CATEDRALA

CATEDRALA

Ioan Aurel Pop – Puși Dinulescu – Silvia Cinca - Manuela Apostu – Rodian Drăgoi – Florin Costinescu - Șerban Foarță – Daniel Vorona – Nicolae George Mărășanu – Adrian Cocoșilă – Victor Gheja - George Anca

 IOAN AUREL POP

Catedrala Mântuirii Neamului nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav. Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol). Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul. După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante. Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța credinței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde¬pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Naționale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia credinței, forța sa, prestigiul acelui popor. Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma". Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane. Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi", cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Aproape toate marile personalități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Neamului este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință" în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie. Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu. Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre...

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile de genul că „avem nevoie mai mult de școli și spitale și mai puțin de catedrale" nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor. Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului. Vindecarea odraslelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici. Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare. Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor. Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

PUȘI  DINULESCU

Marşul asupra Bucureştilor

După mai multele mineriade, culminâmd cu cea din 14-15 iunie 1990 şi care n-a fost ultima, ne pregătim azi să-i primim mâine pe cămăşile albe ale domnului Dragnea.
Cămăşile monocolore nu sunt ceva nou în istorie. În toamna lui 1922, cămăşile negre porneau în marşul lor spre Roma. Fără autocare, fără păpica asigurată, fără un program turistic minuţios pus la punct, dar plini de hotărâre şi de avânt, fasciştii lui Mussolini se duceau să ia puterea. Şi au luat-o. Regele Vittorio Emanuele al III-lea nu a avut încotro.
Sigur că nu e acelaşi lucru azi la noi în România. Liderul cămăşilor albe de la noi e încă hăituit de justiţie, iar şeful statului nostru nu e un pitic de 1,53 m., cât măsura Vittorio Emanuele.
Şi nu e oare, vorba domnului Cioroianu, istoria cea mai frumoasă poveste?

SILVIA CINCA

Dor

Mi-e dor de omul din tine,
De privirea ghicită sub soarele-arzător
De gândul nerostit în zilele reci...
De cuvântul ascuns în nopți nedormite

Mi-e dor de florile sufletului lăsate în agonie
De speranța obosită de neputința ei
De tot ce-ți aduce durerea în suflet
De glasul abia auzit în tăcerea din tine.

Mi-e dor de îmbrațișările jocului nostru
De partea lui de vina în alergarea dorinței
De depărtările lungi ale drumurilor rătăcitoare
De timpul imens nestins aflat între noi.

Mi-e dor de omul din tine,
De vorbele lui bune și aspre,
De ceea ce ar fi putut fi dacă,
Un zid, o prăpastie, o îmbrățișare...

MARINELA  APOSTU

Frunze cu miros de scrisori netrimise

Mi-e somn
sunt ca o pădure îmbătrânită-n toamnă

...

nu mai cred în ferestre pedepsite cu ceață
nici în frunzele moarte cu miros de scrisori netrimise

singurătatea mea îmbătrânește disperată
încet, încet plânsul mă uită

e un crud adevăr
cuvintele nu pot să mai aștepte răsăritul
mi-ai uitat trupul pe nu știu unde

frica e plină de răni ce ne leagă în neliniști

de ce m-ai dat mamă?

RODIAN DRĂGOI

Iarba Doar iarba ce mă acoperă este puţin prea tristă în rest …totul e bine Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat Întuneric pe străzi întuneric în case doar în gura poetului este lumină în această seară ploioasă de toamnă singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat şi nici nu mai ştiu ce gust are pâinea mâncată împreună cu tine

FLORIN  COSTINESCU

Aș vrea

Aș vrea să mușc,
întradevăr,
nu dintr-un măr,...
nu dintr-o pară,
aș vrea să mușc
din clipa rară,
în care nu se face
seară,
aş vrea să muşc
dintr-un târziu
în care am fost
şi nu mai știu,
aș vrea să muşc
din urma ta
în care și-a făcut
culcuș
o stea ,
din aerul
ce îl respiri
și-aprinzi cu el
fără să știi
grădini,
grădini,
de trandafiri,
aș vrea să mușc
din șoapta ta
când în lăuntru-i
vom –nnopta
și trupul tău
va lumina... 

ȘERBAN  FOARȚĂ

„Toi qui pâlis au nom de Vancouver,
Tu n’as fait pourtant qu’un banal voyage...”
(Marcel Thiry)

Eu ce pălesc la numele Vancouver,...
Făcut-am numai un voiaj banal
De-a lungul unui strâmt şi scurt canal
Ce-ar fi putut fi-acela al lui Hoover
(Dar nu e); plin de lintiţă şi nufăr,
Ce nu are amonte, nici aval,
Nici n-ar putea fi denumit naval...
Ci-n care tot aveam să mă-mbarc, nù făr’
De-o gri maletă,-n care, pentru bal,
Manşete-aveam şi-un papion mov-pal,
Căci n-aveai unde aşeza un cufăr,
În luntrea nebătută de vre-un val,
La care înhămat era un cal
De mare, – fapt ce mă făcea să sufăr.

DANIEL  VERONA

șapte preoți

șapte preoți s-au oprit în mijlocul drumului cel de-al treilea purta o porumbiță
albă tatuată pe gât -- ora era șapte
ora de f g hendel -- ? vioara avea
puncte în loc de corzi pur
și simplu au...
vrut să
îmi
descânte cele șapte erori i-am lăsat
liberi m-am uitat în ochii unui câine care flutura pe lângă apa care nu curgea

NICOLAE GRIGORE MĂRĂȘANU

Poemul de Joi, 8 noiembrie, 2018

Acolo, unde oasele mele
se înţărânaseră
(a doua ispită a lui Prometeu)

...

Huruie morişca apelor printre cruci.

În atingerea dintre elemente piatra putrezeşte!

Oasele morţilor odihnesc în burta leviathanului
ca-ntr-o piaţă a marilor realcătuiri.

În ele morunul şi nisetrul,
cega şi anghila depun icre,
se înmulţesc,
şi nu mai ştiu care e os de om
şi care e os de peşte.

Până bui-vor zăpoarele
şi vor culca totul la pământ.

Va fi ultima răzvrătire a crucilor de piatră
şi nimeni nu va mai şti că acolo,
în adânc,
e un popor de oase.

2.
Păduri şi cuiburi cu pui am ars
ca pe haina leprosului.

Am împuşcat lupii,
şi şacalul a împânzit câmpurile
şi ne ucide căpriorul.
Ploile au pierit,
pâine e tot mai puţină.

Balta am prefăcut-o în morman de cenuşă,
pământul ars trimite cenuşa spre noi,
şi în restrişte ne întrebăm:

Băjeni-vom ca babilonul,
ori vom vindeca boala ţărânii,
să readucem edenul alungat de la noi?

Omul modifică întocmirile sacre,
şi bicisniciile lui i se par izbânzi milenare.

Dar al doilea Prometeu rupe lanţurile,
îşi pune măruntaiele la loc
şi dă foc păpurişului lepros.

Bălţile ard,
peştii,
şerpi şi păsările ard!

Natura se îngroapă fără anunţuri mortuare,
fără dangăt de clopot,
fără bătăi de tobe.

Sânzienile dansează goale,
fără coroniţe de spice pe cap
şi, când ajung în faţa îngerului,
sucombă în goliciunea buricului,
din care un belciug atârnă
ca un blestem pedepsitor!

Acolo unde oasele mele se înţărânaseră!

ADRIAN COCOȘILĂ

Sfantul Mina, ocrotitorul celor pagubiti

Sfantul Mina este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie, iar romano-catolicii il serbeaza pe 24 noiembrie. Este sfantul care ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati. Mii de oameni, fiecare cu durerea pierderii a ceva, sunt prezenti indeosebi pe 11 noiembrie, la Biserica "Sfantul Mina" din Bucuresti, cu credinta ca vor recapata ce-au pierdut daca se roaga la moastele mucenicului Mina.

Sfantul Mina este de origine egipteana. S-a nascut in apropiere de Memphis, stravechea capitala a faraonilor. A trait in timpul imparatilor romani Diocletian si Maximian. Ramane orfan pe cand era copil. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta.

Sfantul Mina leapada haina de ostas si imbraca haina pustincului

Sfantul Mina ajunge in armata imperiala, insa, pe 23 februarie 303, cand Diocletian a emis primul edict de persecutare a crestinilor, paraseste armata si se retrage in desert, dedicandu-se vietii ascetice. Dupa putin timp, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni.

In vremea petrecuta in pustiu l-a intalnit pe Sfantul Macarie Egipteanul care i-a spus: "Ce cauti Mina, de unul singur, intre cer si pamant? Locul tau este printre oameni, ca acestia sa ia aminte la cuvintele si faptele tale. Daca ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca sa inviezi ca un invingator fara sabie".

Prezent in Cotyaeum la celebrarea unei sarbatori pagane, marturiseste fara ezitare ca este crestin. Este luat de soldati si dus inaintea prefectului Pyrrhus. Pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos, i s-au taiat mainile si picioarele, apoi capul.

Moastele Sfantului Mina

Incepand din anul 1874, biserica "Sfantul Mucenic Mina" din Bucuresti pastreaza fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse de la Manastirea "Sfantul Mina" din Egipt si puse intr-o racla executata in anul 1941, cu sprijinul arhiereului Veniamin Pocitan. Mentionam ca moastele Sfantului Mina sunt prezente intr-o noua racla, sfintita pe 9 noiembrie 2011 de Patriarhul Romaniei.

Credinciosii se pot inchina la moastele Sfantului Mina si in Catedrala mitropolitana din Iasi. In aceasta Catedrala, printre moastele celor 32 de sfinti, se afla si un fragment din moastele Mucenicului Mina.

Si in Biserica "Sfantul Mina" din cartierul Obcin (Suceava) sunt prezente doua fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse din Grecia, in august 2001, de catre Arhiespicopul Sucevei si Radautilor.

Orasul Sfantului Mina - unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj

Potrivit traditiei, trupul sfantului a fost luat de sora sa, si impreuna cu cativa soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. In momentul in care persecutia impotriva crestinilor a incetat, un inger i s-a aratat Patriarhului Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sfantului Mina si sa-l duca in Desertul de Vest. La cativa kilometri de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila care ducea trupul sfantului, nu a mai vrut sa se miste, chiar daca a fost fortata de crestini sa mearga mai departe. Au interpretat acest lucru ca pe un semn de la Dumnezeu si au ingropat trupului Sfantului Mina in acel loc.

Multa vreme nu s-a stiut nimic de trupul Sfantului Mina, pana cand locul in care a fost inmormantat a daruit vindecare in mod miraculos unui pastor si turmei sale bolnave. Din Sinaxarul etopian aflam: "Si Dumnezeu a vrut sa arate locul trupului Sfantului Mina. Si era in acel desert un anume pastor, si intr-o zi o oaie care suferea de boala scabiei s-a dus in acel loc si s-a scufundat in apa micului izvor din apropierea locului si s-a rostogolit prin el si s-a vindecat pe loc. Si cand pastorul a vazut lucrul acesta si a inteles miracolul s-a minunat peste masura. Si dupa aceea obisnuia sa ia praf de pe acel altar si sa-l amestece cu apa si sa il puna pe oi si daca erau bolnave de scabie erau vindecate pe loc. Si obisnuia sa faca asta tot timpul si astfel ii vindeca pe toti care veneau la el".

Locul a devenit atat de cunoscut, incat si fiica imparatului Constantin cel Mare a fost vindecata aici de lepra.

In urma acestei minuni, Sfantul Mina i s-a aratat in vis imparatului si i-a descoperit ca in acel loc se afla inmormantat trupul sau. Ca multumire, imparatul va construi o biserica, in care a asezat racla cu moastele Sfantului. Asa va lua nastere orasul Sfantului Mina, unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj din lume. Mentionam ca sunt cateva versiuni care il inlocuiesc pe Constantin cu imparatul de la sfarsitul secolului al V-lea, Zeno.

Orasul a fost distrus de arabi la mijlocul secolului al VII lea. In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sfantul Mina, patriarhul copt, Chiril al VI-lea al Alexandriei, a ridicat o manastire in care se afla spre inchinare moastele Sfantului Mina.

Una din minunile Sfantului Mina

Odata, un crestin a mers sa se inchine in biserica Sfantului Mina si a fost gazduit la o casa de straini. Stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi, taindu-l bucati l-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara cea mai ascunsa din casa sa. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum, unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas. Gazda a fost intrebata ce a facut cu strainul care gazduise la ea. Ucigasul a marturisit ca nu stie nimic. Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul camerei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, a cazut la picioarele sfantului. Iar sfantul, punand la loc toate membrele celui ucis si rostind o rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta". Si a incalecat si s-a facut nevazut.

Rugaciune catre Sfantul Mare Mucenic Mina

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea, vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea, atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 

 

VICTOR GHEJA

In curand, Transilvania va fi o alta tara”. Patru mari orase se rup de guvernul de la Bucuresti s-a format Alianta Vestului

Primarii a patru mari orase din vestul tarii (Cluj Napoca, Timisoara, Oradea si Arad) au creat o alianta care isi propune sa le conecteze prin autostrazi si linii ferate de mare viteza. Ei si-au denumit actiunea Alianta Vestului, spunand ca nu vor sa mai stea „la mila Bucurestiului”. Ei vor incerca sa obtina finantari direct de la Bruxelles.

“Noi, Nicolae Robu, Gheorghe Falca, Ilie Bolojan si Emil Boc, primarii oraselor Timisoara, Arad, Oradea si Cluj-Napoca, am decis infiintarea Patrulateralei Vestului, for informal pentru schimburi de idei si de experienta intre noi, dar si de cooperare pe proiecte mari, in primul rand de conectivitate de mare viteza si in plan cultural.

Ne propunem ca aceasta structura sa fie cadru pentru schimburi de idei si de experienta intre noi, dar si de initiere impreuna de proiecte infrastructurale majore, mai ales pe linia imbunatatirii conectivitatii intre cele patru orase – cale ferata de mare viteza, autostrada, drum expres, rapid – si de cooperare in domeniile cultura, educatie, sanatate, turism, sport, securitate. Vrem sa dam si un exemplu national de cooperare pentru abordarea de proiecte mari, inaccesibile fiecaruia in parte.

Nu ai cum sa obtii o sursa de finantare daca vii cu o bucatica dintr-un astfel de proiect mare, trebuie sa vii cu intregul. Or, se stie ca Uniunea Europeana are si proiecte majore, pentru care se pot obtine bani direct de la Bruxelles. Sunt mai multe surse de finantare si vrem sa ajungem sa accedem la ele si vom incepe sa lucram efectiv in cadrul acestei patrulaterale a vestului”, spune Nicolae Robu, prmarul Timisoarei, citat de Gazeta de Cluj.

„Cele patru orase au semnat un document de lucru. Apoi vrem sa semnam cu alti primari. Sunt patru mari teme, una este Capitala Culturala Europeana. Cultura se poate intinde pe tot ceea ce inseamna zonele frumoase din Caras Severin, de potentialul istoric din Hunedoara, de ceea ce inseamna vinurile din Arad, de apele termale din Oradea, de potentialul turistic al Clujului”, sustine Gheorghe Falca.

La randul sau, Ilie Bolojan, primarul Oradei, a declarat ca parteneriatul este foarte important si pentru Oradea din punctul de vedere al conectivitatii, pentru ca exista o legatura foarte importanta intre aceste orase.

Edili din mai multe orase au participat la Timisoara la evenimentul Hub Urban Talks, al carui scop este de a gasi solutii comune, solutii care implica administratia locala, mediul de afaceri si cetatenii pentru a avea un oras care sa creasca inteligent si sustenabil, avand comunitati locale active si colaborative.

Au fost prezenti specialisti de la Banca Mondiala si de Comisia Europeana, experti internationali din Olanda, Suedia si Finlanda, lideri ai administratiei publice ai mediului de business.

