joi, 17 mai 2018

MAIUS FLORAR

MAIUS  FLORAR

Colocviu – Mihai Eminescu – Constantin Brâncuși – Simina Lazăr – Liana Nicolae – Arsenie Boca – Ion Soare – Veronica Anghelescu - Dicție


Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39




Recital  Sergiu Cioiu

Vasile și Eugen Menzel: Povestim, povestim

Intervenții

Puși Dinulescu: Remeber Vasile Văduva

Sorin Stratilat: Florar eminescian

Noni Cristea: Vocea Icoanei

George Anca: Remember Vasile Andru

Viorel Speteanu: Căderea Constantinopolului

Lansre de carte

Poezii de Gabriela Tănase. Preznită Ionel Bota

Coordonator: Dr. George Anca



MIHAI  EMINESCU

Azi e zi întâi de mai

Azi e zi întâi de mai,
Azi e ziua de Armindeni:
Eu te cat, drăguța mea,
Eu te caut pretutindeni.

Eu te cer de la izvor,
De la codrul cel de brazi,
De la vântul ce lovi
Bălsămind al meu obraz.

Întreb munții cei înalți,
De la râuri eu te cer:
De-au văzut cumva ascuns
Al vieții-mi giuvaer.

Cu-al tău zâmbet răsfățat
Și cu dulcile cusururi,
Te-am iubit, copil drăguț,
Te-oi iubi de-acum și pururi.

Te iubesc făr- de-mputări,
Fără urmă de căire ­
Dară, vai, nu te găsesc
Nicăire, nicăire.  


Ultimele clipe ale lui Brâncuși. ”Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin”



După 1950, Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris, ieșea din ce în ce mai rar și pentru scurtă perioadă din casă, suficient doar cât să-și ia cele strict necesare. Pașii încep să trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la pat și așteaptă marea trecere. ”Trăiesc acum ca într-un deșert- singuratic, cu animalele (sculpturile) mele”. Printre cei care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și compatrioți care-și amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnând grele…Frumos cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane. Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Malițioși, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult, ne pipăiau parcă. Deși grav bolnav, Brâncuși nu se abstarctizase, nu se detașase de viață. Ochii țineau legătura cu lumea. Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a prezentat-o mai întâi pe Florica:


- Cine ești tu, fetițo? s-a auzit glasul lui Brâncuși.
În locul Floricăi a răspuns Colomba.
- O pictoriță din România… și nu mai spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca și dumneata e oltean.
- De unde?
- Din Balș.
Brâncuși a ciulit urechile.
- Pictoriță și olteancă, nu zău! Ia să-ți vedem măselele. Ești din Oltenia că prea ai dinții frumoși.
Și a căzut pe gânduri.
- Oltenia…frumoase locuri, minunate locuri
Colomba a întrebat:
- Monsieur Brâncuși, nu ți-e dor de țară?
- Dor, dor…
Sculptorul o oftat și a început să murmure ușurel.
- ”Cânta cucul lângă noi/ Și ne iubem pe zăvoi/ Să fi murit amândoi”
De tavan erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuși se prindea când voia să se ridice. I-am surprins intenția de a le apuca și am sărit să-l ajut.
- Nu, nu! a spus imperativ și s-a ridicat singur.
S-a așezat din nou pe laviță și mi-a adresat o rugăminte
- Fii bun și te uită pe vatră că pusei niște mere la copt. Mai întroarce-le că s-or fi copt.
Merele erau scrum. I-am spus. A zâmbit și și-a trecut o mână prin barbă.
- Ce mere mai coceam în copilărie.
M-a rugat apoi să-i dau două albume de fotografii, primite din țară. Am început să le răsfoim.
- Le privesc, le privesc cu mare drag. Le și visez, și când mă trezesc mi-i dor, tare dor”.
Era un semn al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii la locul copilăriei.


Peste 20 de ani, în 1976, poetul Eugen Jebeleanu își va aminți și el.
„…l-am regăsit la Paris, într-un fel de magazie, pe săracul, săracul miliardar. El, care, îmbogățise nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul întreg- într-o magazine… și nu-mi vorbea în esperanto(limbă inventată în 1887, frecvent utilizată de Brâncuși), ci românește. Și era bătrân și era bolnav- dar cât era de vesel. Și obrazul meu rușinat și pentru alții, s-a afundat în zăpezile curate ale bărbii lui”.


Pe 16 martie 1957 Brâncuși a spus: ”Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”. Vocea îi era slabă, dar clară. Pe patul de moarte i-a mărturisit episcopului care venise să-l ajute la marea trecere: ”Mor cu sufletul neîmpăcat ca voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. ”Știu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viața omului e scurtă dacă privești înainte. Dar e o greșeală să faci asta. Timpul nu înseamnă nimic- este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Și aici- era prea slăbit pentru a-și întoarce capul sau ridica mâna- aici e munca mea, aici sunt animalele mele(anima=suflet în latină, deci era o metaforă pentru însuflețirea pietrei). Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele. Le părăsesc acum”. Râde ușor. ”Dar nu pot să le părăsesc pentru că ele sunt eu. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuși acolo. Îți voi vorbi chiar cu vocea mea. Îți vor spune gândurile, sentimentele mele”. Apoi închide ochii definitv.


Marele oltean își dorise o înmormântare simplă, chiar fără sicriu, căruia îi spunea „închisoarea de lemn”. ”De ce să nu zac întins direct pe pământ, fără pereții separatori ai închisorii de lemn în care sunt puși de obicei morții”. O duioasă rememorare a momentului a lăsat scriitorul Henri-Pierre Roché. ”Pe chipurile oamenilor plutea un regret viu, nu o tristețe pasivă. Nu, n-a fost o înmormântare tristă, dimpotrivă. Brâncuși considera tristețea o neghioabă, o știam cu toți: nu-i era teamă de moarte. Muncise o viață întreagă credincios principiilor lui. De plâns eram noi, nu el… La cimitirul Montparnasse, pe o vreme de primăvară superbă sentimentul acesta a devenit mai puternic. Fețele oamenilor parcă grăiau: „Ce hâtru și poznaș era. Ce om minunat! Amintirea lui, un izvor proaspăt pentru cei însetați”. Am trecut cu toții prin fața mormântului deschis, aruncându-i deasupra, una câte una, florile albe pe care o mână prietenească ni le întindea. Am aflat atunci că și-a donat atelierul și operele poporului francez și tuturor popoarelor lumii(comuniștii de la București refuzaseră orice contact cu decadentul Brâncuși). A fost o înmormântare intimă, plină de cuviință și duioșie, peste care plutea prezența sa invizibilă.”


Așa se sfârșea istoria unei impresionante existențe umane, pentru a trece apoi în legenda și mit. O viață cu adevărat exemplară, demnă de o nouă, modernă și minunată Odisee.

