Colocviu – Sergiu Cioiu – Puși Dinulescu – Vasile Văduva – Dionisie Duma – George Anca – Gabriela Tănase – Silvia Cinca – Vasile Văduva – Mihai Velcescu – Elena Popescu – Samuel Coleridge
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str.
Jean Louis Calderon nr. 39
Silvia Cinca: Plimbare printre stele
Cristian Radu
Nema:
Cannes în mai
Mircea Coloșenco: Reviste
„Eminescu”
Bianca Beatrice Michi: Despre
certitudine la Constantin Noica și Anne Conway
Silvia Andrucovici: Un isihast yogin
Sorin Stratilat:
Florar eminescian
George Lupașcu: Înotând
printre nuferi
Noni Cristea: Răsunetul Icoanei
Coordonator: Dr. George Anca
O scrisoare de la Sergiu Cioiu
Nu
se intimpla foarte des, dar unii dintre artistii pe care ii “cint” in podcastul
meu fac gestul minunat de a-mi trimite un mesaj personal.
Imi
creste inima, zau!
Adica
eu – care pun muzica la podcast pentru doar citeva sute de ascultatori, acolo –
sint bagat in seama de artisti pe care ii stie o lume intreaga.
Zilele
trecute ma trezesc cu un mesaj de la Sergiu Cioiu!
Cititi cu atentie rindurile de
mai jos. Nu sint doar un simplu “multumesc, draga”, ci mult mai mult! Un
muzician care are o viata in spate comenteaza evolutia muzicii pop si starea
actuala a industriei.
Admirati
grija de a asterne cuvintele, alegerea lor, fluenta ideilor: foarte fain! Mai
are cineva in ziua de azi atita rabdare sa scrie cu atita grija?
Multumesc
din inima, coane Sergiu!
Sergiu Cioiu
Dragà
George,
Iti multumesc pentru difuzare si pentru faptul de a gasi solutia de a ràmane fidel gustului tàu.
Iti multumesc pentru difuzare si pentru faptul de a gasi solutia de a ràmane fidel gustului tàu.
A
fi si a ràmane independent,a exprima un unghi de vedere fàrà obisnuitele sau
inerentele compromisuri este foarte migàlos, ca sà nu zic dificil, uneori
imposibil…
Tràim intr-o lume muzicalà extrem de formatatà iar industria discului este din ce in ce mai dependentà de comert si ieftinàtate. Producàtorii vor sà meargà la sigur. Unde nu e risc si curaj, exceptiile devin din ce in ce mai rare. Gustul publicului alunecà pe o pantà a superflu-ului in care, pe nesimtite, un sunet uniform si-a fàcut aparitia. Oamenii trebuie sà batà neapàrat ritmic din palme, sà miste ceva si sà nu distingà bine decat onomatopeiele repetate. Vorbesc, fireste, despre industria pop-muzic si despre faptul de a fi violentati atunci cand dispare mesajul poetic si cand CANTECUL dispare acoperit de un anume “sound”. Nu contest culorile sau curentele, stilurile sau diversivitatea adusà de diferite genuri la modà, dar ce poate fi mai modern decat ceeace nu se demodeazà?…
Tràim intr-o lume muzicalà extrem de formatatà iar industria discului este din ce in ce mai dependentà de comert si ieftinàtate. Producàtorii vor sà meargà la sigur. Unde nu e risc si curaj, exceptiile devin din ce in ce mai rare. Gustul publicului alunecà pe o pantà a superflu-ului in care, pe nesimtite, un sunet uniform si-a fàcut aparitia. Oamenii trebuie sà batà neapàrat ritmic din palme, sà miste ceva si sà nu distingà bine decat onomatopeiele repetate. Vorbesc, fireste, despre industria pop-muzic si despre faptul de a fi violentati atunci cand dispare mesajul poetic si cand CANTECUL dispare acoperit de un anume “sound”. Nu contest culorile sau curentele, stilurile sau diversivitatea adusà de diferite genuri la modà, dar ce poate fi mai modern decat ceeace nu se demodeazà?…
[…]
Cu
prietenie,
Sergiu Cioiu
Sergiu Cioiu
PUŞI DINULESCU
FAUST
fragment
.
Nevasta (intră
precipitată) :
Am auzit de la bucătărie zgomote lugubre
Și becurile s-au stins și chiar televizorul!
Ce se întâmplă? Faci iarăși vrăji de alchimie?
Doar mi-ai promis că noaptea, măcar,
Vei sta și tu mai liniștit și vei citi, vei scrie…
Dar cred că iarăși duhuri se flendură pe-aici…
Ne flutură prin camere tot felul de strigoi
Și spiriduși, bătându-și joc de viața noastră…
Faust :
Când te-ai măritat cu mine, un om de geniu,
Ai fi putut să știi, că dracul și cu Domnul
În capul meu sunt prieteni și sunt egali,
Chiar dacă noi, oamenii, ne zvârcolim degeaba
În luptă cu destinul și doar pe undeva, prin găuri
De materie putem să-l dibuim și să ni-l facem
Singuri. Doar cei ca mine, însă, cei puțini,
Care cunosc aceste taine, sunt demni de-acea
putere!
Iar tu, femeie proastă, du-te la bucătărie!
Acolo-i soarta ta: să fii între castroane,
Între zacuști și mămăligi și arpacașuri și
bulioane!
Nevasta :
Ei, bine, de-i așa, te pun la post, tirane!
Ia-ți! Fă-ți! Dă-ți! Sau ia-ți o menajeră!
Eu plec la fiica noastră! Uleiul e pe terminate!
În frigider sunt două ouă, niște brânză și un
pachet cu unt!
Mă duc mâncând pământul! Mă duc la fiica noastră!
Și află c-am găsit, în bloc, acolo, la un
apartament vecin,
Și un bărbat, puțin mai tânăr, mai reavăn decât
tine,
Ce mi-a propus deja să fiu a lui
Și tu la ușa noastră, dacă-i veni să ceri,
Ți-om da o supă caldă, poate, în bucătărie!
Rămâi cu cărțile-astea, care put a DTT
Și a căcat de șoarec și lasă-mă sfârșitul vieții
Să-mi petrec cu cineva, care m-o prețui…
La revedere și adio, bou bătrân, și tu să știi că
niciodată
Nu m-am simțit la tine-n brațe decât o cârpă
moartă!
Tu n-ai știut nicicând, bătrâne om, să-ți
valorifici
Potențialul energetic, cu care te-a-nzestrat
natura,
Ca să te facă om, nu bou! La revedere! Și adio
chiar!
Orvoar!
(Iese)
Faust :
Femeia asta avea în cap ceva, probabil, de
dinainte încă!
Să stau cu ea în casă de patruzeci de ani și
dintr-o dată,
Dac-a găsit pe unul mai cu păr, mai zdravăn poate,
chiar!
Să-mi facă mie treaba asta? Cât o fi stat ca să
clocească
În gândul ei bolnav dorinți de sex la șaptezeci de
ani!?
O! Doamne, ce caraghioasă-i lumea, chiar de se
vrea a’ dracu’
De morală! O, lumea noastră de gâște cenușii se
vrea de lebede!