Cristian Sima considera ca Alianta Vestului va duce spre o separare a Transilvaniei de restul tarii.

„In curind, Transilvania va fi o alta tara, nu intelegeti dar veti intelege cind va fi prea tirziu. In Moldova si Regat e nevoie sa-i ucidem pe acesti politicieni idioti , alta sansa nu este, ucidere politica”  

George Anca

PĂGUBȘII  LUI  ȘIVA

I

Cuprins

Partidă de șah 

Până la Indore

Iubești India?

Omul de pe elefant

Voltaire-Vivekananda

Teatrul limbii române în Delhi

Primul, problema fiecăruia

Jai Mihai

Înțepături de timp

Jurnal himalaian

Celălalt român

Fum la mijlocul vieții

Nansi ne dă să mâncăm

Ferște-te de consăteni

Hidden enemies

În ochii străinilor

...

TEATRUL  LIMBII  ROMÂNE ÎN DELHI

1 martie 1978

          Tânărul de ieri  a recitat aici, în casă, versuri din Tagore, apoi ale unui prieten al său și, în fine, din cele scrise de el, de dragoste întru jungla frumuseții. Cât e ora? Ploiești. Nu oraș, Arora. Ceasul meu s-a stricat. Zilnic vorbesc românește, cum aș construi o mașină de zbor. Studenții mei construiesc timpul pe românește. Am primit Scânteia cu știrea, cu tovarășul Nicolae Ceaușescu și Constantin Brâncuși, nu și cu Mihai Eminescu, recitat de studenți.

          Ziua Eminescu, torențială, se arătase construcție a timpului, joc al tentațiilor spirituale necunoscute până în clipa teatrului limbii române. De atunci, la cuvântul: departe, mai fiecare izbucnește: mai departe, recitatorul continuă: mai încet: tot mai încet. Umilă e gramatica în  fața inimii.

          Voi scrie și eu scrisori, dacă am luat leafa. Fiecare vrea pagini multe, sora mea vrea să scăpăm de dor. Nana strigă catalogul cu numele copiilor indieni, cu yes și nei, go back și Junghiu, ia cartea, acha, acha, tovarășa... Krișna voevod e tata și eu sunt Prâslica și mama Prâslica Universității și a lumii și a Sinkii și a Sfântului Popor, să trăiască cine-ascultă, și-am încălecat pe-un fus, să trăiască și-ăl de-a spus. Eyanti, Gigan, Giorban, Ștefan Ghiorghiu, zi prezent, prezent zi-i, așa, go back. Zuligam, zi eshanti (încet), go back. Juringheam, zi eshanti.

          Valuri de untdelemn, botezului îi succede altă religie. Remission of sins, reclamă în The Statesman – altfel, crime, atacuri, decese, loterii, botezul avionului Jumbo Jeet în ocean. T. Bălan, pe lista sutelor de înecați fără urmă.

          Și ce dacă aș preda, cum te-ai exprimat, prea filosofic? N-ai chef de propria filosofie, dusă până la ultimele conscințe de un conațional, pe care-l sfătuiești părintește să nu mai cheltuie cu scrisorile, după cum eu te îndemn s-o vizitezi pe Omonimia sa? Ori mi-a scris nea Cosma? Ți se pare ușor doctoratul în cultura antică, spre deosebire de altul într-un subiect nefixat. Caprele, ele copii buni (Nana).

          Dă-mi, boierule, țiganca – și Vasile Văduva nu și-a publicat poemul ăsta, și noi înnebuneam la tinerețe să-l auzim, amintindu-ne de el, de Stărulești, de Țiganiada și avatarul românesc al Shakuntalei la Voiculescu, pe care prietenul nostru îl iubea în lunga-i agonie, citind din Vivekananda, și noi revelații, asupra originii indiene a țiganilor, Romany – pe sanscrită, pe urdu...

Cine am fost în clipa trecută -

necunoscut fără părinți

mortul meu frate?

Cine aveam să fiu

de-am fost fiul

părinților eterni

îndurerați în veac?

          Nana i-a pus păpușii câte două brățări de ață neagră pe fiecare mână și picior: ce bogată e. Nansi ne îndeamnă să ne vaccinăm și noi. Marek lăuda surorile indiene din spital. Mary crede părerile americane după care sikhiții ar fi cei mai buni în sex din lume. - Ei sau ele? - Pe mine, zice ea, mă interesează ei. - Nansi a fost răpită de unul, cu mine cu tot.

3 martie 1978

          Astenia, ba graba la venirea primăverii de a scrie cuvântul iarbă, ori copac, ieri vedeam temple cu același sentiment cu care ascult anunțul că Nansi e doctorand român – după Eliade? - în cultura veche indiană (în arte plastice nu există la noi, da, în muzică, în muzeologie). Pe lângă umanismul și spiritul religios al ceramicii, originea și evoluția giuvaerăriei sau studiul conceptelor, simbolurile și idealurile artei, va aprofunda și corespondențele artelor indiene – sculptură, dans, muzică, poezie.

          Pe cine vizitezi, când? Pe nimeni, niciodată, pe oricine, oricând. Artur Karp, în atropologismul lui, întorcându-se definitiv în Polonia, îmi lăsase cuvânt să-i dau din parte-i 30 de rupii lui Dyal Chand, servitorul său, din Mall Road, 2. M-am gândit la emoția pe care o va avea Chand. Și la Karp. Încât aseară – era după leafă și plata datoriei lui B. - am pornit-o cu Nana la drum, prin curtea Universității, apoi pe Cavalary Lane, am traversat, la sfatul cuiva, din casa aia, un tânăr concentrat și atent, cu o figură, pe acest motiv, amărâtă,  m-a întrebat dacă înțeleg rusește, n-a mai așteptat răspunsul și a început să-mi explice în acea limbă, cum că vizavi.

          Într-adevăr, am pătruns cu Nana într-o curte obstaculată de garduri vii opulente, emanând, în umbra tot mai adâncă a serii, o aură de suspense. Casa se anunța și era neobișnuit de mare, cu prispe în față și în părți foarte curate – cimentul lucea oglindă, cu nimeni în tot pustiul. Doar dincolo, pe o aripă străină, printre câteva automobile, cineva dând, evident, din umeri la numele lui Chand și retrimițându-ne la casa goală. Îi spun Nanei că nici sonerie nu văd, dar ea văzuse. Era noapte. Din casă, doar o vagă lumină.

          Am sunat, așteptând fără vorbă (mă gândeam la emoția Nanei). Cineva a apărut, încet, în ușă. Nimic Dyal Chand. Și o femeie cu un copil. Dyal Chand? Ne-a condus pe o lungă potecă, între casă și un gard viu, în coborâre, până la o bina unde locuia familia celui pe care-l căutam și care, strigat de guvernantă cu un fel de tandrețe, a apărut nemăsurat de timid și demn. Își mai aduce aminte de Karp? Niciun răspuns, o mirare blândă. Artur Karp. Artur? zice el cu o vădită bucurie. Din partea lui, și-i dau banii, luându-mi la revedere, și continuând să coborâm în pantă până în stradă, apoi pe drumul spre casă.

          Indolența studenților poate fi o confuzie după care un indian să se creadă mai englez decât un român. Sau protestul unuia împotriva lecției numărul 14, după 13 (apoi protestul împotriva protestului altuia împotriva lecției numărul 14). Înapoierea, în silă, a unei invitații tipărite – la film, după ce o smulsese din mână. Înapoierea unei cărți, ca din motive religioase. Transferarea râcilor dintre ei unui arbitraj didactic.

          Seriozitatea  lor? Viața diferită de acasă, de la slujbă, religiile și norocul, întâmplările și presupunerile, căutările nearticulate, aproape iraționale, și așteptările poate prostești, poate metafizice – băieți cu oferte din Canada sau Canna. Nu conștiința rigorii, nu eticheta alta decât  a instantaneității violente a propriilor dispoziții sufletești și mai ales fizice. Nu sentimentul timpului, nici al valorii – calitate ori fragment.

          O ingenuitate, totuși. Intuirea  asemănărilor, deosebirilor, cu oricâtă gratuitate sau ranchiună aiurită. Lumea nu e nici bună, nici rea, nici tânără, nici bătrână, în aparență. Ne căutăm pentru a surâde, uneori, alteori pentru lecții-cuvinte, ori chiar pentru a ne indolenta.

          Ar fi să mă bucur că-și dau drumul mai ceva ca la mama lor – depinde de imaginea mea din propria-mi părere de sine, cu toată concentrarea, până la rigiditate, pentru adâncirea românei pe limbile lor, că își exersează defulările într-un context ce s-ar vrea cultural.

          Că mai toți provin din Punjab (nunțile cele mai dese din Delhi ar fi punjabi) nu-i face suspecți de nimic. Originea, din Punjab, a țiganilor din drumurile lumii e altă poveste. E ca o onoare, pentru un dorit frate, teoretic, pentru răsturnarea, ca la școală, în anii mici, a raporturilor, cu specularea articolelor de regulamente exclusiv din punctul personal și interesat de vedere. Și de ce nu? Cui nu-i place să se afirme printre alții, ca și cum ar face-o singur, într-o seară, într-o curte cu multe garduri vii și o somptuoasă casă pustie – ascultă, totuși, ce de lume, o elită chiar, detestată ea, dar nu oricine, oricând...

          Este ușor de discutat psihologie. Cineva e obosit, supărat, absent, zăpăcit, răutăcios, nostalgic, ahtiat – dar este aici. Și poate șantaja – a nu mai fi, tot el, aici. Se pare că nu l-ar privi personal, ci poate cumva social, ori, vorbă mare, internațional. E clar, de altfel, că mai important este să te întinzi și să te scoli din familiarul tău pat-charpai, ca o zilnică naștere, să ai extremele în gând, care, altfel, ori ar dispărea, ori s-ar răsturna, iar asta nu convine.

          E o perspectivă ciudată, a fi în virtualitatea extremelor, adică a necunoscutelor, prezent în – gata să treacă – tinerețea ta și a celorlalți. Un gând de iubire n-are decât să se clintească în ultima clipă printre nervii generali. Dar cât îmi este de nesuferit cursul Cazacu.

4 martie (1944?) / 1978

          Recitesc Maitreyi ca pe un reportaj, jurnal, apologie, mărturisire a păcatelor atribuite. Straniu sentiment al încetinelii timpului, dar și anglo-mitul coloniilor. E-mail uitat.

          Kumaril Dev m-a vizitat, dându-mi încă o carte de vizită (novelist), sfătuindu-mă să citesc  National Herald, ziar al Indirei Gandhi, și Illustrated Magazine of India. R.K. Narayan n-a participat la Convenția scriitorilor, am înțeles, pentru că Mulk Raj Anand era în poziție-cheie. Numai 300 de membri scriitori.

          Mai înainte trecuse să mă vadă Esauloff, care m-a consolat pe tema convenției, diplomelor, sau înjurăturilor. Bănuiește că între Dostoievski și Șolohov, subiectul doctoratului propus al lui G.K., nu e nicio legătură. Din grupa mea de studenți, unul ar fi informator; oricare merge la ambasadă face raport la guvern despre ce s-a discutat. Alcool se găsește pe toate drumurile.

          Ieri, proastă clasă. Scrisoare de la Veena că nu i-a fost scos gipsul       și s-o vizitez. Astăzi trimit răspunsuri la Shantiniketan și Chandigarh etc.

          Nansi trebuie să învețe copiii de la grădiniță un dans românesc, dar n-are decât un disc cu Nemeasca, cum s-o fi jucând (multe discuri au rămas la Charanjit). Din Maria Tănase își propune să încerce Ciuleandra – repetăm și am și discutat cu educatoarea în timp ce plăteam taxa pe numele – scris – Maria.

          Șopârlele ar fi otrăvitoare. Nansi crede că o vestă a lui Morarji Desai costă 28 de rupii. The Illustrated  Weekly of India nu se compară cu ziarele. Plouă, ar fi musonul mic, ciorile se scaldă. 

5 martie 1978

          De ce caut întodeauna în exterior realitatea? În exterior, adică în vizibil, sau chiar dincolo de vizibil și nu dincoace, dincolo de credibil și de orice fel de granițe, peste amintiri și presimțiri, în afara dragostelor și gândurilor. Căci așa poate fi să fie – încă romantic, până la vremea de apoi, creștin aproape areligios, cu meditația speriată de gol.

          Toată ziua de ieri – acum de-abia, că e în afară, mă interesează, nu și viața mea, dacă o ocup – am suferit de lingoare. Spre seară, ne-am amintit de cutremur. Era 4 martie. Pe la ora aia, 19, eu treceam prin fața Cofetăriei Nestor, fiecare bucureștean va ține minte toată viața unde era atunci, înainte. Ieșisem din spital.

          Indian sau poet, îi poți iubi, îi iubesc pe indieni. Sărăcia, mizeria, somnul, boala – Dharma, Artha, Moksha, Kama? Să n-o lungesc în aromeala așteptărilor kierkegaardiene. Să nu se fi crezut Gandhi sfânt? Am scos fotografiile. Râdem toți. La Indore, zâmbim – Nana și cu mine.

          Hastividyarnava – Amrita Pritam, the reigning queen of  twentieth century Punjabi literature. - D. R. Mankekar: One way free flow. Vasile & Mintz: Speaking with Confidence New Jersey). - Don't forget (Bhuliye Mat) / Remember (Yaad Rakhiye), Keep in Mind. - Indian Literature, bi-monthly, Sahitya Akademi. - Indian writing in English (Tagore,Sri Aurobindo, Gandhi, Nehru, Radhakrishnan). - Education Practices in Manu, Panini and Kautilya. - Introduction to transformational generative grammar. - Iordan, Iorgu: An Introduction to Romance Linguistics (Singapore). - Uday Shankar: Development of Personality. - Mulk Raj Anand: Album of Indian Paintings.

          Neha, Foldi, Comegma, Șilpa, zi eșanti... Chiț, eșanti (a zis și ăla), Manju (Manju e asta, tată, care i-am făcut ochi)... Ghiosi, Mera, Vangur, Vaișali, Krișna, Jonghi, Monki, atâția, tată, atâția copii am, a mai apărut unul, Ion, Ion Creangă, Vajil, Fansar, Fansuar, Arduan, Virasmaro, Nana, Alexandra, Vinca (o cheamă pe sora lu Alexandra – floare), Cerburenubucaro, Cebfanfara, Cerbunamvasu, Cerbsanfora – uită-te câți copii am – asta  toată e grupa mică – și grupa mare – uite grupa mijlocie și gata – câte grupe am? păi am trei grupe.

                                      Eu sunt un elefant

                                       De-adevăratelea

După ce s-a interesat cine e fiecare zeu, cum se poartă masca – îți arunci fața ta. Ea dacă își pune costumul și masca și se mărită așa? Ar spune:

                                       Eu sunt un elefant

                                       De-adevăratelea

          N. A. Maharaj: International Conspiracy Against Indians, 1977; India's Contribution to the World Thought and Culture. 150.00 Rs.

          Musonul Mic, cu otrava usturimilor de ochi, boala somnului și apatia generală. Studenții-mi cască sau absentează, au crize de stomac sau li se înrăiesc hemoragiile. Ce întăritoare și de unde? Meditația poate semăna a agonie. Ideile n-au rost, cuvântul nu s-ar ține nici ținut. Lume ce pare bine intenționată. Luptă amărâtă pentru nimic. Scrisori nu vin. Dezamăgiri curg.

          Nana își bate elefantul, șoarecele și păpușa. I-a dansat lui Grigoriță, câinele, în curte la Caffee House. Mă pune să-i umflu elefănțelul roșu ca să aibă mai mulți copii. Ea merge bine cu literele engleze și hindi, cifrele, cu desenele și picturile, oarecum și cu nervii, dragii mei, cam tușește și se ia la harță, dar nu se lasă, și dansul de azi era doică-doiculiță, cu vorbele: sister, brother, mother, father.