MIHAI ȘORA

O  teză

            Din capul locului, faptul că - într-o prima parte a studiului său – autorul vorbește, nu despre Poezia lui Baudelaire, ci despre poezie în Baudelaire (care rămâne, totuși, un loc privilegiat de încorporare concret istorică a ceea ce, fără a putea vreodată dispune de o definiție stringentă care să ne asigure posesiunea ființei ei de miraj, ne-am obișnuit a numi Poezie) transformă lucrarea prezentată azi spre examinare   într-o încercare de estetică a poeziei, de a cărei consistență nu ne putem asigura prin recursul exclusiv la metodele istoriei literare, - deși un fir de istorie literară străbate de la un capăt la altul, fără licențe de metodă și fără erori faptice, studiul despre Baudelaire și poeții români.
            Tipul de limbaj (neunivocizat, puternic conotativ) și de logică (nelinearizată) cu care atacă Gheorghe Anca subiectul ales impune comentariului să adopte și el aceleași demers,  și-și face drum cu curaj printre polisemii, si nu se piarde bogăția sugestiilor ce-l întâmpină la tot pasul, dar nici să se piardă pe sine printre ele, pierzându-și calea spre țintă.
            Desigur, Poezia nu există nicăieri ca stare. Singura ei existență reală este aceea (proteică) a diverselor ei încorporări. Câtă vreme o gândim cu majusculă, X-ul pe care îl reprezintă nu e decât o sursă în planul posibilului (și de aceea u-topic și a-cronic). Metodele reductive de aproximare a acestui X nu ne permit să înaintăm prea mult în direcția lui; iar dacă sunt luate prea în serios, ceea ce se găsește la capătul investiției este cu totul altceva decât X-ul căutat.
            Iată de ce cred că e posibil (și, aș spune, uneori recomandabil, ba chiar necesar) să ne angajăm – cu riscurile de rigoare - și pe celălalt drum: al dezvăluirii lui X, al “investirii”, al încercuirii lui atente și pline de solicitudine pe terenul însuși, cu un relief de o mare diversitate, pe care (sau prin care, sau în care) el s-a manifestat. Va trebui, în acest scop, să recurgem la toate instrumentele de apucare și de prindere (aparent întâmplătoare, dar în fapt mai riguroase, pentru că mai adecvate la obiect, decât metrul-etalon de platină menit a-l măsura) pe care, de la caz la caz, ni le va impune însăși configurația, extrem de accidentată, a terenului pe care înaintăm. Gheorghe Anca a ales această cale.
            Dar cum limbajele “riguroase” îșii iau avântul din sânul umilului și fecundului, minunatului și mereu surprinzătorului, inepuizabilului limbaj de toate zilele al omului de rând și al poeților celor mai mari, limbaj mustind de conotații și cu o denotație relativ fluă, și autorul tezei de față recurge la ambele tipuri de limbaj, ceea ce-i u]ureaz` tratarea istorico-literar`, [i permite s` acumuleze material bogat, până la amănunte neașteptate, să treacă în mod util în revistă examinările anterioare ale problematicii examinate, la rându-i, și de el, - dar cu o precizare: ancheta lui schițează soluții “deschise”, ea nu conturează concluzii definitive și irevocabile, participând de la masivitatea indiscutabilă, convingătoare a faptului brut. Iată, de pildă, termenul – baudelairian, aici – de “corespondență`”. într-o logică de tip linear-reductiv, i se putea prefera termenul de “izomorfism”; într-o inductivă, model pozitivist, i se putea prefera acela de “influență”. În primul caz, părăseam țara unduioasă a similitudinii, ca să ne angajăm în imperiul sever al identității; în cel de-al doilea, ca să ne pierdem în lipsa de consistență interioară a multiplicității amorfe.
            Limbajul “corespondențelor” este pretențios, în sensul că pretinde mult de la cel ce-l practică: în primul rând, și pretinde să nu se lase  furat de limbaj, ci să stea mereu cu ochii ațintiți pe, hai să spunem, “corelatul obiectal” al limbajului, singurul loc care-i e limbajului temei și în care limbajul își găsește rigoarea. Și mai e ceva: ca orice limbaj  de tip nelinear, limbajul “corespondențelor” are o limită: comuni-carea nu se poate realiza oricum; ea presupune co-naturalitate și este de tipul comuniunii (nu al simplei translații).
            Teza lui Gheorghe Anca este, deci, și o invitație la comuniune. Ea nu poate fi, în materie de teze de doctorat, decât o “excepție”. Numai unui poet îi sunt rezervate uneltele poetului, solidare cu un anumit mers înțelegător printre lucrurile lumii.
            Dar un poet care știe ireductibilei lui rigori vizionare, să-i alieze vigoarea comună a investigatorului corect, și izbutește să facă lucrul acesta cu grație, ca Gheorghe Anca, merită să fie încununat cu titlul științific pe care “știința lui de carte”, evidentă în lucrarea de față, îl justifică.
LETTRE de Simina Lazăr, une Roumaine qui a écrit une lettre à un ami français pour lui parler de sa Roumanie avec ses mots à elle.


Cher Raphaël,

Tu me disais que tu connais mal la Roumanie et que tu voudrais en savoir plus sur ce pays. Pour te le présenter, je t’ai envoyé un émissaire (que j’estimais plus doué que moi). Mais malheureusement, j’ai trouvé que sa présentation a été trop terne. Aussi, j’aurais préféré que tu entendes l’histoire de mon pays et non pas un récit personnel.
Alors j’essayerai de te raconter mon histoire de la Roumanie. Ça sera de l’histoire sans dates historiques ; l’histoire qui sort de mon cœur.
Qu’est-ce c’est la Roumanie, Raphaël ? La Roumanie c'est un miracle !

Oui ! Son existence est un miracle ! Elle aurait pu disparaître depuis longtemps, avalée par des hordes d’envahisseurs et des siècles d’oppression et d’oubli.
C’est un pays - tampon à la marge des empires qui, à tour de rôle, ne se sont pas gênés de happer des morceaux de sa chair. C’est un pays - frontière entre l’Occident et l’Orient.
Mais toutefois où se trouve ce pays ? Ses coordonnées, clairement définies sur des cartes géographiques, se dissolvent souvent dans l’esprit des Français dans un espace incertain, situé quelque part aux confins des civilisations. Car, dans le cœur des Français, la Roumanie est loin, très loin de la France. Par contre, dans le cœur des Roumains, la Roumanie est située près, très près de la France. Etranges sont les mathématiques de nos sentiments.

Si toutefois, on se décide à regarder une carte, on découvre un pays presque rond, dont le sud baigne dans le Danube ! Dans la pénombre, on peut même l’imaginer comme un bateau se dirigeant sur le Danube vers la Mer Noire.
Mais, non ! Ce n’est pas un bateau parti à la dérive ! Au contraire, la Roumanie est bien ancrée dans la terre et l’ancre en est la chaîne de montagnes des Carpathes. Des montagnes majestueuses aux cimes d’une beauté indicible ! Mais ces montagnes ont la sagesse de se métamorphoser sur les bords en douces collines, arrivant, par la suite, à se dissoudre dans de riches plaines.

Il y a 2000 ans, cette région était habitée par le peuple dace qui était une branche du grand peuple thrace, dont Hérodote laissa des descriptions admiratives. Les Daces étaient sédentaires, de bons agriculteurs et artisans et ils croyaient dans l’immortalité de l’âme. La richesse des mines d’or des Carpathes de l’ouest attira la convoitise des empereurs romains qui, après de rudes combats, réussirent finalement à s’emparer du pays. Et ainsi, de cette union ancienne naquit le peuple roumain ! Naissance semblable à bien d’autres peuples d’Europe.
Mais son évolution ne fût pas tout à fait pareille à celle des pays occidentaux. Une fois les garnisons romaines parties, la vie ne devint pas plus facile pour les habitants de ces contrées, harcelés sans cesse par des envahisseurs. Ce sont les montagnes qui les ont sauvés ; c’est dans leurs forêts que les Roumains se réfugiaient quand les guerriers venus d’ailleurs incendiaient leurs villages situés plus bas dans les plaines.