Vai! Cum a putut femeia asta de mine să se lepede!
Ca de un adidas sau un bocanc murdar, ce nu mai
merită spălat!
O! Doamne! Iartă-mă! De lumea asta azi m-am
săturat!
Ce să fac? Un ștreang să-mi fac sau să m-arunc de
la balcon?
O! Doamne, cum se moare mai ușor!? Dar, stai, că
Domnul
Pedepsește pe cei ce singuri seama-și fac!
Se pare că n-am dreptul… Cel puțin, așa se zice:
Că numai Milostivul, singur, poate să ia ’napoi
Ce-a dat, atuncea când, în loc să fii un vierme,
Sau un bou, numai de muncă bun sau cal,
Bun doar de alergat și de bătut, el te-a făcut pe
tine!
Păi, când el te face om, la propriu și la figurat,
Să-ți bați tu joc de grația lui? Cum poți să faci
așa ceva?
Atuncea când nici nenorociții viermi, devoratorii
de cadavre,
Sau boii sau caii, nu fac asemenea tâmpenie!
Ei nici nu știu să facă asta! Doar pițigoiul,
Bietul pițigoi, își bagă unghia sau ghiara-n gât!
Păi dac-am fost făcuți cu chipul Lui,
Cum scrie la Scriptură și ne-a mai dat și dreptul
De-a gândi, oare ne-a dat și dreptul de-a ucide?
Și nu doar pentru a mânca, ci chiar și din plăcere
Sau din răzbunare sau din orgoliu sau din
lașitate,
Avem noi dreptul să ne condamnăm la moarte
Singuri, când am mai fost odată condamnați,
Chiar de la naștere, cu timpul execuției amânat?
Soluția, deci, nu e nici ștreangul și nici
balconul!
(Sună
soneria)
Or fi
iar dracii? Nu, că ăia intră fără ușă! Ca la ei acasă!
(Iese.
Deodată, efecte pirotehnice, ca o explozie – și întuneric. Reintră, pe o muzică
drăcească, Mefisto și Duhul, tot așa de neîmbrăcați. Duc niște torțe. Scurt
număr de dans pe ritm de tobe. Lumină spectrală. Dans macabru. Pe lumina care
se reaprinde încet, Faust intră împreună cu administratorul blocului, fost
colonel de securitate)
DIONISIE DUMA
Elegie
lui Vasile Andru
Marie, trupul mi-am vândut
Cu tot cu oasele de lut
Cu tot cu oasele de lut
Mi-a mai rămas doar blândul duh
Care plutește în văzduh
Care plutește în văzduh
De el atârn-atât de greu
Poruncile lui Dumnezeu
Poruncile lui Dumnezeu
Te rog pe tine: cât mai sunt
O arătare pe pământ
O arătare pe pământ
S-asculți, pe la sfârșitul verii,
Cum bate clopotul tăcerii!
Cum bate clopotul tăcerii!
GEORGE ANCA
POEZIE-TABU
LA PUȘI DINULESCU
Joi
14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși
Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda
pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a
intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru
nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen:
asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul
The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se
expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai /
Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)
Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte.
Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte.
După
Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile
și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine
alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a
doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe
să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba
română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume
chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. /
Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe
care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din
obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu
scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca
sa.
Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).
Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian... Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell'arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde... / A sta fragmentic... / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).
Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop... se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.
Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.
Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.
Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).
Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape... / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis... // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață... / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente... / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă... // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou... (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / - Care Paul? / - Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? - Care Puiu? / - Care bagă-n pulă cuiu'!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie... // Dar tramvaiu' merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / - Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu'!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere... / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când... / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi... / Fața ei e de smântână... / Stă și-mi suge vâna-n vână... / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână... // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână... // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar... // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un' s-aude cucuvaia... // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).
Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.
În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta... / Și asta după Turcia, după Malta...” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).
Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „...De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”
Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”
Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).
Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian... Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell'arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde... / A sta fragmentic... / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).
Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop... se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.
Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.
Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.
Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).
Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape... / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis... // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață... / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente... / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă... // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou... (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / - Care Paul? / - Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? - Care Puiu? / - Care bagă-n pulă cuiu'!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie... // Dar tramvaiu' merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / - Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu'!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere... / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când... / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi... / Fața ei e de smântână... / Stă și-mi suge vâna-n vână... / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână... // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână... // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar... // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un' s-aude cucuvaia... // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).
Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.
În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta... / Și asta după Turcia, după Malta...” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).
Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „...De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”
Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”
GABRIELA TĂNASE
Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare.
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.
:)
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.
:)
Don Pixxxote
e frigid
ca un zid în sentimente
impotente
cronici scrie
ia decizii în reviste mari
de zici
că i-a intrat pixxxul în urzici
tipă, dă din mână, se crizează
mare sculă
aureolează fundul sticlei
ce contează
că-i slugarnic şi supus
cu oricine e politic sus
că se clatină pe scene luminate
recitând poeme leşinate
pline de clişee expirate
Don Pixxxote e o somitate
e frigid
ca un zid în sentimente
impotente
cronici scrie
ia decizii în reviste mari
de zici
că i-a intrat pixxxul în urzici
tipă, dă din mână, se crizează
mare sculă
aureolează fundul sticlei
ce contează
că-i slugarnic şi supus
cu oricine e politic sus
că se clatină pe scene luminate
recitând poeme leşinate
pline de clişee expirate
Don Pixxxote e o somitate
SILVIA CINCA
TREZIREA
Am zabovit în valea neputinței
In susurul izvorului de munte
Si glasul Tău s-a desprins ...
în claritatea lacrimilor
Ce-nlocuia apa cu suspine și dureri
Răscoliri de gânduri aruncate în lumea
In care n-am mai găsit chemarea.
S-au înfruntat dorinți și greutăți
Strigate în disperarea lumii
Si-am auzit glasul Lui șoptind omului de azi
Intr-o aducere aminte
De sacrificiul dăruirii Sale
In binele nostru.
Si sufletul unora și trupul și întreaga ființă
Au rămas înecate în lacrimi de durere
Intr-o desăvârșită singuratate
Acolo de unde s-au trezit apoi
Ca cea mai bogată ființă
Călătorind în lumea propriului gând.
In susurul izvorului de munte
Si glasul Tău s-a desprins ...
în claritatea lacrimilor
Ce-nlocuia apa cu suspine și dureri
Răscoliri de gânduri aruncate în lumea
In care n-am mai găsit chemarea.
S-au înfruntat dorinți și greutăți
Strigate în disperarea lumii
Si-am auzit glasul Lui șoptind omului de azi
Intr-o aducere aminte
De sacrificiul dăruirii Sale
In binele nostru.
Si sufletul unora și trupul și întreaga ființă
Au rămas înecate în lacrimi de durere
Intr-o desăvârșită singuratate
Acolo de unde s-au trezit apoi
Ca cea mai bogată ființă
Călătorind în lumea propriului gând.
MIHAI VELCESCU
Centrul lumii
Dormea dar treaz, treaz adormit
Cu capul pe-un meteorit căzut din stea
și nu știa cine era, de unde e, când a venit
Dar că-i
din ei și e
de-al lor știa.