          Studenții au un paroxism al așteptării examenului, se concurează pe orice cale, pe mine mă șantazează și-mi fac previziuni proaste că diploma nu se aprobă anul viitor, ah, ce sufăr, sincer, dar când mă gândesc și la diplomați, parcă m-aș bucura la propriile-mi libertăți. Și, totuși, ce am tras să mi-i apropii, metodologic chiar, a reuși să modelez unul sau doi mai ca lumea. Ce-o fi o fi. Rațiunile politice se pare că au ponderea. Sârbo-croata c-ar fi avut imediat diplomă, după certificate of proficiancy, în timp ce poloneza, numai după șase ani.

          Creștinismul și comunismul aici câștigă teren, dacă noua, chemata religie nu se naște, totuși, din nimic. O interreligie, pași de dans, schimbați în centenare-Brahma, până la Judecată. Doar două religii, doar una, doar o mie? Sikh-ul ce s-a dat drept ziarist român, sub turbanu-i luxos, a fost crezut. Curentul electric se întrerupe mai des decât buna dispoziție sau puterea de muncă. Va veni căldură mare, însă. Asia Asiei.

7.III. 78

          Cu ce-ți place să călătorești? - Cu vaporul până la tren și-l leg, cu lacăt, fiindcă e al meu. Și se scufundă, dar nu de tot, că e lanțul, și apa se evaporează.

          Ce metodă folosești în organizarea expoziției? - Indiană. - În România ai fost? - Da. - Dar în Franța? - Și în Franța.

          Trec oameni pe la mine și au adus caminoanele, alese culorile în camioane, să nu se amestece, și eu le-am ales din nou, roșu singur, astea sunt aici, uitați, le-am separat, astea două culori într-un camion, culoarea roșie în camionul roșu și uite-așa camioanele sunt de fiecare culoare, mai sunt și camioane albe, avioane, și eu de fapt merg cu vaporul, ajung la tren, iau trenul până la avion, opresc, coboară toată lumea, iau avionul și mă duc din când în când în Franța și-n România, dar nu mă duc toată ziua – bună-ziua și mai e și o chestie că am copilul răcit, se ia după mine, și degeaba mă mai duc eu în Franța că stau să-i dau doctoriile – vai, vai, ce păcat că piticul a răcit.

          Și el nu mai vine la expoziție. O să fac o expoziție cu tablouri și o să veniți. Camionul vine să ia marfa asta și vine alt camion să ia o marfă mai frumoasă.

          Ce expoziție aveți aici? - Astea sunt păsările, astea sunt florile. Vă rog să scrieți toate informațiile astea. Vinca e floare. - De unde le-ați procurat? - Am procurat mai multe, dar copilul meu le-a dus pe-afară și a pierdut jumate. - Common Myna e pură ori importată? - Importată. Uite două vince, o vincă legată cu un animal. Vinca se uită la animal.

          Spirit sanscrit în Țiganiada, în cântece țigănești sau în Sacuntala voiculesciană. Oare și în Poveste cu țigani a lui Leonida Mămăligă? Oricum, în La Țigănci, de Mircea Eliade. Ce luptă neverosimil necesară spre a te demonstra sanscrit sau latin, asemeni cucului.

          Pentru corespondențe îți trebuie o stare specială. Și timp. Am dactilografiat încă peste douăzeci de nume de instituții culturale indiene, pe plicuri, pentru a le cere vești despre România. Aș vrea să scriu acasă, părinților și prietenilor, dar ei nu mi-au răspuns toți.

          Câinele Gringo (Grigore) a căzut în meditație.

          Dieux de bronze en pays Tamoul. Raghuvamsa: Afin de bien comprendre les mots et leur sens Je m'incline devant Parvati et Paramesvara, père et  mère de l'univers aussi  étroitement unis, qu'un mot l'est à son sens.

         

9 martie 1978

          Bombay, food poisoning – rice and curry Prasad on the Maha Shivratri celebrations. Vajpayee invited to visit China. Ceausescu Purges Government & Party.

10.III.  1978

          Toată noaptea tobele – mistice – fulgere – mistice – a murit la Plevna Ion – toată noaptea – Netaji mort la Taipeh – păsările – mistice.

și eu mă bucur mereu

când mă vizitează Dumnezeu

și Dumnezeu se bucură mereu

și el și tu și eu

poate mai repede eu

că m-a ajutat Dumnezeu

mi-a luat-o pe mama la el

și a ajutat-o cu moarte la fel

ca pe soldații războaielor

săracii noroaielor

când era ea credincioasă

venea Dumnezeu în casă

și ne bucuram mereu

când ne vizita Dumnezeu

  11.3. 78   

          Studenții mi-au ieșit din clasă, că fac grevă dacă nu primesc dicționare, când s-au întors, după ce le promisesem, am ieșit eu, spunându-le că lecția nefiind oficială îi aștept luni, la lecția oficială, dar m-am întors, ținând o lecție reușită la care fiecare a participat. Au luat apoi din bibliotecă, pe semnătura mea (singura oficială, insinuasem), puținele dicționare existente. În timpul lecției, îl anunțasem pe Viki că anulez vizita la el (l-am reîntâlnit și vine mâine să ne ia.)

          Am întâlnit-o pe Mary, nefiind prea amabil, dar amețit, aruncând că n-am nevoie să-mi scriu articolele în engleză ori să fiu cunoscut pe plan internațional, că am obsesia vreunei îmbolnăviri, că nu pot asculta muzică fiind mai săracă decât acasă. Ea, în schimb, auzise că V. E. remarcase cursurile de maghiară și română, îi spusese Faruqi. And so, and so.

          Am dreptate, pentru prieteni nu trebuie să pleci în lume. Lumea e lume, prietenii sunt prieteni – nu că n-am cu cine să joc șah, dar fapt e că aici, nefericit, nu joc. Ai mei nu mă recunosc – eu nu sunt de-al meu? Afirmarea e un acord. Cine m-ar recunoaște dincolo de orice cunoștință și de ce? Nansi mă trimite la culcare ziua în amiaza mare. Un trăznet mă trezește să mă tem de una și de alta.

          Zalmoxologie via Veda, viața după moarte. Tot (la) Eliade ajung. Bate grindină. Am căpătâi? Cei ce au spun despre cei ce n-au că sunt poeți... culoarea albastră a demonilor... distrugerea periodică a universului prin foc... eclipsele semn biografic Rigvedei... două dodii trei tigri șapte șerpi...

12.III. 78

          Ne-a luat azi la părinții lui Satendra, cel mai tânăr și aiurit student al meu. Am fost primiți cu molcomă emoție, complice și puștismului lui Satendra de-a imprima discuția. Studentul meu avea afișate, în camera bună a lor, stema în culori românească și portretul președintelui țării (fratele său mai mare învață rusa – niciun semn însă). Au imprimat Cântec de adormit Mitzura, recitat de Nansi, Peste vârfuri, spus de mine, un fragment din Gita, citit de prof. R.S. Ruhela, un cântec al Nanei și Parinior.

          Am văzut un film la televizor, cu subiect medieval a la Leila Majnu (de dimineață văzusem, după D. H. Lawrence, The Virgin and the Gypsy, ecranizare și atmosferă de proză analitică). Am făcut fotografii. Nana a scris cu cretă pe podea, a dansat după Malasina și Raj Kumar. Am mâncat cartofi-supă, fasole uscată – pipărate, orez cu lapte, precum și puri.

13.3.78

De cancer mi-au murit mama și fratele

cancerul mi-e mamă și frate

La masa lui neprimită mă așez

pe bucăți de carne, deserturi,

brânză, iar bucăți de carne

un fel de film indian, apoi englez și iar indian

la Tropicul Cancerului

14.3. 78

          Aseară, cu Faruqi, David Matew la Shankar Sad-Sad Memorial, Indo-Pak Mushaira. Ne-am întors acasă la două noaptea, înainte ca mushaira să se fi terminat. La dineul copios oferit înainte de Faruqi și Netty Bossert, vorbisem  în italiană cu londonezul David, ca și mine foarte vorbăreț, el inclusiv în urdu, în somptuosul memorial – ore de recitare în urdu, ah-uri ale miilor de spectatori participând total, păstrând doar rezerva intelectuală care să-i deosebească de cenaclul Flacăra, gustând, printre gazelurile mistico-erotice, și satire precum cea despre urina lui Moraji D.

          Faruqi m-a prezentat unui bătrân de mare distincție musulmană, fostul vice-cancelar al Universității din Aligarh. Profesorul întrebase, arătându-i volumul de Eminescu: încă nu e tradus în urdu? Iar văzând numele lui Baudelaire pe rezumatul doctoratului meu: gândesc că acesta e francez?

          David e pasionat de Wagner, de poeții din Ahmedabad, de prietenii și călătorii. Pare a nu se fi căsătorit dintr-un savant egoism. Și el e de părere că un popor nu poate fi cotat numai practic sau numai religios. Anglia ar fi acum modestă în comparație cu Statele Unite, care ele impun limba engleză în lume. El traduce poezie urdu în engleză, împreună cu un profesor de școală, care ar nimeri cuvintele mai bine decât el.

          Vorbește de o tragedie a limbii urdu, pe care o asimilează limba hindi (care ar scrie pustak și ar pronunța kitab). Fusese sincer curios să citească versuri în românește și-l corectase ferm pe Faruqi care se interesa dacă româna este asemeni bulgarei sau maghiarei – nu, este română, spusese englezul și dezvoltase tema seducător, văzuse la Londra și un manual de învățat limba română fără profesor. Își dorea, parcă, să se facă simpatic.

          Mi-am întrerupt însemnarea, mergând la ore. Sachdeva se întindea în fața tablei, posedat de lene, simulând lupta cu pirpiriii lui colegi. Peter Raster mi-a oferit două volume îngrijite de ambasada federală germană – Savanți germani despre India. Ardouin m-a întrebat dacă l-am contactat pe șeful departamentului de studii budhiste (nu i-am spus că acesta nu a înțeles, aproape, numele fostului francez).

          Azi-noapte îi aruncam lui David, meditând șair, între sărăcia durerosă și fericirile metafizic-estetice ale acestei lumi indiene. Pe undeva, știam că nu ne mințim dincolo de înfloriturile minților. Căutarea taxiului, în jurul Clubului Constituției, pe străzi depopulate, în umbră și lumină, cu taximetriști nedispuși să fie treziți, în veșmântul ca un giulgiu, apoi pisăloaga noastră conversație în franceză, după cea în italiană, și la sfârșit tocmeala cu profesorul de urdu cu băiatul care ne adusese.

          Sunetul chamcha când amestec lingurița să îndulcesc ceaiul îmi evocă Bangra. Opiul gustului răstoarnă realitatea de dragul masticației. Silabe hindi în finișuri de gazeluri urdu, postrimele aspirate yogin. Gălăgia ciorilor mă petrece teatrului. Peste zidul care desparte curtea noastră de a unor indieni săraci, aud replici adevărate, fără nuanțe totalitare. Nansi își dorește o capră ca a lor. Viki a scris două scrisori la fete din România, rugându-mă să nu-i spun lui Chara – amândoi au insistat să mergem mâine, ultima zi dintr-o lună într-un an, în grădina mogulă a președintelui Indiei.

Plâng trupuri amante alcooluri scrisori cadaverice

taci un zeu, o linga, mai dureros, de nimic

zăpăcite femei în vis decăzut pornografi impotenți

transfugi siberieni fără pereche stabilă

pionieri ai judecății de apoi constrictori

și în junglă o să ne auzim doar cerul dispărut

flăcările o să ne înghită fără poftă oricum

fata o să citească în cenușă viitorul palmelor

care printre păcate o amenințau cu bătaia

iubito reînviem într-un cor de îngeri

nu-mi face mie scandal amândoi avem datoria

să cântăm, aceasta e nașterea noastră

portative de oase, armonii de carne

gâtlejuri aromind raportul divin

îmi spuneai îți spuneam orgă ori iarbă

cine cu cine pe cine în cine de cine la cine

fără sine pese sine de la sine

aceasta e limba română poate fi cântec

să ne aducem aminte cum cântă

eu sunt cine, tu, sine, noi cine

de-om juca ping pong pe tabla de șah

să ne zădărnicim micile respirații

cu hohote – păsări ascultate în trecut

așa mai cuminte, fără noima de viață

într-o altă cântare prea tristă romantic

îmbucurătoare după experiențele țărilor

ce s-au numit și morminte și păci.

Bolnavi de viață cuvinte fără povești am spus

ochi fără peisaje am închis graiuri

nerostite am auzit dinspre fumuri mecanice

acum am iuți pașii pe malul râului

amețiți de văzul undelor adeveritoare

Eram copii îndrăgostiți îndrăgostiți

fără naștere și zei doar așa

pentru credința minunaților.

Nu-mi trebuie lume liniște amintire

bordei libertate mulțumesc

niet ce a rămas nu-mi trebuie

o noapte pe an un an pe secol

nu-mi lipsește lume libertate o noapte

15 martie 1978              

          Mușaira anuală de la Talkatora indoor stadium, a celei mai bune poezii urdu, s-a ținut fără Ahmed Faiz, dar cu Firaq Gorakhpuri ori tânăra poetă pakistaneză Saba. Unde nimeni n-a scris o vorbă despre articolele mele trimise în țară, am visat o gazetă cu un lung jurnal indian, semnat de P. Rux, care venise și el aici, nu-l invidiam, chiar îmi părea bine că se publicase ceva fără fantezie despre întâmplări comune și mie.

          Patosul, în Rigveda chiar, transmis uneori  înaintea sensului, prin sugestie instantanee (rasa-dhvani), oricum întreaga teorie parcă dedusă din felul zilei de ieri – și alte zile n-am niciodată cum ști cum sunt – mi-a creat o puternică stare de euforie, aproape fizică, o isterie a amintirii puritan-nostalgice și iezuit lamentabile, apoi, o disperare la fel de goală și halucinatorie întărită de revelațiile spuse de Nansi la febră. Febra ei mi se va fi transmis gândurilor. În afara atmosferei verbale de la țară recepționată în toată copilăria, boala rasa-dhvani ce-mi iese înainte, cu delirul ei, uneori, mă aruncă într-un suprarealism inumanist, începând și sfârșind în dorință sinucigașă de neîmplinit.

          Poemele inspirate de muzica wagneriană și ragas indiene nu sunt reușite dar le iubesc. Puțină muzică aud, și aceea urdu, din filme. Poezia malayalam nu-și păstrează aura ce i-o închipuisem. Iarăși cred în poezia din alte creații decât poetice, a religiei, a sociologiei, dar și pe acestea din urmă le pot căuta, astfel, în poezie, văzând, de exemplu, în Scrisoarea I, un sanskritolog descifrând Rigveda și viața.

          Voi citi spaniolă, franceză, italiană, probabil și rusă, voi căuta neapărat accesul la opere în limbi indiene, voi (re)deveni zalmoxolog, eminescolog, brâncușolog, poate poet greco-latin, din perspectiva eternității românești, voi traduce din Dylan Thomas și Ezra Pound, din atâția alții, reproducând și nemuritoarele note despre existențele lor lumești, cu morți și reîncarnări înstăpânind cuvântul și cifra peste iluzia sugestiei imagistice-vizionare, nefixând reveriile pe dedesubt și nemitologizând atmosfera irepetabilă.

          Catalanul Josep Palau Fabre, cu En la mort de Rabindranath Tagore – era plena de somnis, de peixo i marines / de contes i de fedes; de fabules divines //  - la barba que em venia de tants i tants passats / que ara en mi, miu vins, miu ofegats – mi-a mai adus o dată în minte povestirea lui Vasile Văduva de la moartea și îngropăciunea, în insula Cernica, a lui Gala Galaction, despre barba lui, lungă, albă, insinuantă. Soy un indio libertao, / que viva la libertá, / me vivo dando gusto / porque muy bien se bailá / y dos maracas y un cinco. / Carángano, camará. (El indio, Venezuela). Iar sefardiții încă traduc Cinci pâini.

