„Simțul ce se numește patriotism”

                   SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

I.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învăţământ.

Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le ‘nvrednici măcar de-un răspuns şi care, când dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire.

Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I.P.S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape.

Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic”.

Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară?

Conducătorii – mai zice circulara – se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi eschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii…

Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizând; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea – escepţie făcând de maghiari – nu sufere fără ‘ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar – lucrurile nu au a face una cu alta – şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino – tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decât ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi – în treacăt vorbind – nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.

Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..?

Dar ce este legea naţionalităţilor, ce autonomia confesiunilor decât drept public? Ce sunt aceste decât un pact între popoare şi Coroană, în care cele dentăi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obţin un minim de libertate pentru creşterea şi cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alţii decât maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfinţenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simţul lor revoluţionar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cât despre loialitate, ne pare că anul 1848 şi 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscenţele politice ale unui conte Usedom şi ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea „proverbialei loialităţi „ a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mântuit de sub domnia turcilor şi de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei.

I.P.S. Sa se mai plânge că aceste adunări „[î]i pun piedeci în cale atunci când în acord cu prea sfinţii fraţi episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naţionale bisericeşti…”

Aci observăm că de mult i s-a opus atât I.P.S. Sale, cât şi în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuinţată dealmintrelea în toate ţările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială şi foile ungureşti.

De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decât poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populaţiunile române cer mai mult respect pentru bunurile lor morale câştigate decum [î]l cer episcopii chiar şi nu ne îndoim că-l vor şi obţine.

Dar teoriile politice… sunt apte de-a servi în mâna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunţa de adversari ai statului…

În mâna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău – voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei şi pentru proşti spre a denunţa pe români. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins.

Încă un cuvânt.

Popor autohton pe pământul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria, românii n-au avut a mulţumi inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei – escepţie făcând de două, trei familii secuieşti – e de rasă română şi datoreşte titlurile ei originare ducilor Făgăraşului, domnilor Ţării Româneşti, iar maghiarizarea ei o datoreşte catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decât boier făgăraşan. Pe când şeful neamului devine catolic şi maghiar, neamul însuşi, gens, e până azi ţărănesc în judeţ. Un Mailat, catolizat şi maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e ţărănesc până astăzi în Ţara Oltului. Candea (Căndeştii ), familie răspândită la amândouă poalele Carpaţilor, în Ţara Românească şi-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ş.a.m.d.

În acel timp de luptă fără conştiinţă în care naţionalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul românesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştiarea sa politică, rămâne unul şi acelaşi.

Prin valoarea de cultură ce-a dobândit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabileşte între noi şi ţările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiunii omeneşti în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea ci poporul.

Cine nu vede însă că maghiarii îşi consumă cele mai bune puteri ale existenţei lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în câţiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de egemonie politică şi socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă şi sudoare omenească care se risipeşte în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune şi de discompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei.

Şi aceasta în numele aşa numitei idei maghiare de stat.

Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punându-şi cineva degetu ‘n gură. Oricât de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum. Când o mie de ani de supremaţie politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaţionalizării altor elemente decât un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcţiunea de dezvoltare a elementelor reale din care ţara se compune, care va recunoaşte ceea ce există în adevăr: o ţară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum şviţera n-are cuvânt de- a înfiinţa un departament de marină şi a discuta legi de navigaţiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspiraţie, un stat, prin natura şi istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii pământului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi.

OCTAVIAN GOGA

Pe inserate

Mireasa cerului albastru
Îşi împânzeşte-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Şi-nfiorează-se nisipul.

S-aştern bobiţele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna cerului, părinte,
Se cerne preacuratul mir…

În mulcom zvon se-mbrăţişează
Cu apa trestia bolnavă -
Doi licurici şi-aprind sfiala
În adăpostul de otavă.

S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheunoaie -
Se odihnesc pe iarbă mieii,
Şi zurgălăii de cioaie.

Domol purcede glas de schijă
De la clopotniţa din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal.

IOAN ALEXANDRU

Transilvania

Ungerea noastra n-a fost pe coroane
Pe aur n-am luat sfantul semn
Taranii, vladici in scituri, in sumane
Ne-mpartaseau cu lingura de lemn.
Umili si nebagati in seama
Slugi unii altora domneasca unul stapan
Nedezlipiti de sanctuarul mama
Cu-nvlastarirea ranilor din maini.
Lacrima ajunsa milenara
Plansa-n cosmos de-un popor
Evlavia intemeiaza-o tara
Prefacand-o foc mistuitor. 