și
meteori în
jurul lui sclipeau în
curcubeu
Se risipeau, se adunau și se urau și
s-au iubit
Lapte furau și
beau când nu
mai poți să bei
Dormea dar treaz, treaz adormit.
Loveau tot împreună chiar și pe
cel iubit
Plângeau
apoi, scrâșneau
apoi și-așa, și așa,
Se încercau
în pumni și
poate s-au lovit
Cu capul pe-un meteorit căzut din stea.
Și
s-au trădat și neștiind sau
poate bănuind
Ba chiar semnând
contracte de la stâpân plătit
și-au
regretat, s-au bucurat și au rămas și au
fugit
și nu știa cine era, de unde e, când a venit.
și
pulberea a dus-o vântul pân’ la cap de lume
și
ploaia a muiat-o, iată
ulcior era
Lacrimi în el,
lacrimi aici și întru o genune
Dar că-i
din ei și e
de-al lor știa.
Dar că-i
din ei și e
de-al lor știa
și nu știa cine era, de unde e, când a venit
Cu capul pe-un meteorit căzut din stea
Dormea dar treaz, treaz adormit.
Simon Petros se chema și vântul a împietrit.
VASILE
VĂDUVA
Fata
tatii
Fata
tatii, să mă ierți
C-ai să
crești – și n-am să fiu
Decât
umbră-ntre coperți
Și
de-acolo n-am să știu
De ți-e
bine, de te doare
Când vei
crește fată mare...
Ochiul
meu n-o să te vadă
Prin
pământul pus pe-o ladă,
Nici
urechea-mi n-o s-auză
Glasul
tău de buburuză,
Când vei
râde, când vei plânge,
Lumea-n
chingi când te va strânge...
Fata
tatii, tu să ierți
Umbra
mea dintre coperți,
Dacă
biata n-o să poată
Să îți
fie loc de tată
Și de-ot
fi în tine ploi
Lângă
raft să nu rămâi -
Căci eu
n-am să pot din foi
Să
mă-ntind să te mângâi,
Fata
tati... să mă ierți
Că-s
doar umbră-ntre coperți.
Acolo jos
Acolo jos, printre răcoare,
Ții minte Tudor George când
Nemaiturnându-ne-n pahare
Gagica dintre galantare?
Ci tot mai beam un rând în gând...
Miasmele de cărnuri fripte
Lung sfârâite pe grătar -
Smulse din porci, precum din cripte
Ferfenițite foi de scripte -
Și-n veci mirosul de mărar...
În hrubă-nchiși la „Singapore”
(Ții minte harmonistul orb?)
Corăbii, doamne, fără prore...
Deasupra timp cu alte ore
Ne-ar tot fi supt prin ciur de sorb...
Sub talpa lumii, hai sub talpă
De bună voie capul pus
Și-oricine vrea: poftim de-l scalpă
Prin frestruici cădea de sus...
Și n-aș fi vrut
Și n-aș fi vrut să fiu chiar
drumul...
Ci m-aș fi vrut doar unu-n șir -
Țigan nomad ascuns în fumul
Căruțelor cu coviltir...
Și m-aș fi vrut măcar o roată
Rotindu-mă spre nesfârșit,
Măcar o talpă sângerată
Pe orice drum părăginit,
Măcar un ochi, măcar o mână,
Măcar un semn de bun rămas
Spre cei ce pot să mai rămână
Măcar un câine de pripas...
Ci mi-e sortit să fiu chiar drumul
-
De-a pururi roți și tălpi în jur
Acoperi-mă-vor cu fumul
vieții ca un coviltir...
Ci devin colb... ci devin drumul
...
Dar mai respir... și mai respir...
Clopotul
Clopotul din turn prelins
Spre subțire, dinadins
Bate-(iată cum încearcă)n
Ochiu-mi zăvorât cu cearcăn.
Roșu stins, petale șui
Se preling din bangul lui
Și un deșt în patru muchii
Nituit pe sub cu muchii -
Și-acel os de sfânt prea ros
Clopotului pe din dos,
Tot mai mic, mai fără rang,
Ascunzându-se de bang...
Fetele
Fetele, bobletele,
Se duc pe-ndeletele
Și le-astupă urmele
Ploile și brumele...
Meru alții scrume-le!
Mă aleargă vârstele
Repezi ca lăcustele
Și pe-ascuns tristețile
Mă bat cu săgețile...
Sufletul se-ntunecă –
Stea de dor nu-l lunecă,
De tăceri să-l mântuie
Zarea nu-l mai bântuie...
Dragostea și zările
Alții le țin scările...
Față
Față-a mea de măscărici
Hai la groapa cu furnici -
Ba-i aici, ba nu-i aici
Fața mea de măscărici...
Jumătate râzi și plângi
Nemișcarea celei stângi,
Care – cine să mai știe
De e moartă, de e vie...
Față-a mea de măscărici
Hai la groapa cu furnici:
Și acolo pe-nserate
Nă-i mai fi – cred că se poate
Împărțită-n jumătate,
Cum îmi ești parșivo-aici,
Față-a mea de măscărici!
Hai la groapa cu furnici...
ELENA POPESCU
TE-AI DEPĂRTAT
Te-ai depărtat prin celelalte gânduri
atât de mult, de gândul cel dintâi
şi până-n clipa când te vei întoarce,
nu vei putea să pleci, nici să rămâi...
atât de mult, de gândul cel dintâi
şi până-n clipa când te vei întoarce,
nu vei putea să pleci, nici să rămâi...
ELP
*
YOU’VE DRIFTED
YOU’VE DRIFTED
You’ve drifted among other thoughts
far from the first one,
and till you return,
you can neither leave nor stay...
far from the first one,
and till you return,
you can neither leave nor stay...
Translated by Adrian G Sahlean
*
你已漂流
你已漂流
你已漂流在雜念間
離開你的初衷
直到你再回頭
卻不能決定去留……
離開你的初衷
直到你再回頭
卻不能決定去留……
Translated by Kuei-shien Lee
*
جنحتَ
بعيداً
جنحتَ بعيداً وسطَ أفكارٍ أخرى
بعيداً عمّا سَبق،
حتى لا تعود،
لا يمكنك الذهابُ، ولا البقاء..
جنحتَ بعيداً وسطَ أفكارٍ أخرى
بعيداً عمّا سَبق،
حتى لا تعود،
لا يمكنك الذهابُ، ولا البقاء..
Arabic version: Miloud Homida
*
TE HAS ALEJADO
TE HAS ALEJADO
Te has alejado por otros pensamientos
tan lejos del primero
y mientras no regreses,
no podrás irte ni permanecer.
tan lejos del primero
y mientras no regreses,
no podrás irte ni permanecer.
Traducción: Joaquín Garrigós
*
KAU TELAH LEPAS
Kau telah lepas ke angan-angan lain
begitu jauh dari yang pertama
sehingga di saat kaupulang,
kau tak bisa berangkat atau tinggal ….
begitu jauh dari yang pertama
sehingga di saat kaupulang,
kau tak bisa berangkat atau tinggal ….