C’est comme cela qu’ils ont réussi à traverser les siècles et à garder leur langue. C’est d’ailleurs là, le secret du miracle. Miracle de la sauvegarde de leur langue.
Car la Roumanie est une île. Non pas une île entourée d'eaux, mais une île latine entourée des voisins slaves et hongrois. C’étaient les Roumains qui étaient les plus anciens habitants de cette région, ceux sont eux qui ont vécu dans ces contrées depuis 2000 ans; leurs voisins sont arrivés bien après.
Toutefois, les Roumains n’ont pu construire de grands châteaux et cathédrales, car les hordes barbares faisaient régner la terreur et détruisaient tout sur leur passage. Les uns après les autres sont arrivés : les Goths, les Huns, les Tatares, les Gépides, les Avares, les Bulgares, les Slaves… Ensuite les Hongrois, les Turcs, les Autrichiens et, enfin, les Russes, qui restent encore de nos jours à l’affut ; pas très loin.

Le danger et les désastres sévissaient périodiquement. Chrétiens de première heure, les Roumains ont été longtemps un rempart pour l’Occident contre les invasions, notamment l’invasion ottomane. Ainsi, ces contrées qui auraient pu rester un lieu de rencontre des légendes et des rêves sont devenues des champs de batailles. Au temps de la Renaissance en Occident, les princes roumains ont gagné beaucoup de combats contre les Turcs, comme par exemple, le prince Vlad l’Empaleur, dont malheureusement l’image a été transformée maintenant en symbole d’horreur : le comte Dracula.

Mais les victoires étaient souvent éphémères, les envahisseurs ont fini par soumettre le pays. Ces temps hostiles ont façonné l’esprit du peuple, les Roumains firent profil bas en appliquant une méthode qui peut être illustrée par la phrase : « L’épée ne coupe pas la tête baissée ». Ayant des destins partagés entre plusieurs empires, ils n’arrivèrent à acquérir une conscience nationale qu’au XIX-e siècle. Et ce n’est qu’en 1918, qu’ils accomplirent leur grand rêve : celui de vivre tous ensemble dans un seul pays - la Roumanie.

Mais l’espoir d’une vie accomplie dans un contexte national qui avait commencé, enfin, à luire, s’éteignit vite lors de la deuxième guerre mondiale. Et après la guerre, le « grand frère » soviétique prit la Roumanie sous « sa protection », et lui ôta même l’un de ses enfants : une partie de la Moldavie.
Une atmosphère étouffante de délation, de paresse, de mensonges, de vols et de crimes s’établit dans le pays. Encore une fois l’esprit roumain en prit un coup ! Une fois de plus, l’esprit roumain apprit à dissimuler ses pensées, et à « se débrouiller » sans trop d’effort en contournant les règles, et à justifier les trahisons et les vols.
La Roumanie, terre tragique oubliée des Dieux ! Terre où tout devint dérisoire ! Terre où le tragique fût dissout dans le comique.

Une nouvelle lueur d’espoir resurgit en 1989, quand le monde crut que le communisme avait été renversé. Hélas ! Faux espoirs ! Le communisme avait muté vers d’autres créatures chimériques.
Maintenant, la vérité et le mensonge s’entremêlent, sont interchangeables. Une atmosphère de corruption multiple tue dans l’œuf tout essai d’entreprise honnête. Tout baigne dans ce brouillard trouble. La désinformation règne, les lois sont changées pour permettre des fraudes, afin que les voleurs et les criminels puissent opérer en toute impunité. Des masques grotesques éclatent dans un rire tragique.

La Roumanie risque de plonger dans un monde cauchemardesque où la logique et l’éthique sont détournées au bon vouloir d’une minorité. Une minorité de corrompus qui ne se donne même pas la peine de se cacher sous un masque idéologique.
Le présent concret et tranchant encercle le lieu de rêve qu’aurait pu être cette contrée ! Un présent pervers essaie d’imposer ses règles pour étouffer toute résistance et immerger à jamais le pays dans des vagues nauséabondes de mensonges et de vols.

Et du côté est, qu’est-ce qu’on voit ! On aperçoit un sourire malin ! Enchanté, le « grand frère » russe (car il ne s’appelle plus soviétique) se frotte les mains.
Le passé rejoint le présent et court vers un futur inquiétant. C’est un futur totalitaire que nous devinons possible et que notre esprit s’efforce de rejeter.
Mon cher Raphaël, voilà, mon récit s’arrête là. Le temps va nous apprendre où accostera le bateau de la Roumanie. Peut-être que la Roumanie devrait chercher l’élixir de jouvence pour réveiller et rajeunir son esprit ! L’avenir nous le montrera.

Je te remercie pour ton attention et je te prie de recevoir mes meilleures pensées pour toi et pour la France, pays d’accueil des rêves roumains.
Simina Lazăr

LIANA  NICOLAE

J'ai cru

J'ai cru que tout etait decouvert. Je me suis debatue sur mon lit
Et n'ai pu fermer les yeux. Notre amour n'etait que passionnel
Et nous n'avions jamais songe qu'a nous deux, nous fantastiques
Tout est fonde sur l'amour, mais sur le sacrifice, le renoncement
L'abandon complet, la volonte complete et le pouvoir du destin
Les jours coulaient, toujours les memes, avec leurs effrois repetees
Je vivais attentive, a ce qui m'entourait et je ne prenais jamais le loisir
De mediter, d'enregistrer les scenes des details, les points de reperes

Je voyais tous ces hommes me boire de yeux, me desirer charmante
J'etais admirable, mon corps etait faible mais doue d'une etonnnante
Elasticite dans mes gestes, dans mes regards une molesse toute feminine
Mais qui ne laissait aucune impression de gene - une puissance de sympathie
Je devinais dans un homme ta presence d'un pouvoir, magie capable
De faire perdre la tete a toute une ville et a une amoureuse facilement egaree
Toute ma passion se serait effondree au moment precis ou j'aurais vu
Qu'un autre desirait prendre ta place, je me suis etonnee du calme avec toi

J'avoue que je ne comprenais rien, je n'avais aucune raison d'etre inquiete
Les jours et les nuits continuerent s'ecouler, tu me montrera le monde
Je riais pour des riens depuis quelques jours et c'etaient salutaires
L'amour n'est pas une sotisse, je me sentais environnee d'un mystere

Qu'il me fallait absolument percee, torturee d'inquietude, j'etais fatiguee
Ton visage avait acquis une sorte de concentration etonnante, un sourire
Je pleurais presque, toute jeune; a l'idee de te comprendre je me troublais