MARIN SORESCU

 Ardealul, starea mea de spirit

Ardealul, starea mea de spirit
Cu care mă gândesc la ţară,
De parc-aş respira lumină
Şi existenţă milenară.

La orice pas îţi râde-o floare,
Sub orice pas e un mormânt,
Ardealul întregind o roată
Sub care Horia s-a frânt.

Aud un clopot sus pe-o cruce,
Bătând cu limba-n ideal,
Ca-ntr-o Duminică a ţării
Vin la biserică-n Ardeal.

 

Felicitări, Maestre George Anca, pentru lecţiile de istorie, pe care ni le predai, atât de vii, în paginile Dvs.

Primiţi, din partea-mi, ca preţios dar, în anul aniversar al Marii Uniri, aceste Poeme ale Ardealului.

 

Poemele Ardealului

de Nicolae Grigore Mărăşanu

 

 

Hora Unirii la Alba Iulia

 

 

Aud bătăi de clopot în liberul Ardeal!

La Ip învie morţii, Bălgradul e o proră

În care toţi românii pe viaţă se unesc,

Se prind de mâini şi joacă o mult visată horă.

 

Parcă-i o horă deasă, bătută de bătrâni,

Cu paşi înceţi, prin vârste, cu verb lăsat să sune,

Cum sună toamna-n păsări  muncite de fior

Nainte să străbată în zbor o altă lume.

 

Acum parcă-i înaltă pădure de stejari,

O mamă care-şi strânge toţi fiii şi-i îmbună,

O ţară prinsă-n horă, o oaste cu sageţi

Pe care-n disperare un clopot o adună.

 

Se clatină pământul, cerul - cât e de-nalt!

Hora-i hotarul ţării, hora e pragul Porţii.

 

Şi cred că se horeşte-n tărâmul celălalt

Cu cei ce vin din urmă, cu viii şi cu morţii.

Capul lui Mihai Viteazul

Un cap tăiat îmi iese înainte,

Rostogolit ca roata dintr-un deal.

Al cui e capul privegheat de flinte,

Ce cap coboară munţii din Ardeal?

Pietros e capul, barbă voivodală,

Frunte înaltă ca de sfânt în post.

Ce caută în tragica lui fală

De ştie oful ţării pe de rost?

Aleargă-ntrebător din munţi la mare –

Îşi caută cumva trupul pierdut?

Ce cap e ăsta de odihnă n-are,

Pe câţi arginţi basta l-a fost vândut?

În urma lui mai vin capete, alte,

Ca butii pline se pornesc din deal.

Rup porţi de fier, sparg ziduri, bolţi înalte!

De ce coboară toate din Ardeal?

Acolo e coroana sfintei Dacii,

Încoronate-au fost de zei, pe rând.

Ca stele curg din Sarmizegetusa,

Cu plete-n vânt, ca spice tremurând.

Priviţi azi capul lui Mihai Viteazul, 

Cu ochiul treaz, cu cerul drept potcap.

Credeau bastarzii că ne taie capul,

Dar noi, nemuritori, creşteam cu-n cap!

Izvor zămislitor ne este Neamul,

pădure clătinată sub zăpezi.

Mai cade frunza, se mai rupe ramul,

Dar nu poţi codrul să-l decapitezi!

Un cap viteaz oricând plăteşte sorţii –

Cămaşa morţii-mbracă la soroc.

De ne-ar muri a doua oară morţii

şi tot ne-or creşte capete la loc!                                           

                                 

Ardealul

Râvnit ca o frumoasă de toţi câţi au trecut

În pace ori în goana tăioaselor copite,

Ardealul, prispa sfântă pe care ne-am născut,

Pohtit de crai, de săbii, de furci şi de cuţite,

Cerut fără ruşine ori smuls priuntr-un Diktat

Cum inima ai smulge cu ură şi ocară,

Ardealul, de atâta durere sfârtecat,

Acas-a fost şi-atuncea când l-am crezut afară.

Ardeal i-au zis străbunii de multe mii de ani,

Ardealul este piscul de unde vine Ţara,

Ardealul este coasa ce seceră duşmani,

Ardealu-i primăvara, e toamna, iarna, vara.

Acolo, în tărie, stă-ntâiul nostru zeu,

Zamolxe, învăţatul, cel bun, nemuritorul,

Acolo, prin parânguri, mai trece Prometeu

Încins cu foc din care se naşte Tricolorul.

De-acolo curgem şiruri spre şesuri euxine,

Prin large văi, pe dealuri, pe râuri, peste punţi.