Diterjemahkan ke bahasa Indonesia oleh: Yohanes Manhitu
*
FOSTE EMBORA
FOSTE EMBORA
Foste embora por outros pensamentos
tão distantes daquele em seu lugar,
que agora, no instante do regresso,
não poderás partir e nem ficar…
tão distantes daquele em seu lugar,
que agora, no instante do regresso,
não poderás partir e nem ficar…
Tradução do romeno: Luciano Maia
*
ТЫ ПЛЫЛ
Ты заплывал в своих мыслях
далеко от мысли первоначальной,
и когда ты возвратился,
ты не мог ни уйти, ни остаться...
далеко от мысли первоначальной,
и когда ты возвратился,
ты не мог ни уйти, ни остаться...
Перевод на русский язык: Adolf P. Shvedchikov
*
TU T’ES ÉLOIGNÉ
Les autres pensées t’ont éloigné
tellement de ta première pensée
que tant que tu n’y reviendras pas,
tu ne pourras ni partir, ni rester…
tellement de ta première pensée
que tant que tu n’y reviendras pas,
tu ne pourras ni partir, ni rester…
Version française : Estelle Variot
*
ΕΧΕΙΣ ΓΛΙΣΤΡΗΣΕΙ
ΕΧΕΙΣ ΓΛΙΣΤΡΗΣΕΙ
Έχεις χαθεί μέσα σε άλλες σκέψεις
μακριά από την αρχική
και μέχρις ότου επιστρέψεις,
δεν μπορείς ούτε να φύγεις ούτε να μείνεις…
μακριά από την αρχική
και μέχρις ότου επιστρέψεις,
δεν μπορείς ούτε να φύγεις ούτε να μείνεις…
Greek version: Dora
Theohari-Apostolidi
*
HAST DU DICH ENTFERNT
Hast dich entfernt mit anderen Gedanken
soweit entfernt von deinem ersten bleiben
und bis zu deiner Rückkehr wärd’ ich danken,
du kannst nicht weg, und nicht dableiben...
soweit entfernt von deinem ersten bleiben
und bis zu deiner Rückkehr wärd’ ich danken,
du kannst nicht weg, und nicht dableiben...
Deutsche version: Christian W. Schenk
*
DU HAR FJÄRMAT DIG
DU HAR FJÄRMAT DIG
Du har fjärmat dig i andra tankar
så mycket från den första
och till det ögonblick du återvänder,
kommer du varken kunna gå eller stanna ...
så mycket från den första
och till det ögonblick du återvänder,
kommer du varken kunna gå eller stanna ...
Swedish version: Åsa Apelkvist
*
TI SEI ALLONTANATO
Ti sei allontanato per colpa di pensieri
troppo lontani dal primo
e fino al tuo ritorno
non potrai andar via né rimanere.
troppo lontani dal primo
e fino al tuo ritorno
non potrai andar via né rimanere.
Italian version: Stefano Strazzabosco
*
ODDĚLIL SES
Oddělil ses ostatními myšlenkami
příliš od myšlenky prvotní
a do chvíle, kdy se opět vrátíš,
nebudeš moci zůstat, ani odejít.
příliš od myšlenky prvotní
a do chvíle, kdy se opět vrátíš,
nebudeš moci zůstat, ani odejít.
Czech version: Hana Herrmannova
*
ELTÁVOLODTÁL
Úgy eltávolodtál az első gondolattól,
megannyi gondolat messzire vitt
és egész addig, amíg vissza nem térsz,
elmenni sem bírsz majd, sem maradni…
megannyi gondolat messzire vitt
és egész addig, amíg vissza nem térsz,
elmenni sem bírsz majd, sem maradni…
Fordította: Irén P. Tóth
*
UZAKLAȘTIN
Uzaklaştın diğer düşünceler arasından
o kadar çok uzağa ki ilk düşünceden
ve geri döneceğin ana kadar,
kalmaya da, gitmeye de yok gücün...
o kadar çok uzağa ki ilk düşünceden
ve geri döneceğin ana kadar,
kalmaya da, gitmeye de yok gücün...
Türkçesi: Teodora Doni
*
УДАЉИО СИ СЕ
Удаљио си се оним другим мислима
тако много, од првобитне мисли
и до тренутка твог поновног враћања,
нећеш моћи ни да одеш, ни да останеш...
тако много, од првобитне мисли
и до тренутка твог поновног враћања,
нећеш моћи ни да одеш, ни да останеш...
Превео: Драга Мирјанић
*
U LARGOVE
U largove nëpër mendimet tjera
aq shumë me mendimin e parë
dhe deri në çastin kur do kthehesh,
nuk mund të shkosh, dhe as të mbetesh...
aq shumë me mendimin e parë
dhe deri në çastin kur do kthehesh,
nuk mund të shkosh, dhe as të mbetesh...
Albanian version: Baki Ymeri
*
ՀԵՌԱՑԱՐ
Հեռացար՝ նոր մտքերի մեջ ընկած,
այնքան հեռացար քո առաջին մտքից
Որ եթե մի օր վերադառնալ ուզես,
Ոչ կարող ես մնալ, ոչ էլ ետ դառնալ…
այնքան հեռացար քո առաջին մտքից
Որ եթե մի օր վերադառնալ ուզես,
Ոչ կարող ես մնալ, ոչ էլ ետ դառնալ…
Armenian version: Аида
Маркосян
*
URRUNDU ZARA
URRUNDU ZARA
Beste pentsamenduen atzetik urrundu zara
aurrenekoarengandik hain urrun
eta itzultzen ez zaren bitartean,
ezingo duzu alde egin ezta geratu ere.
aurrenekoarengandik hain urrun
eta itzultzen ez zaren bitartean,
ezingo duzu alde egin ezta geratu ere.
Basque version: Eukene Lizeaga
*
דיין
אוועקגאנג
ביסט
אוועק דורך אנדערע געדאנקען
אזוי פיל פון דעם ערשטן געדאנק
ביז אין מאמענט ווען דו וועסט זיך אומקערן
וועסט ניט קענען וועק, אונד ניט בלייבן
אזוי פיל פון דעם ערשטן געדאנק
ביז אין מאמענט ווען דו וועסט זיך אומקערן
וועסט ניט קענען וועק, אונד ניט בלייבן
Yiddish version: Leizer Saul
["Dacă ai ști - 22 x 29"(If you only knew, by
Elena Liliana Popescu, Pelerin Press, Bucharest, 2015), multilingual volume]
ELENA POPESCU
TE-AI DEPĂRTAT
Te-ai depărtat prin celelalte gânduri
atât de mult, de gândul cel dintâi
şi până-n clipa când te vei întoarce,
nu vei putea să pleci, nici să rămâi...
atât de mult, de gândul cel dintâi
şi până-n clipa când te vei întoarce,
nu vei putea să pleci, nici să rămâi...
ELP
*
YOU’VE DRIFTED
YOU’VE DRIFTED
You’ve drifted among other thoughts
far from the first one,
and till you return,
you can neither leave nor stay...
far from the first one,
and till you return,
you can neither leave nor stay...
Translated by Adrian G Sahlean
*
你已漂流
你已漂流
你已漂流在雜念間
離開你的初衷
直到你再回頭
卻不能決定去留……
離開你的初衷
直到你再回頭
卻不能決定去留……
Translated by Kuei-shien Lee
*
جنحتَ
بعيداً
جنحتَ بعيداً وسطَ أفكارٍ أخرى
بعيداً عمّا سَبق،
حتى لا تعود،
لا يمكنك الذهابُ، ولا البقاء..
جنحتَ بعيداً وسطَ أفكارٍ أخرى
بعيداً عمّا سَبق،
حتى لا تعود،
لا يمكنك الذهابُ، ولا البقاء..
Arabic version: Miloud Homida
*
TE HAS ALEJADO
TE HAS ALEJADO
Te has alejado por otros pensamientos
tan lejos del primero
y mientras no regreses,
no podrás irte ni permanecer.
tan lejos del primero
y mientras no regreses,
no podrás irte ni permanecer.
Traducción: Joaquín Garrigós
*
KAU TELAH LEPAS
Kau telah lepas ke angan-angan lain
begitu jauh dari yang pertama
sehingga di saat kaupulang,
kau tak bisa berangkat atau tinggal ….
begitu jauh dari yang pertama
sehingga di saat kaupulang,
kau tak bisa berangkat atau tinggal ….
Diterjemahkan ke bahasa Indonesia oleh: Yohanes Manhitu
*
FOSTE EMBORA
FOSTE EMBORA
Foste embora por outros pensamentos
tão distantes daquele em seu lugar,
que agora, no instante do regresso,
não poderás partir e nem ficar…
tão distantes daquele em seu lugar,
que agora, no instante do regresso,
não poderás partir e nem ficar…
Tradução do romeno: Luciano Maia
*
ТЫ ПЛЫЛ
Ты заплывал в своих мыслях
далеко от мысли первоначальной,
и когда ты возвратился,
ты не мог ни уйти, ни остаться...
далеко от мысли первоначальной,
и когда ты возвратился,
ты не мог ни уйти, ни остаться...
Перевод на русский язык: Adolf P. Shvedchikov
*
TU T’ES ÉLOIGNÉ
Les autres pensées t’ont éloigné
tellement de ta première pensée
que tant que tu n’y reviendras pas,
tu ne pourras ni partir, ni rester…
tellement de ta première pensée
que tant que tu n’y reviendras pas,
tu ne pourras ni partir, ni rester…
Version française : Estelle Variot
*
ΕΧΕΙΣ ΓΛΙΣΤΡΗΣΕΙ
ΕΧΕΙΣ ΓΛΙΣΤΡΗΣΕΙ
Έχεις χαθεί μέσα σε άλλες σκέψεις
μακριά από την αρχική
και μέχρις ότου επιστρέψεις,
δεν μπορείς ούτε να φύγεις ούτε να μείνεις…
μακριά από την αρχική
και μέχρις ότου επιστρέψεις,
δεν μπορείς ούτε να φύγεις ούτε να μείνεις…
Greek version: Dora
Theohari-Apostolidi
*
HAST DU DICH ENTFERNT
Hast dich entfernt mit anderen Gedanken
soweit entfernt von deinem ersten bleiben
und bis zu deiner Rückkehr wärd’ ich danken,
du kannst nicht weg, und nicht dableiben...
soweit entfernt von deinem ersten bleiben
und bis zu deiner Rückkehr wärd’ ich danken,
du kannst nicht weg, und nicht dableiben...
Deutsche version: Christian W. Schenk
*
DU HAR FJÄRMAT DIG
DU HAR FJÄRMAT DIG
Du har fjärmat dig i andra tankar
så mycket från den första
och till det ögonblick du återvänder,
kommer du varken kunna gå eller stanna ...
så mycket från den första
och till det ögonblick du återvänder,
kommer du varken kunna gå eller stanna ...
Swedish version: Åsa Apelkvist
*
TI SEI ALLONTANATO
Ti sei allontanato per colpa di pensieri
troppo lontani dal primo
e fino al tuo ritorno
non potrai andar via né rimanere.
troppo lontani dal primo
e fino al tuo ritorno
non potrai andar via né rimanere.
Italian version: Stefano Strazzabosco
*
ODDĚLIL SES
Oddělil ses ostatními myšlenkami
příliš od myšlenky prvotní
a do chvíle, kdy se opět vrátíš,
nebudeš moci zůstat, ani odejít.
příliš od myšlenky prvotní
a do chvíle, kdy se opět vrátíš,
nebudeš moci zůstat, ani odejít.
Czech version: Hana Herrmannova
*
ELTÁVOLODTÁL
Úgy eltávolodtál az első gondolattól,
megannyi gondolat messzire vitt
és egész addig, amíg vissza nem térsz,
elmenni sem bírsz majd, sem maradni…
megannyi gondolat messzire vitt
és egész addig, amíg vissza nem térsz,
elmenni sem bírsz majd, sem maradni…
Fordította: Irén P. Tóth
*
UZAKLAȘTIN
Uzaklaştın diğer düşünceler arasından
o kadar çok uzağa ki ilk düşünceden
ve geri döneceğin ana kadar,
kalmaya da, gitmeye de yok gücün...
o kadar çok uzağa ki ilk düşünceden
ve geri döneceğin ana kadar,
kalmaya da, gitmeye de yok gücün...
Türkçesi: Teodora Doni
*
УДАЉИО СИ СЕ
Удаљио си се оним другим мислима
тако много, од првобитне мисли
и до тренутка твог поновног враћања,
нећеш моћи ни да одеш, ни да останеш...
тако много, од првобитне мисли
и до тренутка твог поновног враћања,
нећеш моћи ни да одеш, ни да останеш...
Превео: Драга Мирјанић
*
U LARGOVE
U largove nëpër mendimet tjera
aq shumë me mendimin e parë
dhe deri në çastin kur do kthehesh,
nuk mund të shkosh, dhe as të mbetesh...
aq shumë me mendimin e parë
dhe deri në çastin kur do kthehesh,
nuk mund të shkosh, dhe as të mbetesh...
Albanian version: Baki Ymeri
*
ՀԵՌԱՑԱՐ
Հեռացար՝ նոր մտքերի մեջ ընկած,
այնքան հեռացար քո առաջին մտքից
Որ եթե մի օր վերադառնալ ուզես,
Ոչ կարող ես մնալ, ոչ էլ ետ դառնալ…
այնքան հեռացար քո առաջին մտքից
Որ եթե մի օր վերադառնալ ուզես,
Ոչ կարող ես մնալ, ոչ էլ ետ դառնալ…
Armenian version: Аида
Маркосян
*
URRUNDU ZARA
URRUNDU ZARA
Beste pentsamenduen atzetik urrundu zara
aurrenekoarengandik hain urrun
eta itzultzen ez zaren bitartean,
ezingo duzu alde egin ezta geratu ere.
aurrenekoarengandik hain urrun
eta itzultzen ez zaren bitartean,
ezingo duzu alde egin ezta geratu ere.