          Privire de soare încins în orbite coclite împrumutând iazmele subteranei-hotel, cu patul moșului încuiat la unu jumate, în funcțiune la patru jumate (când ne întoarcem, Nana și cu mine, de la Pant). Vrând-nevrând, am de a face cu spitalul. De obicei, câștig stima medicilor – Raj Gulati

ne-a invitat pe acasă – vizită socială – soția lui este obstetrician. Nana a obținut și de la el calificativul de sweet, l-a învățat. Pentru encefalograma ei voi plăti, în loc de 300, numai 50 de rupii, mi-a spus. Parcă ar îmbătrâni mai repede pacienții de aici.

          Beri era cărunt, zilele trecute. În câteva săptămâni, băiatul ăsta de douăzeci și ceva de ani s-a ruinat, în jocul cancerului; ar fi spus că nu e sigur că va veni la examen, din cauza bolii. Merge, pare-se, din nou pentru operație, dacă nu tocmai la Bombay, în UK. O instanță disperată, pe când în București, neîncrezători în francezi și în nimeni, oameni ca Vasile Văduva încep să viseze la paramedicină: nu și aici, în patria ayurvedică a vindecărilor miraculoase?

          Am angajat cu Yogindra o vizită pentru duminică. Ne povestea de colegul lor Beri, în timp ce Viki râdea de propriile glume, antrenându-l și pe Charanjit – nu puteam să-i potolesc. Nu i-am refuzat apoi, și am mers în ultima zi când mai era deschis la Mughal Garden a președintelui. În anexa prezidențială am văzut rufe întinse pe iarbă.

          N-am continuat gândul cismigiurilor mogule cu anglofobul Ardouin, ce se socotește indian, făcându-mă să nu uit că Faruqi e musulman. Tocmai ne depănam liniștitele pasiuni când un amabil reprezentant al ordinii de la Foreign Regional s-a înființat, bag seamă spre a ști (sau gusta în pofida prohibiției?) de ceva whiskey – de unde? Am rămas la gimnastică, șah, studenți – anul acesta nu termină high-school nimeni, prelungindu-se durata la 11 ani – puțini candidați (cei de la alte limbi, inclusiv fiica francezului?)

16.3. 78

          De câte ori Socrate? Moartea lui Budha. Scrisoare de la Kierkegaardianul Grigore Popa. Disprețul (lui Chatopadyay) pentru oboseala și somnolența europenilor în metrouri, bucuroși numai în automobile confortabile etc., a, somnolența indienilor se datorează puținătății hranei, cât despre alcoolurile spirituale, e de acord etc.

Vezi talia dumnezeului Șiva?

Asemănare fără speranță nutrești

Crezi în Budha îi privești talia

Întru o altă nebună asemănare?

Crede-mă, eu scriu acum un poem

prietenilor, semenilor

sus ochiul stâng mi se închide

corpul se teme de cadavru

conștiința se zbate sub negură

asta e talia mea lăuntrică

așa cum a fost și a Sfântului

Grigorie de Nazianz

Primește spre amintire un testament

ia-mi talia încrucișată cu a lui Șiva

cu grijă de femeie deodată îndrăgostită

la orizontul timpului cu moartea

Te las în voie sufletului

religios prin surprindere

lumea are frunze pentru flori nemaivăzute

          Îmi dirijez mintea înapoi, în imediata apropiere în timp-spațiu. Nu concep noaptea-ziua de la antipozi, masculinitatea sau feminitatea culturii (mă enervează gândul unei culturi române feminine, al uneia indiene masculine), plăcerea sincronă actului, asimetria neurologică.  Omul privea textul românesc, studentul îmi spunea, sotto-voce, că, în turban, semăn cu Vivekananda, care a fost un simplu om, nu un hindus, un budhist sau un sikh.

          Nana confirmase pe Gianni Rodari, prefăcându-se în iepure – te rog, fă-te broască, apoi în broască, leu, câine, nu înainte, de fiecare dată, a se fi întors pe zidul bazinului gol, dar și de a fi girat, dincolo de acea condiție, mereu altfel, mai apoi rugându-mă să mă prefac și eu, după ce deja trecuse la literatură. Cum că s-a dat de trei ori peste cap, Chatopadyay a sărit în sus dacă am aruncat  că mai presus, în lume, este cultura franceză. Cum pot spune eu sau el că o cultură e mai presus, că italiana sau bengala e dulce, înseamnă că suntem îndoctrinați.

          Da, Tagore, care a văzut toate țările – și România, zic -, el ar putea să spună câte ceva despre culturi, cunoscându-le. Să se mai mire Netty Bossert, a câta oară, că Tagore a început să picteze așa de bine și așa  mult la 72 de ani. Eu resping universalitatea în cuplu doar cu culoarea locală și tocmai mă pasionez de rasa-dhvani, pentru orice altă teorie, minunându-mă în contul poeziei pur și simplu, al memoriei ei. Chiar, oare franceza e cultură feminină (Mother) ?

          Îmi aduc aminte de jurnal. De mine? Mă gândeam la poeți, la cei pe care i-am cunoscut, la cei citiți. Și la mine? Ce înseamnă să nu se știe nimic despre o țară? Pot atunci să vreau să se știe despre mine ca fiu al ei? Ce tot spui că ești român, că te bucuri  să fii de-un neam cu Eminescu și Brâncuși? Atunci de tu spui că Octavio Paz e mexican și eu n-aș fi român?

          Atâtea versuri nefericite, năclăite de psihologie, stopate de relații imediate, fără vină. Sunt versuri fără memorie, aproape spuse, nescrise, între cuvinte și adevăruri. Cuvintele strică adevărul care tot el le mântuie. Pe ploi mi-e gândul la electrocutați.

          Sion Sion și biblii scrise / zile de oameni Canaan / Îmi par cumințile abise / morminte de aeroplan / suflet de doină plânsu-mi-se / în inimă acum un an / scripturilor vânzând zapise / pe aurul subpământean / băut-am ceaiul indian / că tot sub delaul de la Ruda

          Sion Sion și biblii scrise / la zilele din Canaan / scripturilor vânzând zapise / pe aurul subpământean / suflet de doină plânsu-mi-se / în zborul de aeroplan / a bea cumințile abise / la ceaiul vedic indian. / Din crâng pruncie mai visez / cu paznici rupți în coji de nucă / și cal și lemne și crestez / soldat de gol cum nod îmbucă / și iar să mă eliberez / îmi zgâlțâi litere pe ducă

Sion Sion și biblii scrise

în carne doina plânse-ni-se

Catolicei gratia plena

ave Maria Magdalena

Apoi tot nebăuți ne fie

porumbul scrumului trezvie

Lumină harului fiind

împreunându-i-se ind

Sion Sion și evanghelii -

în carne suflet doina ce li-i

          Ora 6, a ciclonului din Delhi, după o ploaie scurtă, vârtejul mână copacii, casele, autobuzele, răspunde din ușă în ușă. Avem noroc, la fel ca în martie acum un an, casa noastră e ferită;  peste drum, facultatea zguduită, hodorogită, mașini de alarmă în du-te-vino, salvări, ziariști – toate ni le spun Charanjit și fratele lui, Neelu, care au auzit la televizor cele întâmplate chiar în zona universității. Deplânsesem cei trei bananieri dărâmați de la vecină și în timpul ciclonului, tocmindu-ne cu vânzătorul de mobilă din răchită, trăgându-l înăuntru să nu-l zboare vijelia, asurziți de geamuri și uși izbite. Construcții solide, copaci cu adânci rădăcini, și învățați copiii războiul, cutremurul, tornada.

          12 morți, raportează Samachar, preluat de The Tribune (Chandigarh), 30 morți, spune Times of India (nimic despre discuțiile economice româno-indiene); 100 morți declarați – opozitiv – în National Herald (fotografia Indirei Gandhi lângă o victimă la spital; articol despre discuțiile economice). Este reținută cifra din TOI. Ziarele au anunțat, pe întuneric, construcțiile afectate în exterior și filmul repovestit al uciderii oamenilor îndeosebi în autobuze și sub copaci sau dărâmături. Fantezie și impresionabilitate, dar și declarații admirative, de la spitale sau poliție. Au murit și soldați și anonimi. Copii în școli, femei, bătrâni. Cel mai mare dezastru în Delhi, zice opoziția, publicul, tinerimea.

          Cât de devastate locuri. Experiențele nucleare, proferează profesorul de urdu. Bătrânii cartierului și coreligionarii îngroașă rândurile mulțimii venite pe jos, cu scuterul, oricum să vadă, să comenteze, oarecum surâzând. Esauloff e în drum să-și viziteze prietenii. La fel ceva colegi ai mei de la facultate. Educatoarele de la grădiniță vor încerca și ele (taxiurile s-au întors goale, sunt copii răniți, pe alții i-au reținut părinții).

          Deocamdată, nimic științific despre tornada (ciclonul) respectivă – mai târziu? De la 30 de secunde la 5 minute este evaluată durata, dar de martori oculari fascinați și îngroziți. Zborul autobuzelor, scuterelor, oamenilor a impresionat enorm, mai ales că, dimineață, putea fi reperat prin curți, pe sub rădăcini, pe maidane, era consemnat sânge, locuri și culcușuri de victime ridicate în noapte. Insensibili de la cutremurul nostru din 4 martie 77, tot o vinere, ca și ciclonul acesta din 16 martie 78, priveam ziduri ferfenițite ici-colo, mai ales gardurile de cărămidă – lumea se cutremura văzându-le, și casele  reduse la schelet atrăgeau vizitatorii. Câteva străzi – blocate de copaci – multă poliție călare, dar și tăietori de lemne.

          Un fel de excitație ce, de nu s-ar fi știut motivul, putea fi luată de bună-dispoziție – de ce nu, atâția inși supraviețuiseră, doar câțiva se aflau în mortării spre a fi recunoscuți de rude – nici așa, dar n-am întâlnit, în zori, pe nimeni să plângă, să se căineze, să dea semn de nebunie. Un timp minunat, un aer puternic în lumină, o circulație dublă, vitală – noi cred că aveam sentimentul din zorii de 5 martie 1977 din București, cu ajutoare, cu versuri, cu cereri de înfiat copii rămași fără părinți, cu presă mai intensă decât a ciclonului, a violării femeilor dintr-un cinematograf, după stingerea luminii, ciocnirilor din Lucknow, invaziei israelite din Lebanon, răpirilor, spargerilor, asasinatelor.

          Astfel ne trecem anii de la o primăvară la alta, de azi pe mâine, chiar așa – ieri îmi dăduse întâlnire (pe motiv că n-au intrat zilele-n sac) micul T, fratele registrarului, să ne vedem azi la aceeași oră, pentru bursa lui Nansi (azi, facultatea închisă – plafonul sălii de conferințe, dărâmat); pe urmă, la grădinița Nanei, educatoarea mă invitase ritos să poftesc a doua zi ca membru al juriului judecător al desenelor copiilor lor, la zece fix, insistase. Eu însumi îmi zisesem să trec pe la ambasadă, de-oi mai găsi timp (acum am un prilej de oaspeți – dacă vin, le scot ochii că a trebuit să vină ciclonul ca să-i aducă; dacă nu vin: nici cu tornada învârtejită chiar în Maurice Nagar, unde noi viețuim, nu și-au adus aminte, nu s-au gândit – să le fie de bine și pe varianta a doua, bine că n-am ajuns la spital. Să mi se reproșeze că am schimbat direcția și trec rar tot eu pe la ei). Măcar mi-am scris scrisoarea de muncă până acum către min. S.G., datată 17 martie (am încheiat-o după).

          Viki (Satendra) a lungit pasul, posomorât, în realitate preocupat să-și copieze o poezie – i-am dat  catrenul eminescian postum:

Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz

Desigur că la noapte un tei o să visez,

Iar dacă peste ziuă eu întânesc un tei

În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.

Și, pe aceeași stranie afinitate a trăirilor adolescentului student, a comunelor frământări în fața efectelor tornadei și apelul religios la poezie, i-am mai dat Dintre sute de catarge.

          În gând, mai apoi, avusesem laudă cinică pentru gratuitate, luându-mi seama la crimele gratuite, totuși altfel decât invaziile și agresiunile armate, dar toate, în proporții absurd diferite, violatoare chiar dacă în chip gratuit îmi veniseră în minte. Acum, ce-mi pare rău, Nansi nu scrie ce-a simțit. Când am auzit ieri o bufnitură imensă, singur semn de neliniște în starea noastră generală de a accepta orice se întâmplă ca fiind obișnuit în această altă lume, de a spune că nu mai e șamponul, l-a dărâmat ciclonul, eu am crezut că fuseseră două glastre căzute, ea, nu: Ganesh-ul de ceramică din micul pervaz dinspre grădină, un lut mai mărunt ca palma.

          Pasiunea noastră comună pentru zeul elefant al științei și frumosului o face să-i atribuie, indiferent de idol, forțe disproporționate. Budha, însă, ne însoțește din ce în ce, iar o scrisoare de la Academia Internațională pentru Cultura Indiană, cu un telefon și o întâlnire, mai avea și o mandala comentată.

Cer albastru, albastru.

Păsări rare

ciori cioară.

Orfan bananier.

Primăvară ispășită în vânt.

Altă pasăre

privighetoarea zilei dintâi

a vieții de azi.

          Faruqi, e vorba, astă-seară, să ne viziteze – vreau să-i vorbesc și de Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane de Dimitrie Cantemir, prea l-am impresionat cu ișlicul lui Conachi. Ce  poate fi dialectician (diplomat) – Cândea comentând filoturcismul cantemiresc (oricum arusesc) în pofida polemicii pe limba apologeticii creștine? Și atâta filologism, din atâtea epoci medii, cu un subtextual cazuism istoric.

          Mai poate fi discuția mea cu Faruqi despre islamism în România, primit cu atâta dedublare, cu ura neîmpăcată a lui Baiazid însuși. Găsesc în Eminescu (ziaristică) sursa celei de-a doua dialectici, după Cantemir. (Cantemir, Eminescu, Barbu – treptele trecerii de la cunoaștere la accepție poetic spirituală a ... islamâkului – Islam-Isarlâk?) Faruqi nu numai că infirmă arderea bibliotecii din Alexandria ca operă islamică, dar ea ar aparține lui Iulius Caesar. Fraternitatea și egalitatea între oameni le vede ca mesaj islamic. Își va face monogram pentru scrisorile sale o inscripție circulară din Coran din volumul ce i-l recomand: Musulmanii în România.

          Am jucat cu Nana cărți cu păsări și flori. Lovitură de teatru, a sosit familia Ardouin. Iată budhismul și islamismul față în față, noi – alături. Comentez mandala primită de la Academia internațională pentru studiul culturii indiene? Fața musulmanului se strâmbă – nu-i bună, omul acela o trimite la toată lumea, și el  are aceea. Neti Bossert laudă pe Pablo Neruda; sunt fericit să-i pun în mână poeme în spaniolă din Cartierul general, din Crestomație.

          Făcusem fotografii – ne invitaseră Ardouinii – având plăcere să prindă familia noastră, mi s-a părut; într-una din zile urmează să ne revedem Ardouin, Faruqi și eu, fiecare cu gândurile și religia lui.„După ciclon”, am propus să se numească aceste fotografii. Le-am povestit despre cutremurul din România, din martie trecut, am văzut prin ochelarii lui Ardouin două zeițe malayalam, un Goethe urdu, o Virginia Woolf olando-indiană, un Corneille(-Appolinaire) – le-am spus-o.