ARSENIE  BOCA

Orbul din nastere

 
Multa vreme nu am inteles talcul orbului din nastere. Nu intelegeam explicatia lui Iisus.
Nu-i de mirare, caci ce deosebire mare este intre noi si Iisus! Noi dam sa trecem cat mai repede pe langa "lazarii" lumii acesteia, neputand rabda suferinta lor, pentru ca suntem incapabili in fata ei. Bani n-avem, putere n-avem, inima n-avem – n-avem nimic in fata suferintei. Deci fugind de "lazari", fugim de propria noastra nimicnicie.
Asa si ucenicii, delegatii nostri de langa Dumnezeu, il intrebau pe Iisus: "Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?"
Cand nu poti nimic, faci "stiinta", intrebi de cauza, iar cand cauza e un pacat, faci morala. Oricum, chiar incercuiti in neputinta, incercam o masura preventiva. Ceea ce au patit altii, tu poti sa nu patesti daca ocolesti greselile lor.
Se vede ca Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasa pe care o au pacatele, greselile impotriva vietii, tendinta de a schimonosi viata omului si a o chinui in intunericul orbirii si a altor suferinte.
Acum sa vedeti deosebirea dintre noi si Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era si este Dumnezeu. Multi n-au stiut; si multi nu vor sti pana la sfarsitul lumii ca Iisus este Dumnezeu (pentru ca nu vor sa stie).
Vindecarea aceasta minunata a orbului din nastereface dovada Dumnezeirii Lui si-i arata omului marginile puterii si stiintei sale.
Noi ocolim "lazarii", dar Iisus ii cunostea si ii chema la Sine. Il cunostea pe Natanael pe cand era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaste acum pe orbul acesta mai inainte de a se naste, dezvaluindu-ne cu el o taina a lui Dumnezeu: ca nu s-a nascut orb nici pentru pacatele lui, nici pentru pacatele parintilor sai, ci ca sa se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.
Intr-o alta imprejurare, Iisus Se marturiseste a fi mai inainte de Avraam; iar in alta, mai inainte de a fi lumea. O icoana il arata pe Iisus zidindu-l pe Adam. Si asa este: "Toate printr-insul s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 3).
A face ochi vii din pamant si scuipat, nu mai e treaba de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege niste ochi, a taia albeata de pe ei o mai fac si doctorii, dar a face ochi noi si inca din asa material si pe care ii mai si trimiti la spalat in apa Siloamului, iar asta la un orb din nastere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mana Sa din tarana.
Acesta este talcul tamaduirii orbului din nastere: Dumnezeu Tatal a vrut sa descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii si ca autor al vietii. La aceasta vointa a Tatalui s-a aprins Duhul lui Iisus, Si-a insusit aceasta vointa ca o misiune a Sa in lume, asa cum e intr-o lumina aprinsa insusirea de a lumina! Aceasta vointa a Tatalui s-a aprins in Duhul lui Iisus, prin El luminand lumii adevarul.
Cunoscand Iisus pe orb ca-i omul prin care Tatal are sa faca lumii o revelatie – descoperire – a Fiului ca autor al vietii, cunoscand voia Tatalui pe care Si-a insusit-o drept misiunea vietii Sale pamantesti - model pentru noi pamantenii – cu aceasta siguranta dumnezeiasca a scuipat pe pamant si a facut tina si a uns ochii orbului, adica gaurile ochilor, si a zis: "Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului" (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termina cu niste ochi de reparat. Desi pentru noi oamenii ar fi totusi un lucru convingator pentru simplul motiv ca, pana azi, stiinta a facut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat si altele – dar stiinta omeneasca n-a putut face cu viata nici macar un bob de grau sau un ou de musca.
Imparatia vietii este Imparatia lui Dumnezeu. Natura vietii, nasterea si sustinerea ei atarna de Dumnezeu, de la creatia ei, pana la sfarsitul lumii: "Deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatati. Dar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, si se vor sfarsi si in tarana se vor intoarce" (Psalmul 103, 29-30).
Deci sa ne cunoastem marginile si il vom cunoaste pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vietii, ii pun pe oameni in multe nedumeriri. Asa s-a intamplat si cu orbul din nastere, care a capatat vederea prin minune.
Vecinii si cei care il cunosteau si-l vazusera orb, s-au minunat si incepura a se nedumeri intrebandu-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamana cu el? Iar el zicea: "Eu sunt!" Dar oamenii nu ies asa usor din nedumerire. Marturisirea orbului despre Omul care se cheama Iisus si care i-a facut ochii din pamant, nu i-a lamurit deloc. Drept aceea il duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Si era sambata, zi sensibila pentru farisei. Deci, de la inceput ancheta era sortita sa iasa rau. Iata-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptandu-se cu Dumnezeu. Dar iata-l si pe orbul din nastere transformat in misionar. Urmeaza un schimb de intrebari si raspunsuri, despre cum a decurs capatarea vederii, precum si despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul il apara pe Datatorul ochilor sai. Fariseii il huleau zicand ca-i un pacatos, desi unii recunosteau ca un om pacatos nu poate da vedere orbilor. Neispravind nimic, au chemat pe parintii orbului. Acestia, infricosati de farisei, dau doar marturia ca acesta care a fost orb din nastere, e fiul lor. Dar cum vede acum si cine i-a dat vederea, ei nu stiu. Se lepadau de a marturisi pe Dumnezeu, lasand darul marturisirii fiului lor, ca-i in varsta. Deci insusi el sa graiasca despre sine!
Jidovii se sfatuisera intre ei sa dea afara din sinagoga pe oricine va marturisi pe Iisus ca este Mesia, adica Fiul lui Dumnezeu, asteptatul neamurilor. Aceasta o stiau toti, deci si parintii orbului, de aceea au si fugit de un raspuns raspicat, precum ca unde nu erau ochii din nastere, numai Dumnezeu putea sa-i puna.
Deci au chemat a doua oara pe omul care fusese orb si-l sileau, in numele lui Dumnezeu,sa zica vorbe rele de Iisus, cum ca e pacatos. Dar el n-a zis. Si din nou l-au pus sa povesteasca vindecarea sa. Omul si-a permis atunci o intrebare care i-a infuriat: "Acum v-am zis si n-ati auzit? Ce, iarasi voiti sa auziti? Au doara, vreti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?" Au sarit deci iudeii cu ocara pe el, graind totusi adevarul: "Tu esti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi stim ca Dumnezeu cu Moise a grait; iar pe Acesta nu-L stim de unde este!" (Ioan 9,1-29).
In alta imprejurare au fost si mai nestapaniti la manie, zicand despre Iisus ca-i de la diavolul (Matei 12, 24).
Asa-i firea omului pacatos; cand ii lovesti dracii, iti zice ca tu ai drac. Ajunge la aceasta sucita intorsatura de minte pe care o fac prejudecatile in capul fariseilor, si care ii opreste de a sti de unde este Iisus.
Omul care a capatat vederea trupeasca, prin marturisire capata si vederea sufleteasca, si auzim una dintre cele mai frumoase marturisiri: "Intru aceasta este minunea ca voi nu stiti de unde este, iar El a deschis ochii mei. Si stim ca pe pacatosi Dumnezeu nu-i asculta; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, si face voia Lui, pe acesta il asculta. Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic" (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credinta tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, vazand ca nu pot ispravi nimic cu el, l-au ocarat: "In pacate tu te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi", pe cei drepti, tainele lui Dumnezeu? Si l-au dat afara.
Iata tragismul situatiei. Orbul capata vederea, iar fariseilor li se intuneca mintea, ochii, de manie asupra lui si asupra lui Iisus. Un duh rau ii tine de inima ca sa nu recunoasca pe Iisus si sa le lumineze si ochii sufletelor lor.
Iisus a tamaduit orbirea ochilor, dar n-a putut tamadui orbirea rautatii, care nu are leac, dar are pedeapsa.
Deci sa urmarim desavarsirea vederii orbului din nastere si desavarsirea orbirii sufletesti a fariseilor.
Cand a auzit Iisus ca l-au gonit afara din sinagoga, aflandu-l, i-a zis:"Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" Iar el a zis: "Cine este Acela, Doamne, ca sa cred Intr-insul?" Si i-a zis Iisus: "L-ai vazut pe El. Cel ce graieste cu tine, Acela este". Iar el a zis: "Cred, Doamne!" si I s-a inchinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul sa descopere lumii pe Fiul Sau, Creator al vietii, dandu-i din tina o pereche de ochi, s-a invrednicit de la Dumnezeu, la randu-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin insasi dumnezeiasca marturisire.
De putine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O data samarinencii, a doua oara acestui orb din nastere si a treia oara ucenicilor, inainte de slavitele Sale Patimi.
Poate ca aceasta a fost in lumea aceasta recunoasterea lui Dumnezeu catre el, pentru ca a purtat cu rabdare orbia fara vina si pentru ca L-a marturisit pe Iisus ca este de la Dumnezeu inaintea tagaduitorilor Sai, ca l-a invrednicit de o descoperire dumnezeiasca.
Orb fiind si a capata prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vietii, o iesire fericita din intuneric, iesirea la lumina veacului acestuia. Pamantean fiind si a te hotari sa marturisesti pe Dumnezeu cu orice pret si cu orice luare in deradere, e o si mai mare bucurie, care te poate duce pana la deschiderea ochilor duhovnicesti, ai credintei, si sa-L vezi pe Iisus, sa ti Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi in toate zilele pana la sfarsitul veacului.
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamana cu nici o bucurie pamanteasca; iar aceasta se intampla din cand in cand si din neam in neam, ca sa nu se stinga dintre oameni siguranta existentei lui Dumnezeu.
Credinta in Dumnezeu si marturisirea Lui este acelasi lucru cu iesirea sufletului din intuneric in lumina dumnezeiasca, iesirea in lumina veacului viitor.