Basque version: Eukene Lizeaga
*
דיין
אוועקגאנג
ביסט
אוועק דורך אנדערע געדאנקען
אזוי פיל פון דעם ערשטן געדאנק
ביז אין מאמענט ווען דו וועסט זיך אומקערן
וועסט ניט קענען וועק, אונד ניט בלייבן
אזוי פיל פון דעם ערשטן געדאנק
ביז אין מאמענט ווען דו וועסט זיך אומקערן
וועסט ניט קענען וועק, אונד ניט בלייבן
Yiddish version: Leizer Saul
["Dacă ai ști - 22 x
29"(If you only knew, by Elena Liliana Popescu, Pelerin Press, Bucharest,
2015), multilingual volume]
The
Improvisatore by Samuel Coleridge
Scene--A spacious drawing-room,
with music-room adjoining.
Katharine. What are the words ?
Eliza. Ask our friend, the Improvisatore ; here he comes. Kate has a favour
to ask of you, Sir ; it is that you will repeat the ballad [Believe me if
all those endearing young charms.--EHC's ? note] that Mr. ____ sang so
sweetly.
Friend. It is in Moore's Irish Melodies ; but I do not recollect the
words distinctly. The moral of them, however, I take to be this :--
Love would remain the same if true,
When we were neither young nor new ;
Yea, and in all within the will that came,
By the same proofs would show itself the same.
Eliza. What are the lines you repeated from Beaumont and Fletcher, which my
mother admired so much ? It begins with something about two vines so close
that their tendrils intermingle.
Friend. You mean Charles' speech to Angelina, in The Elder Brother.
We'll live together, like two neighbour vines,
Circling our souls and loves in one another !
We'll spring together, and we'll bear one fruit ;
One joy shall make us smile, and one grief mourn ;
One age go with us, and one hour of death
Shall close our eyes, and one grave make us happy.
Katharine. A precious boon, that would go far to reconcile one to old
age--this love--if true ! But is there any such true love ?
Friend. I hope so.
Katharine. But do you believe it ?
Eliza (eagerly). I am sure he does.
Friend. From a man turned of fifty, Katharine, I imagine, expects a
less confident answer.
Katharine. A more sincere one, perhaps.
Friend. Even though he should have obtained the nick-name of
Improvisatore, by perpetrating charades and extempore verses at
Christmas times ?
Eliza. Nay, but be serious.
Friend. Serious ! Doubtless. A grave personage of my years giving a
Love-lecture to two young ladies, cannot well be otherwise. The
difficulty, I suspect, would be for them to remain so. It will be
asked whether I am not the `elderly gentleman' who sate `despairing
beside a clear stream', with a willow for his wig-block.
Eliza. Say another word, and we will call it downright affectation.
Katharine. No ! we will be affronted, drop a courtesy, and ask pardon for
our presumption in expecting that Mr. ___ would waste his sense on two
insignificant girls.
Friend. Well, well, I will be serious. Hem ! Now then commences the
discourse ; Mr. Moore's song being the text. Love, as distinguished
from Friendship, on the one hand, and from the passion that too often
usurps its name, on the other--
Lucius (Eliza's brother, who had just joined the trio, in a whisper to the
Friend). But is not Love the union of both ?
Friend (aside to Lucius). He never loved who thinks so.
Eliza. Brother, we don't want you. There ! Mrs. H. cannot arrange the
flower vase without you. Thank you, Mrs. Hartman.
Lucius. I'll have my revenge ! I know what I will say !
Eliza. Off ! Off ! Now, dear Sir,--Love, you were saying--
Friend. Hush ! Preaching, you mean, Eliza.
Eliza (impatiently). Pshaw !
Friend. Well then, I was saying that Love, truly such, is itself not
the most common thing in the world : and that mutual love still less
so. But that enduring personal attachment, so beautifully delineated
by Erin's sweet melodist, and still more touchingly, perhaps, in the
well-known ballad, `John Anderson, my Jo, John,' in addition to a
depth and constancy of character of no every-day occurrence, supposes
a peculiar sensibility and tenderness of nature ; a constitutional
communicativeness and utterancy of heart and soul ; a delight in the
detail of sympathy, in the outward and visible signs of the sacrament
within--to count, as it were, the pulses of the life of love. But
above all, it supposes a soul which, even in the pride and summer-tide
of life--even in the lustihood of health and strength, had felt
oftenest and prized highest that which age cannot take away and which,
in all our lovings, is the Love ;----
Eliza. There is something here (pointing to her heart) that seems to
understand you, but wants the word that would make it understand itself.
Katharine. I, too, seem to feel what you mean. Interpret the feeling for
us.
Friend. ---- I mean that willing sense of the insufficingness of the
self for itself, which predisposes a generous nature to see, in the
total being of another, the supplement and completion of its own
;--that quiet perpetual seeking which the presence of the beloved
object modulates, not suspends, where the heart momently finds, and,
finding, again seeks on ;--lastly, when `life's changeful orb has
pass'd the full', a confirmed faith in the nobleness of humanity, thus
brought home and pressed, as it were, to the very bosom of hourly
experience ; it supposes, I say, a heartfelt reverence for worth, not
the less deep because divested of its solemnity by habit, by
familiarity, by mutual infirmities, and even by a feeling of modesty
which will arise in delicate minds, when they are conscious of
possessing the same or the correspondent excellence in their own
characters. In short, there must be a mind, which, while it feels the
beautiful and the excellent in the beloved as its own, and by right of
love appropriates it, can call Goodness its Playfellow ; and dares
make sport of time and infirmity, while, in the person of a
thousand-foldly endeared partner, we feel for aged Virtue the
caressing fondness that belongs to the Innocence of childhood, and
repeat the same attentions and tender courtesies which had been
dictated by the same affection to the same object when attired in
feminine loveliness or in manly beauty.
Eliza. What a soothing--what an elevating idea !
Katharine. If it be not only an idea.
Friend. At all events, these qualities which I have enumerated, are
rarely found united in a single individual. How much more rare must it
be, that two such individuals should meet together in this wide world
under circumstances that admit of their union as Husband and Wife. A
person may be highly estimable on the whole, nay, amiable as a
neighbour, friend, housemate--in short, in all the concentric circles
of attachment save only the last and inmost ; and yet from how many
causes be estranged from the highest perfection in this ! Pride,
coldness, or fastidiousness of nature, worldly cares, an anxious or
ambitious disposition, a passion for display, a sullen temper,--one or
the other--too often proves `the dead fly in the compost of spices',
and any one is enough to unfit it for the precious balm of unction.
For some mighty good sort of people, too, there is not seldom a sort
of solemn saturnine, or, if you will, ursine vanity, that keeps itself
alive by sucking the paws of its own self-importance. And as this high
sense, or rather sensation of their own value is, for the most part,
grounded on negative qualities, so they have no better means of
preserving the same but by negatives--that is, but not doing or saying
any thing, that might be put down for fond, silly, or nonsensical
;--or, (to use their own phrase) by never forgetting themselves, which
some of their acquaintance are uncharitable enough to think the most
worthless object they could be employed in remembering.
Eliza (in answer to a whisper from Katharine). To a hair ! He must have
sate for it himself. Save me from such folks ! But they are out of the
question.