Acolo plânge Sfinxul cu lacrimi carpatine,

Şi Dochia, mireasă, în rotitoare nunţi

Se-arată alb, înaltă, în visul unui mire,

Adună crai la poartă, la pragul ei bogat.

Acolo Mioriţa se scaldă în potire

Şi codrii îl refuză pe cel ce a trădat.

La Sarmizegetusa grâul n-a vrut să ardă,

Stă în hambar de piatră ca aurul curat.

În brazdă de l-aş pune, frumos ca o petardă,

Ar răsări din pieptul celui ce l-a arat.

În munţii Orăştiei se mai aud ciocane

Cum cad pe guri de sica, întoarse ca un arc.

Firul de iarbă strigă:”Gelu, Bărnuţ, Bogdane!”

Şi ei răspund: “Vin, Doamne, doar flinta s-o încarc!”

Acolo răsărit-a întâi Limba Română,

În Codicele sacru păstrat viu la Ieud.

Acolo, în Scrisoarea lui Neacşu încă sună:

“Ipac îţi dau de ştire! M-auzi? Eu te aud!”

Te-aud Ipac, şi astăzi porţi ochii pe  hotare,

Vrei pace-naltă-n Ţară, frăţie între fraţi.

Pe stânci de cremeni sure, în dacice altare

S-aprind sfinţite candeli.Carpaţii-s luminaţi!

Se luminează-n Palii o vrere tutelară,

Un unic crez: Unire! Din Adâncimi de ani,

Curg râurile toate spre Dunăre. Şi ară

Acelaşi plug moşia de daci şi de romani.

Veniţi copii la Alba, să venerăm Ardealul!

Coroana, stema sfântă la piept să le purtaţi!

Din când în când, pe cremeni, încă nechează calul

Lui Decebal; şi plouă cu şoimi decapitaţi!

De ce ne vor călării aceste vechi morminte,

Înalte cât Ceahlăul, cât Marea de adânci?

Carpaţii nu-s din piatră, ei sunt din oseminte,

Câţi au venit să-i calce – zac toţi în ei pe brânci.

Ardealul ne e piscul de unde vine Ţara!

Le-o fi ori nu (totuna) vreunora pe plac.

Ardealu-i primăvara, e iarna, toamna, vara,

Ardealul e altarul, e sceptrul nostru dac!

Eşti o continuă mirare, Ardealule!

1.

O, Ardealule, 

Lumină hiperboree!

Cuib al neamului fără-de-moarte,

Vatră pe care au ars focurile tatălui meu preistoric,

Troie nesupusă de invaziile mânuitorilor de săbii,

De arcuri şi de halebarde.

Ce miere e asta a pământului tău

De au venit preste tine, nouri de lăcuste, invaziile,

Din dulceaţa ei să se înfrupte?

Ca fluturii de noapte la lumina lămpilor au alergat

Şi, lacomi, să te mistuie în priviri,

Au orbit!

Şi au ars aripile lor pajurate,

Armele şi câinii le-au putrezit în şanţuri,

Sporindu-ne nouă învăţătura întru statornicie şi iubire.

Unde sunt acum grindinele ce ne-au tulburat râurile?

Unde e fulgerul ce ne-a spăimântat cu orbirea?

Unde e calul şi coiful drăguţului de împărat

Şi împăratul-împăraţilor unde-i?

Le-a împins pe toate sabia ta în uitare!

Le-a îngropat brazda,

Ţarina fiindu-ne carte de istorie,

În care citeam pe când ieşeam primăvara la arat.

Şi a rămas lacrima asta care nu mai seacă!

2.

Iau lutul în palme,

Îl frământ,

Îi dau chip de om,

Îi dau duh ţi îmi zic:

                      O fi Burebista,

                       O fi Deceneu?

                       O fi Decebal,

                       O fi Scorilor,

Şi chipul de lut scânceşte ca un prunc

Şi mă întreabă de patrie!

Aici e patria patriilor, îi zic; Ardealul!

Tu cine eşti?

Eu sunt cel de-nceput, Zamolxe,

Fântâna de suflet a acestui neam,

Izvorul şi mormântul

Şi năzuinţa eternă.

Linişteşte-te, îi zic, suntem aici!

Nu auzi cum plânge la rădăcina pirului

Trâmbiţa oştilor invadatoare?

Val după val ne-au îngrăşat Locul migraţiile,

Mierea patriei mari a sporit,

S-au înmulţit fagurii în ştiubeie şi scorburi

de a luat-o mierea la vale în râuri galbene,

alte pohte, altor imperii stârnind.

