ARD CASE

Gheorghe Calotă – Aron Cotruș – Constant Tonegaru – Maria-Luminița Rolle – Nicolaus Olahus – Eugen Goia – Constantin Voiculescu – Ioan Miclău-Gepianul – George Liviu Teleoacă – Marian Popa

GHEORGHE  CALOTĂ

Răspund rugăminţii unui coleg de a reaminti numele personalităţilor care au onorat invitaţia de a vorbi despre Eminescu la EMINESCIANA Brăila :Prin cele 20 de ediţii , EMINESCIANA a fost pentru Brăila: Catedră EMINESCU, ceea ce s-a intenţionat tot timpul să ia fiinţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, Curs Eminescu, ceea ce Facultatea din Iaşi a propus de mai multe ori, Institut Naţional Eminescu, ceea ce Petru Creţia si Valentin Coşereanu au vrut şi au realizat la ...Botoşani, sesiuni tematice Eminescu , ceea ce Societatea de Stiinţe Filologice, prin domnul Ion Hangiu, vrea să organizeze cu caracter permanent la Iaşi. Au fost prezenţi la Brăila: Aurel Petrescu,Ion Rotaru, Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Melian, George Muntean, Ovidiu Drimba, de la Univ.Bucureşti. Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Alexandru Husar, de la Iasi, Gheorghe Tohaneanu din Timisoara,. Dumitru Tiutiuca, Ioan Cârâc, de la Galaţi, Vasile Rusu, de la Sibiu. Marin Beşteliu, de la Craiova. Din Moldova de peste Prut: Mihai Cimpoi, Grigire Vieru, Anatol Codru, Ion Ciocanu, Arcadie Suceveanu, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Ion Ungureanu Nicolae Darie, Margareta Nazarchevici, Leonida Lary, Vasile Năstase etc. Poeţii Ion Alexandru, Dan Verona, Mircea Dinescu, George Anca etc.

ARON   COTRUȘ

 

Geamurile sângerii

Ard case, suri, jirezi de fân si paie,
În groaznicul incendiului vezuviu.
Alearga flacarile ca un fluviu
Si-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Alearga flacarile-ngrozitor,
Alearga,
Peste câmpia rosie si larga...
Fug flacarile-ntruna, fara frâu,
Si ard hambare aurii de grâu,
Si-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Si limbi de foc se-ntind peste cladiri,
În zapusala grea, care omoara,
Si ca niste sinistri serpi de para,
Se-ncolacesc pe plopii albi, subtiri,
Si peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca niste pisici bizare,
S-arunca sprinten, cine stie unde,
Iar surile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile rosii, de departe,
Se vad fapturi purtate brusc de spaima,
Cum vorbe nentelese, rupte-ngaima,
Cum usile le cata în zadar,
Cum paru-si smulg, cum plâng si tipa-amar,
Cum lesina si pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
În râu parc-au cazut macabri sori,
Si apele murdare le-au aprins...
În râu parc-au cazut macabri sori
Si-acum plutesc pe apele murdare...

Pe apele aprinse si murdare.
Si focul creste-ntruna-n fata lor...
Cât vezi, întinsu-i rosu, schimbator ocean,
Pe care-alearga focul calator
Si-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi si capre-aprinse
Alearga-n spaima, fug din loc în loc,
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum si prin funingine opaca,
Pe unde cad si-n flacari se îneaca...

Si-mproasca tunurile asta-seara,
Cu flacari din plamânii lor de para...
Împroasca-ntruna, cu putere grea,
Din departari adânci de undeva...

Sinistru ard padurile batrâne
Si vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Si boale din bolnavul Orient...
Sinistru ard padurile batrâne
Si doar cenusa fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n rosii pasi
Imensele armii de ucigasi...

Sinistru ard padurile batrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriase, rosii candelabre,
Cu mii si mii de brate arzatoare,
Ce ard la asta groaznica serbare,
La agonia unei lumi de fiare...

Si creste-ntruna rosa învalmaseala,
Mai groaznica, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Sta, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernala,
La asta monstruoasa-nvalmaseala...

Întruna creste-ngrozitoarea larma,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Si larma vine de pe rosii ape,
Pornita din plamâna infernala,
A tunurilor grele ce s-aud,
Venind în marsul lor de sânge ud...

...T;arani îmbatrâniti fara de vreme,
Cu ochi ca niste placi de întuneric,
Alearga cu obrazul cadaveric...
Ei vin si trec cu fetele de ceara,
Zdrobiti de nedreptatea milenara...
Ei vin, si trec, îsi duc copiii lor,
Tot ce le lasa focu-ucigator...
Copiii tristi sunt tot ce le ramâne,
Copiii lor zdrentosi, dar dragalasi,
Ce-odat’ si-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigasi...

Si vântu-nalta-ntruna limbi de foc,
Iar flacarile ce se zbat spre cer
Par rosii munti ce nasc si-n urma pier,
Pentru-a renaste mai grozavi apoi...
Fug oamenii – o turma de strigoi –,
Treziti din somn de focu-ngrozitor
Si fugariti din paturile lor...
Si creste focul atâtat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lasând pe cele drumuri lacrimând,
Un biet popor, zdrentos, murdar, flamând...

Doar mortii-n urma lor de mai ramân
Si-ostenii unui împarat pagân,
Ce si-or cata – când vor sosi – culcuse
Aici, în muntii-acestia de cenuse...
De spaima va-ngheta atunci oricare
Si nebunia le-o patrunde-n oase,
Când si-or vedea fapturile scârboase,
În geamurile rosii, -ngrozitoare.

Incendiul asta groaznic se îmbata,
Cu flacari infernale se îmbata...
Nu vezi nimic pe strazile pustii...
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Si-n satul asta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstapânitoare...

În satul ars, straine, de-i veni,
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai sa poti atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri si în sânge
Îti va trezi dorinte si viziuni...
Si rosii fi-vor ochii tai nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii. În satul ars, straine, de-i veni,
Tu n-ai sa vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii.

CONSTANT TONEGARU

Autoportret

Pulpele cu sfinți lingându-se pe buze
deschise m-au chemat să las viitorimii un chip,
nu versurile oculte pe apă și nisip
ce-mi cad din palmă noaptea ușor ca niște frunze.

Asemeni unui vierme prin fructul de migdal
mai sus de pântec la o coastă,
cu pila, cu penița, mi-atârn portretu-oval
unde mai stau tovarăși în nevastă
monarhi, aventurieri, desculți.

Nepăsătoare târfa duce în sine
ibovnici mulți
strânși parcă toți pe-un veninos ciorchine
asupra căruia asculți
cum dalta îmi îndreaptă bărbia, o ureche,
atentă ca să-mi facă din os asemănare.

Voi, cei de afară, dați-mi un muc de lumânare
putoarea să tresalte ca de streche
când luminându-mi scula, rândeaua fie alta,
s-o frig la măruntaie ca vetrele din peșteri
unde-a umblat în timpuri dalta
lăsând reni, vânători, păreri,
când omul alesese balta.

În loc de coadă
cu gât de lebădă agrafă
ce-i stă din noadă
înfiptă-n ceafă,
aia grasă
maidane și palate, cafenele,
deopotrivă calcă pe sub stele
cu-atâți nemuritori borțoasă.  

Ultimul de la 1200

Într-o ilustraţie veche - îndepărtată torţă nestinsă,
am cântat pe malul Balticei pentru Clara,
i-am cântat scobitura genunchiului drept
din care sorbeam vinul roşu cu primăvara;
i-am cântat gângăniile de demult
închise în capcana colierului de chihlimbar
cu care îşi împodobea albul de pe piept.

Goi,
amândoi pe blănuri de urs
ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup
pe creneluri încercau aplecaţi peste arcuri
coardele noi de maţe de lup.
Prinţesa topea cu sânii gheaţa de pe vitralii
să cercetăm la lumina aurorii boreale
cu dosarul cu plante legat în piele de ren
ierburile aduse de Marco Polo.
Prin ostroave însorite,
la margini de lumini, pe acolo,
se spune că oamenii umblă ca noi amândoi
în faţa focului din cămin:
goi.

Un înger uriaş în cântecul meu de altădată
cădea cu aripile arse mişcând voios din cotoare.

Atât a fost -
un Înger refuzat şi un blestem:
"Te vei risipi ca apa din izvoare,
în alt ev vei purta pălărie,
ghete cu talpă de carton şi baston".
Flămând de stele el a murit pe trotuar.

Mâine - azi, aici se va pune placă de marmură
şi pentru trubaduri se va ridica un osuar.
N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboţi şi caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrenţele pielei de ren -
Numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniştea cu vuetul unei ciocniri de tren.

Ştiu numai de Clara, prinţesa din turn
şi de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,
ştiu de limba Clarei când o prindeam între dinţi
cum zvâcnea şi se răsucea ca o stridie.  

Plantația de cuie

Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam -
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
"Os alb, spuneam -
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou -
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul tot* i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian -
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie
călită şi ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc
măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;
- Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,
în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.

MARIA-LUMINIȚA  ROLLÉ

ISTORIA ADEVARATA A DESCENDENTEI NOASTRE

In Europa de Vest nu se cunoaste istoria Romaniei si cei care o viziteaza acum vad saracia materiala de astazi, si nicidecum milenara ei bogatie culturala si spirituala.

In plus, propaganda maghiara din SUA se bazeaza pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteaza edituri si opinii la Bucuresti, in timp ce in Elvetia am auzit de la un doctor in istorie (la Geneva, in iunie 1999) ca Transilvania a aparut in secolul XIII si de la un ambasador francez in Romania (la Lausanne, in noiembrie 1998) ca poporul român a disparut timp de 1000 de ani ca sa reapara, ca prin miracol, in secolul al XIV- lea!

Cu toate acestea, nimeni nu mentioneaza ca cea mai veche scriere din Europa a fost atestata arheologic in 1961, tot in Transilvania, in satul Tartaria, in judetul Alba, de catre Profesorul Nicolae Vlasa, de la Universitatea din Cluj.

In afara de România, Tablitele de la Tartaria, datate 4.700 i.e.n., au facut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul.

Desi românii stiau sa scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici in ziua de azi, dupa mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare in manualele de istorie.

Ce ne spun specialistii din Romania?

In 1998 s-a publicat «Istoria României» (Editura Enciclopedica, Bucuresti), de catre un colectiv academic sub conducerea unei «autoritati in materie», Prof. dr. Mihai Barbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlasa a descoperit Tablitele.

La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tablitele de la Tartaria sunt mentionate cu semnul intrebarii intr-o foarte scurta fraza, fara nici un comentariu:

«Intr-o groapa de cult de la Tartaria, s-au gasit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii in Mesopotamia.»

Dar Dl. Barbulescu nu-si aduce aminte oare ca scrierea proto-sumeriana apare cu 1000 de ani mai tarziu si ca cea cicladica, proto-greaca, dupa 3000 de ani?

El a uitat ca metalurgia in Europa apare tot in Transilvania, in jur de 3500 i.e.n.?

Ca tracii sunt primul mare popor indo-european care intra in Europa tot in jur de 3500 i.e.n., cu mai mult de doua milenii inainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sa apara pe harta Europei?

De asemenea, si in acelasi context, nici un specialist in istoria României nu atrage atentia asupra altui „detaliu” primordial, si anume ca limba traco-dacica este cu mii de ani anterioara latinei (care apare abia in secolul VI i.e.n.) si ca, in consecinta, limba româna nu se trage din latina, pentru ca, desi din aceeasi familie, exista istoric inaintea latinei, deci este o limba proto-latina.

Latina se formeaza din etrusca si greaca, care, desi amandoua indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, raspandit in lumea mediterana a epocii.

In plus, etruscii ei insisi erau o bransa a celtilor, coborati in sudul Alpilor in jur de 1200 i.e.n.

La randul lor, celtii erau o bransa a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adica traco-iliri pana in secolul VI i.e.n., cand se deplaseaza din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si insasi existenta poporului român, dau de gandit.

Cine schimba si interpreteaza istoria României?

In mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi.

Transilvania nu a fost maghiara si nici nu putea fi, cand stramosii maghiarilor de azi locuiau in nordul Mongoliei, sursa turco-finica nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care navalesc in România si in teritoriile Bizantine din sudul Dunarii in secolul al VI- lea), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.

Hunii patrund in Europa pana la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila in secolul al V-lea, dar se retrag spre Ural pana in secolul IX, cand navalesc din nou in Panonia, teritoriu ocupat la acea data de daci liberi amestecati cu slavi .

Poporul si limba daca sunt deci cu mult mai vechi decat poporul roman si limba latina, dar cele doua limbi erau foarte asemanatoare, si de aceea asimilarea s-a facut atat de repede, in cateva secole.

Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Marii Negre, nu numai ca a invatat limba daca imediat, dar in sase luni scria deja versuri in limba lui Zalmoxis!

Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care imparatul Traian (de origine iberica) le-a dus la Roma, ca sa refaca tezaurul golit al Imperiului.

Peste mai mult de 1000 de ani, dupa caderea Constantinopolului sub turci in 1453, tributul platit sultanilor otomani va fi tot in aur, in forma de “techini”.

Si tot in aur se platesc in ziua de astazi anumite interese in Romania, dupa ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vandut de Ceausescu la licitatie in Zürich si cumparat de Banca Angliei.

Cele 14, nu care romane ci milioane de romani din afara României inteleg si simt acum, mai bine ca niciodata, sensul versurilor transilvane „Muntii nostri aur poarta, Noi cersim din poarta-n poarta!”

In aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), in timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romano- Catolice si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri.

Cultura si civilizatia europeana si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole in anul 330, cand Bizantul devine capitala Imperiului Roman.

Desi se studiaza istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat in istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” si „incult”.

Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sa-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici macar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantina, religia ortodoxa (“ortodox” este in limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atat mai putin istoria si traditia romana.

Faptul, esential, ca analfabetismul nu exista in Bizant, dar exista in Europa de Vest in aceeasi perioada, este si mai necunoscut.

Academiile “pagane” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate inchise in secolul VI, iar cand in cele din urma universitatile au inceput sa apara in Occident in secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romano- Catolica si studiau teologia.

Numai calugarii si clericii stiau carte, se imbogateau prin exproprierea de pamanturi in favoarea manastirilor, si luau puterea in toate tarile vestice, prin misionarism si prozelitism la inceput (prin teroare si Inchizitie mai tarziu), pana in secolul XI, cand ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.

Renasterea italiana apare ca o consecinta clara si directa a caderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea in masa a savantilor bizantini catre Italia.

De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant intr-un singur an la Florenta, acolo unde in curand vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.

Intre timp, cultura Bizantina este pastrata si cultivata in tarile Române (de exemplu la Putna), care nu numai ca isi pastreaza autonomia fata de Imperiul Otoman, platind-o in aur – ca de obicei -, dar voevozii romani trimit anual aur in Grecia pentru a sustine manastirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

In Occident, o scurta istorie a României apare in 1943, scrisa de Mircea Eliade in engleza la Lisabona si publicata la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicata peste alti 50 de ani in România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vanturilor, Bucuresti, 1992).

In timp ce prima istorie serioasa a Bizantului apare, tot in engleza, de abia in 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997).

Cu toata bunavointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici macar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv ca nu stie greaca, nici veche nici noua.

In final, se pune intrebarea de ce noua milenii, atestate arheologic, de civilizatie neintrerupta pe teritoriul Romaniei sunt ignorate nu numai in Europa de Vest dar si in România?

Cu ce se ocupa istoricii romani? Si reprezentantii Romaniei peste hotare?

Cine promoveaza cultura milenara a României? Daca dentistii, si nu profesorii de româna, vor sa faca scoli in româna la Geneva, sa nu ne miram daca profesorii vor deschide in curand cabinete dentare in acelasi oras.

In 1996, cand am fost la Bucuresti pentru a face cercetari in mitologia tracica la Academia Romana, spre uimirea mea, mi s-a pus intrebarea de ce ma intereseaza tracii si dacii, cand acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat.

La randul meu, ma intreb ce conteaza 50 de ani de comunism, in comparatie cu cele 9 milenii de istorie romaneasca?

Prof. dr. Maria-Luminita ROLLÉ
Universitatea din Edinburgh
Academic Consultant in European Mytholgy

NICOLAUS  OLAHUS

 Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam

Îngrijorat călător, dacă vrei să știi a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug.
Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruiește soarele stelele toate,
Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a-ntrecut.
Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:
Ele ne-arată și drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimați mi-s obrajii
Înrourați, să m-asculți - rogu-te - încă puțin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,
Ocărmuind în chip drept prin înțeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în orașul ce-i zic Basilea,
Care un nume-și luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
Ce ne-ndemnau a trăi și a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăși regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învățat însuși de cer înzestrat.
Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.
Tocmai se pregătea să vie să-și vadă iubita
Țară, prietenii scumpi și părintescul cămin.
Însă pizmașa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-și plinească dorința:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristați mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, triste distihuri,
Plângeți, o, Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinților noștri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aș fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduința
Încă de vie să văd fața amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o țes și o taie
Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îți doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.

  

EUGEN GOIA

Nicolaus Olahus – Românul (1493-1568)

     Mare european al veacului al XVI-lea 

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi-a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Se naşte la Sibiu, la 10 ianuarie 1493. A studiat la Sibiu şi Oradea. Fiind de viţă domnească, este chemat „paj“ la curtea regelui Vladislav. Îl găsim în funcţii nobile şi bisericeşti. Secretar episcopal este hirotonisit preot şi e numit canonic de Strigonium. Ajunge secretar al regelui Ludovic al II-lea. În 1542 este chemat la curtea regelui Ferdinand I şi numit episcop la Zagreb, iar peste un an este numit episcop de Agria. În 1553, este numit arhiepiscop de Strigonium şi mitropolit primat al Ungariei, iar în 1562 este numit regent al Ungariei. Acum se află pe culmea puterii politice şi bisericeşti a Ungariei.

Istoricii Ioan Lupaş şi Onisifor Ghibu îl numesc pe Nicolaus Olahus „primul umanist adevărat de origine română“. Prin această denumire se înţeleg mai multe lucruri. Cunoaşterea temeinică a celor două limbi clasice, latina şi greaca. Mai cunoştea maghiara, germana, franceza, turca şi română. N-a scris nimic în româneşte, dar nici în ungureşte, ci întotdeauna în latină şi greacă.

Legăturile cu umaniştii vremii, printre care şi Erasmus de Rotterdam, prinţul umaniştilor, cu care a purtat o bogată corespondenţă, însuşindu-şi idealurile unei culturi clasice. Cei mai mari savanţi ai timpului aveau păreri excelente despre Nicolaus Olahus, atribuindu-se denumirea de „mare savant şi un mare european al veacului al XVI-lea“. Avea dragoste pentru cultura şi pentru gândirea clasicilor elino-latini, cultivarea stilului frumos şi elegant. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele, cu atribute ale Divinităţii, şi fericirea ce se putea obţine prin aceste virtuţi. Toţi marii umanişti ai vremii sale iubeau cultura clasică, toţi erau oameni ai bibliotecilor.

Bibliografia operelor sale cuprinde 12 titluri, toate în latină. Un Tratat de Alchimie (Frankfurt, 1525), Principiile religiei creştine catolice (Viena, 1560), Catehism (Tyrnavia, 1560), Istoricul şi diplomatul (Bruxelles, 1536), etc. Opera sa poetică a fost publicată în anul 1906, la 338 de ani de la moartea sa (Carmina Nicolai Olahi, poezii; publicate la Budapesta şi Lipsca). Din tot ce a scris, se poate alcătui scheletul unui portret al acestui român, care a strălucit în Europa primei jumătăţi de veac al XVI-lea.

Ca Arhiepiscop primat de Strigonium (1553) şi apoi regent (1562), devine cel mai important luptător împotriva reformei în Ungaria. Ioan Lupaş zice că era „prigonitor al lutheranismului“ din Ungaria şi Transil-vania, care le-a ars cărţile public şi i-a degradat şi alungat. În cartea sa, Hungaria, Olahus ne va lăsa o adevărată cronică despre etnogeneza comună a poporului român din toate ţările, inclusiv ca şi despre ceea ce îi caracterizează specific pe locuitorii tuturor provinciilor.

Iată doar câteva aprecieri:

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“.

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate şi uzurpate fără milă de vremelnicii stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l-au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi-a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă şi furată cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi-a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s-au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Câte insule greceşti nu sunt poleite cu averea străbunilor noştri? Cât din Muntele Athos nu e şi Valahie şi Moldavie? Câte candelabre şi cădelniţe bătute cu diamante am suit noi, românii, pe cerul Europei şi al Asiei?

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolau Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi va fi înmormântat la Tyrnavia.

Omul politic, diplomatul, ecleziastul cu vederi progresiste, istoricul şi poetul Nicolaus Olahus nu şi-a uitat niciodată obârşia sa.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi-a ascuns ori-ginea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Noi, românii, va trebui întotdeauna să ne mândrim cu Nicolaus Olahus, cel cu care am intrat în Europa secolului al XVI-lea. Numele lui va rămâne înscris cu cinste în istoriografia românească.

Să-i fie memoria binecuvântată!

Câmpeni

Bibliografie selectivă

1. I. Lupaş: Doi umanişti români în secolul al XVI-lea, Analele Academiei, Cluj, 1926.

2. Onisifor Ghibu: Din istoria dictaturii româneşti, Analele Academiei Române, Bucureşti, 1916.

3. Ştefan Bezdechi: Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Gorj, 1939.

4. I. Firu şi Corneliu Albu: Umanistul Nicolaus Olahus, Bucureşti, 1974.

5. Al. Piru: Nicolaus Olahus în istoria li-teraturii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

6. Dicţionar enciclopedic român: Nicolaus Olahus, Editura Politică, Bucureşti, 1965.

7. Mitropolitul Antonie Plămădeală, dascăl de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1980.

CONSTANTIN  VOICULESCU

 NICOLAUS OLAHUS–PRIMUL UMANIST DE ORIGINE ROMÂNĂ ŞI PRIMUL POET DE LIMBĂ LATINĂ

În evul mediu, lucrările cu caracter istoric, filozofic, religios, ştiinţific şi literar se scriau numai în limbile „de cancelarie”: greaca veche şi slavona în Răsăritul Europei şi latina în Apus. Aceste limbi erau socotite „culte” şi superioare limbilor „vulgare”, cum erau numite limbile vii, vorbite de popor. Pe măsură ce societatea a evoluat, limbile vii ale popoarelor s-au impus într-o măsură din ce în ce mai mare, dând astfel posibilitatea să se dezvolte ştiinţele, artele, literatura. În ţările române, limba de cancelarie era slavona- limbă liturgică. În Transilvania se folosea, cu deosebire, limba latină. În Ţara Românească şi în Moldova, începând cu secolul al XV-lea se dezvoltă o bogată literatură religioasă, istorică şi didactică în limba slavonă, cea mai importantă fiind „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce aparţine domnitorului Neagoe şi scrisă în ultimii ani de domnie (1512-1521).

În limba latină, cel mai de seamă scriitor român a fost Nicolaus Olahus – filozof, istoric şi poet, iniţiator al umanismului în Transilvania. Născut la Sibiu, la 10 ianuarie 1493 (s-au împlinit 516 ani de la naştere), Nicolaus Olahus (Valahul) a purtat cu cinste şi a făcut cunoscut numele de valah nu numai în Ungaria, ţara sa adoptivă ci în tot Apusul Europei. Tatăl său, Ştefan sau Stoian, era fiul unui boier Mânzilă de la Argeş (Manzilla ab Argyso), înrudit cu Vlad Dracul. Mânzilă a fost, totodată, cumnat cu Ioan Huniade, prin căsătoria sa cu sora acestuia, Marina. Mama lui Nicolaus se numea Varvara Hunzar şi era originară din Transilvania. Nicolaus îşi începe învăţătura la Orăştie, unde tatăl său, Ştefan a funcţionat ca primar între anii 1504-1520. A continuat studiile la Oradea, după care a devenit paj al regelui Ladislau II, de la 1510 până la 1516 când părăseşte Curtea şi intră în rândurile Clerului (În evul mediu, în Europa Apuseană, paj era un tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe). În 1516 devine secretarul Episcopului de Pécs, iar în 1526 este luat ca secretar al regelui Ludovic al II-lea.