          Nety a cântat din vioara cu o coardă, eu îmi doresc tabla. Am băut ceai și cafea, cu biscuiți, cremă carmel, portocale. Când Ardouinii se retrăseseră, odată mai mult, F. mi-a amintit, cu un fel de reproș, de întâlnirea cu N.H. În chestiunea doctoratului lui Nansi; am insistat pentru un subiect indian – da, zice el, evul mediu moghul -  „liber” - dar pentru budhism trebuie să învețe pali și sanscrită, lucru greu și pentru un indian -, de artă, pentru o artistă. Părea să  o lase baltă, pe undeva, dar nici eu nu eram de alte argumente, decât mă jenez să deranjez într-o doară o personalitate – nu că el n-ar fi fost și l-a numit și pe acela, ca și pe mine însumi, membru al comunității noastre universitare, aici atingând accente nobile, dincoace de umărul la umăr al fanaticilor ce ne găsim de voie ori fără de voie în lumea întâmplărilor intercomunitare.

          Nirvana – prin al nouălea pătrat din 12, în „centru” aflându-se Lotusul. La ce-aș relua Cosmograma Materiei (Matrix), a Supremei Mile (Compassion),  cea japoneză – the Mahakarana-garbha mandala? Pedanteria de sine e mai aiurită ca altele, altfel poate necesară?

          Namaste întru Brâncuși! Aseară la șase, a fost ciclon, pentru o jumătate sau cinci minute – cel mai mare dezastru în istoria cartierului nostru, Maurice Nagar. Oare ne așteaptă pe undeva antifilmul anticiclon? Casa noastră e doar cu două geamuri de la baie sparte, în rest, se scaldă-n soare și-n claritatea nopții. Strada „Tornadei” dă în a noastră, dar aceasta și-a dat toți cpacii, gardurile, streșinile în schimbul lianelor de sârmă de telegraf târâte prin rouă însângerată.

          Am încheiat primul an academic de română în India cu bine. Sunt înaintea examenului. Cel mai inteligent student al meu are cancer în gât. Citim tot timpul ziare și sanscrită, iar Nansi, artă, budhism, hinduism, pentru doctorat. Locuința din București e în pericol, neavand de unde plăti ratele, tot sper să se publice cât mai repede Gramatica fanteziei, să se poată acoperi din ele. Măcar de nu s-or pierde  cărțile, pentru când ne-om întoarce în căutare de altă casă.

          Nicio confirmare că vreuna din corespondențe s-ar fi publicat – și-am trimis destule – mă mir de Păunescu, nu de Ivașcu, Dragoș, V. Nicolescu, mă mai mir de D.R. Popescu și de D. Fruntelată. În fond, am trimis unicate, pe ton prob. Cărți sunt la Mircea Ciobanu și Val. R..La ce speranțe să se publice?  După scrisoarea ta, la două zile, o alta de la Grigore Popa. Nana se interesează ce mai face Douăzeciul din Pipa ta?

          Our Dear Rose and Bob, Namaste! Auguri! Last night, at 6 pm, it was a cyclon just in Maurice Nagar, Mall Road, Kingsway Camp. Elephante regalato da voi vi saluta con belissimi smorfi. La sua padrona, nostra figla Nana, parla sempre di voi in infant-elephant linguaggio. Io ho scritto una corta storia, Buburuza – cioe Bob e Rose ( in romeno, lady bird). Nansi lavora per uno dottorato.

          Cerul în transă după ciclon - să nu danseze lord Șiva - primăvară povestită norilor de pe dealul copilăriei în Probyn Road.

          Ciclonul ne-a rămas în ziare, scrisori și presentimente. Studenții cred în strigoi, mai ales cei cărora, din răzbunare, li s-au dat să mănânce carne omenească. De ce tocmai zona universității a fost atinsă de ciclon? Pentru că tinerii întrețin relații erotice. Singur micuțul, șubredul templu al zeiței Durga a rămas neclintit, printre zidurile groase ale colegiilor crăpate sau doborâte. 

21 martie 1978

          Studenții, mai prezenți ca oricând (cu toate calitățile, râgâielile, indolențele). Nansi a pierdut luminaletele Nanei, am obligat-o să meargă cu noi la Health Center, demonstrativ, unde abia ne-a fost evocat guvernul indian în legătură cu medicamentele, așa că soția mea, încă o dată, m-a amenințat  cu sinuciderea. Am luat  bilete (invitații) pentru festivalul de muzică și dansuri clasice, stând la o coadă de peste o sută de metri (mi-a plăcut).

          Am obținut și un catalog color al Trienalei IV India. Văzut salonul indian, la subsol, experimentalist, patinat occidental, cu P. Dasgupta, din fericire, brâncușian, cu tribute suprarealiste și mai ales expresioniste, fără vocația câștigată a abstractului și cu aceea a tradiției pierdută (sculptura), un Garuda în metal, un zeu albastru în pictură, o imagine rituală premiată, dar câte pânze no man's land și ce subsol gol. Dar am privit, în stânga, musonul și, în dreapta, viața, cu bucuria primei acroretrospective Țuculescu, imediat postume,de la Dalles, ceva din prima lui perioadă.

          Încheiat lectura la Gypsies, forgotten children of India, colajul conjunctural al lui Chaman Lal. România, infamată de doi unguri, citată obiectiv de Kokhanovski (rudă cu traducătorul polonez al paslmilor?), regăsită în Suedia sau în America, niciodată în propria-i geografie – de ce oare?

          Îi scriu lui Rădoi. Dragă Costel, te salut din Delhi, unde, din punctul de vedere al standardului, nu ai ce să afli în plus de la mine, față de cele ce se spun în lumea ta diplomatică. Eu îmi duc zilele în compania unor studenți din capitală, dar originari din Punjab, de unde își au originea, după părerea specialiștilor, și țiganii. Suntem mulțumiți unii de alții: și unii și alții așteptăm să mergem mai repede în România.

          Ți-am trimis, la sosire, o vedere, nu știu dacă ai primit-o. Acum îți fac scrisoarea asta ca să te rog ceva. Fiica noastră, la recomandarea medicilor din țară, ia, preventiv, fenobarbital, după ce, cu doi ani în urmă, suferise de o complicație de la varicelă și ajunsese la reanimare. Tocmai ni s-au terminat rezervele de medicament din țară, iar aici este doza dublă (0,030) și nici nu se dă fără teorii și trimiteri la politica medicală a guvernului indian. Rugămintea mea e să primești câteva cutii de la doctorul Nicolae Neagu, de la policlinica Al. Sahia (îi scriu eu acum), fie de la vreo rudă de-a mea care va merge la doctorul fiicei mele după rețetă și medicament, și să le trimiți prin primul curier diplomatic pe numele meu.

          Chiar astăzi am fost la Health Center al universității, unde mi s-au dat pastile pentru trei zile, rămânând să revin apoi etc. Așa că sunt amărât și-ți scriu din pasa respectivă (leafa nu-mi permite să consult medici particulari – am 1600 de rupii pentru trei persoane, în mediu complet indian; îți dau dreptate, încă o dată, din punctul de vedere al vieții).

          În plus, suntem la numai câteva zile   după un ciclon întâmplat chiar în zona unde locuim noi; am avut, la un an, tot într-o vinere de martie – încă o dată noroc, dar psihicul și-a revenit la groaza din 4 martie 1977. Totul a reintrat repede în normalul de aici, numai fără știuții copaci înalți de pe străzi și cei ce s-au pierdut dintre oameni.

          Lucrez și nu-mi pun altă perspectivă decât avansul oarecum de pionierat, cultura română nefiind cunoscută aici, nici cea indiană la noi; de fapt, totul e cunoscut (?) dar unde, când și cum – o să investighez și eu cât o să pot și, dacă am noroc de sănătate, voi duce la capăt ceva contribuții.

          Printre puținele scrisori pe care le-am primit, una de la soră-mea îmi povestește despre oamenii din satul nostru. Îi simt pe toți înăuntrul sufletului. Ți-aduci aminte că-mi dorisem să ajung lector în India, or acum, neregretând, tânjesc după fiece clipă românească pe care voi reconsidera-o la întoarcere.

          Am scris multe corespondențe literare și ziaristice la România literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Luceafărul, Familia, Scânteia tineretului, dar mi se pare că nu s-a publicat nimic (mi-ar părea bine să mă înșel). De altfel, publicarea unei traduceri din italiană, la EDP – Gramatica fanteziei, aflată în planul pe anul acesta, este singura mea speranță să-mi pot plăti din ratele la apartamentul din București; am informat conducerea Ministerului Educației, știi cumva care e regula, anume dacă, în condițiile detașării mele, CEC-ul  îmi acceptă o întrerupere a plății datoriei pe perioada respectivă și să o reiau la sosire? Că mai avem un an...

          Dar să nu te plictisesc cu atâtea rugăminți, ca să nu uiți pe prima, când te va suna careva din partea mea. Altfel, e bine, alcool n-am gustat de la Anul Nou, de tutun m-am lăsat tot de atunci din motive financiare. Nu văd (tv), n-aud (radio, telefon). Predau română. Citesc indianistică. Aștept întoarcerea. În fond, echilibrul luminat de ideea Eminescu, de sculptura Brâncuși, de datoria vieții noastre, îmi dă optimismul pe care te rog să mi-l încurajezi trimițându-mi un gând bun.

         

22 martie 1978, miercuri

          Am dus scrisoarea pentru Costel. Pe drum am întâlnit femei slăbănoage, micuțe, îmbrăcate în haine colorate, săpând un șanț – diplomatic? - cu târnăcoape și lopeți. Agresivitatea mi s-a prefăcut într-un fel de rușine, de înțelegere pentru cerșetori, de dor, mai apoi, și durere la gândul mamei, asemenea, al atâtor femei canonite la nesfârșit, cu copii la sân sau, tot mărunți – previziune? - în tranșee. Ca și cum pământul mamă poate fi tăiat numai de mame – cine știe? Pe lângă Kashmiri Gate – un cadavru îmbrăcat în oranj, pe o targă, urmat de un lung șir de bărbați, parte parcă polițiști – amintind ciclonul, alt convoi mortuar, la cimitirul englez – mortul, în coșciug alb.

          Curând, vorbeam de România, injuriată de vecini prin intermediul țiganilor și mai ales al țiganisticii. Am plecat după ceva discuții aculturale, cel puțin, cu publicații depășite printre care Romanian Review îmi amintea confuzia binecunoscută. Amicului îi plăcuse că îmbrăcasem cartea. Numele lui, de călău, pe de altă parte, îl dovedește, în accepția fobă, de țigan el însuși – de-ar avea simțirea respectivă ar putea, adâncind-o, ajunge departe, nu așa, nici s-o inventeze în stare.

          Ar fi să termin scrisoarea lui Neagu. Care e foarte plictisitoare și obosită. Primiți, d. Aurelia și tu, omagii de foarte departe, de unde și țiganii au putut ajunge la noi de-abia în secolul al 14-lea... Dar, cum nimic din ce e indian nu ne e străin, încet-încet – după dorul nostru -, acum, ca în cronometrul prozei tale, după ritmul timpului, o să ne revedem, povestind, în fond, puțin, contemplându-ne eforturile și noima lor.

          Scrisoarea mea e interesată. Însă nu de aceea am întârziat (poate ai primit, totuși, o vedere). L-aș fi căutat pe poetul Nicolae Neagu, și nu de 6 decembrie, nici de ședința cu primiri în Uniune (am participat aici la întâlnirea scriitorilor indieni, am citit și o poezie), nici pentru Cartea Românească (unde am carte – dar parte?), sau Eminescu (dacă-i amintești totuși de mine lui L.C...) Ci să jucăm un șah? Cred că te-aș fi căutat medic, nu pentru că am fi cei mai speriați de avioane, dar totuși.

          Este necesar și un vaccin contra febrei tifoide (un medic de aici zice că da, neindienii fiind expuși din cauza apei). Teoria ta cu mâncatul dar nu până să te simți sătul se aplică în climatul tropical? Cum poți să scapi de urât (sărăcie) și de frumos fără tutun, fără niciun pic de alcool, tv, radio, telefon, fără răspunsuri la scrisori și așteptări, dar cu paradigme de completat pentru studenți – resemnându-te într-o sanskrită karma, ori reversând toată povestea reală într-una spirituală? Cu alte cuvinte, care e mai de apărat în asemenea ținuturi – trupul sau sufletul?

          E trecut de miezul nopții, mâine am consultații, mă limpezesc abia și-ți spun atunci namaste – să nu uit, trimite-mi niște poeme la care ții, antologice, că-mi lipsești. Dacă ai și cuvintede genul deavlă, șucar, raja, îți studiez și elementele sanscrite din operă; ca să nu mai spun că îți pot scoate manejul ascuns  pe linie ayurvedică. O, dar uitasem, vineri acum, în 17 martie, la ora 6, ciclonul – după unii UFO/OZN – s-a consumat cât de la tine la Nestor, de-am scăpat cu două geamuri sparte și-ți mai scriu și scrisoarea asta manuscris. Un student mi-a luat stiloul – îmi iau tot, uneori mai și înapoiază.

          Poate-mi scrii o conferință-scrisoare, în cunoștință de cauză, cum să-mi păstrez echilibrul numit sănătate, utilizând, eventual, dezechilibrul numit poezie. Ba, mai bine, îți spun eu exact ce vreau, pe lângă un semn cavaleresc, din parte-ți.

          Îți aminești că Alexandra, fiica mea, ia zilnic luminalete, după complicația aceea a varicelei când, într-o zi de Paște, a ajuns la reanimare. Or, aici nu sunt pastile de de 0,015 (fenobarbital), ci de 0,030, și nici nu prea ne-au dat, fără insistențe, la Heath Center of University. Căci noi suntem săraci bine, câștigând mai puțin decât portarul ambasadei, care fumează Kent, în timp ce eu, din economie a trebuit să mă las de Carpații de pe aici (cu atât mai bine).

          Probabil o să te sune careva de-ai noștri să te roage să o ajuți să facă rost de fenobarbital. Crețan, de la nr. 9, a zis să ia două luminalete, zilnic. La Poli X – mai multe. O encefalogramă va face fata în 11 aprilie – sunt convins că ni se va spune că nu e nevoie să continue tratamentul. CE FAC? Un consătean al meu, Constantin Rădoi, lucrează la M.A.E., la dir. 2, tocmai i-am scris să-mi trimită medicamentele din partea ta pentru noi.

          Budhismul, foarte ateu, neagă tot ce nu e fenomen. Nevastă-mea se compensează cu un doctorat în artă veche hinduistă și budhistă, după cum fie-mea știe și literele hindi/sanskrite. Ajungem indianiști, rămânând cu patima filtrată  prin Găeștiul Oxfordului nostru.

23 martie 1978

          În presa românească, e la modă jurnalul (refulat!), în care Marino se convertește, Paler e mexican (mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui Ivașcu & Gașcu). Citesc presa română în timpul zilei. Aproape nu dorm noaptea, spre a citi, înaintea zorilor, ziarul indian.

          Neinteresat de știrile zilei, văd totuși, în editorial, numele vice-cancelarului nostru, Mehrotra, și al registrarului, să aflu despre bătăile aplicate de studenți mai marilor universității, ca să le amâne examenele: doar a fost ciclon. O, îi cunosc, sunt impulsivi, mai ales pe temele și în apărarea  vacuumului profanizat. Certificatul românesc fusese afișat de dimineață, apoi a căzut, - au rămas numai slavi în vitrină până mâine. Măcar am făcut cunoștință mai apropiată cu șeful departamentului de stidii budhice, dl.Singh, care acceptă PhD pentru Nansi. M-am închindorat iar la un sardar(ji), de la avizul pentru străini.

          Caraghiaosă linearitate a jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inși care au știut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo știință reală – oricum, vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca și umbrosul meu coleg de grupă, 556. Suntem urâți, asta ne e șansa. N-avem jurnal, nimic publicabil. O idee trasă de păr, o violă pomădată până la ochi, un filosemitism cu semnul minus, agresiv bloc intern în care înfloresc licheni.