3.

O, Ardealule!

Cu toţii am stat în apa destinului până la gât,

Te-am apărat după cum  te-am iubit,

Te-am alipit la pieptul patriei celei mari

Şi te-am păstrat cum cel ameninţat de zei

Păstrează colacul de salvare în naufragiu,

Risipă făcând noi doar de jertfă de fii şi de sânge!

Au huruit roţile peste oasele noastre

Până au pleznit roţile!

Ne-au stat spânzurate trupurile în răspântii

Până au putrezi spânzurătorile!

Coroană de fier înroşit ne-au pus pe frunte

Până au ruginit coroanele!

Şi, iată fruntea ta, luminată de aceeaşi dulce,

Splendidă nemurire!

4.

Duc palmele-pâlnie la gură şi strig către munte:

ARDEAAAL!

Şi muntele îmi trimite strigare sporită înapoi.

Duc frunza codrului pe buze şi fluier o doină.

Şi codrul îmi trimite cântecul revărsat înapoi.

Astfel ştiu că muntele e acolo,

Pisc al năzuinţei,

Şi codrii sunt acolo,

De veghe la intrarea în ţara legendei.

Şi omul şi zeul sunt acolo, încât mă întreb:

                           Stâncă sau om este omul?

                           Arbore sau om este omul?

5.

O, Ardealule,

Perindatu-s-au prin zarea ta împăraţii,

Să te coboare, pohtind,

Până la glezna cailor lor cu frâie de aur,

Gloria să-ţi împingă-n uitare!

“Că nu e demn românul aş păstra patria,

 De a păstra Ardealul, Cetatea Europei!”,

Cum isteric urla istoricul de două parale.

Dar cine zidiră cetatea mult râvnită,

În vechime cât Teba şi tragica Troie?

Cine-i poporul care a adunat piatră

Peste

Piatră,

Cuvânt

Peste

Cuvânt,

Lacrimă

Peste

Lacrimă,

Şi dădu nume, glorie şi nemurire Ardealului?

6.

O, Ardealule,

Munţii să ni-i lege cu funii încercat-au cuceritorii de vânt,

Să-i tragă cu caii spre inima patriilor lor,

Ei neavând Carpaţi de statura alor noştri.

Solul roditor, pielea reavănului ogor,

În trenuri cu cap de mort dorit-au să ni-l care

Şi deodată cu el,

Oasele, paftaua şi coiful lui Gelu şi Menumorut

Doreau să le strămute în patriile lor,

Ei neavând atâţia morţi sub picioare încât să le ofere

liniştea,

Stăpânirea de sine şi statornicia!

Astfel dorit-au să ne jupoaie şi vatra cea dospită în sânge!

Să ne spulbere în copite până la uitare,

Nimic din fiinţa ta să nu mai dăinuie,

Să nu mai rodească prunc,

Idée,

Nici colindă eternă!

Să dea cep dezastrelor n-au putut,

Că sus,

În spicul piramidei Carpaţilor,

În Mokşa*,

Veghează Zaalmokşa, zeul protector al stelei tale,

Cel ce dă fiilor tăi răbdare în durere,

Ştiinţă în zidire,

Chibzuinţă în strângerea roadelor,

Putere în purtarea sceptrului şi a sabiei!

El e armonia în întemeierea cea de nevăzut a omului!

7.

Să ne clintească n-au putut!

Cum să poţi clinti un munte?

Cum să întorci râurile să curgă în sus, spre izvoare?

Cum să faci un popor să se uite pre sine?

Noi ne-am purtat râurile ca pe copii, pe cârcă,

Şi când le-au secat albiile,

Le-am umplut cu lacrima.

Astfel ele au curs mereu spre Câmpia Română,

Spre Câmpia Oltului şi a Tisei,

A Mureşului şi a Prutului

Şi spre multe alte româneşti câmpii…

Să-şi înfrăţească undele

în albia fluviului-mamă, Istru!

8.

Am stat în apa destinului până la gât

Şi nu am curs la vale,

Încât, iată, şi azi tot spre cele patru vârfuri

Ale Crucii Cosmice

Curg apele tale de culoarea topazului.

Şi de când tot curg,

Au săpat jgheaburi adânci în memoria lumii.

Eşti o continuă mirare, Ardealule,

Răbufnire de miracole eşti!

De unde începe poporul tău în timp

Şi sfârşeşte, unde?

Din Limba Română începe el

Şi se sfârşeşte acolo unde e marginea Limbii Române.

Dar marginea unde-i?

Că de aici nu se zăreşte şi nu se aude…!