Iata o tamaduire deplina. Iata un misionar neinfricat al lui Iisus.
Parintele Arsenie Boca
Articol preluat din volumul "Cuvinte vii", Deva 2006
 


ION  SOARE

Bătrânețe fără tinerețe

Spre sfârşitul zilei, Fătu plecase din sat ca să-şi încerce norocul în altă parte. „Nu ştiu când am să vin . . . „ – îi spusese flăcăul, cufundându-şi palma în micuţa cascadă aurie a părului fetei şi adăugase: „Mai bine să nu mă aştepţi!”. Ileana râsese ca de o glumă bună, iar în ochi îi străluciseră o lacrimă de bucurie şi una de tristeţe . . . 
Noaptea  lungă a aşteptării trecuse încet. Florile primăverii se topiseră în aer şi-n pământ, arşiţa o făcuse pe fată să se zvârcolească în albiturile răcoroase, mai târziu plouase din belşug şi într-un târziu, începuse să ningă. Orele semănaseră una cu alta şi nu-şi aducea aminte nimic deosebit, doar că al lui Zmeu voise s-o ia cu forţa: săriseră oamenii, iar el nu mai încercase a doua oară . . .
Când primi, în sfârşit, întâia scrisoare – întârziată şi rătăcită - , i se păru că zăreşte geana de lumină a zilei următoare, dar se înşelase: era doar un nor alburiu! Un scris grăbit şi neglijent o asigura că poate să se mărite cu cine vrea, „ . . . nu te ţin eu, ţi-am spus de atunci . . . !” La urmă, o întreba despre părinţii lui: „Mi-a venit dor de ei, mă gândesc        să . . . ”.
Degetele îi deveniră moi, lăsând hârtia să-i cadă din mână. Făcu câţiva paşi prin casă, plutind ca într-un vis urât. Când ajunse în faţa oglinzii ovale, se trase speriată înapoi: din micul lac de sticlă, o privea un chip ofilit, cu buze veştede şi ochi tulburi, nedormiţi. Cute subţiri îi brăzdau fruntea şi flacăra galbenă a părului se transformase în cenuşă. Se uită în jur plină de speranţă, dar în cameră nu era nimeni altcineva, iar pereţii parcă se apropiau de ea, din toate părţile. Florile din glastre împrăştiau un miros greu, de baltă stătută. În rafturi, cărţile citite rânjeau colorate, ca nişte dinţi uriaşi după o masă bogată.
Ieşi din casă clătinându-se. Lumina palidă şi înşelătoare a zăpezii acoperea ca un linţoliu pământul încă amorţit. Se aruncă la pământ şi se lovi cu capul de el, dar solul era moale ca o plapomă. Intră în pădure şi alergă spre piscuri, acolo unde ştia că sălăluiesc fiare primejdioase; urşii o priviră cu milă, petrecând-o cu un mormăit mângâietor, iar râşii cei fioroşi coborâră dintre crengile brazilor şi merseră o vreme alături de ea, ca nişte blânde pisici. . .
Îi apăru în cale o stâncă abruptă şi golaşă. Când ajunse în vîrf, zări în vale râul imens, scânteind ademenitor. Îşi ridică ochii spre cer şi i se păru că stelele sclipeau prietenoase, parcă făcându-i cu ochiul. Văzu în ele ochii săi de demult şi întinse mâinile înainte: „A-a-a-a-a-a . . . !”

*
A doua zi, apăru în sat un om înalt, adus de spate şi cu plete încărunţite. Pretindea că se născuse şi a trăit o vreme acolo şi întrebă despre părinţii lui. Nu-l recunoscu, însă, nimeni. Ba unii se priviră semnificativ şi făcură semne discrete cu degetele răşchirate spre tâmple, mai ales când îl auziră ce spunea. Povestea că trecând pe lângă muntele Ciortea, zărise planând pe deasupra stâncilor, o făptură ciudată – jumătate femeie, jumătate pasăre, care ţipa îndelung. „Nu trebuia să te uiţi în sus! . . . ! – îl căină o bătrână, clătinându-şi capul, dar călătorul nu mai vedea şi nu simţea ziua de primăvară ce cuprindea satul ca o binecuvântare, fiindcă peste sufletul său se lăsa încet o oboseală de moarte . . .



 VERONICA ANGHELESCU

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu


(O povestire despre Poezie)