          Noile compromisuri nu au loc de forța celor vechi. Cum ar răzbate ideile noi prin mucegaiul rubricilor cuvântătoare? Noblețe că Philippide  clamează apariția Istoriei călinesciene? Contrabanda călinescianistă a deșălat, oricum, falansterul prepotent unghenist, a despărțit într-o universală fără-frecvență tinerimea de guru. Slavă domnului că l-am auzit și văzut, am la mine poza în care arăt cel mai țăran, în afară de magistru.

          Cei mai abjecți confecționeri sunt „călinescieni”, ultimii bețivi cumpărători sau vânzători de teze, dușmani de cuvânt, prieteni de ambiguități-prăpăstii, aventurieri ai puterii înțelese ca o presiune a altora mai puțini puternici în numele cititorilor. Cinstit, Ion Vlad reia, de la Ralea, numele cititorului – criticul, cine altul, la ce? Eu tocmai am citit și am devenit critic – ireverențios și poate responsabil.

          Firme ruginite de idealuri trădează amarnică neparticipare. Un steag ridicat în groapa culturii adaugă un zid nou de sticlă. Se va schimba ceva odată? De nu s-ar schimba totul. Fiecare avem grija nu a noastră, a cuvântului social. Nu cunosc viitorul, mi-e frică de el; mă îngrozesc de un trecut pe care îl cunosc, nu mi-a fost potrivnic, m-a anulat însă, dacă aș fi fost să exist, mi-a dat un tată, mi-a luat o mamă, am auzit un tren și a și pornit, fără gând de întoarceri – ce plecare să fi fost? Să traduci un român în românește, apoi să violezi.

          Echilibru: un cuvânt din revista Familia. Cine (mai) are organul? Trenul s-a învățat cu drumul și călătorii, manierist sorescu, iorgu cântă alexandru, ulici pe spânu. Țara e mirifică prin suportarea braconierilor. Buni euro-români se lasă, se delasă  la campania de fosilizare. Stelică dă soare la cal și călăreț.

          Călinescu? De Maiorescu s-a auzit vorbindu-se în somn după lectura lui și a lui Teilhard. În locul  idealului de seiozitate, carieră de ideal, plină de biorăzbunări (cazul meu?). Încifrare în zero, jurnal-lăsat-de-sec, zilele trec     .

          Mondrian și Eliade – americani, Marino englez, Simion francez, Anca indian. Numai în România trăiește Blaga și moare Eminescu. 

          De-aia Al. Rosetti cf. Românul – își poate permite să fie arbitrul temperamentelor culturale.

          Mi-aș dactilografia jurnalul și l-aș trimite lui Andrițoiu.

Holi 25 martie indian

c-a venit luna lui mai

nor în păr de ploi pe cai

c-a venit bun timp de veac

nuzii munții junii trag

cu pistoalele de apă

și cu vocile de mamă

fetele Holi-ka-ok

trag cu pușca nu i-a foc

în valuri cânt

culori de pământ

cu mama și Vasile în mormânt

sub acoperământ

noaptea mă mai înspăimânt

ca de un veninos prielnic vânt

e timp să mori nu e cuvânt

mai am o vară mă avânt

tăcere glasul frânt

singură viață amintire

de când trăiam cu altă fire

fără părinți de pomenire

sau fluturii sau norii

viață moarte amintire

cum trăiam în altă fire

de veșnică pomenire

părinți fluturi cimitire

cântecul de pomenire

părinți veșnici altă fire

fluturi viață amintire

nici moarte nici cimitire

cântecul de amintire

părinți fluturi viață fire

          Piesă fără text, personaje atipice, strigând un cor, abia îngăduindu-se. Decorul devine atrăgător la dărâmare. Multă muzică, ozon după ciclon sau lună după miere. Subiectul ca o revoltă studențească euro-asiatică, latino-americană și antarctico-groenlandeză. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne așa, Vina – la fel, Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariții o să le anunțe el, nu imediat, căci am partea mea de Freud și libertăți naționale.

Sică (privind harta unui litoral): Nudiști sunt?

Gheorghe: Da, de toate națiile. Se scoate și turbanul.

Arun (înfigându-se pe picioare): Alerg.

Gheorghe: Fiecare...

Arun (renunțând):  Banatul e dulce?

Gheorghe: Oamenii. (Arun își pune, melodramatic, mâna pe inimă, Sică e absent, Viki se trezește recitând).

Viki: Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz...

Gheorghe: Desigur că la noapte...

Viki: Un tei o să visez, ah, Dana.

Gheorghe: Nu mai mergi în Iran? (Viki n-aude). Unde îți petreci luna de miere, Arun, în Goa? (niciun răspuns). Dacă tot ți-au aranjat rudele, dragă Sică, să te însori cu o fată din Canada, îți urez să fie căsătorie din dragoste – nu vrei să scrii și tu o poezie de Eminescu în scrisoarea pentru Cireșica?

Sică: Numai după ce-mi va răspunde, atunci îi scriu poezie.

Arun (și ceilalți): Unde ai cunoscut-o pe Nansi?

Gheorghe: Aici (arată munții, vag, Sinaia).

Toți: Căsătorie din dragoste?

Gheorghe: Mi-a dat o țigară după ce i-am spus că sunt poet.

Viki: Și dacă...

Gheorghe: După ce ne-am despărțit, i-am scris o scrisoare , cu poeme.

Sică: Și ea a răspuns cu poeziile ei.

Gheorghe: Erau romantice, așa că am căutat-o când m-am întors din vacanță.

(Nansi, în rochie lungă, aducând ceaiul, sau nu, amintindu-și de Șiva, seamănă cu Mireille Methieu, Gheorghe o salută din ochi, studenții schimbă două-trei priviri, încerc să introduc Groenlanda...)

Gheorghe: Ca-n Groenlanda (nimeni nu ia în seamă nimic).

Nansi: Danemarca?

Gheorghe: Thule (studenții s-au plictisit, Nansi a adus ceai.)

Arun: De ce această formalitate?

Gheorghe: Ceaiul?

Nansi: Sau Groenlanda?

*

(Gheorghe și crainicul TV, apoi Yogindra)

Film de news din lumea deocrațiilor. Și azi, studenții de ieri. Imagini în reluare – șeful studenților pocnindu-l pe rector, care sărise să ia apărarea colaboratorilor săi operați de Barnard. Mâine este Holi, trebuie să fie Holy Holi, a invitat un corespondent la forul poporului, să nu se arunce cu petrol, adevărat că a venit primăvara. Lui Sică o să-i fie confortabil turbanul la vară, ca și astă-iarnă, dar dacă îi sparge și lui careva capul – poate pe dinăuntru? oricum n-o să-l bage nimeni în seamă că e bandajat. Of, pământul n-are religie, nici aerul, cutremurul, mă Sică, mușcă dinăuntru, ciclonul și furtunile, din afară. Turbanul tău e confortabil că nici cu deștepții care au cerut – cum să nu – amânarea examenelor – astă-vară la crăciun, mâncam mere dintr-un prun – nici te-ai fi dus, să păzească Guru Nanak, eu cred că nici în Canada nu ajungi, dacă te-oi duce la Bombay, apoi partida aia din Ludhiana. Măcar să învețe și copii tăi românește și vreunul din neamul vostru o să facă nudism la Mangalia. Dar ți-am spus că nu trebuie să caute pace, e înghesuială. (Crainicul: President Nicolae Ceausescu of Romania has appealed  to Pakistan to spare the life of Mr. Bhutto, the Romanian news agency Agerpres reported today. Mr. Ceausescu sent messages to President Fazal Chaudhry and Gen. Zia-ul-Haq, Pakistan's military ruller, asking them to commute the death sentence passed on Mr. Bhutto.

Gheorghe: Îl cunoști pe Goel?

Yogindra: Îl cunosc pe Goel. Rău au făcut că au sărit la bătaie, foarte rău. Mie nu-mi place violența.

Gheorghe: O să fie pedepsiți...

Yogindra: Nu, căci vor da foc la autobuze, ca acum zece ani, eu eram copil.

Gheorghe: Mâine e Holi.

Yogindra: Mâine e Vinerea Bună.

Gheorghe: Ce înseamnă?

Yogindra: Sărbătoare mare, nu știu, e creștină.

Gheorghe: Și Holi?

Yogindra: Poimâine. Foarte rea, să nu cumva să ieșiți din casă, se aruncă cu apă colorată. Nu-mi plac festivalurile indiene, nici Diwali, nici Dushera.

Gheorghe: Ce face Vina?

Yogindra: Bine, foarte bine.

Gheorghe: Când își scoate ghipsul? (Ghipsul Groenlanda / Pinguini Zeelanda).

Yogindra: La sfârșitul lunii, noroc că s-au amânat examenele. Ashok a fost pe aici?

Gheorghe: Nu, cum e.

Yogindra: Zicea că vine. Cum să fie?

Gheorghe: Are cancer?

Yogindra: Nu se știe.

Gheorghe: Merge în Anglia pentru operație?

Yogindra: Nu, în Anglia merge pentru studii de TV, nu pentru operație, asta a fost la Bombay, i-au dat medicamente.

Gheorghe: Ia și acum, nu-i așa?

Yogindra: Da, dar a început iar sângele să-i curgă din gât.

Gheorghe: Au fost Viki, Sică și Arun pe aici.

Yogindra: Și Sică?

Gheorghe: Da.

Yogindra: Cine va fi topul?

Gheorghe: Sunt curios și eu.

Yogindra: Unul dintre noi, sau unul de-ai lor?

Gheorghe: Examenul va fi scris.

Yogindra: Dacă nu vom fi primii, vom face grevă.

Gheorghe: Veți fi, fiecare va fi. Subash voia azi să vă anulez testul la toți, fiindcă a fost el bolnav când l-ați susținut. Voi cu modelul de la rusă, ei cu cel de la poloneză – dar, prieteni, suntem la română, o mie de ani.

*

(În fond, piesa se numește Examenul / Examene? Gheorghe e, de fapt, Petre Străinu. Subiect din limba română și istorie).

Petre: Ești și nu ești, acum, regizorul, Sorine? Și dumneata, domnule Vasile, nu ești doar actor, măcar Mihai n-a venit: de-aia nu mi s-a jucat nicio piesă.

Sorin: Lasă dom'le, acum avem treabă, vine lume.

Petre: La examen, nu la teatru.

Vasile: Ideea mea este chiar teatrul nostru, nu? Joc orbul, o apuc la dreapta, din față vine un student, cine mai știe cine vine din față, aud pași bărbătești, trecuți de treizeci de ani, mă grăbesc, am cotit-o, începe scara, voi urca, omul a trecut.

Petre: Ca timpul.

Sorin: Lasă, dom'le, timpul, viața, mai bine.

Vasile: Ce viață, am urcat două trepte și lumina a început să scadă, peste încă două trepte, din fereastră o să vină altă lumină. N-o să mor niciodată, ce viață.

Sorin: Dom'le, tinerii sunt, nu-i așa, revoluționarii lui Pește, dar au venit la examene, în nici-un stil italian, nici metafizic, nea Vasile.

Petre: Pictorul David James se exprimă în sculptura lui ca Beckett.

Sorin: Beckett? Ce Beckett v-a apucat, prietenii mei scumpi și dulci, unde vă treziți, mai terminați cu orbii – iată-i reali, amicii, în roluri de controlori de examene – nu-l distribui pe director, e impotent, și m-a făcut și imbecil, sunt ani de-atunci.

Vasile (Vinei): Hello, domnișoară, pe-aici este examenul.

Vina: Mulțimesc, Sir.

Vasile: Subiectul de gramatică va fi în sanscrită?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În rusă?

Vina: Nu, Sir.

Vasile: În română?

Vina: Nu știu.

Vasile: Ce mai faci?

Vina: Mulțumesc, îmi pare bine, Sir.

Vasile: De ce taci când, fermecată, / Inima spre tine-ntorn?

Vina: Arun este cu asta.

Vasile: Dintre sute de catarge...

Sorin: Eu n-am nimic cu nimeni, dar fata nu-mi place, Petre, și-a și bătut apa-n piuă cu examenele.

Petre: Tu m-ai întrebat ce materie predau. Tu ce piesă pui în scenă?

Sorin: Pasărea Albastră.

Petre: Pentru că încă nu ai scenă pentru Măiastra noastră – nici studenții nu vor să accepte subiecte de-astea.

Sorin: De care?

Petre: Dante, poet italian.

Sorin: Bună piesă.

Petre: La fel: Vina, studentă indiană.

Sorin: Dar se scrie altfel.

Petre: Asta e, fantezie și poetică, fața fetei, nu fata fetei.

Sorin: Noroc că stă maestrul Vasile de vorbă cu ea de-i mai împrumută expresii.

Petre: Ale feței.

(Examen)

Petre: În ce continent este România?

Arun: În Euro-Asia.

Petre: După Bogza. Cum te numești?

Arun: Arun cel Mare.

Petre: Ce-ți place pe lumea asta?

Arun. Teatrul.

Petre: Ce-ți place să faci? Place nu place/pleis/-spațiu. Ce iubești pe lumea asta?

Arun: Să beau ceai.

Petre: Perfect, îți place ceaiul?

Arun: Da, îmi place să beau ceai.

Petre: De ce spuneai la consultație că e o formalitate ceaiul oferit de Nansi?

Arun: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet. Mihai Eminescu.

Petre: Foarte bine. Dar să nu uiți astea pentru examenul oral, acum e scrisul.

Vasile: Ce-ai adus dom'le și copii.

Vasile: Cine vrei să plângă, măștile lor? Șiva și Durga?

Petre: Nu, că se iubesc. Nici când e ciclon zeul nu-și spulberă dragostea.

Sorin: Altul, bine,  dom'le, vrei să joci în Amorul Shakuntalei?

Vasile: Kalidasa, da.

Sorin: Adică un prieten al meu, Gheorghe Anca, el n-are o Shakuntală scrisă să i-o pun eu în scenă?

Petre: Și eu am.

Vasile: Mai bine cu copii. Din ce țară ești tu, studentule Cili.

Vasile: Chile?

Petre: Ardei.

Vasile: Moș Crăciun.

Sorin: Hai, hai că piesa se numește în fond Examenul. Gheorghe ești tu, Petre, dacă vrei, iar subiectul – limba română, și istoria, de acord, maestre Vasile?

Vasile: Luăm premiu la Cântarea României.

Sorin: Uiți că am adus și copii?

Petre: Să plângă.

Sorin: Care nu spun poezii, nu cântă imnuri naționale, n-au batiste, ce vrei să facă?

*

Subash: E o atmosferă proastă.

Petre: Adică foarte bună, dar tu o strici, acum, examenul nu e bun, nu e rău, dialogul de-un an unde e?

Subash: Eu merg pe calea mea, voi și traduce o poveste românească, din engleză, în hindi.

Petre: Fiecare mergem pe calea noastră, până la examen. Ce facem? Îți plac copiii care strigă fericiți că a venit primăvara?

Subash: Mâine, până la două, nu merg autobuzele.

Petre: Azi am văzut doi morți, un hindus, îmbrăcat în oranj, un creștin în coșciug alb.

Subash (râgâind): Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Sir.

Sorin: Ăsta va fi examen, nu papa de la Roma.

Vasile: Marin Sorescu: papă, papă, papă...

Petre: Liviu, adică live you.

Vasile: Sapă, sapă, sapă...? Adică?

Sorin: Torn, dom'le, scenă internaținală, examene străine, faptul zilei, politică, senzație, ce vise de sanskrită, ce amoruri.

Petre: Tot săracul Molière e mai bun, dar nu ține.

Petre: Are greșelile secolului său, crede că țiganii sunt egipteni.

Vasile: Parcă Ion Budai-Deleanu?

Petre: Miron Radu Paraschivescu?

Sorin: Nu este examen de literatură...

*

Petre: Suntem la Universitate.

Arun: Nu suntem la universitate.

Petre: Învățăm o limbă română.

Arun: Ca niște copii.

Petre: Dar și cu gramatică.

Arun: Fără.

Petre: Și la examen?

Arun: Ce examen?

Petre: La sfârșit.

Arun: Noi nu acceptăm examene.

Petre: De ce înveți limba asta?

Arun: Ca să mă însor cu o fată.

Petre: Scrisorile voastre și fotografiile și sentimentele sunt de acum zece ani.

Arun: Ei, și?

Petre: Nu ești modern?

Arun: Am fost romantic, în anul acela am văzut două sute de filme și i-am scris douăzeci de scrisori.

Petre: Dar ai scris și în Uganda, și în Uniunea Sovietică.

Arun: Pentru timbre.

Petre: Scrie o frază pe tablă.

Arun (scrie): După multe zile, Ashok a venit la cursuri.

Petre: Adaugă și un cuvânt frumos.

Arun: De ce?

Petre: Vine din spital, are cancer.

Arun: Și? (Scrie:) Bun-venit!

Petre: Îi urăm...

*

Sorin: Nu vreau să moară în timpul spectacolului, al examenelor, schimb textul.

Vasile: Pentru că a trecut moda cancerului în artă, sau fiindcă a apărut cea a infarctului actorilor pe scenă?

Sorin: Bietu' Nelu Bog, de ziua lui să se prăpădească – vom sugera, Vasile, vom specula textul, mi-a scris prietenul meu despre metodele ayurvedice de tratament al cancerului, dar chestiunea e că personajul tău...

Vasile: Al nostru.

Sorin: Nu se încrede în medicina tradițională.

Petre: Ba da, singura în care se încrede, în ceea ce îi privește pe alții. Dar viața... I se mărită sora.

Sorin: Să punem nunta în scenă?

Petre: Publicul neindian nu va ști ce este, iar indienii nu merg la teatru pentru așa ceva, se duc la nuntă.

Sorin: Nunta la români, nunta la zei.

Vasile: Nunta la actori.

Petre: Și i se mărită sora, el nu se abține și mai mestecă o dată Pan.

Vasile: De ce să nu mestece?

Petre: Dar ăsta e cancer.

Vasile: Panaceu. Cauzele cancerului și căile domnului sunt necunoscute. Am gustat și eu pan. Sunt dispus să joc rolul băiatului aceluia orice i s-ar întâmpla. Nu-l cunosc, nu e viață, e meserie.

Vasile: Artă, dom'le.

Petre: Creație.

Sorin: Am știut ce-o să se întâmple și când citisem numai jumătate din piesă, am știut de cântece și ambiguități – toți iau examenul, fiindcă trăiesc pentru el. Unii iubesc, de mult, o fată, alții vor să călătorească în lume, în România, alții se bucură la nunta surorii lor să trăiască pentru totdeauna...

Petre: După examen, în toamnă, Ashok se va însura.

Sorin: Dacă nu moare.

Petre: Vina va revedea Suedia.

Sorin: Dacă-și scoate Groenlanda de ghips de la piciorul stâng. Plus că ea a scris la examen că este în vârstă de 4 de ani.

Sorin: Patruzeci?

Petre: Tocmai că treizeci, dar ce poți să știi cu dublele fracturi – eu îi recomandasem cifra-cheie 20, după care folosești prepoziția de – douăzeci de ani, știi românește.

Sorin: Când eram de douăzeci de ani...

Petre: Îmi suporți și mie un monolog despre piesă?

Sorin: Tot ți-l taie comitetul de lectură.

Petre: Dimpotrivă, numai asta va rămâne sigur.

Sorin: E despre partid?

Petre: Mai mult...

Sorin: Nu așa, partidul e partid, examenul nostru – examen.

Petre: N-ai vrea să-ți spun că pentru niște studenți dintre apele mărilor și cei mai înalți munți ai pământului examenul de română este ca îndeplinirea unei sarcini pentru un secretar de partid?

Sorin: Depinde, studenții ăia nu erau prea buni.

Petre: Din cauza religiozității.

Sorin: Dar le crăpa măseaua să se îmbulzească și ei la scandal, pentru amânarea examenelor.

Petre: Vrei să-ți spun tot eu că avem un nemaipomenit de mare defect general, dacă e pe-așa, că erau altfel, cu totul altfel parcă, decât suntem noi învățați să fie studenții.

Sorin: Nu și secretarii de partid.

Petre: Cei din spectacolele voastre, puși în roluri pentru aprobări.

Sorin: Sunt și eroi pozitivi.

Petre: Nu asta e problema.

Sorin: Dar punctajul la examen?

Petre: Monolog de realitate, dacă vrei. Nu de transfigurare. La ce-am discuta inima și patria? Amorul Shakuntalei este mai de preț pentru patrie decât îngenuncherea de lună plină pe pământul ei de apă.

Sorin: Lucrează până mâine monologul ăsta și-l vedem împreună.

Petre: După spectacol.

Sorin: După examen.

*

Petre: Care e viața ta?

Sică: Nu știu.

Petre: De când e India?

Raju: Alte țări nici nu existau. Eu sunt arian. Pot să lupt (însă și) pentru România, dacă vreun dușman se leagă de viața ei.

Petre: Cum ți se pare româna?

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românca, limba română.

Viki: Frumoasă.

Petre: Nu românica, românca.

Viki: Românca mea, ești așa de frumoasă. Nu pot dormi noaptea de dorul tău. Inima mea e-a ta.

Petre: Bun.

Viki: Cel mai bun. Tata e la facultate. Unde e fotografia?

Petre: Am pierdut-o.

Viki: Mergem în Grădina Moghulă.

Petre: Dacă o fi timp.

Sică: E ultima zi, mergem, mergem.

Petre: Conjugă.

Ashok: Merge.

Petre: Persoana I, a ta.

Asok: Merg„e”.

Petre: Știu că îl scrii românește, dar îl citești indienește, îl scrii cauciuc și-l citești gutapercă, știu că merge, dar trebuie să mergi, eu nu-s gramatician generativ, aș vrea, dar nici măcar cei ce se întorc poeți matematici de peste alte oceane nu vor fi chiar așa de durabili, poate că merg, merg, ei, mergi tu, merg eu, conjugarea a treia, lumea a treia, n-are nicio importanță, toate genurile merg la fiecare clasă cu trenul, sunt în fiece partid, în bancuri și epopei. Trebuie mers, la persoana convenită, măcar, în dans Kathakali.

Asok: Kathak.

Petre: Tha-dhin-dhin-dha.

Ashok: Foarte bine.

Petre: Mă trădează dansurile copiei și patriei mele, eu nu le pot trăda, ființele sunt născute asemeni luminii. Pași de dans din Sikim.

Ashok. Sikim merge.

Petre: Și mai, dar la prezentul examen nu s-a putut, încă nu, măiastra, Garuda mea, a bătrânului și a lui Vasile.

Vina: Sir, asta e foarte greu, nu ne descurcăm, probele sunt ușoare, dar noi nu am avut timp pentru literatură, examenul e de gramatică, la rusă am învățat fiecare terminație, la fiecare persoană, la prima, la a doua, la a treia.

Petre: În română, la persoana întâi, nu terminația e cel mai important lucru.

Subash: La poloneză nu ni s-a cerut așa ceva.

Petre: Voi să nu vă cereți cine știe ce, ce vi s-a cerut la alte examene, n-am avansat mult, eu vorbesc eu aud, voi o rupeți câte un pic, mă bucur pentru mine odată cu voi – desenați, la festivaluri, svastika pe nisip, cea sanskrită, prea tineri și prea departe spre a fi auzit despre hitlerism – spuneți țară comunistă cu un fel de teamă religioasă, dar țara românilor vă atrage ca o iubire atât de posibilă. Examenul s-a amânat mai ales pentru sărbători. Asta e – multe sărbători, de ce nu? Multe adjective. Turbanul lui Sică și pletele lui Yogindra, turneele lui Arun din Kashmir în Basarabia, traducerea căscată a cadavrului european de Subash ori cancerul tradus al lui Ashok, Vina disputând, acum sau niciodată, topul, cei lăsați în business ori griji mai mari și reîntorși la examen – poate sunt fericit, poate. Mă gândesc la fericirea examenului din patrie, la ce se cere în patria mea – eu nu-mi cer decât patria din mine, iar vouă vă debitez, pe fragmente, un monolog real, sincer ca sângele.

Ashok: Trebuie să părăsesc examenul... Sânge...

Petre: Vom merge împreună – doar ați cerut amânarea – și nu voi l-ați pocnit pe rector – voiați doar să mai faceți niște exerciții.

*

Sorin: Finalul nu există.

Petre: Nu-ți plac simfoniile neterminate?

Sorin: Îmi plac și cântecele lui Tagore. Ce zici, Vasile?

Vasile: Nu găsesc un rol prea lung, dar rămân la canceros. N-aveți decât să-i schimbați maladia. Simplu, o boală de sânge.

Sorin: Leucemie?

Vasile: Patriotism.

Petre: Asta e o sănătate de sânge.

Sorin: Nu numai de sânge, și de idealuri.

Petre: Ajungem iar la monologul partidului.

Sorin: E dialogul nostru.

Petre: E un cor, ca și examenul copiilor acelora dragi.

Vasile: E loc pentru roluri, dar de personalități, în mijlocul unor oameni strânși pe mierea aceleiași idei.

Petre: Te interesează examenul?

Vasile: Nu-mi prea dau seamă dacă are ceva de spus pe scenă, dacă nu e didactic și rolul, ca și toată povestea.

Sorin: Gata, păziți-vă pielea. Și situațiile, începe distracția. Pantomima copiilor: Alexandra, trei culori cunoști tu, eu tot trei, Tulsi tot trei, zeii din a doua generație, adolescenții, la nud, cine are obrazul, baletul geografic, ultimele generații, muzică de cimpoaie, țambale de cabinet, un carambol de stradă, nu peste...

Vasile: Unde e Sorin? L-a dumicat marșul, vai de capul lui, nu și-a luat medicamentul, soarta lui Boris Vian, acum ce ne facem, ce ne facem?

Petre: E rândul nostru.

Vasile: Ideea teatrului pe ziua de azi a fost a lui. Subiectul e al tău – examenul.

Petre: Încercăm fără regie, din nou.

Vasile: A fost și fără subiect drama asta nenorocită. Doctorii nu l-au salvat. Parcă aveau vreun interes...

Petre: N-au putere.

Vasile: Cancerul are.

Petre: Nu e nevoie chiar de cancer, și un spectacol bun te poate ucide.

Vasile: Cum adică bun?

Petre: O mănăstire.

Vasile: Prima oară când nu-mi dorisem un rol, dar pentru că, tot prima oară, regizorul insistase.

Petre: Trebuie să-i joci rolul.

Vasile: Dar nu știu mai nimic despre el, a avut ideea asta, a avut și altele, nu i-a mers.

Petre: Dar acum...

Vasile: Vezi tu, în artă moartea e banală, ca un examen de sfârșit de an. O tensiune foarte sedentară. Când un regizor are ideea morții, se sinucide, s-a dus, într-adevăr, fără regie, vreun prieten actor trebuie să-l plângă, numai că eu mă învățasem cu gândul de a fi examinator – ce să examinez acum – eu sunt examinator de română contemporană. Înșiși studenții au printre ei un om în situația prietenului meu. Nici nu știu ce să mai cred – măcar să fi repetat ca lumea înainte, murea la repetiție, bietul regizor, și fie se renunța la poveste, fie altcineva, cu mici schimbări, reduceri și adaosuri, relua drama.

Petre: Tragedia veche, pasiunea întregii vieți a prietenului nostru – n-avem decât s-o regăsim în analele conflictelor, să renunțăm la impotența colectivă în materie de subiecte. Propune, până mâine, un subiect demn de Machbeth sau de Țepeș, dă-ți poalele peste cap și faci gloria actorilor, mai ceva ca Emil Botta, ca poetul: monologistul. Poți încerca versuri în dodii, statui și femei. Totul e liber în fața morții unui prieten – poate, petrecută în teatru, să învie în dosul cortinei, nu moartea, prietenul, regizorul, dușmanul regizor, viul nemort.

Țepeș: Adu-l la mine.

Vasile: N-a făcut nimic, e mort.

Țepeș: Și eu sunt.

Vasile: Eu nu sunt.

Țepeș: Tocmai de-aia trebuie să-l aduci tu.

Vasile: Și n-o să mai fiu?

Țepeș: Experimentează.

Vasile: Pâinea mea scena.

Țepeș: Îți dorești rolul meu?

Vasile: Pe scenă, de ce nu? Că eu n-am să ajung nici sat în Bărăgan. Căci și istoria, astă, Doamne, ce este? Toți ne isprăvim în ea și râurile ce curg în mări ne limpezesc cu lună mâncată de demoni și vârcolaci. Cum tresare Măria Ta, noi actorii te jucăm, în ultimele versiuni, cum ne-am juca și pe noi înainte de toți vecii. Acum ai ajuns teorie. Te povestesc la examen și studenții indieni și ruși și evrei.

Țepeș: Într-adevăr?

Vasile: Așa am auzit, dar nu-mi închipui cum or fi traducând țeapa.

Țepeș: De ce s-o traducă?

Vasile: Cumva trebuie tradus fiecare trecut. Protestul tinereții împotriva bătrâneții și invers, cine și cum să-l pedepsească, într-una alte boambe, alte apărări – de câte ori n-am jucat roluri de soldați sătui de războaie și de burtă goală.

Țepeș: Ai și tu necazurile tale...

Vasile: Mi-a murit prietenul cel mai bun, o să mă împac într-un târziu și voi veni la tine la Snagov de tot.

Țepeș: Crezi că mă iubește cineva?

Vasile: Actorii care-ți joacă rolul.

Țepeș: Eu nu mă iubesc, parcă mă împiedic de o țeapă nepedepsitoare – oare pentru mine însumi?

Vasile: Ți-a trecut vremea, stăpâne, asta mergea la 33 de ani, nu spre bătrânețe.

Țepeș: Nu să mă trag în țeapă, pruncule, să le fie actorilor.

Vasile: Actorii nu mai învață atât de multe lucruri, ne-am atomizat. Poate nici tu n-ai mai ști să tragi în țeapă și pe cine.

Țepeș (Drakula cel Bun): De ce nu mă lași tu în pace?

Vasile: Pentru că te iubește cineva, cineva are nevoie de tine, se bucură de istoria ta, tu ești istoria lui. Chiar piesa aceasta ce poate fi în fața globului terestru sau a unui ecran, în timp ce în fața ta – Tatăl lui Hamlet  și Dracu, tatăl tău, împreună, nu pot inspira o mai înaltă rugă.

Țepeș: Ce să mă rogi?

Vasile: Vine vorba, teatrul poate fi rugăciune, în munca mea m-am rugat puțin, în viață...

Țepeș: Te obsedează viața

Vasile: În zbor. Dansul și spada. Pericolul nu mă mai sperie. Voi muri în aceeași regie, nimeni nu mă va opri să nu mai fiu, să mi te apropii. Am trecut pragurile și ele mi-au învățat stepul, de-acum mă așteaptă ispășirea unui examen nedat, mă așteaptă ai mei în sală ori acasă, de nu s-ar fi îmbolnăvit, de nu s-ar fi întâmplat ceva rău, ca o calomnie.

Țepeș: Iar te obsedează.

Vasile: Tu m-ai obsedat când eram la armată, unul învăța ghitara, altul suicidul, eu te deprindeam pe tine din patima unui jidov.

Țepeș: N-am tras nici unul în țeapă.

Vasile: Și a unui țigan, patima.

Țepeș: Cum o să pătimească lumea de mine.

Vasile: Apoi te-m visat când cădeam de oboseală după concursuri și iar concursuri.

Țepeș: Istorice?

Vasile: Eu nu știu istorie.

Țepeș: Nici pe mine nu mă știi.

Vasile: Ești subiect de examen.

Țepeș: La istorie?

Vasile: La română.

Țepeș: Și la teatru?

Vasile: Și la spital.

Țepeș: Te obsedează examenul.

Vasile: La nebuni, Măria Ta, mulți se dau Țepeș, nu numai Napoleon.

Țepeș: Așoka nu se dau?

Vasile: Și Burebista, ăsta e avantajul istoriei, al aniversărilor. Iar noi, actorii, jucăm rolurile cele mai importante de pe scenele lumii, ca și nebunii de prin clinicile psihiatrice, ca și morții din mănăstiri și cimitire, din scrumurile și apele numărului infinit. Eu am mai trăit într-un timp și-un nume poate mai apropiat ție întrupând o știință soră. Viețuiam după pulsul sângelui, în anotimuri dăinuind natura mamă fără cicloane, cu examene firești, ca botezul și ispășirea, viețuiam fără patimă, întreg, neobsedat, fără gânduri, nici prietenii nu mi se născuseră, nici dușmanii nu-mi piereau de moarte naturală, mi se întâmpla să întâlnesc într-un pustiu o pasăre împiedicată de răni.

*

„Vino cu mine, privește spre drumul cel mai ușor de deasupra pământului, și palmele mele te-or purta purtându-mă tu astfel și pe mine în zborul lor spre liman – prin pământ, adânc, printre nisipuri cădeau ochii păsării, - n-o să ne îngroape dunele deșerturilor precreștine, sfânt porumbel de duh – mă chemi și sufletul meu e tot în tine și glasul meu e al tău prin văzduhul catacombelor răsună”.

„Viu copac înlănțuind la ceruri o scară din rădăcini de rădăcini și neam de neam și os împărătesc vin la tine cu o pasăre ce-mi e religie și lumină adăpostește-ne de zodiile rele cu o poveste de fume de primăvară înflorind bolta cerului și devorând umbrele dragonilor, împinge-ne cu sevele tale în curgerea în sus de jertfă, până la golul ce nu l-om mai trece decât prin moarte”.

„Am ajuns, vârf de munte, îmbrățișați cu păsări, rădăcini de poame din foamea pustnicilor, tu ca un înțelept ascuns în nori, eu catapultat în singurătatea ta de o mașină a timpului și a Carpatului, nimeni nu ne clatină somnul de veci, căci înfipți în nemărgimire completăm nemișcata zare, de la un car de vreme, fără noi parcă nimic n-ar mai fi posibil, am trecut prin multe dar acum toate trec prin noi, vin apele cele mai limpezi din lume să prindă veste de începutul perpetuu al ființelor și morților noștri. Piatra ta îmi ține de moarte, gloria ta învie, ca pe un alt George Everest și Americo Vespucci - numele mare pentru munte, numele mic pentru continent, ce gramatică știam odată, a pământului, pe când aer azi îmi văd memoria ca un ochi cu albeață, dar păsările pe cale mă mântuie cu zborul”

 „Teatrul e gol de mult. N-am avut noroc. Conștiința nu ajunge. Am făcut exces de ea. Mai bine n-o luam în serios. Am vibrat la revoltele de la mii de kilometri, la exploziile din soare? Oare nu e și ăsta un conformism? M-am întors la voievodul Țepeș, în aceeași seară de conștiință, amurg de gânduri dăruite abstracțiunii. Vreau să-mi inventez un dușman și nu pot – cei reali nu mă mai bagă în seamă, chiar dacă știu că am căpătat forța zeilor, invincibilitatea neantului. Este efectul confundării mele cu un plafon după altul, transformării în mozaicuri și roluri aglomerate, ca Palatul decorului. Îmi pare bine că am cunoscut un regizor o viață întreagă, și grație lui, am zburat, viața se sfârșește, el nu mai este, eu s-ar putea să fiu nemuritor și această noutate mă înspăimântă. Emil Botta a făcut tot posibilul să moară și a reușit. Mie mi-e imposibil. Atâtea felinare ce nu se mai aprind și eu ard în eternitate, zadarnic, neadmis printre luceferi. Lumea e inteligentă sau literară, acum aici, acum dincolo, soluția e dincolo de lupte, răpiri, amnistii, pe când așa, umbra timpului, căzută din persoana unui om cinstit, necunoscut sieși, doar Sorin îmi dădea ceva de înțeles, dar înainte de a mă fi dumirit, el sfârtecat de șuvoiul bătăliei la care regiza, Țepeș m-a lăsat în plata domnului, nici nu știu la ce trebuia să mă duc la el și-am rătăcit la curți de regi fără umor, în dreapta și-n stânga, risipindu-mă ca energie, nu și ca virtualitate, eu să nu fiu abia îmi consacru colosala existență. Fiul meu n-a prins nimic de veste – ce discret să mă creadă dormind în camera alăturată – el știe că spectacolul s-a sfârșit – la început, Sorin voise să-l și roage să facă parte la mima copiilor, dar și-a schimbat gândul. Fiul meu nu mă continuă, eu îl continui pe el. Timpul nu merge, verbul se conjugă formal, pentru examene. Scrisorile se scriu pentru poștași. Regizorii mor pentru teatru. Teatrul moare. Actorul supraviețuiește. Eu, cel puțin. Trapezist fosforescent în întuneric. Gândac în cavoul universului, recitare de poeme în alfabet nedescifrat. Rege al hârtoapelor și avatarurilor sufletești. Mi-e rău – mă bucur – degeaba, nu mai sunt tânăr, fiecare vârstă cu yoga ei, alt samadhi, am uitat de vremea fericită a examenelor, a euthanasiei și invaziillor izraelite. Dom'le, mă obsedează viața. Singur, n-am niciun haz. Am în cap toate creațiile geniilor – ei le-au dat drumul, eu le-am prins – am rămas singur – oriîncotro le-aș arunca mi s-ar întoarce-bumerang în vechiul teatru”

*

Iluzia, iluzia binelui (v. 13.3. 78)

*

Jud: Ești lber, acuzațiile s-au dovedit nefondate, altfel te-am mai reține.

Vasile: A spus cineva că am talent?

Jud: Doctorul a constatat cauza exactă a morții regizorului. Ești scos din cauză.

Vasile: Crezi? Dacă erai mai inteligent sau măcar mai cumsecade, îmi înțelegeai rândul și mă condamnai ca pe ceilalți gangsteri, pentru crimă.

Jud:Nu există crimă în piesa de mai sus.

*

Vasile (schiță de decor). O țară cu uși și ferestre. Clanțe de piatră, acoperiș de nori albi. Sunt infinit înăuntrul ei, cu cât curg mai departe, cu cât copilăria plutește mai mult încâlcindu-se în mătasea broaștei astăzi îngropată în lingura pământului și a lingurarilor.

*

Vasile, regizor secund. Totul de la început.

Gita

Noul Testament

Coran

*

Vasile: (Savu putea să recunoască de la început – i-o fi fost frică tocmai lui? O regie religioasă atrage publicul. Plus că e politic – politica lui Gandhi, să zicem. Și nici nu schimbăm nimic. Nicio senzație. Vreo femeie a la rusoaica lui Gib, vreun metec din Sorbul – să nu fie nici teatru politic, nici teatru de cultură, nu doar. Copiii cu măști indiene, cântați Gita mai cu suflet; bucureștenii – povestea lui Ismail și a mamei sale Agara; tătarii din Albești – aceeași poveste din Coranul lui Cantemir. Pe rând, pe rând.)

 Eu voi juca pe Savu. Cine va fi orbul, cine examinatorul? O, fețe noi. Măști, vopsele. Piesa a fost scrisă special pentru trupa noastră – autorul i-a dat-o regizorului și amândoi lipsesc, unul îmi pare că e pe moarte.

Savu: Aom! Yehova! Allah!

Vasile: Savule, să mă ierți. N-am crezut în tine viu, cred în tine mort, descurcă spectacolul, eu o să merg pe la spital.

Savu: Acum vreau să joc, atâta tot. Numai pentru asta poți învia imediat, la fel, cu un organ mai puțin – eu nu mai sunt regizor.

Vasile: Vrei să fii examinator?

Savu: Dar repede.

Vasile: Băieții sunt aci, puțin vopsiți, că e după sfânta Holika, au stat la focul așezat pe zvastika lordului Ganesh, până la ziuă, când au început să împrăștie cu vopsele și ape, de te-ai iscat și tu în acest joc simplu, aiuritor.

Savu: Eu mă grăbesc.

Sică: Sunt grăbit. Dați-mi voie să vă pun puțin roșu.

Savu: De unde ești?

Arun: Din nord.

Savu: Trecut. Altul.

Vina: Alta.

Savu: Corectă. Ce culoare ți-e vopseaua?

Vina: Suedeză.

Ce e Om(ul)?

Vina: Munte românesc.

Savu: Tu cine ești?

Vina: O studentă din India.

Savu: Frați ai?

Vina: Trei, unul e în România, unul în Egipt și unul e pe drum.

Savu: Se întoarce  la Holi?

Vina: Festivalul alergărilor și întoarcerilor nu există – mi-ar plăcea și mie, m-aș întoarce în Suedia, acolo îmi place cel mai mult.

Vasile (lui Savu): Vezi că textul piesei era și cu latino-americani.

Savu: În Chile se vorbește spaniolă?

Vina: Nu știu.

Savu: Ai auzit de Maiakovski?

Vina: Da.

Savu: De Pablo Neruda?

Vina: Am auzit de Mihai Eminescu.

Savu: Ce rol ai în teatrul românesc din Est?

Vina: Îmi voi da foc, dar nu voi arde.

Savu: Nu se știe.

Vina: Eu știu.

Savu: Ți-ai mai dat foc?

Vina: La repetiții, înainte de examen.

Savu: Dar tu voiai gramatică slavă.

Vina: Niciodată. Am fost de acord să dăm examen în teatru, cu o piesă a festivalurilor și cuvintelor.

Savu: Ce cuvinte?

Vina: Vina.

Savu: Știi ce e vina, în românește?

Vina: Numele meu.

Savu: Poate fi și nume. Iubești litera x?

Vina: Nu este în numele meu.

Savu: O să joci separat, ori puneți spectacolul român cu toții?

Vina: Cu toții.

Savu: Puteți începe acum, că eu mă grăbesc.

Vina: De-abia ați venit. Aveți niște poze?

Savu: Soția mea, copii, rudele.

(Xa)vina: Soția dumneavoastră e frumoasă.

Savu: Sunt grăbit.

Savina: Încă puțin și începe.

Savu: Nu mai rămân. Examinezi tu.

Savina: Băieții nu vor fi de acord.

Savu: Iei în considerare.

Savina: Ce probleme sunt pentru top?

Savu: Poezia, ai uitat.

Savina: Era o sărbătoare.

Savu: Ce sărbătoare?

Savina: Când dușmanii devin prieteni...

Savu: Ce paștele...?

Yogindra (însoțit de Suresh și ceilalți studenți cu fețele vopsite, de Holi, roșul primează, toți au devenit prieteni, dar nu mai au fețele lor). E primăvară, Sir, e Holika. Iat-o (o acoperă în culori pe Savina, un rug a apărut sărbătoresc, focul se aprinde imediat. Savu pleacă. Vasile revine).

Vasile: Ai vrut tu, Savina, să fii Holika?

Savina (din flăcări): Toți au vrut.

Vasile: Ce simți?

Savina: Flăcările.

Vasile: Stingeți-le.

Savina: Nu.

Vasile: Doar culori, roșii, verzi, violete, culori multe, cenuși de vulcani colorați pentru toți, muzică și țipete, bucuria înfrățirii, împăratul va face pace cu Holika, Țepeș îi va scrie o scrisoare, îl însurăm cu Savina, la revedere adevăr istoric, realitatea rituală e topul – sunt încântat, femeile atrag publicul, nu poți fără o sfântă înconjurată de bărbați dezlănțuiți. Ei o îmbrățișează în flăcările rugului s-o salveze, s-o simtă, se întrec fără cuvinte, ca într-un tablou de Nansi.

Nansi: Nu pot picta nici măcar pe scenă. Am nevoie de o stare sufletească. N-am mai lucrat cu aceste culori, ele sunt pentru fețe. Și nu vreau să pictez fețe. Poate un bind pentru Savina, pentru copii. Nu-mi plac femeile. Sunt fanatice. Sunt în stare de orice. Pentru orice găsesc stare sufletească, numai pentru pictură acum, nu. Mă sinucid, eu, ce Holika, asta e sfântă, Savina poate e moartă de ieri, dar azi eu îmi pot încă pune capăt zilelor, dacă am stare, și am, am mai avut, tu și tu m-ați oprit, dar odată și odată... Căci, spuneți-mi, ce vă place mai mult pe lume?

Vasile: Teatrul.

Nansi: Corect.

Vasile: Cine e Alexandra?

Yogindra: Alexandru cel Mare.

Nansi: Vă place Shakuntala?

Viki: O iubesc mult de tot.

Nansi: Ți-e dor?

Viki: Ca focul. Au, focul, Holika, Savina, Vina.

Suresh (mascat): Să vină Savina.

Ashok: Greșeli, vină, sânge, nu pot să mai rămân, îmi pare rău.

Nansi: Alte expresii comune.

Ashok: Avem bilete la spital.

Vasile: La spectacol.

Suresh: Ciclonul este un lucru foarte rău.

Vasile: UFO?

Sică: Studenții și studentele se iubesc înainte de căsătorie.

Vasile: Fac și nudism?

Sică: Dacă se duc la Mamaia.

Vasile: Acolo nu bântuie ciclonul.

Sică: Până nu se duc studenții.

Vina: Cine e topul?

Cine a jucat fără greșeală.

Suresh: Fără vină.

Savina: Cu vină.

Vasile: Cuvine-se.

Savina: Cu...

Vasile: Rămâi leader?

Savina: Nu, Sir.

Vasile: Ce se alege de examenul nostru?

Savina: Eu știu tot.

Nansi: Rămâi, băieții țin mult la tine.

Savina: Nu mai am timp. Și de ce-aș face-o?

Vasile: Tot ai început-o. Petre mi-a spus că la alte limbi n-ai învîțat unele sunete comune, e bine să ți le fixezi românești, dacă te schimbi le vei amesteca – nici lui Savu nu i-ar plăcea.

Savina: Profesorii mei n-au nicio vină.

Vasile: Nici examenul n-a fost ratat din cauza lor – chiar moartea examinatorului și a studentului, totdeodată, pot fi suplinite, pot fi mutate, dacă nu comutate.

Savina: Nu știu, Sir.

Vasile: Arun se însoară.

Savina: Cu o studentă de la franceză.

Nansi: Mergem cu toții la nuntă?

Savina: Dacă vom putea.

Vasile: Totdeauna spuneai da.

Savina: Nu.

Nansi: Ba da.

Savina: Ba nu.

Vasile: Îmi pare rău de slujba pierdută.

Savina: Găsesc alta.

Vasile: Îmi pare bine.

*

Vasile: Te obsedează viața, Yogindra.

Yogindra: De ce nu?

Vasile: Ai stat cam mult la Kajuraho. Te însori cu fata aceea?

Yogindra: Nu.

Vasile: Dar ați fost împreună la templu.

Yogindra: Ea nu s-a simțit bine, am fost singur.

Vasile: Ce zeu patronează templul?

Yogindra: Sunt mai multe temple.

Vasile: Ale căror zei?

Yogindra: Ale tuturor. E sex, sir.

Vasile: Știu, dar zei?

Yogindra: Totul e Dumnezeu.

(24-25 martie 1978 – Holika – primăvară – Delhi)