În timpul Bătăliei de la Mohacs din august 1526, regele ungur piere în luptă, iar Nicolaus Olahus o urmează pe regina Maria, văduva lui Ludovic al II-lea şi sora lui Carol Quintul, în peregrinările ei prin Ţările de Jos. Aici, Olahus va intra în legături directe cu cei mai de seamă învăţaţi ai vremii, învaţă limba greacă şi începe să scrie. La 1 iulie 1530 redactează  prima sa scrisoare către Erasmus din Rotterdam, considerat „prinţul umaniştilor”, prin care îl asigura de marea sa admiraţie. Erasmus îi răspunde şi între cei doi cărturari se încheagă o corespondenţă care va dura până la moartea „prinţilor umaniştilor”, în 1536. S-au păstrat circa 40 de scrisori schimbate între cei doi, din care reiese tonul prietenesc. În mai multe scrisori, Olahus încearcă să-l convingă pe Erasmus să revină în patria sa, dar acesta refuză, motivând prin teama de fanatismul călugărilor. Unele scrisori conţin şi versuri, adesea ocazionale, cum sunt: felicitările, epigramele, epitafurile şi elegiile. La moartea lui Erasmus, Olahus a scris cinci epitafuri: unul în limba greacă, celelalte în latină. Elegii a scris la moartea fratelui său, Matei (1536), precum şi la moartea lui Erasmus (1536). Cităm din cea de-a doua elegie:

„Îngrijorat călător, dacă vrei să ştii ale cui oase/ Lespedea rece de-aici le-adăposteşte, te rog: / Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire./ Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti./ Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeiescul Erasmus/ Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit”…

„Viaţa-ntreagă îi fu atât de neprihănită/ Căci tu însuţi o poţi lua ca fericit îndreptar.”

În anul 1536 elaborează „Hungaria”– lucrare cu caracter istorico-etnografic, în care prezintă şi informaţii cu privire la ţările române. Lucrarea a văzut lumina tiparului abia în anul 1735, dar circulase în manuscris şi făcuse vâlvă printre prieteni. Pe români îi prezintă ca alcătuind un popor din care el însuşi face parte. Este pentru prima dată când un român afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii; se deosebesc întrucâtva numai prin îmbrăcăminte. Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani”…

În legătură cu Transilvania, Olahus introduce un punct de vedere total diferit de cel al autorităţilor maghiare: „În ea (Transilvania) sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi”…”Valahii se socotesc a fi colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Monede romane se găsesc multe pe acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea.” Fără îndoială că asemenea afirmaţii erau un mod subtil de a spune că valahii reprezintă cea mai veche populaţie din Transilvania, provincie evocată cu nostalgie şi ca un tărâm de basm în viziunea autorului: „Neamul acesta de oameni robuşti, răsboinici, înarmaţi sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. Întreaga regiune e alcătuită alternativ din şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale, în sare, cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului”.

În Ungaria habsburgică, Olahus a fost iniţiator al Contrareformei şi unul dintre fondatorii învăţământului superior, întemeiat pe noua cultură umanistă. De numele său este legată şi apariţia stilului baroc în cultura maghiară. Ca poet neolatin este considerat ca fiind primul poet român de limbă latină. A scris şi epigrame, una dintre acestea referindu-se la casierul reginei, un om hapsân: „Şchioapătă şi-i amărât când e să plătească parale; / Când însă-i vorba să ia, nu şchiopătează deloc./ Domnul să dea ca să meargă mereu cu picioarele strâmbe/ Şi să se-ndrepte când va fi crucificat”.

Ca om era iubitor de singurătate, înclinat spre meditaţie, spre studiu şi creaţie. A fost mai mult un autodidact: „Dacă e-n mine ceva (recunosc că e doar o scânteie)/ Apoi aceasta-nvăţai de la tăcutele cărţi” – spunea Nicolaus Olahus într-o scrisoare către un prieten.

În 1542 devine episcop de Zagreb, iar un an mai târziu si episcop de Agria. În anul 1553 este numit arhiepiscop de Esztergom (în latină, Strigonium) şi mitropolit primat al Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent şi guvernator al Regatului Ungariei.

IOAN MICLAU-GEPIANUL  

Așa e Ardealul

Uriaș cu ochi de stele,

Stând pe munții Transilvani,

Și cu pletele pe dealuri,

De vreo zece mii de ani!

Paznic al moșiei noastre,

Unde râuri curg în soare,

Alergând voioase, sprinten,

Către Dunarea cea mare!

Bravi locuitori și vârstnici,

Ca și piatra de pe munte,

Ca și gheața Europei,

Ce-ntindea duioasă punte,

Triburilor Traco-Dace,

Din Balcani și din Carpați,

Peste Tisa mai departe,

Era grai de-aceiași frați!

Meșteri în turnat de aur,

Zei ai muzicii eterne,

Luptători cu șapte inimi,

Demiurgi de vremi moderne!

Fiul lui Scorilo are,

Mai târziu, drept moștenire,

Peste toate-aceste plaiuri,

Sub a ochiului privire,

Să le apere de dușmani,

Veac de veac și deal cu deal,

Iar noi azi urmași la vatră,

Purtăm o iubire sfântă în Ardeal!

Așa e Ardealul nostru,

Ca altarul unui templu,

Și-au venit si alte nații,

Ce-n a lui Hristos exemplu,

Au primit masă și pâine,

Și iubire și respect,

Căci Românul nu își schimbă,

A lui inimă din piept!

Așa e Ardealul nostru,

Ca și stupul de albine,

Ardeleni și Ardelence,

Oameni doritori de bine!

Însă cel viclean aiurea,

Să se țină mult departe,

Și să nu îșii cerce jocul,

Pe-al strămoșilor mei parte!

Căci Ardealu-i raiul nostru,

Sub al cărui glie stau,

Sufletele sfinte-a celor,

Ce cinstire îi purtau!

Dorul lor și-amara trudă,

Le-auzim si azi cum plânge,

Iar fierbintea lor dorință,

Urcă în al nostru sânge!

Iar de vremurile cearcă,

A-ncropi calea frației,

Atunci lumea-ntreagă are,

Tot acceptul României!

George Liviu Teleoaca

Argumente  toponimice  din Dacia  privind  originea  valahică  a  graiului  uman articulat

            Încă prea puţin valorificată, dar prezentă în istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-Dac a fost afirmată până târziu în scrierile bizantine ale lui Suidas[1], Constantin al VII Porfirogenetul (secolul X)[2], sau în ale lui Kekaumenos (secolul XI)[3], ca şi în Analele Boemice ale Papei Pius al II-lea (secolul XV)[4].

            În numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice, iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat. După cum se va vedea chiar graiul uman articulat are la origine cuvântul avlake, aşa încât şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică.

            Chiar înainte de a pătrunde în Ardeal – inima Daciei, acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona în mod deosebit comunicarea susţinută de academicianul Vladimir Georgiev la Congresul internaţional de onomastică de la Haga, din anul 1966[5]. Cu această ocazie academicianul bulgar a arătat că marii afluenţi ai Dunării: Prutul, Siretul, Lom, Jantra, Vedea, Oltul, Vit, Jskăr, Jiul, Timocul, Morava, Timişul, Drava, Sava, Tisa, Raab, Mureşul poartă denumiri care au câte un înţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indo-europene. De aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste râuri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indo-europene.

            În bun acord cu descoperirea academicianului Georgiev de la care emană o concluzie fără echivoc, am remarcat în bazinul ardelean al Oltului că denumirile râurilor învecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş[6] decurg succesiv de la cuvântul primordial avlake, cu înţelesul său de râu în graiul aromânilor.

            Corespunzător aceluiaşi arhetip avlake devenit vlac, atestat şi în forma avrag, mai curg în aceeaşi zonă râul Avrig cu afluentul său Givra (Jivra) ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe lângă hidronimul Calva în ţară se mai întâlnesc alte trei râuri cu numele de Colbu, nume care la prima vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele râurilor numai rare ori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, în memoria cuiva şi chiar şi atunci urmează o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc).

            Râurile, cel mai adesea, au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de râu căruia, adeseori, i s-a spus simplu gârla. Acesta este şi motivul pentru care, tot în bazinul Oltului există hidronimul Gârla Mare, iar prin raportare la ea Gârlăţelul, de la care prin pierderea consoanei -r- s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt pârâu care curge în acelaşi bazin hidrografic. În mod similar, există în bazinul Mureşului Gălăoaia Mare, în loc de Gârloaia Mare şi pe lângă ea pârâiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş.

            Urmând raţiuni similare, alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvântul avlake care înseamnă tot gârlă în arhaicul grai aromân. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri, atunci  în denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel:

            Avlake – 123                                                                                 
            Kalva – 321                                                                                 
            Alvak – 213 respectiv Albac adică 21′3 unde v→b                      
            Koveş – 31 + eş                                                                            
            Avrig – 12′3′ unde l→r şi k→g                                                           Givra – 3′12′

            În zonă se mai află, însă, şi localităţile Bărcuţ, Bârghiş, Agârbiş, Richiş, Retiş, dar şi Ighiş etc. care, conform notaţiei propuse, se reprezintă asfel:

            Bărcuţ – 1′2′3 + uţ                                                                         
            Bârghiş – 1′2′3′ + hiş                                                                       
            Agârbici – 3′2′1′ + ici                                                                                     Recea – 2′3                                                                                       Richiş – 2′3 + hiş
            Retiş – 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti

(palatalizare)                                                                                      
            Ighiş – 3′ + hiş                                                                             

             De unde rezultă că, pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvânt, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică, ca într-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decât cuvintele încrucişate.

            Acesta este modul, acesta este singurul mod, în care  s-au format principalele cuvinte, adică din unul în altul, într-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite în viaţa de zi cu zi. Cuvântul care deja preexista reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvântul cel nou, a cărui diferenţa specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gândind în mod specific atât metafora de trecere de la cuvântul gen proxim la cuvântul cel nou, cât şi forma de individualizare a noului cuvânt. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvântului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii.

            Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu, paradoxală pentru o apă curgătoare, a evidenţiat, în mod decisiv, ideea că forma noului cuvânt s-a obţinut exclusiv prin modificarea formei cuvântului preexistent avlake, care înseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu, ca hidronim, înseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, în mod cu totul independent de substantivul comun colb.

            În alt timp, în alt loc şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pământul, foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară, dobândeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa râului, dar care nu este apă ci uscăciune, adică ar fi ca apa, dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci, ca gen proxim, s-a asemănat cu apa curgătoare, dar NU i s-a spus avlake, ci s-a adoptat forma inversă kalva, respectiv colb, din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei.

            Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost încă explicate, sunt încă o dovadă că, în epoci diferite şi în locuri diferite, uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvânt polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite înţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, încă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal având, însă, aceeaşi proiecţie în setul de rădăcini indo-europene care au în vedere numai forma, dar nu şi înţelesul. Denumirile marilor râuri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea râurilor Colbu se aseamănă, doar formal, cu substantivul de uz comun colb, având acest înţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare.

            Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că pe lângă localitatea Bârghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv, arhetipul primordial avlake. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei înţelepciuni adamice de a crea toponime începând cu arhetipul, adică începând cu începutul începuturilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Bârghiş, adică în Secuime, se află localitatea omonimă Vârghiş de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul – de Sus şi de Jos –, dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui R, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acâş, pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş, pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele, denumite Racoviţă[7], cu structura de consoane 2′31 se află tot în Ardeal. Corespunzător, hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Bârghiş prezentat, în judeţul Covasna se află unul din cele două râuri Covasna ale ţării[8].

            Plasată tot în secuime, remarcabila serie, alcătuită din denumirile râurilor învecinate ca afluenţi ai Oltului, Vârghiş-Hârghiş-Cârţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun, demonstrea-ză că fonemul (litera) VHC, dar şi că arhetipul primordial avlake poate genera cuvintele cracă, crac, dar, mai ales cuvântul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic se explică felul în care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume încriptat în tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru români Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune în evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pământului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o susţinere amplă a echivalenţei dintre Dumnezeu şi Moş Crăciun. Aşadar, sensul primar al cuvântului moş, din substratul româno-albanez prelatin, nu a fost cel de om în vârstă, ci a fost cel de întemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătrân fiindcă este înainte mergător.

            Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost încredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa înconjurătoare. În munţii Retezat, cu deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani împreună cu vârful Peleaga (a se citi vârful pelasgilor) îşi regăseşte o primă replică tot în ţinutul secuilor. Aici în aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 1301[9] se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor învecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni.

            O a doua replică a grupului de strictă vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se întâlneşte la trecerea munţilor, în zona Ploeşti, unde întâlnim localităţile învecinate Vâlcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvântul arhetipal avlake, respectiv vlac.

            Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvântului avlake, care în dialectul aromân înseamnă apă curgătoare, gârlă. Şi cuvântul avlake este cuvânt special, tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile râurilor au reprezentat până nu demult, singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane în cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al râului în dezvoltarea gândirii şi vorbirii umane.

            Spre norocul meu şi al aceste descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa râului în guvernarea proceselor psiho-mentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, însă, am bătut pasul pe loc până când primului arhetip ji cu înţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu înţelesul de apă curgătoare. Din nefericire, cuvântul ji, cuvântul marelui start în epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvânt care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii române, deşi eu am constat că localnicii din zona Filiaşi - România îl folosesc şi astăzi cu înţelesul de apă curgătoare. Numai în virtutea acestui înţeles, importantul râu care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu.