Friend. True ! but the same effect is produced in thousands by the too
general insensibility to a very important truth ; this, namely, that
the MISERY of human life is made up of large masses, each separated
from the other by certain intervals. One year, the death of a child ;
years after, a failure in trade ; after another longer or shorter
interval, a daughter may have married unhappily ;--in all but the
singularly unfortunate, the integral parts that compose the sum total
of the unhappiness of a man's life, are easily counted, and distinctly
remembered. The HAPPINESS of life, on the contrary, is made up of
minute fractions--the little, soon-forgotten charities of a kiss, a
smile, a kind look, a heartfelt compliment in the disguise of a
playful raillery, and the countless other infinitesimals of
pleasurable thought and genial feeling.
Katharine. Well, Sir ; you have said quite enough to make me despair of
finding a `John Anderson, my Jo, John', with whom to totter down the hill
of life.
Friend. Not so ! Good men are not, I trust, so much scarcer than good
women, but that what another would find in you, you may hope to find
in another. But well, however, may that boon be rare, the possession
of which would be more than an adequate reward for the rarest virtue.
Eliza. Surely, he, who has described it so well, must have possessed it ?
Friend. If he were worthy to have possessed it, and had believingly
anticipated and not found it, how bitter the disappointment !
(Then, after a pause of a few minutes),
--------------------------------------
ANSWER, ex improviso
Yes, yes ! that boon, life's richest treat
He had, or fancied that he had ;
Say, 'twas but in his own conceit--
The fancy made him glad !
Crown of his cup, and garnish of his dish !
The boon, prefigured in his earliest wish,
The fair fulfilment of his poesy,
When his young heart first yearn'd for sympathy !
But e'en the meteor offspring of the brain
Unnourished wane ;
Faith asks her daily bread,
And Fancy must be fed !
Now so it chanced--from wet or dry,
It boots not how--I know not why--
She missed her wonted food ; and quickly
Poor Fancy stagger'd and grew sickly.
Then came a restless state, 'twixt yea and nay,
His faith was fix'd, his heart all ebb and flow ;
Or like a bark, in some half-shelter'd bay,
Above its anchor driving to and fro.
That boon, which but to have possess'd
In a belief, gave life a zest--
Uncertain both what it had been,
And if by error lost, or luck ;
And what is was ;--an evergreen
Which some insidious blight had struck,
Or annual flower, which, past its blow,
No vernal spell shall e'er revive ;
Uncertain, and afraid to know,
Doubts toss'd him to and fro :
Hope keeping Love, Love Hope alive,
Like babes bewildered in a snow,
That cling and huddle from the cold
In hollow tree or ruin'd fold.
Those sparkling colours, once his boast
Fading, one by one away,
Thin and hueless as a ghost,
Poor Fancy on her sick bed lay ;
Ill at distance, worse when near,
Telling her dreams to jealous Fear !
Where was it then, the sociable sprite,
That crown'd the Poet's cup and deck'd his dish !
Poor shadow cast from an unsteady wish,
Itself a substance by no other right
But that it intercepted Reason's light ;
It dimm'd his eye, it darken'd on his brow,
A peevish mood, a tedious time, I trow !
Thank Heaven ! 'tis not so now.
O bliss of blissful hours !
The boon of Heaven's decreeing,
While yet in Eden's bowers
Dwelt the first husband and his sinless mate !
The one sweet plant, which, piteous Heaven agreeing,
They bore with them thro' Eden's closing gate !
Of life's gay summer tide the sovran Rose !
Late autumn's Amaranth, that more fragrant blows
When Passion's flowers all fall or fade ;
If this were ever his, in outward being,
Or but his own true love's projected shade,
Now that at length by certain proof he knows,
That whether real or a magic show,
Whate'er it was, it is no longer so ;
Though heart be lonesome, Hope laid low,
Yet, Lady ! deem him not unblest :
The certainty that struck Hope dead,
Hath left Contentment in her stead :
And that is next to Best !
Katharine. What are the words ?
Eliza. Ask our friend, the Improvisatore ; here he comes. Kate has a favour
to ask of you, Sir ; it is that you will repeat the ballad [Believe me if
all those endearing young charms.--EHC's ? note] that Mr. ____ sang so
sweetly.
Friend. It is in Moore's Irish Melodies ; but I do not recollect the
words distinctly. The moral of them, however, I take to be this :--
Love would remain the same if true,
When we were neither young nor new ;
Yea, and in all within the will that came,
By the same proofs would show itself the same.
Eliza. What are the lines you repeated from Beaumont and Fletcher, which my
mother admired so much ? It begins with something about two vines so close
that their tendrils intermingle.
Friend. You mean Charles' speech to Angelina, in The Elder Brother.
We'll live together, like two neighbour vines,
Circling our souls and loves in one another !
We'll spring together, and we'll bear one fruit ;
One joy shall make us smile, and one grief mourn ;
One age go with us, and one hour of death
Shall close our eyes, and one grave make us happy.
Katharine. A precious boon, that would go far to reconcile one to old
age--this love--if true ! But is there any such true love ?
Friend. I hope so.
Katharine. But do you believe it ?
Eliza (eagerly). I am sure he does.
Friend. From a man turned of fifty, Katharine, I imagine, expects a
less confident answer.
Katharine. A more sincere one, perhaps.
Friend. Even though he should have obtained the nick-name of
Improvisatore, by perpetrating charades and extempore verses at
Christmas times ?
Eliza. Nay, but be serious.
Friend. Serious ! Doubtless. A grave personage of my years giving a
Love-lecture to two young ladies, cannot well be otherwise. The
difficulty, I suspect, would be for them to remain so. It will be
asked whether I am not the `elderly gentleman' who sate `despairing
beside a clear stream', with a willow for his wig-block.
Eliza. Say another word, and we will call it downright affectation.
Katharine. No ! we will be affronted, drop a courtesy, and ask pardon for
our presumption in expecting that Mr. ___ would waste his sense on two
insignificant girls.
Friend. Well, well, I will be serious. Hem ! Now then commences the
discourse ; Mr. Moore's song being the text. Love, as distinguished
from Friendship, on the one hand, and from the passion that too often
usurps its name, on the other--
Lucius (Eliza's brother, who had just joined the trio, in a whisper to the
Friend). But is not Love the union of both ?
Friend (aside to Lucius). He never loved who thinks so.
Eliza. Brother, we don't want you. There ! Mrs. H. cannot arrange the
flower vase without you. Thank you, Mrs. Hartman.
Lucius. I'll have my revenge ! I know what I will say !
Eliza. Off ! Off ! Now, dear Sir,--Love, you were saying--
Friend. Hush ! Preaching, you mean, Eliza.
Eliza (impatiently). Pshaw !
Friend. Well then, I was saying that Love, truly such, is itself not
the most common thing in the world : and that mutual love still less
so. But that enduring personal attachment, so beautifully delineated
by Erin's sweet melodist, and still more touchingly, perhaps, in the
well-known ballad, `John Anderson, my Jo, John,' in addition to a
depth and constancy of character of no every-day occurrence, supposes
a peculiar sensibility and tenderness of nature ; a constitutional
communicativeness and utterancy of heart and soul ; a delight in the
detail of sympathy, in the outward and visible signs of the sacrament
within--to count, as it were, the pulses of the life of love. But
above all, it supposes a soul which, even in the pride and summer-tide
of life--even in the lustihood of health and strength, had felt
oftenest and prized highest that which age cannot take away and which,
in all our lovings, is the Love ;----
Eliza. There is something here (pointing to her heart) that seems to
understand you, but wants the word that would make it understand itself.
Katharine. I, too, seem to feel what you mean. Interpret the feeling for
us.
Friend. ---- I mean that willing sense of the insufficingness of the
self for itself, which predisposes a generous nature to see, in the
total being of another, the supplement and completion of its own
;--that quiet perpetual seeking which the presence of the beloved
object modulates, not suspends, where the heart momently finds, and,
finding, again seeks on ;--lastly, when `life's changeful orb has
pass'd the full', a confirmed faith in the nobleness of humanity, thus
brought home and pressed, as it were, to the very bosom of hourly
experience ; it supposes, I say, a heartfelt reverence for worth, not
the less deep because divested of its solemnity by habit, by
familiarity, by mutual infirmities, and even by a feeling of modesty
which will arise in delicate minds, when they are conscious of
possessing the same or the correspondent excellence in their own
characters. In short, there must be a mind, which, while it feels the
beautiful and the excellent in the beloved as its own, and by right of
love appropriates it, can call Goodness its Playfellow ; and dares
make sport of time and infirmity, while, in the person of a
thousand-foldly endeared partner, we feel for aged Virtue the
caressing fondness that belongs to the Innocence of childhood, and
repeat the same attentions and tender courtesies which had been
dictated by the same affection to the same object when attired in
feminine loveliness or in manly beauty.
Eliza. What a soothing--what an elevating idea !
Katharine. If it be not only an idea.
Friend. At all events, these qualities which I have enumerated, are
rarely found united in a single individual. How much more rare must it
be, that two such individuals should meet together in this wide world
under circumstances that admit of their union as Husband and Wife. A
person may be highly estimable on the whole, nay, amiable as a
neighbour, friend, housemate--in short, in all the concentric circles
of attachment save only the last and inmost ; and yet from how many
causes be estranged from the highest perfection in this ! Pride,
coldness, or fastidiousness of nature, worldly cares, an anxious or
ambitious disposition, a passion for display, a sullen temper,--one or
the other--too often proves `the dead fly in the compost of spices',
and any one is enough to unfit it for the precious balm of unction.
For some mighty good sort of people, too, there is not seldom a sort
of solemn saturnine, or, if you will, ursine vanity, that keeps itself
alive by sucking the paws of its own self-importance. And as this high
sense, or rather sensation of their own value is, for the most part,
grounded on negative qualities, so they have no better means of
preserving the same but by negatives--that is, but not doing or saying
any thing, that might be put down for fond, silly, or nonsensical
;--or, (to use their own phrase) by never forgetting themselves, which
some of their acquaintance are uncharitable enough to think the most
worthless object they could be employed in remembering.
Eliza (in answer to a whisper from Katharine). To a hair ! He must have
sate for it himself. Save me from such folks ! But they are out of the
question.
Friend. True ! but the same effect is produced in thousands by the too
general insensibility to a very important truth ; this, namely, that
the MISERY of human life is made up of large masses, each separated
from the other by certain intervals. One year, the death of a child ;
years after, a failure in trade ; after another longer or shorter
interval, a daughter may have married unhappily ;--in all but the
singularly unfortunate, the integral parts that compose the sum total
of the unhappiness of a man's life, are easily counted, and distinctly
remembered. The HAPPINESS of life, on the contrary, is made up of
minute fractions--the little, soon-forgotten charities of a kiss, a
smile, a kind look, a heartfelt compliment in the disguise of a
playful raillery, and the countless other infinitesimals of
pleasurable thought and genial feeling.
Katharine. Well, Sir ; you have said quite enough to make me despair of
finding a `John Anderson, my Jo, John', with whom to totter down the hill
of life.
Friend. Not so ! Good men are not, I trust, so much scarcer than good
women, but that what another would find in you, you may hope to find
in another. But well, however, may that boon be rare, the possession
of which would be more than an adequate reward for the rarest virtue.
Eliza. Surely, he, who has described it so well, must have possessed it ?
Friend. If he were worthy to have possessed it, and had believingly
anticipated and not found it, how bitter the disappointment !
(Then, after a pause of a few minutes),
--------------------------------------
ANSWER, ex improviso
Yes, yes ! that boon, life's richest treat
He had, or fancied that he had ;
Say, 'twas but in his own conceit--
The fancy made him glad !
Crown of his cup, and garnish of his dish !
The boon, prefigured in his earliest wish,
The fair fulfilment of his poesy,
When his young heart first yearn'd for sympathy !
But e'en the meteor offspring of the brain
Unnourished wane ;
Faith asks her daily bread,
And Fancy must be fed !
Now so it chanced--from wet or dry,
It boots not how--I know not why--
She missed her wonted food ; and quickly
Poor Fancy stagger'd and grew sickly.
Then came a restless state, 'twixt yea and nay,
His faith was fix'd, his heart all ebb and flow ;
Or like a bark, in some half-shelter'd bay,
Above its anchor driving to and fro.
That boon, which but to have possess'd
In a belief, gave life a zest--
Uncertain both what it had been,
And if by error lost, or luck ;
And what is was ;--an evergreen
Which some insidious blight had struck,
Or annual flower, which, past its blow,
No vernal spell shall e'er revive ;
Uncertain, and afraid to know,
Doubts toss'd him to and fro :
Hope keeping Love, Love Hope alive,
Like babes bewildered in a snow,
That cling and huddle from the cold
In hollow tree or ruin'd fold.
Those sparkling colours, once his boast
Fading, one by one away,
Thin and hueless as a ghost,
Poor Fancy on her sick bed lay ;
Ill at distance, worse when near,
Telling her dreams to jealous Fear !
Where was it then, the sociable sprite,
That crown'd the Poet's cup and deck'd his dish !
Poor shadow cast from an unsteady wish,
Itself a substance by no other right
But that it intercepted Reason's light ;
It dimm'd his eye, it darken'd on his brow,
A peevish mood, a tedious time, I trow !
Thank Heaven ! 'tis not so now.
O bliss of blissful hours !
The boon of Heaven's decreeing,
While yet in Eden's bowers
Dwelt the first husband and his sinless mate !
The one sweet plant, which, piteous Heaven agreeing,
They bore with them thro' Eden's closing gate !
Of life's gay summer tide the sovran Rose !
Late autumn's Amaranth, that more fragrant blows
When Passion's flowers all fall or fade ;
If this were ever his, in outward being,
Or but his own true love's projected shade,
Now that at length by certain proof he knows,
That whether real or a magic show,
Whate'er it was, it is no longer so ;
Though heart be lonesome, Hope laid low,
Yet, Lady ! deem him not unblest :
The certainty that struck Hope dead,
Hath left Contentment in her stead :
And that is next to Best !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu