inima isihastului verde carpatin.

   Cei care se încumetă să păşească pe Calea Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi mereu însetaţi de această sacră Tăcere.

   Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica, subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.

   Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire cu Miracolul, cu Inefabilul.

   Gânditorul dacoromân poartă în sânul său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.

   În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”

   Două mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.

   Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea, ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de tăcere.

   Tăcerea este Matca Cuvântului !

   Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe macrocosmică.

   În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.

   Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.

   Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.

   Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.

   Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii Sale ca Trup universal al lui Hristos.

   Sufletul care a devenit Biserică a Duhului trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.

   Inima trebuie astfel mereu primenită pentru a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul, Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.

   Creştinul ortodox dacoromân trăieşte autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre Tăcerea şi grăirea Cuvântului.

   Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al Străbunilor noştri Daci nemuritori.

   Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.

   Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare, covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat pe  Artur Gabriel Silvestri spre redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage depărtările-apropiate ale Omului culturii.

   Provocările sale de spirit, invitaţiile la elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.

   Din adâncurile înţelepciunii astrale  ale Neamului protodac, Artur Gabriel Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.

   Prin prodigioasa sa producţie literară de un înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.

   Chemarea expresă a discipolilor săi a fost aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.

   O căutare a fervorii naţionalist existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti. 

   Spiritualitatea creştină a gânditorului ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic, terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor. 

   Şi în cadrul naturii spirituale a Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului, să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.

   Omul creştin ortodox dacoromân, fie gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul  Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce se închină răspunsului lui Dumnezeu.

   Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru, muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.

   „Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.

   Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală, cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.

   Cu o formă de relief metafizico-mistică ce se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit, redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.

   La „ora scriitorului”, către Zorii surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul păsării unice.

  Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi de Neamul dacoromân preaales.

   Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii..., la care a adăugat heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.

   „Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia Press-2006, p. 4)

   Daimonul socratic, geniul spiritualităţii traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate, Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină, inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al eternităţii valahe.

   Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia estetic religioasă care umple sufletul.

   Intuiţia este un fel de prezent continuu al prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă, un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.

   Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.  

   Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă, într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.

   În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul ca vocaţie a nemuririi dacice.

   Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul, dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă, dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.

   „Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu, Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)

   Vremea creaţiei  este o Taină a Timpului Nemărginit, cum genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică  a scrisului, o mistică a culturii, sanctificând „scrisul ca religie la Români.”

   Vremea creaţiei sale a excursului gândirii, a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.

   „Bucuria timpului, o binecuvântare a ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)

   Căutările şi împlinirile sale literare, filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii, ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi Neamul său.

   Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:

   „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul 138, 1-10)

   Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru Profeţii Neamului nostru nemuritor!

   Binecuvântată este Maica Domnului întru Florile alese ale Alesei Sale Grădini!

   Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!

   „Destul!... Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine.//

   Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)

+ Ovedenia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului;

+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc. Mercurie.

+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului.

+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.