            Spre deosebire de cuvântul ji, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea râului, cuvântul avlake este consemnat în impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi[10] şi ilustrat prin propoziţia în dialect aromân: „Prit hoară cură una avlake”. Cunoscut şi prin variantele sale avlakiu, cu înţelesul de râuleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de avrag care are numai înţelesul de brazdă, cuvântul avlake se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer şi temei al sistemului preconizat ulterior de Noam Chomsky.

             Mai apropiat de modul nostru de a gândi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică, ci şi de o bază de cunoştinţe organizate într-un model al lumii[11]. Or, râul a fost indicat ca model al lumii încă din antichitate de Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.) şi cu toate acestea râul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru râu nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică în multimilenara limbă română, greşit considerată neo-latină[12]. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală în vatra originară a băştinaşilor Europei[13], acolo unde era firesc să apară graiul uman.

            Ca model al lumii imaginat de Chomsky, râul, numit avlake, a oferit gândirii lingvistice atât numele său ca matrice metaforizabilă, cât şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de râu are cel puţin zece înţelesuri. Considerând râul gen proxim, fiecare nou concept cu  diferenţa sa specifică definită prin metaforizare a fost individualizat prin câte un cuvânt a cărui formă reflecta vizibil legătura sa cu forma avlake. După modelul de gândire prin care s-a putut imagina conţinutul şi forma conceptului de colb pornind de la avlake, iată în continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu denumit avlake a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru:  

Înţelesul de „apă”, sau în legătură cu apa:                                                                          •   în sanscrită: balaha – apă; 

                                               aluka – nisip;                                                                                                       
balaka – cocor;                                                                                                       
balahaka – nor;                                                                                                 kulabu – teren în lungul unui mal                                  valaki – vână                                                                                                                                                                     vaha – curs de apă, râu;   în acest caz se constată eliminarea consoanei -l – (cretan – βαϊγες,   grec – αϊγες, αϊγις,   germ. – Bach, Woge  fr.- vague)

                  vasu – apă, baltă, băltoacă;  (litera -h- a fost înlocuită

                              tera -s-) 
                  var – apă;                                                                                                                    varsa – ploaie;                                                                                                                           sarva – curgere, fântână;

·      în portugheză:   balsa – baltă, tocitoare, plută;                                                                                                                                                               
      varga – teren mlăştinos;                                                                                  
      vaga –  val;                                                                                                        
      bulcao – nor negru de ploaie;                                                                               
      borrico – ploaie măruntă;         

·      în spaniolă:    vega – luncă, câmpie irigată;                                                                                                       

·      n română:     val – val de mare;

·      în aromână:   buclă – doniţă, găleată;                                                                                  
                      ploscă – mic recipient cu dop pentru

                                          băuturi;                                                      

·      în latină:     lacus – lac;  (cuvânt format prin pierderea consoanei v-)                        

·      în albaneză:

                      bllacë – băltoacă;                                                                                             
                      baltë – noroi, tină;                                                                                              
                      vallkua – mai pentru bătut rufele la râu//

                                          plasă pentru prins anghilele;              
                      vërshim – revărsare, inundaţie;                                                                            
                       vir – pârâiaş, şuviţă, fir de apă, fir; (aceasta

                                          şi originea cuvântului fir)                         
                      vlagë – umiditate, umezeală, sevă;                                                                      
                      vlug – umezeală, sevă a pământului;                                                                  
                      vrug – mană;                                                                                                        
                      vurg – depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de

                                          măsline;                                                                                                                                                                        
                     vesë – rouă:                                                                                                         

·     în greacă:   δρόσος – rouă;                                                     

·     în rusă:       влага – umezeală;                                                                                             
                     волна – val de mare;                                                                                                                                                                                           
                     лужа – băltoacă;                                                                                                   
                     луг – luncă, pajişte, păşune; 

·     în germană:  Wolke – nor;                                                                                                       
                                                                                                                                

2. Înţelesul de „răcoare”:

18.  în aromână:   vrăhnos – răguşit;   

19.  în spaniolă:   fresca – răcoare; (în acest caz   v→f, l→r, c→sc)                                              
                    helada – ger;                             

20.  în rusă:        холод – frig, răcoare, ger;      

21.  în greacă: δροσιά – răcoare; (aici v→δ, l→ρ, cia→σιά)

22.  în română:    frig (cuvânt asemănător cu Avrig, în care v→f, l→r, c→g)                                                  

23.  în engleză:    frost – ger;                                                                                                        
                                                                                                                                              3. Înţelesul de “zgomot, rostire :                                                                                          

·      în aromână:   sălăvate – gălăgie mare;                                                                                       
                         lavă – zgomot, zarvă;                                                                                      

·      în spaniolă       bulla – zarvă, gălăgie;                                                                                     

·      în portugheză: bulha – zarvă, vacarm;                                                                                    
                        fragor – vuiet;  (în acest caz v→f, l→r, c→g    plus sufixul –or)                                                                   

·      în sanscrită:   kahala – sunet în general; (este ca şi românescul caval)     

valh – a vorbi, a lumina, a fi minunat;

valk – a vorbi;                                                                                              
klap – a vorbi;                                                                                                                       
vac – a vorbi;                                                                                                                    
Vāć – glas, grai, cuvânt.

            Noţiune cu atribute cosmogonice în mitologia vedică. Rigveda identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşadar, cu patru mii de ani în urmă vedicii sacralizaseră cuvântul avlake, în varianta sa Vāć, pentru rolul său de întemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal. 

·      în latină:        versus, us – vers; (ca şi în română)                                                                       

·      în engleză:     blast – sunet, zgomot;                                                                                       

·      în elină:        λογος – cuvânt; (ca şi în cazul cuvântului lac aici s-a pierdut consoana v-)         

4. Înţelesul de „lumină, culoare”:                                                                                                   

·      în aromână:   fleacă – flacără; (în acest caz  v→f)                                                                          
                      galbin – galben; (ca formă intermediară va fi fost calvin)                                                             

·      în sanscrită:   valh – a lumina;                                                                                                   
                      varce – a străluci;                                                                                                     
                      barga – scânteie, splendoare;                                                                              
                      vlex – a vedea;                                                                                                   
                      lok – a vedea; (în latină: lux,cis – lumină) 

·      în engleză: look – a privi              
                  kapila – culori roşiatice              

·      în portugheză: ver – văz // a vedea, a privi, a zări, a înţelege;

·      în engleză:     blaz – vâlvătaie, incendiu, culoare strălucitoare;                                                

·      în rusă:           блеск – luciu, strălucire                                               

5. Înţelesul de trecătoare, cale, acces etc                                                                     

·      în aromână:    avrag – brazdă;                                                                                                    
                       gavră – gaură;                                                                                                      

·      în albaneză:    vragë – cărare, potecă, cicatrice;                                                                         
                         lug – jgheab, adăpătoare;                                                                               
                        birë – gaură, bortă;                                                                                 

·      în portugheză: bica – ţeavă de canal;                                                                                          
                       buraço – gaură, orificiu;                                                                                       
                       brecha – breşă, spărtură;                                                                                 
                       buhar – coridor;                                                                                                                                                                                         
                       bocal – deschizătură, intrare;                                                                               
                       boca – intrare;                                                                                                       
                       beco – ulicioară;                                                                                                    

·      în latină:        versus,us – brazdă, linie;                                                                                     
                      versus – înspre, către;                                                                                         

·      în germană:   Wag – cale, drum;                                                                                             

6. Înţelesul de „limită, graniţă, obstacol”:

·      în sanscrită:   balahaka – munte;                                                                                               
                      kula – tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează;                    

·      în greacă:       βραχος – stâncă;                                                                                                  
                       άκρα, άκρη –margine, cap, promontoriu;                                                        

·      în rusă:           верх – vârf, pisc, creastă;                                                  
                       берег – mal, ţărm;                                                                                            

·      în germană:    Berg – munte; 

·      în albaneză:    breg – ţărm, chei, margine;                                                                                              
                       buzë – buză, margine;                                                                                        
                       bokë – deal; (spre deosebire de bocë – o cană mare de apă);                               

·      în portugheză: barroco – stâncă izolată;                                                                                   
                        burgau – prundiş;                                                                                               
                        braga – zid de cetate;                                                                                        
                        borda – margine, mal;                                                                                        

·      în engleză:      verge – margine, limită;                                                                                                 
                       margin – margine, limită, diferenţă;                                                                

7. Înţelesul de „curgere, mişcare, forţă, muncă etc.”:                                                        

·      în elină:           βλωσκω – a merge, a veni; (forma

acestui verb ca şi cele două înţelesuri cu sensuri antonimice sunt de o extremă importanţă în susţinerea valorii arhetipale a cuvântului avlake).                                        

·      în rusă:            власть – putere;                                                                                                  
                        пуск – punere în mişcare;

·      în sanscrită:     pluş – a curge;                                                                                                 
                        valg, vanc – a merge; (se observă că

                              l→n  (regula lui Schuchardt)                                                                                      

                                    val, vale – a merge; (este ca şi verbul francez aller (je vais, tu vas … + nous allons, vous allez. De unde rezultă ca va+ale = vale);            

                              vakk, vakke – a merge, a se mişca;                                                                  

                                    vask, vaske – a merge, a se mişca; o altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii române, MDA consemnează pentru pers. a III sing. forma nu vişca).   

                              vaska – mişcare, continuarea mişcării,

                                                           perseverenţă;                                             
vayg, vayge – a merge, a porni la drum;

                        (asemănător şi fr. voyage).  

                        blac, brac, branc – a cădea; (ca şi verbul

                        românesc a da brânci)                        
                          baγg – mişcare, mers, curs de apă, val, talaz;                                              

·      în aromână:     filcu, vlihur – liber; liber ca râul în curgerea sa.                                              
                        vlagă – putere;                                              
                        versu – a turna;                                                                                                   
                        versu – a năvăli;                                                                                                  
                        răvăescu – a năvăli; (este ca şi cuvântul românesc răvăş-esc(u) obţinut prin anagramarea verbului versu. Tot prin anagramarea acestui verb s-a format şi verbul răşvă-escu adică răsboiesc(u). Corespunzător acestei rădăcini ravas provenite de la arhetipul avlake există verbe şi în limba engleză.                                                 

·      în engleză:      ravish – a răpi, a viola;                                                                                         
                       ravage – a jefui, a distruge, a face

 ravagii;                                                          
walk – a se plimba;                                                                                              work – a pune în mişcare;                                                                                 

8. Înţelesul de „habitat uman”:                                                                                           

·      în română:       vlahie – ţinut, ţară;                                                                                                                                                                                                                                                                           

·      în franceză:     vilage – sat;                                                                                                     

·      în portugheză: vergel – livadă, gradină;                                                                                    
                        vend – ţinut, zonă, loc, teren// ţară, patrie, stat;                                                                                  
                        burgo – burg, orăşel, târg;                                                                                 

·      în cehă:             vlast – meleag, tărâm, patrie;                                                                           
                         viska – sătuc;                                                                                                    

·      în latină:          vicus,i – sat // proprietate la ţară // cartier într-un oraş;                                  

·      în albaneză:        vis – loc, ţinut, meleag, tărâm;                                                                      

9. Înţelesul de „viaţă, viu, omenire”                                                                              

·      în aromână:    plasă – neam de oameni;                                                                                   

·      în latină:         vulgus,i – norod, gloată;                                                                                    

·      în germană:    Welt – lume;                                                                                                      

·      în portugheză: vend – lume, populaţie, mulţime;                                                                      

10. Înţelesul de „dumnezeire”                                                                                         

            Prin analogie cu râul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit avlake, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah care, în domeniul religiei, a generat un mare număr de teonime. Între ele şi sintagma teonimică ebraică Ylah-Wilah[14] prin a cărei încriptare sub forma tetragramei sacre YHWH  a fost salvată tradiţia religioasă dacică.

            Tot în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, au fost create conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a fost edificată întreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză to bless – a sfinţi, a binecuvânta, a ferici.

            Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de râu numit avlake se confirmă în mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvântului avlake s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul râului.

            Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale râului, mai pot fi structurate şi numai în două grupe după criteriul profan (grupele 1-9) şi sacru (grupa a 10-a). Operând cu această clasificare binară filozoful neokantinan Ernest Casirrer (1874-1945), unul dintre întemeietorii semioticii, a anticipat teoretic necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice în punctul originii lor comune. În eseul său Mit şi limbaj, Ernst Cassirer[15] argumentează viguros că prin descoperirea în viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural.

            Or, conceptul de râu, în baza exemplelor de mai sus, reflectă, în mod evident, legătura dintre sacru şi profan cât şi calea edificării limbajului natural pornind de la cuvântul arhetipal avlake, prin metaforizarea multiplelor sale sensuri.

             Iată aşadar, cum conceptul de râu numit avlake sau vlac poate explica originea graiului uman articulat atât din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale, cât şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice.

            Validată prin însăşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se întemeiază pe arhetipul avlake ca apelativ al râului, dar şi fiindcă este valahic teritoriul pe care a fost eternizată, sub forma toponimelor de vecinătate, gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului în care au fost create principalele cuvinte ale omenirii gramatica universală limbilor s-a conservat mai ales în Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se înregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu evidentă înrudire lingvistică.

            În ţinutul ardelean şi, în mod special, în ţinutul secuilor care sunt trib autohton, toponimele exprimă unele scheme lingvistice de transformare a cuvântului arhetipal avlake în noi denumiri, scheme lingvistice care se constituie în tot atâtea căi prin care arhetipul a generat cuvintele fundamentale ale omenirii, iar pentru mitologia lumii numele marilor zei.

            Altfel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format în mod autonom, pe de o parte în domeniul toponimiei şi pe de altă parte în domeniul cuvintelor de uz, dar în fiecare din cele două domenii au avut loc aproape aceleaşi procese de transformare lingvistică a cuvântului arhetipal avlake, aşa încât anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are înţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene.

            Fenomenul acesta numit omonimie (paronimie), are însă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale – toponimie, teonimie, antroponimie, etononimie şi cuvinte de uz comun – pornind de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal care pentru înţelesurile specifice fiecărui domeniu în parte a furnizat forme identice sau asemănătoare.

            În mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip în ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate îl reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinând cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvântul buiestru, din substratul româno-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia începând cu secolul al VI-lea de către slavii migratorii pare nefondată mai întâi fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de râuri.

            Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată în considerare, cu atât mai mult cu cât formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui înţelesuri au fost exprimate de diferitele grupuri etnice prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de excepţie, îl reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina marga produsă de acelaşi arhetip al graiului uman avlake urmând o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina marga poartă toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică înţelesul următoarelor exemple: 

·      gr.        άμέργώ – a culege fructe

·      lat.       mergae, arum – furcă cu doi colţi

·      lat        mergo, ere – a se scufunda

·      lett       merga –culoar

·      lett.      merga, marga – ploaie liniştită

·      prus.    merga – fecioară, fată aici se constată asemănarea cu virgo,onis

·      ags.      mergen, morgen – viitor

·      got.      Morgen, maurgis – dimineaţă, răsărit

·      m.ir.     merge – stindard, drapel

·      alb.      mergon – depărtat

·      arm.     merj – pe lângă, aproape de

·      sp.        merga – pânză de sac

·      snskr.   marga – drum 

·      snskr.   marca – spălare

·      rom.     merge – a te deplasa

·      rom.    mărgău – drumul pe care se întorc vitele de la păşune

·      eng.     margin (dar şi verge) – margine, limită, diferenţă   

            Ca o altă dovadă că şi cuvintele întemeiate pe structura merg provin de la cuprinzătorul arhetip vlah întemeiat pe ideea de râu, denumit avlake în arhaica limba armână, menţionăm în continuare câteva hidronime asemănătoare cuvântului merg:

·      Μάργος – veche denumire a râului Morava

·      Mărgău – râu în bazinul Crişurilor

·      Marga – afluent al Timişului

·      Margeş – afluent al Someşului

·      Marcos – afluent al Siretului

·      Marcu – afluent al Prutului

·      Murguşa – afluent al Mureşului

·      Marca – mai multe localităţi în România

            Fără a mai îngreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi, mai ales, cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umbrto Eco[16] are atâta nevoie pentru a alege, în numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean.

            Având în vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentând poate cel mai important obstacol în calea unităţii reale a Europei, limba română prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu în Europa.

            Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umberto Eco.

 

EUGEN  GOIA

Nicolaus Olahus – Românul (1493-1568)

– Mare european al veacului al XVI-lea –

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi-a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Se naşte la Sibiu, la 10 ianuarie 1493. A studiat la Sibiu şi Oradea. Fiind de viţă domnească, este chemat „paj“ la curtea regelui Vladislav. Îl găsim în funcţii nobile şi bisericeşti. Secretar episcopal este hirotonisit preot şi e numit canonic de Strigonium. Ajunge secretar al regelui Ludovic al II-lea. În 1542 este chemat la curtea regelui Ferdinand I şi numit episcop la Zagreb, iar peste un an este numit episcop de Agria. În 1553, este numit arhiepiscop de Strigonium şi mitropolit primat al Ungariei, iar în 1562 este numit regent al Ungariei. Acum se află pe culmea puterii politice şi bisericeşti a Ungariei.

Istoricii Ioan Lupaş şi Onisifor Ghibu îl numesc pe Nicolaus Olahus „primul umanist adevărat de origine română“. Prin această denumire se înţeleg mai multe lucruri. Cunoaşterea temeinică a celor două limbi clasice, latina şi greaca. Mai cunoştea maghiara, germana, franceza, turca şi română. N-a scris nimic în româneşte, dar nici în ungureşte, ci întotdeauna în latină şi greacă.

Legăturile cu umaniştii vremii, printre care şi Erasmus de Rotterdam, prinţul umaniştilor, cu care a purtat o bogată corespondenţă, însuşindu-şi idealurile unei culturi clasice. Cei mai mari savanţi ai timpului aveau păreri excelente despre Nicolaus Olahus, atribuindu-se denumirea de „mare savant şi un mare european al veacului al XVI-lea“. Avea dragoste pentru cultura şi pentru gândirea clasicilor elino-latini, cultivarea stilului frumos şi elegant. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele, cu atribute ale Divinităţii, şi fericirea ce se putea obţine prin aceste virtuţi. Toţi marii umanişti ai vremii sale iubeau cultura clasică, toţi erau oameni ai bibliotecilor.

Bibliografia operelor sale cuprinde 12 titluri, toate în latină. Un Tratat de Alchimie (Frankfurt, 1525), Principiile religiei creştine catolice (Viena, 1560), Catehism (Tyrnavia, 1560), Istoricul şi diplomatul (Bruxelles, 1536), etc. Opera sa poetică a fost publicată în anul 1906, la 338 de ani de la moartea sa (Carmina Nicolai Olahi, poezii; publicate la Budapesta şi Lipsca). Din tot ce a scris, se poate alcătui scheletul unui portret al acestui român, care a strălucit în Europa primei jumătăţi de veac al XVI-lea.

Ca Arhiepiscop primat de Strigonium (1553) şi apoi regent (1562), devine cel mai important luptător împotriva reformei în Ungaria. Ioan Lupaş zice că era „prigonitor al lutheranismului“ din Ungaria şi Transil-vania, care le-a ars cărţile public şi i-a degradat şi alungat. În cartea sa, Hungaria, Olahus ne va lăsa o adevărată cronică despre etnogeneza comună a poporului român din toate ţările, inclusiv ca şi despre ceea ce îi caracterizează specific pe locuitorii tuturor provinciilor.

Iată doar câteva aprecieri:

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“.

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate şi uzurpate fără milă de vremelnicii stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l-au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi-a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă şi furată cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi-a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s-au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Câte insule greceşti nu sunt poleite cu averea străbunilor noştri? Cât din Muntele Athos nu e şi Valahie şi Moldavie? Câte candelabre şi cădelniţe bătute cu diamante am suit noi, românii, pe cerul Europei şi al Asiei?

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolau Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi va fi înmormântat la Tyrnavia.

Omul politic, diplomatul, ecleziastul cu vederi progresiste, istoricul şi poetul Nicolaus Olahus nu şi-a uitat niciodată obârşia sa.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi-a ascuns ori-ginea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Noi, românii, va trebui întotdeauna să ne mândrim cu Nicolaus Olahus, cel cu care am intrat în Europa secolului al XVI-lea. Numele lui va rămâne înscris cu cinste în istoriografia românească.

Să-i fie memoria binecuvântată!

Câmpeni

Bibliografie selectivă

1. I. Lupaş: Doi umanişti români în secolul al XVI-lea, Analele Academiei, Cluj, 1926.

2. Onisifor Ghibu: Din istoria dictaturii româneşti, Analele Academiei Române, Bucureşti, 1916.

3. Ştefan Bezdechi: Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Gorj, 1939.

4. I. Firu şi Corneliu Albu: Umanistul Nicolaus Olahus, Bucureşti, 1974.

5. Al. Piru: Nicolaus Olahus în istoria li-teraturii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

6. Dicţionar enciclopedic român: Nicolaus Olahus, Editura Politică, Bucureşti, 1965.

7. Mitropolitul Antonie Plămădeală, dascăl de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1980.

 

Marian-Popa

ANCA

Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013

(Excerpte)

(Motto-uri)

Nimic nu este mai original ca haosul.

Friedrich Schlegel.

In jedem genugend reichhaltigen System

lassen sich Sätze formulieren, die innerhalb

des Systems weder beweis

— noch widerlegbar sind, es sei denn,

das System wäre selbst inkonsistent.

Kurt Gödel

Mai grav este cã, pe baza unor texte

precum cele de mai sus, George Anca a

putut fi admis în Uniunea Scriitorilor şi

cã, odatã primit, nu mai poate fi, aparent,

dat afarã.

Horia Gârbea,

       Poliscriitor, mahãr prin

       Uniunea Scriitorilor şi şi şi

Problema noastrã sunt normalii.

Manfred Lütz

CUPRINS

1. Premise - 5

2. Dodii - 8

3. Generalitãţi - 15

4. Conformaţii de cuvinte - 22

5. Formaţii de cuvinte - 32

6. Cuvinte ca suporturi. Realitãţi dodiate - 42

7. Paradoxe. Silogismele dodierii - 49

8. Tipuri de redactare - 57

9. Opinii literare - 62

10. Cãrţi - 67

Poezia - 72

Romane - 82

Relaţii de cãlãtorie - 107 Teatru

multideductibil - 125

Alte mostre de crestomatizare - 132 Dodierea

colocvialului - 143

11. Politice - 146

12. Etnopolitice - 154 Interetnice -

161

13. Hinduitate dodiasticã - 164

14. Religii - 183

15. Erotice - 189

16. Traduttore - Dodiatore - 196

17. Psihosomatice - 201

24.  Ca un sfârşit – 206

(Frazări & dodii critice)

            Cu termenul dodii, Anca 1. Specificã texte proprii şi ale altora; 2. Indicã natura şi calitatea unor realitãţi exterioare sau mentale. (Pag. 5).

            Cum s-a vãzut, dodia e un sinonim sau gen proxim pentru trãznaie, aiurealã, pleaznã, a vorbi  în bobote, a bate câmpii, hodoronc-tronc, umblã mintea cu sorcova, spune iordane, bancuri, tâmpenii, prostii, prãpãstii şi relaţionabilã cu accidentul: “fleoşc, Mariţo” (Anca). Citadin, se indicã dodia prin expresia-dodie: vorbeşti aiurea-n tramvai. (13).

            Unitatea originarã este echivalabilã sau determinabilã cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin unica originarã e haosul. “Nimic nu este mai original ca haosul”, conclude Schlegel. O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de dualitãţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple, absurditãţi. Anca este unul care depãşeşte dualul prin trãire de tip hindus. (19).

            Dacã tagmemele sunt cele mai mici elemente gramaticale cu sens şi taxemele cele fãrã sens, radicalizând, se neutralizeazã diferenţele dintre perfectiv şi imperfectiv. Este clar cã angajarea unor tagmeme dintr-o limbã mai puţin accesibilã transformã tagmemul în taxem: este cazul unor pasaje în care Anca introduce termeni indieni şi astfel modus ponens al presupoziţiei opus implicativului modus tollens devine opusul lui dodiesc. (26)

            Un rol decisiv în dodiere are poziţia faţã de lexicoide. Se prezintã întregul grup de caracteristici semantice; se valorificã sensul principal; se valorificã unul din sensurile subsidiare; se opteazã pentru un sens conotativ. Relevanţa dodierii creşte dacã sensul principal nu este la îndemâna tuturor (cult, dialectal, profesional, de jargon, argou, din altã limbã, creat de autor pentru uz personal permanent, provizoriu sau excepţional, pentru un unic microcontext, cu

încãrcãturã semanticã sau fãrã vreuna). (28).

            Dodii apar prin existenţa ordinilor şi ordonãrilor, a unor structuri de tip succesional organizate vizual, fonetic, fonologic, ortografic, morfologic, sintactic. Gramatica în ansamblu? (32)

            Anca nu prezintă contexte de reprezentare a mimesisului. Este cel mai antirealist autor român. (Pag. 48).

            Dodii culturale, literare, artistice. Dodia culturalã sau literarã este realizabilã prin schimbarea registrului unui text de obicei celebru, prin plasarea lui într-un alt context, contrastiv, sau în unul similar, dar în care va avea altã funcţie, chiar dacã şi una de structurare. Anca preia din

Shakespeare un detaliu de microcontext care nu este mai mult decât o asociaţie facilã şi nebunã: un pantof, a cãrui talpã e întreagã sau gãuritã devine motiv structural în Furnici albe. (55)

            Cãrţile lui Anca sunt dodii şi prin sfidarea unor convenţii de structurare. Majoritatea au caracterul unor colecţii de texte, montaje, crestomaţii. Sunt dodiate titlurile, în sine sau prin raporturile lor cu textul pe care-l reprezintã şi, de fapt, mai degrabã doar îl preced formal. Titlul determinant al unui volum este Doine în dodii. Mãiastra în dodii. Fractal 60 (2003) e o selecţie retrospectivã de autor. Un volum masiv: Dodii 18-58. Apokalipsa indianã VII, titlurile din Cuprins ale celor 7 secţiuni sunt doar versurile cursive, ce deschid blocurile de versificate, un poem are titlul vorbim în dodii zodii în bobote roboţi. Alt titlu oarecare: dintr-o vãduvã în alta.

            Pentru multe titluri se aleg caractere cursive; pentru unele titluri de volume, de proze şi poeme s-a renunţat la majusculã, altele sunt doar majusculate, practic, alt mod de neutralizare. (67)

            Este evidentã pasiunea pentru tristihuri, mai ales în Dodii 18-58 şi în Orientopoetica (2000), opţiunea fiind şi subliniatã în dauna altora: “terţinele schimbate pe catrene se rãzbunã/te transformi în hibiscus pâlnie autodevorãrii” (78).

            Indiferent de temele relative şi de structurarea lor, în cãrţile dotate cu subtitlul roman, expresiile deictice sunt relativizate în ansamblu sau în combinaţiile posibile prin factorii spaţiu, timp, personaj. Nu existã, de fapt, personaje “principale” şi cu atât mai puţin secundare; când câte unul este prezentat, modul ţine de dodiesc. (82).

            Cineva ar putea întreba: dacã așa înțelege și poate umbla Anca, fãrã a înregistra relevantul

New Yorkului sau Florenței sau Seoulului, atunci de ce se mai deplaseazã acolo? Rãspunsul trebuie sã fie net: tocmai pentru a releva irelevanța oricãrui loc, cu altul substituibil, neutralizabil fie și pentru doar un cãlãtor unicat. (124-125).

            La Gioia este în acest sens un roman politic, unul din cele mai radicale scrise în spațiul românesc. Ce altceva e posibil, în epoca de crizã generalã, a colectivitãților și individului, a

sistemelor de evaluare și determinare? Jürgen Habermas a scris recent despre lumea actualã: “In dieser Krise prallen funktionale und systemische Imperative zusammen.” Anca gãsește relevant un mod comunicațional pentru aceastã  crizã, anume nu pentru a “oglindi”, ci pentru a susține

exponențial zãrgheala. Inserțiile lui politice sunt similare multor demonstrații politice de azi, care-și amelioreazã scopul fãcându-l public și telegenic delectant prin asumãri de subsidiar acustic și vizual: fluiere, mascãri, mãscãri, sloganuri, cântece, mimicã, pantomimicã, costumație, bãtãi,

tobe, micii incendii, geamuri sparte, vuvuzele. (161).

            Anca are două iubiri: România și o Indie în care poate regăsi în felul lui ceva din România în care s-ar găsi ceva din India. (164).

            Sanskritikon (2002) este cel mai voluminos și relativ cel mai complicat țãcãnit montaj dodiesc determinat de hinduitate și de relațiile ei cu românitatea, în mãsura în care haosul primește eventual un aspect cantitativ, nu structural relevant.  (166)

            Mahavir întru ahimsa este textul cel mai bogat în indicații prețioase pentru meditaționism derivat ici și colo dodiesc.  (175).

            În sens eliadesc, Anca este un religios fãrã religie, atras de un joint brahmano-ortodox.“gata islam creștinism iudaism la rând hindu ba egipteni/o mie noi o mie ei acum Ram (România)”  (183).

            Acțiunea dodierii în acest domeniu poate fi socotitã drept una de prost gust sau stupidã. În realitate, dodia este organicã, în condiția oricãrei religii și nu este întâmplãtor cã formula Credo quia absurdum a fost atribuitã ctitorului Tertulian. Textele sacre și de ordonare doctrinarã a

existenței sunt uneori dodiate structural, alteori dodifiabile prin maniera interpretului, a traducãtorului, de asemenea prin natura milenar ocultatã, ca și prin evoluția obiectivã

spre ininteligibil, în absența cunoașterii bazelor concrete, devenite cu timpul inaccesibile, în care cazuri nu mai intereseazã sapiențizarea și instruirea, ci pur și simplu formularea. Caracteristica unui text sacru, sapiențial, de prezentare a ritualurilor constã adesea în claritatea formulãrii și absconsul conținutului: este deja o formã de aiurealã. (183-184)

            În fine, pornind de la textele hinduse se poate afirma, chiar dacă nu răspicat: acustic, o dodie poate fi executată ca o mantră, fiindcă o mantră este o dodie. (188).

            Performanțe care pot justifica afirmația: unul din erotomanii de clasã ai literaturii române, altfel bazatã pe extreme: descrieri ocultate sau reprezentând o fiziologie puțin influențatã de cadru și lume. (195).

S-a evocat în legãturã cu structurile romanești rolul expresiilor deictice, relativizate prin termenii spațiu-timp-personaj în pasajele “referențiale” și mai ales în dialoguri: de fapt, dodierea anuleazã relațiile dintre semantic și pragmatic, posibilitatea unei baze pentru stabilirea unor valori ale evidenței sau adevãrului. Dialogurile, în special, pot servi ca ilustrãri psihice extreme a teoriei Double-Bind formulatã de Bateson și Watzlawick: relația asimetricã vorbitor-ascultãtor e radicalizatã prin convenția textului, devenind una de asimetrizare dublã — ceva posibil de conceput în dialoguri de nebuni beletristici.

            O propoziție de bazã pentru teoria cunoașterii este: “Neperceperea rezultã din distanțã prea mare, apropiere prea mare, lezarea organelor senzoriale, instabilitate

mintalã, subtilitate, interpunere, contracarare, juxtapunerea

obiectelor similare.” (Samkhya Karika, 7). Anca este unul

care alege opusul a ceea ce brahmanul impune pentru tot

omul normal. “Problema noastrã sunt normalii”, afirmã

Manfred Lütz (Irre! Wir behandeln die Falschen, 2009).

Cine se conformeazã normei este nebunul. (205).

18. CA UN SFÂRȘIT

Cine mai citește astãzi? O întrebare curentã. Alta este:când și unde. Acasã, pe vreo plajã, în ședințe, în trenuri, autobuze, avioane, într-un rãgaz postorgasmic. Huxley trata practic problema, în felul lui britanic: bucãțile epice scurte și poeziile sunt consumabile pe distanțe mici de drum. Azi sunt în trend și anecdotele de o mie de pagini, cu semn de carte pus din loc în loc: un bilet de cãlãtorie, o felie de salam, un condom. N-ar fi rãu însã dacã se va introduce printre tipurile ideale textele dodiate de Anca, cel mai radical producãtor de text din seria deschisã virtual de Eminescu, dezvoltatã cu Urmuz, la împlinirea cãreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler-Apunake, George Dan (Oamenii din lande, manuscris în 1946, editat în 2011), Șerban Foarțã hologramaticul. Anca: autor citibil, recitibil, suspendabil,suprimabil, completabil, abil labil, digerabil, dispepsiabil. Atari cãrți au un indiscutabil avantaj: ele pot fi începute de oriunde, întrerupte oriunde temporar sau definitiv, reluate, fãrã a li se leza totalitatea, aceasta în mãsura în care haosul este uneori confundabil cu infinitul, care nu mai este infinit decât dacã se extrage din el infinitul pentru a rãmâne un alt infinit. Texte ca niște maladii absolute, ce pot suporta prin lecturã statutul singular, endemic și cronic. Amestecuri, cu aparențe de sincope; o afirmație în cazul acestor texte impune neutralizarea și variația liberã: citãrile pot fi scurte

sau foarte lungi, fiind egal dacã vor fi luate dintr-un poem, roman sau eseu, fiind salutar și experimentul comutãrii: pasaje cu dimensiuni variabile dintr-un oarecare text sunt

integrabile cu șanse zero de identificare în altele.

            Postdemocraþia îºi creeazã o postliteraturã. Una din formele ei este produsã de Anca, în dauna altora. Ceea ce înseamnã cã nici nu se mai poate scrie o alta care sã nu fie epigonicã. E scrisul fãrã drept de apel și fãrã drept la egal, care ignorã aroganța elitarã, meschinãria șmechereascã frivolã postmodernistã, conformismul mercantilizat al scrisului de larg consum. Altfel, un text care nu poate fi plagiat, compilat sau parodiat. Acest autor contribuie în

felul lui la extinderea interactivitãții. Textele permit unui cititor sã greșeascã dacã vrea pagina, fãrã a fi observat, poate sfida legile copyrightului raționalitãții.

            Un alt avantaj: prin textele dodiate este insinuabil orice, pentru cã nu sunt lizibile cum au fost scrise. Autorul poate înjura temeinic pe oricine din lume fãrã teama de a fi sancționat, poate ataca orice tabu, poate folosi vocabula pulã, cum o și face într-un poem al cãrui titlu nu va fi aici

indicat, poate grafia conspirativ cele 99 nume secrete ale Creatorului Suprem rostite într-un colț de templu de un inițiat. Din aceastã operã laxã nu lipsesc urâtul, grotescul, brutalitatea sexualã abundentã în epocã, dar perspectiva e totuși aceea a des evocatului Hanuman care, chiar și când

este furios avântat militant, va acoperi în mișcarea-i impetuoasã marea cu flori și petale.

            Textele dodiate sunt plasabile ca dodii și în categoria radicalizãrilor criptologice. Existã texte pe care Cryptanalysis & Raketeering Records Unit nu le-a putut descifra nici cu ajutorul celor mai moderne tehnologii informaþionale. Litere, cifre, semne ortografice, acolade, linii, cratime, intercalãri, secționãri, hieroglife: așadar, manuscrisul Voynich din secolul XV, Ricky McCormick,

obiectul artistic Kryptos creat pentru CIA de Jim Sanborn, cu concursul unui criptolog pensionar al instituției. Cine cripteazã mai bine? Amatorul, s-a constatat. “Profesioniștii sunt previzibili, amatorii sunt primejdioși”. În plus: trebuie analizat enciclopedismul celui ce cripteazã: literar, artistic,politic, gastronomic, economic, științific, monden, erotic, de participant sau observator al ceremonialelor religioase și laice etc. Ce face Anca poate fi luat și ca o zãpãcire a criptãrii, cãreia îi extinde bazele clasice: valorificã literele în noile cuvinte formate, dar mai ales în formațiile de

cuvinte: cuvinte fãrã sens, cãrora li se poate distribui prin consens, bunãvoinþã sau ignoranþã unul la alegere și la întâmplare, cuvinte pentru obiecte inexistente, cuvinte necunoscute pentru obiecte existente. Dodii? Francesco Flora afirma cã este imposibil sã nu existe undeva în Univers creaturile din Infernul dantesc, argument fiind faptul cã ele au fost prezentate de un om. Este afirmabil același lucru despre relate, dar și despre scrisul bazat pe relații stabilite prin raționamente asimetrice.

            Schlegel: Spiritul idealismului este universalitatea și originalitatea (totalitatea în plus); tot restul este literã/Buchstabe. Idealismul face din interioritate empirie și din exterioritate teorie. Orice sistem este numai o empirie. Realitatea se aflã în indiferențã. Ce nu-i încã poetizat, nu se știe încã pe drept; mai întâi ne vine cunoașterea cea mai profundã din inconștient în fața ochilor. Ce se poate

modifica din aceste propoziții? Un singur cuvânt va trebui înlocuit: poetizat cu dodiat.

            Dacã se mai încearcã o asociație, textele lui Anca suntmașini în sensul automatelor lui Claude Shannon. A crea sisteme smucite pentru a produce nonpragmatic. Pentru cã tot ce-i practic e consumabil. Se consumã alimente și se produc excremente, se consumã cuvinte și se produc

demagogie și minciuni, tabloide și reclame, teorii, doctrine scadente și hârtie reciclabilã.

            Termenul experiment este de asemenea rezonabil pentru definirea acestei opere. A fost folosit pentru muzicã, literaturã, arte vizuale. În acest caz, poate fi evocat și sensul științific și anume în sens dramatic. Probabil cã 99% din proiectele de cercetare științificã experimentale eșueazã; eșecurile sunt importante, fiindcã indicã altor cercetãtori ce nu trebuie sã mai încerce, cum sã aleagã alte drumuri. În literaturã și arte este altfel, chiar invers. Cine încearcã imposibilul relevã numai eșecul altora, cu același rezultat: asta nu trebuie s-o mai faceți, am fãcut-o eu. Voi puteți doar

sã parodiați Mona Lisa. Anca este îndreptãțit sã facã contemporanilor un Sîc! substanțial.

            Scriitorul ãsta perfecționeazã limbajul compozit multilingv. Pentru cine o face? Pentru cititorul român al viitorului, care deprinde mai întâi limba englezã cântând interjecții. Sau pentru cel familiarizat cu engleza, care va învãța româna înjurând, în vederea parvenirii la o Comunã de Aur a Dodiilor. “Profetule dodietule construiește pentru viitor scuze” (Rechinuri). “dodii de nouã viațã/voi sã vã predați/noi sã vã învãțãm/când contextul ne va sufoca/pris la peine d’apprendre roumain/declinul și dispariția/unor comunitãți românești/identitatea omului spulberatã ...”

            Scriind cum scrie, Anca utilizeazã cea mai mare cantitate de cuvinte reale și inventate în literatura românã. În baza textelor lui e realizabilã cu lux de exemplificãri și o poeticã sau mãcar un dicționar de procedee dodiești, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate. Descartes este convenabil ca punct de plecare și pentru sublinierea altei particularitãți, atunci când a decis: Cogito, ergo sum. Dar, astãzi, psihologii afirmã: Cogito, deci mã înșel. Prin urmare: Cogito, deci înșel. Atunci, mai bine și onest: non cogito, deci nu mã înșel și nu înșel. Anca moduleazã în fals

raționamentele în acest sens: “... dacã nu mã înșel, de ce sã mã înșel, cã te înșeli nu mai încape îndoialã, și-atunci, ne înșeli și pe noi cu tone de aberații, nu imaginații, cât cã și-alea, dacã te viziteazã, ține-ți-le și pe-alea...”

            Ce vor bãnui unii cititori, mãcar inconștient: scrisul lui Anca este periculos, concretizare a unui comportament cumva asimilabil aceluia definind pe Cybele, pentru epoca apariției și instituționalizãrii lui Iisus. Un scris care ignorã trucurile glimfatice, cu care se spune ce este de spus, cu certitudinea cã oricum, este inutil într-o lume programatã de tembelisme milenare cu repetate efecte catastrofice.

            Nu existã un scriitor care sã fi avut curajul sã scrie chiar așa. Poate și pentru a nu fi taxat de unii sau alții drept nebun. Ca și cum n-ar exista Machbeth, în care s-a spus: “A tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing.” Textele acestea par a fi ușor de scris, dar cine va

încerca sã scrie astfel va descoperi dificultatea de a-și duce pânã la capãt, douã sute de pagini de prozã sau de terține din clasa celor dodiate de Anca.

            Apoi: orice carte e limitatã de coperți; Anca eliminã neajunsul construind sugestia unui ilimitat cover. Opera lui dã impresia proteismului; impresie explicabilã prin tipul de

producere a textului. S-a spus: în limite se aflã Maestrul. Dar limitele pot fi cele indicate de cuvântul limitat la opt litere: ilimitat.

            Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române. O operã care ar corespunde pretenției lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor mehr lesen, den man anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren Gedanken unversehens ein Buch wurden”(Menschliches, allzumenschliches, II, 121).

            Dacã Anca este indrituit sã fie membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum se întreabã un Horia Gârbea? În istoria ei ctitorizatã comunist sovietic pânã azi, Uniunea Scriitorilor nu a determinat nici mãcar producerea unui rondel memorabil. Ce a generat, au fost relaþii conflictuale,

ierarhii ale urii, lehamitei, dispreþului ºi imoralitãþii.

            În Germania, crede Gârbea, “într-o țarã normalã”adicã, “publicarea unui volum de acest fel poate atrage suspendarea licenței editurii”. Afirmația este ea însãși o dodie ubuescã, dar involuntarã, în mãsura în care mintea care a emis-o ignorã cu vârf și îndesat realitãþile germane,

țara aceasta, în parantezã fiind precizat, neposedând o Uniune a Scriitorilor. Dacã ar fi citit niște poeme de Oskar Pastior, n-ar mai fi scris ce-a scris. Sau mãcar un colaj lexical de Herta Müller:

| im|Feld|IST|das|Getreide|müde|

| vom|Getreide|und die|Sandmücken

| m ü d | v o n | d e n | S a n d m ü c k e n | d i e

| B r e n n e r e i | v o n | d e r | B r e n n e r e i | U N D

|DER|Wind|vom|WIND|das |WORT

| UNBEDINGT| ist|MÜD|vom

| Wort|UNBEDINGT|UND|DIE

| Sonne| MUSS|durch|DEN|Rennzirkus,

| d o c h | h i n t e r | d e m | B u s b a h n h o f | i m

|Getreide|dreht|ein|Vogel

| beide| Augen|hundeschlecht|UND

| stark geschminkt|in| steifer Seide

            Desigur, nu ultima expresie a literaturii. Ce mai este inventabil? Poate imposibilul. Un text în care cuvintele tuturor limbilor și dialectelor planetei sã rimeze și, invers, niciun cuvânt din suma tuturor vorbelor flectate, neflectate și neflectabile ale limbilor și dialectelor planetei sã nu-și aibã un frate întru rimã; sau toate cuvintele planetei inventabile în baza alfabetului și hieroglifelor sã fie prinse într-un infinit palindrom. Ce zici, Anca?

            Dar pentru a imagina ultima expresie a literaturii ar trebui apelat și la viziunea Rabinului din Meseritz, evocat undeva de Gershom Scholem. Atotputernicul a transformat nimicul în Ceva, într-o Lume, dar asta nu-i totul, de vreme ce este posibil contrariul. “Die Taten der Gerechten aber, die

alles zu seiner Wurzel zurückführen, verwandeln das Etwas ins Nichts, und das letzte Wunder ist grösser als das erste.”

            Anca pare a fi aproape de acest final intermediar care, este de presupus, va consta și din acțiunile de eliminare treptatã a literelor care au fost alese pentru a crea Cuvântul inițial. Una din creațiile sale lexicale cele mai frecvente este ApoKALIpsã. Scris așa, pentru a semnala o fuziune sau apropieri fãrã recurs, și ele ușchit la mișto dodiabile: “Aceeași apocalipsã, Kali dansând calypso”

(Mãslinii din Uffizi). Kali cea neagrã, inaccesibila Durga, soața lui Shiva, Parvati, Ciamundi, Uma și zeița supremã ca Dewi, care primea jertfe umane de la frãția tâlharilor Thag, și nu mai puțin Mahischasuramardini, exterminatoarea bivolului-demon Asura Mahischa, cãlãrind un leu, cu zece

brațe. Cu sau fãrã voia lui, un apocaliptic se aflã în ultima zi, aceea a mâniei. Anca vede un sfârșit cu zece braþe al timpului și descrie ce vede. Asta, pur și simplu, pentru cã

“ne-am creat un singur creator ne lipsește voința primului pas în stare sã creãm c-am fost creați” (Cenușa din gânduri).

*

„Anca doesn't present contexts of representation of mimesis. He is most antirealist  Romanian author. (page 48)... Anca's books are dodii also through defying of some structuring conventions. (67)... La Gioia is in this sense a political novel, one of most radical written in Romanian space. (161)...  It would be not bad bad  if it will be introduced among ideal types the texts dodiated  by Anca, the most radical producer of text in series  open virtually by Eminescu, developed with Urmuz, at fulfillment of which have contributed  Constantin Fântâneru the  philosopher, Eugen Ionescu the absurd, Cugler-Apunake, George Dan (People of the Lands, manuscript in 1946, published in 2011), Șerban Foarță, the hologramatic. (2006) (206)... Postdemocracy creates a postliterature. One of its forms is produced by Anca at the expense of others. (207). Writing as he writes, Anca uses the largest amount of real and invented words in Romanian literature. Based on his texts it is realizable  with luxe of  exemplifications also a poetics or at least a dictionary of dodian proceedings, tricks refused by logic of conformized poetry. (209)...  With Anca it ends symmetrically antiapoteotic a mode of Romanian literature. An opera which would correspond to  would correspond to Nietzsche's claim: "Ich will mehr lesen keinen Author, den man anmerkt, wollte er ein Buch machen: Jene sondern nur ein Buch wurden unversehens Deren Gedanken" (Menschliches, allzumenschliches, II, 121). (210)  

Anca nu prezintă contexte de reprezentare a mimesisului. Este cel mai antirealist autor român. (Pag. 48).

Dodii culturale, literare, artistice. Dodia culturalã sau literarã este realizabilã prin schimbarea registrului unui text de obicei celebru, prin plasarea lui într-un alt context, contrastiv, sau în unul similar, dar în care va avea altã funcţie, chiar dacã şi una de structurare. Anca preia din

Shakespeare un detaliu de microcontext care nu este mai mult decât o asociaţie facilã şi nebunã: un pantof, a cãrui talpã e întreagã sau gãuritã devine motiv structural în Furnici albe. (55)

Cãrţile lui Anca sunt dodii şi prin sfidarea unor convenţii de structurare. Majoritatea au caracterul unor colecţii de texte, montaje, crestomaţii. Sunt dodiate titlurile, în sine sau prin raporturile lor cu textul pe care-l reprezintã şi, de fapt, mai degrabã doar îl preced formal. (67)

La Gioia este în acest sens un roman politic, unul din cele mai radicale scrise în spațiul românesc. Ce altceva e posibil, în epoca de crizã generalã, a colectivitãților și individului, a

sistemelor de evaluare și determinare? Jürgen Habermas a scris recent despre lumea actualã: “In dieser Krise prallen funktionale und systemische Imperative zusammen.” Anca gãsește relevant un mod comunicațional pentru aceastã  crizã, anume nu pentru a “oglindi”, ci pentru a susține

exponențial zãrgheala. (161)

Sanskritikon (2002) este cel mai voluminos și relativ cel mai complicat țãcãnit montaj dodiesc determinat de hinduitate și de relațiile ei cu românitatea, în mãsura în care haosul primește eventual un aspect cantitativ, nu structural relevant.  (166)

            Mahavir întru ahimsa este textul cel mai bogat în indicații prețioase pentru meditaționism derivat ici și colo dodiesc.  (175).

            În sens eliadesc, Anca este un religios fãrã religie, atras de un joint brahmano-ortodox.“gata islam creștinism iudaism la rând hindu ba egipteni/o mie noi o mie ei acum Ram (România)”(183)

Performanțe care pot justifica afirmația: unul din erotomanii de clasã ai literaturii române, altfel bazatã pe extreme: descrieri ocultate sau reprezentând o fiziologie puțin influențatã de cadru și lume. (195).

N-ar fi rãu însã dacã se va introduce printre tipurile ideale textele dodiate de Anca, cel mai radical producãtor de text din seria deschisã virtual de Eminescu, dezvoltatã cu Urmuz, la împlinirea cãreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler-Apunake, George Dan (Oamenii din lande, manuscris în 1946, editat în 2011), Șerban Foarțã hologramaticul. Anca: autor citibil, recitibil, suspendabil,suprimabil, completabil, abil labil, digerabil, dispepsiabil. (206)

Postdemocrația își creeazã o postliteraturã. Una din formele ei este produsã de Anca, în dauna altora. Ceea ce înseamnã cã nici nu se mai poate scrie o alta care sã nu fie epigonicã. E scrisul fãrã drept de apel și fãrã drept la egal, care ignorã aroganța elitarã, meschinãria șmechereascã frivolã postmodernistã, conformismul mercantilizat al scrisului de larg consum. Altfel, un text care nu poate fi plagiat, compilat sau parodiat. Acest autor contribuie în

felul lui la extinderea interactivitãții. Textele permit unui cititor sã greșeascã dacã vrea pagina, fãrã a fi observat, poate sfida legile copyrightului raționalitãții. (207)

Scriitorul ãsta perfecționeazã limbajul compozit multilingv. Pentru cine o face? Pentru cititorul român al viitorului, care deprinde mai întâi limba englezã cântând interjecții. Sau pentru cel familiarizat cu engleza, care va învãța româna înjurând, în vederea parvenirii la o Comunã de Aur a Dodiilor. “Profetule dodietule construiește pentru viitor scuze” (Rechinuri). “dodii de nouã viațã/voi sã vã predați/noi sã vã învãțãm/când contextul ne va sufoca/pris la peine d’apprendre roumain/declinul și dispariția/unor comunitãți românești/identitatea omului spulberatã ...”

            Scriind cum scrie, Anca utilizeazã cea mai mare cantitate de cuvinte reale și inventate în literatura românã. În baza textelor lui e realizabilã cu lux de exemplificãri și o poeticã sau mãcar un dicționar de procedee dodiești, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate. (209) 

Nu existã un scriitor care sã fi avut curajul sã scrie chiar așa. Poate și pentru a nu fi taxat de unii sau alții drept nebun. Ca și cum n-ar exista Machbeth, în care s-a spus: “A tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing.” Textele acestea par a fi ușor de scris, dar cine va

încerca sã scrie astfel va descoperi dificultatea de a-și duce pânã la capãt, douã sute de pagini de prozã sau de terține din clasa celor dodiate de Anca. (210)... With Anca it ends symmetrically antiapoteotic a mode of Romanian literature. An opera which would correspond to  would correspond to Nietzsche's claim: "Ich will mehr lesen keinen Author, den man anmerkt, wollte er ein Buch machen: Jene sondern nur ein Buch wurden unversehens Deren Gedanken" (Menschliches, allzumenschliches, II, 121). (210)

Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române. O operã care ar corespunde pretenției lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor mehr lesen, den man anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren Gedanken unversehens ein Buch wurden”(Menschliches, allzumenschliches, II, 121). (210)

With Anca it ends symmetrically antiapoteotic a mode of Romanian literature. An opera which would correspond to  would correspond to Nietzsche's claim: "Ich will mehr lesen keinen Author, den man anmerkt, wollte er ein Buch machen: Jene sondern nur ein Buch wurden unversehens Deren Gedanken" (Menschliches, allzumenschliches, II, 121). (210)

Anca vede un sfârșit cu zece brațe al timpului și descrie ce vede. Asta, pur și simplu, pentru cã

“ne-am creat un singur creator ne lipsește voința primului pas în stare sã creãm c-am fost creați” (Cenușa din gânduri). (212)

Then, variations. From dodii, indodii, characters, generated by prefixing with a letter of the alphabet:  Adodie, Badodie, Didodie, Zododie. There are not missed some useful neighborhoods – Tristan Tzara, dada, Saint Dada. Largerly:”Dada – I was delirious, in Gypsy writing, in unraveling . with Blaga”. And it is advanced essence-thirdly: trior, trioritor.

             

The examples picked out show that the dodii are capitalized

particularly in approximations of the multilateral and ineffable creation  by the accumulation of various terms up to contrariety ate. But what  is the classical condition of the dodiilor? Anca

Abdullah has desired to collect  the views of some accessible experts. Along with texts in dodii, the section Dodism in Ibesienii III contains letters in the 70s on the theme. V.G. Palaeologus is unable to answer what is the dodia: “which out of  hundred figures of the public mind and writing from 1 (one) which is the metaphor, the noblest jump of mind, and 101 (one hundred one) which is the epitaph – the endless epigram of  everything alive. And the definition is floating above the ocean, microcosmic mirror of the universe, I should say also their laser.  I'm looking to dig definition in the Koch-i-nor of mind, in a mineralogical material that would scratch the diamond, a laser which digs and cleaves the light (still black) of the non-matter.” An explanation itself dodie, actually as all letters of this expeditor.  Iorgu Iordan is strictly lexicographical: "talking mindlessly, mumbling”. babbling blankly". The singular doesn't exist in popular speaking; he concedes that, in function of attested model, it may exist,  meaning “farce, piece of folly”; Dodu and the diminutive Dodets would belong to  the nicknames for those talking "nonsense". "The word in the question is, surely,  onomatopoeic." Gheorghe Alexe from Detroit doesn't believe in Brancusi's dodism supposed by Paleolog, and if the artist used this word, didn't do it programmatic. It was used in usual popularsense by Vasile Voiculescu; the apostles' glossolalia is not dodiated, but rather  production of sectarians in trance, from where the pejorative sense of the term. He agrees with a new capitalization: dodia will warden a new form of poetical communication, <<without being a simple modern  “stammering”  with  philosophical or prophetic claims, or other tangling of mind and

language. I repeat, the "dodii" used wisely can be a literary revelation, an original Romanian formula, in which the implicated meaning of words could be transferred in the first plan, discovering new understandings and perspectives of immediate and even metaphysical reality.>>. But Eminescu, Brancusi, Anghel can not be counted as precursors and in fact a movement wouldn't even need them. Leonard Gavriliu reproches to Anca the fact that he doesn't start from the meaning of expression, but from the one of a desideratum. My Zodia-dodia, Gavriliu associates: „Does one to be neurologist or speech therapist  in order to understand this thing? It is a subtle aphasia, of the spirit, which doesn't pair the known patterns, it is the divine craziness of the originality, sane delirium of a genius who, with his unseen antennas, touches transcendental realms. From here the sublime madness!” Gavriliu concives also him a “dodistica”: “This means that anyone speaks in dodii in the manner – oh, no -... in (not!)... on ones own language.”Anca, the speaker about and in dodii – dodire as heuristic mode – to find something by chance – could be helped by Jacques Lacan.  Concluding: „ I salute, frantically, this unheard dadaism, which, even it, of,  extracts words from a wide cap, stolen by self. cãciulã, and a furã. What will come out, Oh my God, of your dodii show? What will Dodu say? Today the gods walk only on the soil. It's one thing to be taken into account. "

            As seen, dodia is a synonym or proximate genre for dodge, dotage, whiplash, to talk wet, to talk widely, without rhyme or reason, to be out of one's wits, to play the giddy goat, quips, nonsenses, rubbish, to twaddle, and in possible relation to: “flip-flap, Maritso” (Anca). Urban, the dodia is indicated  through expression-dodie: tell it to the marines in the tram. Anca emits electronically also a   Project proposal for EU Culture Programme Funding, 2007 – 2013, under aegis of  the International Academy Mihai Eminescu and of the Romanian-Indian     Cultural  Association: Dodii-Paradoxism vs. Coeur de l’Europe, field of research being the new and old European poetry – duration of execution May-September 2012. “Dodii-paradoxism deal

with challenging poetry creations free of official main stream, such as “le coeur de l”Europe”.

3. GENERALITIES

            Even before getting familiarized with properly called dodie, it is possible to define it relationally  in a binary system:

            It is possible to define them in the binary relaţionalã.♪

            1. There are expressions that are dodii and others that are not, each type being accepted and defined as such;

            2. Other expressions are not dodii but can be dodificated:

                        a. Through text changes;

                        b. Through changes in or of  exposure's context.

            3. There are possible expression that are dodii or dodificated, given as nondodii.

            4. There are things  that are dodii, but can be given as dodii.

            In terms of utilization:

            5. An individual expresses himself only in dodii (fact easily to be pointed out through confrontation with the context).

            6. An individual expresses himself also in dodii (fact that can be pointed out  through confrontation with the rest of the oral emission). The distance in use between the two types of emission is variable: from the common presence in the micro-context to that in the separate areas of existence, illustrating therefore  a form or another of  aliasing. (Urmuz, for example, as a writer of literature and reports or minutes).

            The dodii are initially limited to language; It's conceivable the extension to actions and situations involving the volitional, the existence of a tangible goal, corporal, instrumental actions. Based on the two possibilities, three modalities of manifestation stand out:

            7. Initially there are expressed dodii that generate a dodian act or not;

            8. Initially it is produced an act that determines a dodian expression;

            9. During a certain act  dodian expressions are emitted;

            Under social-spatial-temporal point:

            10. An expression may be in dodii currently or  definitively;

            11. In a particular spot or wherever, taking the things planetary;

            12. An expression is in dodii in certain social-professional, ethnical or general space. In this sense, the dodii:

                        a. belong to on the spot or long standing absence of a semantic explanation;

                        b. are due to that who emits them, having a  voluntary, involuntary or, otherwise, indifferent to reception of his discourse;  

                        c. due to ignorance of receptors, that don't want or may not  make the effort of understanding of what they intercept; 

                        d. due to both terms, the dodia being not accessible as sense neither to that who emits it nor to the receiver. 

            The illustrations of  some of the hypostases are realizable from the  mental components hinting at the Absolute up to those trivial, every day. The Judaic-Christian creation of man is a dodian act  through absence or turning occult of divine design justification. The same act is dodian by the formula "in the beginning it was the Word." A type of dodian expression is proper to Sybil from Cumae.  Pãcalã and Tândalã  are relevant  for materialization of  of some oral solicitations in dodian acts. In the structure of the Romanian village, the “fool of the village” is traditionally functional through acts and expressions. In the sovietized epoch of Romanian literature,  through proses of D. R. Popescu, Fãnuş N., Nicolae Velea and others appear characters with “bizarreries” or ' oddities ', that are pure and simple dodian modes of soft opposition  face to repressive ideological-political system.

            The codified language has dodian appearance for whom ignores the code. The encoding can be executed:

            13. For self (Eminescu);

            14. For others, as a means of allusive behavior (Hamlet), the haughty, challenging, accusatory, salutary (Jesus saves the adulterous sinner by writing on the sand something

remained definitively obscure), warning-prophetic.

            In the broadest sense, it may be considered dodii any

deviations from the denotative expression  and from the logic of the first syllogism. There is, for example, the opinion that literature under totalitarian Communism   was one of the essay and poetry, saved by Aesopism and “the speaking in dodii” (Adrian Alui Gheorghe, From “the end of history” to the end of hierarchies, Conta, 7, 2011).

            Possibilities  of the existence of the dodii are obvious since

locally and globally; they define the cult folklore and literature, in general, micro-contextually. But the construction and identification depend on even the neurological-vegetative level of the individual. In an extreme, otherwise nonexistent, it should be situated the “normal” man, standardized by the practical logic  and social cohabitation: to such individual, the dodii are singularities  extended between gratuity and harmful, fun and crazy. Without doubt that such individual exists only theoretically. At the other extreme should be the individual philosopher for whom the Universe as a totality is a dodie or an ensemble of dodii.

            For any of the given types, it concerns the system of rating of the fact or facts-dodii.

            The dodii are relations, therefore situational or factual structures identified by the individual in the self, beyond himself or in the proportion Ego-Non-ego, workable and evaluable interior, any text, through producer or receiver, being valid-able as a product of the inner life. The dodii draw a diversion  or prohibit the communication, to the extent that the co-native function of language is already canceled, and the other ones are made compatible into a communication. This, obviously, in case, if there are two speakers, only one uses the dodii, because if both would simultaneously dodiate, then the possibility of evaluation of the text would be null.

---

[1]     Stelian Brezeanu, Les Daces de Suidas, în Revue des Études Sud-Est Éuropéens, Tome XXII, nr.2, 1984, p.113-122.

[2]     Stelian Brezeanu, Blachi and Getae on the lower Danube in the early tirteenth, în Revue des Études Sud-Est Éuropéens, Tome XIX,  nr.3, 1981, p.595-604.  

[3]     Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 265-266.

[4]           A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.279.

[5]     Vl. Georgiev, Die europäische makrohydronimieund die frage nach der urheimatder indoeuropäes, Proceedings of the Eighth International Congress of Onomstic Sciences, The Hague 1966.

[6]              Hărţile topografice 1:50000, Editura Topografică, Bucureşti.

[7]              Nomenclatura poştală codificată a localităţilor din România.

[8]     Comitetul de Stat al Apelor, Atlasul Cadastrului Apelor din România, 1992.

[9]              Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti 1967-68.

[10]    Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti 1974.

[11]    Mihai Drăgănescu, Electronica industrială, Bucureşti 1991, p.234.

[12]            Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, p.284.

[13]    Marjia Gimbutas, The Goddesses and Gods of old Europe, hărţile arheologice 1-8.

[14]    G.L. Teleoacă, Iehovh, revelaţiile luminii tăinuite, în Revista Al cincilea anotimp, Oradea, aprilie 1999.

[15]    Ernst Cassirer, Mit şi Limbaj, în Revista Secolul XX, nr.1-2-3, 1988,  p.235.

[16]    Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, din Constanţa, 1996, p.45.