Când Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.
Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.
Despre Valentin Petculescu aș putea povesti în zeci de pagini; pentru că se cuvine să cunoaștem și omul, biografia sa (pe scurt) își are locul în această povestire. S-a născut la 16 martie 1947; este un muzician prolific, absolvent al Universității Naționale de Muzică din București (pe atunci, Conservatorul Ciprian Porumbescu) – unde a studiat între anii 1966-1971. Este Profesor Universitar la disciplina Armonie – astfel am avut și eu ocazia de a-l cunoaște. Pentru cei care nu sunt muzicieni și se întreabă, atât metaforic cât și practic ce este aceea armonia – pe scurt, este una dintre disciplinele muzicale cele mai complexe, ocupându-se cu studiul legilor complexe ale sistemului tonal – cel care era folosit de Haydn, Mozart, Beethoven și alți compozitori clasici și apoi de cei romantici și post-romantici pentru elaborarea compozițiilor lor; așadar, este una dintre disciplinele ce stau la baza compoziției muzicale. Cum era firesc, dragostea sa pentru muzică s-a reflectat din plin și în creația literară – atât în cea dedicată copiilor (Valentin Petculescu a elaborat multiple lucrări pentru cei mici, printre care Opt zmeie colorate, Mic dicționar poetico-muzical) cât și în poezie și proză. Este autorul a șase volume de poezie și sunt bucuroasă că toate își află un loc de cinste și în biblioteca mea.
Citindu-i întreaga creație, am avut cumva prilejul să urmăresc anumite teme recurente, modalități de construcție, modalități de a fi în starea de poezie. Îi spuneam, odată, că aș recunoaște o poezie scrisă de el, chiar dacă nu ar fi semnată – pentru că am ajuns să cunosc sau să presimt, cumva, acel miez inefabil ce-i este specific doar lui.
O pisică împotriva melancoliei, își intitulează poetul acest volum. Este și titlul uneia dintre poeziile incluse în carte. Melancolia, sau armele împotriva acesteia, nu reprezintă, însă, tema preponderentă pe care autorul o îmbrățișează în această carte și în altele. Poezia este ea însăși o armă împotriva negurilor de orice fel, sau o scufundare în însăși negura. De fapt, Valentin Petculescu scrie despre moarte și absență; despre prea târziul care generează o profundă criză a ființei, până la autoanihilare. Citind, am încercat să decelez acea stare pe care autorul însuși a trăit-o scriind – consider că acesta este exercițiul cel mai important în momentul lecturii poeziei – tristețea, dar nu una patologică, ci în nuanțe de gri, o tristețe ploioasă, a penumbrei, ce creează acel ton adecvat pentru transmiterea impresiei de frumusețe. Cum spune Edgar Allan Poe, frumusețea, în formele ei cele mai înalte, face sufletul sensibil să se topească în lacrimi[1] iar melancolia este cel mai potrivit dintre tonurile poetice.
Despre moarte, așadar, scrie poetul, fără a sugera ceva anume, fără a face vreo aluzie, căci el nu vrea să spună decât ce spune. Când se lasă frigul: e pe-aproape Cernita Doamnă / cea cu un trandafir uscat în gură.[2] Și apa a înghețat: sperând s-o reîntâlnească / dar prigoria înghețase / odată cu apa cu aerul / odată cu timpul. Cel mai mult îmi plăcea asistenta din Martinica: când a fost mutată la altă secție / am fost mutat și eu / nu știu exact unde / noroc că am luat cu mine / pastilele de somn și mirosul ei de vanilie. S-a mai sinucis o chelneriță: au depus-o unde-s toți cei / care trec dincolo / i-au aflat numele doar când s-au uitat în acte / printre ele și un dolar / ultimul bacșiș. Băiatul care aduce moartea:  Homer a îmbătrânit / în doar o lună / și duce ultima lui telegramă / pe care-i scris chiar numele lui. Nu știi ce rol ți-a fot rezervat: vei fi sigur Lopahin nefericitule / sfârșitul poveștii. Și metroul trecea prin Kaunas: prin odaia Martei / care-i ca de obicei plecată / sunt la coafor la muzeu la piață / chestii d-astea. Să nu-l amestecăm pe Dumnezeu în amurgurile noastre: nu bat nu scuip nu afurisesc / mulțumescu-ți ție muzică / și să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu / în amurgurile noastre. O să lipsesc puțin: o să lipsesc puțin / să nu mă așteptați.
Ființa nu înfruntă moartea, nu se revoltă în fața ei (dar în alte volume am perceput și trăit acest sentiment, al refuzului și neacceptării, ce m-a făcut să mă cutremur). Privirea este ațintită calm și resemnat asupra morții care modifică și deformează lumea, transformând-o în neant și tăcere – irealizarea lumii[3]. Ajungem și la inima acestei cărți, miezul său tragic. Ființa poetică scrie pentru a-și întemeia existența, a și-o justifica sieși în fața arbitrarului morții – scrisul este un act existențial, așadar, o decizie existențială, o necesitate interioară (spirituală, și nu poetică) strictă. Scriu și plâng: plâng și scriu / și tot așa / cu mici variațiuni / am mai scris asta / am mai plâns / spre seară totul se termină / într-o lumină acid-sângerie / cântă păsările nopții / Marta geme în somn / și-și cheamă cu glas stins tinerețea / apoi totul e dat cu var / un zid proaspăt vopsit / cu lacrimi / scriu. Actul de a scrie poezie este, așadar, un act de creație în ordinea ființei, iar poezia însăși se întemeiază ontologic. Trebuia să vină eclipsa: și eclipsa – nu știm de ce – / n-a mai fost / minuni n-au mi fost / război cu Troia n-a mai fost / și-n general lucrurile au fost amânate / sine die / până la următorul meu poem. Îngerul și-a strâns frumos aripile: (…) Marta / când mi-a spus simplu: eu plec / ce să mai scrii? ce să mai spui? Îngerii ca îngerii / nu-i simți nu-i pipăi / sunt ca florile pe care nu le vezi / da-ți colorează visele. Și patul era în derivă: înnebunise de tot camera mea / și eu stăteam în mijlocul ei / puțin speriat / puțin uimit. La concertul de adio: uite și-o floare cu dedicație / de la Gigi / o pun pe pian închid ușor capacul / ca pe-o fragilă piatră tombală / sting lumina / ies. Ce om neînarmat: nimic nu te mai atrage / nimic nu te mai sperie / știi că toate poveștile au / același unic și ironic sfârșit.
În jurul temei morții gravitează toate celelalte, converg către ea. Singurătatea (Plouă: plouă sau poate-i doar o metaforă / înecată-n albastrul orbitor / al cerului. Marilena de la 7: versurile au fost mica lui răzbunare / pe urmă inevitabila tăcere de o sută de ani / case closed. Te-ai obișnuit și fără prieteni: știi că sunt bine acolo unde sunt / uneori îi mai chemi la câte o cafea / stau înghesuiți pe sofaua violetă din sufragerie / tăcuți ca niște păpuși suprarealiste); criza profundă a ființei, la nivel identitar (Portret de compozitor? nu ești compozitor / nu ești nici scriitor / trăiești. Am probat o cămașă: mă bag în halatul ponosit / primit de la nașa Teodora acum zece ani / ăsta-i de mine / și e cald / și mi-e bine. Încerc să scriu ceva: mâzgălesc totuși ceva / în genunchi pe burtă / cu capul arzând ca o torță / scriu: și eu am fost un om. E o minune că-n poezie nu trebuie să demonstrezi nimic: doar să afirmi să povestești / ca-n cărțile sfinte / umbli totuși la retorică la stil / trebuie să fii crezut / altfel de ce să mai scrii.  Viața mea pe scurt: am fost / am făcut / am desenat ceva / ce nici nu poate fi gândit); poezia ca salvare, poezia ca inutilitate în iureșul vieții, poezia ca alegere – în dublu sens; prin prisma angoasei ce deconstruiește esențele sufletului, poezia este văzută ca o alegere greșită (Azi nu scrii poezie: la urma urmelor se poate trăi și fără poezie / nu fără fasole scăzută. Când o fi să fie: io ți-am zis să lași dracu poezia / că ai familie de întreținut. Fericiți cei ce aleg bine: am ales fotografiile în sepia / din care azi au rămas doar ramele / în care-ar sta bine niște marine / fericiți cei ce aleg bine); contemplația banalului, a prozaicului – contemplație ce maschează stângaci o profundă angoasă, apropiată disoluției și absenței (Plouă: au și ele probleme cu oasele / cum am și eu / și văru-meu Ian / pe care-l tot pomenesc / și el nu zice nimic. Așa spunea mereu: asta-i doar o casă / ăsta-i doar un cal / ăștia-s doar niște bani / ca și cum toate astea / nici n-ar fi contat / ca și cum ar fi știut el / ce-i dincolo și cum trebuie să trăiești / așa și-a trecut și tinerețea zicând / asta-i doar o nenorocită de viață / așa a și murit. Un dublu curcubeu încrucișat: de la rubrica Meteo afli / cel mai mult despre / lipsa de mister a lumii).
În acest spațiu-timp poetic disolutiv există personaje – poate de aceea îmi este și mie ușor să povestesc. Marta este mereu plecată undeva (dincolo…); Marilena își pune capăt zilelor, vărul Ian are probleme cu oasele; Mini, florile și păsările sunt îngerii acestor poeme, promisiuni ale speranței și purității. Alături de acestea, cuvintele însele au o deosebită forță plastică (potențată de faptul că autorul este, în același timp, muzician și pictor). Cuvintele ce slujesc transpunerii imaginației poetului în pagină se organizează cel mai adesea muzical, adică riguros (nimic nu este gratuit sau întâmplător). Este un limbaj esențial, ca orice alt limbaj poetic, care încorporează noțiuni pure (și de aceea greu de definit ori… de povestit) în sens platonician. Poezia sa gravitează în jurul temei morții și a absenței, iar limbajul sau este cu atât mai mult un limbaj al absenței. Valorile pozitive și negative, imaginile ce reflectă banalul și prozaicul, unele ce se apropie chiar de estetica urâtului (fără a o atinge, însă) și asocierile șocante, neobișnuite, anamorfozele (O balenă eșuată pe un câmp de maci: Dar mă intrigă macii / e doar butaforie? / e doar soare distilat în creuzetele nopții? Submarinul galben era mai mult roz: așa se scrie istoria / culorile se scurg / se preling se amestecă / viermuiesc precum șerpii ghiftuiți cu păsări / cel mai adesea cântătoare) au ca scop subminarea frumosului convențional și configurarea unei lumi poetice cu totul particulare. Cum spunea Valery, „toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, externă sau interioară, evenimentele, sentimentele și actele se află deodată într-o relație imposibil de definit, dar miraculos de adecvată[4].”
Despre muzicalitatea nobilă a acestei poezii se cuvine un cuvânt. Tonurile sale sunt rafinate în cel mai înalt grad; citarea exemplelor nu ar face decât să văduvească cititorul de bucuria propriilor descoperiri. Asocierile, plastice nu în sens pictural de această dată, ci în sens muzical, reflectă o gândire poetică în care muzicalul are un rol central, este instrumentul care configurează limbajul. Nuanțele corespund semitonurilor muzicale (ba chiar, îmi permit a observa, fragmentărilor mai mici decât atât, sferturilor de ton), ca în volutele cromatice wagneriene. Poezia acestui volum este ea însăși stare muzicală, statornicită într-un mod evocator vag în mod intenționat, indeterminat și ambiguu; aceasta este pentru că muzica este, prin ea însăși, expresie nemijlocită a interiorității, lipsită de orice sens imitativ. Succesiunea muzicală a ideilor poetice este subordonată cursului emoțiilor despre care am vorbit și are, astfel, un caracter imprevizibil.
De ce această opțiune a poetului spre o muzicalizare a limbajului? Pentru a trasa în linii mai clare acea temă centrală a morții și absenței (asta dacă lucrurile care nu sunt mai pot avea contur). Imaginea poetică este un element al limbajului ca mijloc de schimb în sens lingvistic (transfer al mesajului de la autor la cititor); plasticitatea de orice tip este un semn al prezenței, al realului, chiar al arbitrarului (hazardului?); doar absența este muzicală.
„Aproape nimeni nu mai citește poezie,” îmi mărturisea recent Valentin Petculescu – una dintre marile sale mâhniri, și nu numai ale sale. De asemenea, aproape nimeni nu mai merge la concertele de muzică contemporană. Este ceva ce poeții sau muzicienii fac greșit? – îmi pun această întrebare la finalul acestei povestiri despre poezie. Cum Matei Călinescu spunea de asemenea – el însuși un căutător al răspunsului la această întrebare – nu. Nu e ceva ce artiștii fac în mod eronat – atâta timp cât actul de creație este unul autentic, cum subliniam și la început. Poezia și muzica au un public restrâns azi – care tinde, chiar, să se limiteze la poeții și compozitorii înșiși dar motivul nu trebuie căutat în căile de evoluție pe care s-a angajat arta modernă.[5] Într-o proporție mult mai mare a contribuit la acest fapt apariția așa-numitei societăți de consum; publicul nu mai are timp – sau gust – pentru poezie și muzica nobilă. De aceea, cartea de poeme a lui Valentin Petculescu – și multe alte frumoase cărți ale altor autori ce mi-au pricinuit bucurie – sunt critici directe și proteste ale spiritului împotriva falselor valori. Consumația, nota Matei Călinescu, e modul cel mai frenetic al lui a avea. Nimic mai opus lui decât, oricât de indirect, modul de a fi al poeziei[6].
Îi mulțumesc poetului Valentin Petculescu pentru că mi-a oferit posibilitatea de a adăuga o nouă, dragă mie povestire – aceste gânduri – la volumul pe care-l port în suflet și care, dacă ar avea un titlu, s-ar numi – poate – Despre ceea ce contează.

[1] Beauty of whatever kind, in its supreme development, invariably excites the sensitive soul to tears. Melancholy is thus the most legitimate of all the poetical tones (Edgar Allan Poe, Filosofia compoziției, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefață de Matei Călinescu, Ed. Univers, Buc., 1971)
[2] Titlurile poeziilor sunt marcate prin caractere italice
[3] Expresia îi aparține lui Matei Călinescu, în Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, 2002.
[4] Paul Valéry, Poesie et pensée abstraite în Oeuvres, vol. 1, p. 1320
[5] Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, op. cit. p. 226
[6] Ibidem, p. 226

1.Un sas cu glas de bas cam gras si ras pe nas sta la taifas de-un ceas la parastas despre un extras din pancreas.
crape capul caprei in patru precum a crapat piatra-n patru.
Capra neagra calca-n clinci. Clinciul crapa-n cinci,
crape capul caprei-n cinci, precum a crapat clinciul-n cinci.
Capra paste langa casa, Capu caprii crape-n sase!
Capra noastra n-are lapte, Crapa-i-ar coarnele-n sapte!
Capra-n piatra a calcat Piatra-n patru a crapat,
Povestea s-a terminat!
3.Duc in bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gandac, nu e cuc, nu-i brotac, il apuc, il hurduc. E tot drac.
4.Eu pup poala popii, popa pupa poala mea.
5.Cosasul Sasa când coseste, cât sase sasi sasul coseste. Si-s sus si-n jos de casa sa, coseste sasul si-n sosea. Si sase case Sasa-si stie. - Ce sansa!... Sasa-si spuse siesi
6.Un cocostârc s-a dus la descocostârcarie, unde se descocostârcareau si alti cocostârci nedescocostârcariti, ca sa se descocostârcareasca de cocostârcaria lui.
7.Fata fierarului fierbe fasole fiarta fara foc fiindca focul face fum..
8.Un vultur sta pe pisc cu un pix in plisc.
9.Pililong cu pila lunga si-a pilit pila pe dunga, punga-n pila, pila-n punga, Pililong cu pila lunga si-a pilit pila pe dunga.
10.Fluture pe punte, fluture sub punte.
11.Lega-i caii de coama, de coada, de cuile scarii podului popii.
12.Bucur si Bucura se bucura ca Bucurel e bucuros in Bucuresti. Bucura-te cum s-a bucurat Bucuroaia cand s-a intors Bucurel bucuros de la Bucuresti.
13.Cupa cu capac, capac cu cupa.
14.Un caricaturist care caricaturizează caricaturi caricaturistice nu poate caricaturiza caricatura sa.
15.Rege Paragarafaramus, când te vei desoriginaliza? Mă voi desoriginaliza când cel mai original dintre orginali se va desoriginaliza. Dar cum cel mai original dintre originali nu se va desoriginaliza, regele Paragarafaramus, nu se va desoriginaliza.
16.Colo-n vale p-un pitroi sta o codobătură si un codobăturoi,codobăturoiu codobătureşte codobătura,codobătura nu poate codobături codobăturoiu...
17.Un bal fără egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real şi natural, fără rival, egal si actual.
18.Spre sfânta sa soră Suzana se suie, Spăşită din suflet suspinu să-şi spuie, Şi-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte, Şi-odată pe scara sucită se opreşte.
19.Boul breaz, bârlobreaz, lesne-a zice boul breaz, dar mai lesne-a dezbârlobrezi bârlobrezitura din boii bârlobrezenilor.
20.Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriţă, a cărămidărit cărămidăriţa pe cărămidar.
21.Sighitibum ala bim bum bam,strigatul cilipanezului în căutarea baldibuzului omorât de un cris cras, într-un stil abracadabrant pentru că nu a vrut să-l omoare pe hipocate-elefanto-camerosul, ascuns după un camilolabilolabalascop deoarece mâncase citopiperazina si se brohănise cu brohoteele în drămandău.
22.Unilateralitatea colocviilor desolidarizează conştiinciozitatea energeticienilor care manifestă o imperturbabilitate indiscriptibilă în locul nabucodonosorienei ireproşabilităţi.
23.Papucarul papucăreşte papucii nepapucăriţi ai papucăresei, dar papucăreasa nu poate papucării papuci nepapucăriţi ai papucarului care papucăreşte papuci nepapucăriţi.
24.O sapa lata, 2 sape late, 3 sape late , 4 sape late , 5 sape late , 6 sape late, 7 sapte sape late si inca alte sape late, si inca alte sape late si inca alte sapte sape late.
25.O coropişniţă şi`un coropişniţoi se coropişniţeau la noi pe gunoi. Nu coropişniţa coropişniţea pe coropişniţoi ci coropişniţoiul coropişniţea pe coropişniţă.
26.Ştiu că ştii că ştiuca-i ştiucă
Dar mai ştiu că ştiuca-i peşte
Şi că ştiuca se mănâncă
Şi că ştiuca se prăjeşte.
27.Nu-i greu a zice titiridva tidva, da-i greu a destitiridvi titiridvitura titiridvei tidvei.
28.O mierliţă fuflendiţă fuflendi-fuflendăriţă nu poate să fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul. Dar mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul poate ca să fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierliţa fuflendiţa fuflendi-fuflendăriţă.
29.Ceea ce cerea celebrul Cicero gemând geniilor degenerate ,n-au acceptat-o Cezar şi ceata ingeniosilor cetăţeni certaţi cu cerinţele cercurilor centrale.
30.Balaban Bălăbănescu bâlbâieşte bâlbâituri bâlbâite pe negândite.
31.Şase saci în şase saşi soseau pe şosea.
32.Stanca stă-n castan ca saşa Stan.
33.Unui tamplar i s-a-ntamplat o întamplare. Alt tamplar, auzind de întamplarea tamplarului de la tamplărie a venit şi s-a lovit cu tampla de tamplăria taplarului cu întamplarea.
34.Ţânţarul soţ însoţi soaţa ţâţâind sancţionând înţepând nesăţios.
35.O babă bălană mănâncă o banană babană.
36.Soră Sară, n-ai sărit aseară să vezi carnea cum se sară?
37.Creaţă isteaţă, zâmbitoare şi glumeaţă, scandează cu dicţie fără interdicţie fel de fel de poezii - azurii - cu copii şi făclii, pe hârtii, mii şi mii apoi pe-un cal merg la bal triumfal.
38.Arhiepiscopul din Constantinopol a încercat să se dezarhiepisconstantinopolizeze .
39.Fofiţă fondofirliţă, forofifo - fenderliţă şi fifoi fondofirloi, forofifo – fenderloi.
40.Patrusprezece pritocitori într-o pritocitorică mică.
41.Primprejur plimbările prin ploaie prilejuiesc plăceri proprietarilor provinciali.
42.Când am zis c-am zis c-om zice, că tu zici c-am zis c-om zice, nici n-am zis c-am zis c-om zice , da tu zici c-am zis c-om zice.
43.Sisoie se suie seara sus să sară scara singur
44.-Spune-mi cine soseşte pe şosea?
- Pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci.
- Cum? pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci?
-Da, pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci!
-Aha, dacă pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci,deci vor fi şaspe saşi cu şapte saci.
45.Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, atârnată asupra altarului atic, atrăgea, aşadar atenţia armatorilor anatolieni, amici ai anticilor armate arhaice, aşteptând atenuarea aţâţărilor anarhice ale aprigului Achille.
46.Gandindu-ma ca te gandesti,
Ca ma gandesc la tine,
Gandeste-te ca ma gandesc,
Ca te gandesti la mine.
47.Luni la lumina lumânării luminată de lună prin luminator i-a luminat o luminiţă în lumina ochilor.
48.Cântecul cântat de cântăreaţa încântătoare încânta cântăreţul încântat de cântarea cântareţei.
49.Un bal fără egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real şi natural, fără rival, egal şi actual.
50.Am o prepeliţă pestriţă cu paisprezece pui de prepeliţă pestriţi. E mai pestriţă prepeliţa pestriţă decât cei paisprezece pui de prepeliţă pestriţi, iar mai pestrit decât prepeliţa cea mai pestriţă este prepeliţoiul cel pestriţ.
51.E pestriţă prepeliţa pestriţă, dar mai pestriţi sunt puii prepeliţei pestriţe.
52.O găină porumbacă în porumbar s-a urcat. În porumbar porumbaca tot porumbul l-a mâncat.
53.Creaţa isteaţă, zâmbitoare şi glumeaţă, scandează cu dicţie fără interdicţie fel de fel de poezii azurii cu copii şi făclii, pe hârtii, mii şi mii apoi pe-un cal merg la bal triumfal.
54.Cele şapte muze cu priviri de zuze, scriu ca să se amuze, versuri andaluze.
55.Şase călăuze încearcă s-acuze cinci femei lehuze că ar fi farfuze.
56.Intercontinentalul se dezintercontinentalizează.
57.Am visat că visam că te visez că mă visai.
58.O piropopircanita se siropopircanea intr-o piropopircanie pentru un piropopircanel.
59.Fata are flori pe prispa, prispa are flori, fata are flori pe prispa, prisma are flori.
60.Sase calauze incearca s-acuze cinci femei lehuze ca ar fi farfuze.
61.Cinci fine meduze,  Geometrii confuze,  Cu unghiuri obtuze si ipotenuze
62.Patru buburuze,  Rosii archebuze, Bazaie ursuze, Zburand pe peluze
63.O barza breaza face zarva pe-o varza.
64.Trei babe mofluze, Fara dinti si buze, Trag turte pe spuze, Fara sa se scuze.
65.Doua autobuze lovite de-obuze, au lumini difuze si defecte la diuze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu