Paul Goma – Puși Dinulescu – Nicolae Grigore Mărășanu – Felix Sima –
Corneliu Zeana – Gelu Voican Voiculescu – Matei Bărbulescu - Italieni
NOMINALIZAREA LUI
PAUL GOMA LA KYOTO
PRIZE
Dear Dr. Anca:
We duly received your nomination for the 2016 Kyoto Prize.
Your candidate will be considered in the selection committee starting
shortly.
Thank you for your kind cooperation and for your support of the Kyoto Prize.
Respectfully yours,
Kazuhito Himeda
Secretary General
Inamori Foundation
620 Suiginya-cho, Shimogyo-ku, Kyoto 600-8411 Japan
Phone: +81-75-353-7272 Fax: +81-75-353-7270
E-mail: c-nomination@inamori-f.or.jp
We duly received your nomination for the 2016 Kyoto Prize.
Your candidate will be considered in the selection committee starting
shortly.
Thank you for your kind cooperation and for your support of the Kyoto Prize.
Respectfully yours,
Kazuhito Himeda
Secretary General
Inamori Foundation
620 Suiginya-cho, Shimogyo-ku, Kyoto 600-8411 Japan
Phone: +81-75-353-7272 Fax: +81-75-353-7270
E-mail: c-nomination@inamori-f.or.jp
PUȘI
DINULESCU
O
revistă literară...
Revista România literară, cu cele 28 de pagini ale sale, este organul
puterii Uniunii Scriitorilor, condus direct de atotputernicul preşedinte
Nicolae Manolescu, în calitate de director şi de ţuţărul său vicepreşedinte al
Uniunii, Gabriel Chifu, aici în calitate de director executiv. În redacţie, pe
lângă alţii, mai este şi fosta iubită a lui Nicolae Manolescu, o frumuşică
ajunsă cu dreptul de a tăia şi a spânzura în lumea plină de lumini, dar şi de
umbre a UNITER-ului, adevărată proprietate a altui mare crai din lumea noastră
artistico-intelectuală.
Am în faţă numărul de joi 18 mai. Aflaţi în apoteotic delir, după alegerile manevrate cu mână de fier de mioriticul preşedinte, asistat de dulăii şi cotarlele sale, băieţii de-acolo publică lista noilor aleşi, tot ăia!
Nu mai puţin de patru critici, care mai de care mai simandicoşi sau mai reprezentanţi ai tineretului, în frunte cu însuşi Manolescu, se târăsc, pur şi simplu, pe patru pagini mari de revistă la picioarele unei cărţi de versuri a lui Gabriel Chifu, emoţionaţi ca la vederea unui sfânt coborât din ceruri cu aură cu tot.
Eu i-aş face atenţi pe băieţii ăştia, care scriu despre poezie că e aparent genul cel mai abordabil, mai ales de când se scrie şi fără rimă. Dar poet adevărat e numai acela ce coboară din carul tras de îngeri. Filosofarea de doi bani şi luarea unei poze de individ serios şi sanchi pus pe gânduri, nu duce la graţia inefabilă a poeziei. Iar mulţi preferă să scrie despre poezie, fiindcă au mai puţine semne grafice de parcurs şi dacă şi pe alea le parcurg pe toate...
Ceea ce e însă cu adevărat impresionant la Chifu, e ipocrizia ordinară cu care-i dojeneşte pe amicii din Uniune, care tot îi îndeasă premii în sacoşe şi pe care el îi dojeneşte, cu înţelegere, însă, parcă...
Asta îmi aduce anminte de o scenă din filmul Iarba verde de acasă în care Octavian Cotescu joacă rolul unui şef venit în inspecţie la ţară şi căruia oamenii de-acolo îi îndeasă în portbagaj tot felul de produse dar şi orătănii care cotcodăcesc disperate, iar Cotescu îi ocărăşte, dar îi şi înţelege, plecând bineînţeles cu portbagajul plin.
Clujeanul Ovidiu Pecican face o cronică foarte favorabilă unui roman nou al lui Stelian Tănase, pe care aş fi curios şi eu să-l citesc, dar numai dacă talentatul jurnalist şi istoric şi-o fi schimbat stilul de a scrie literatură. Romanul lui din 1990 Corpuri de iluminat, deşi am făcut eforturi considerabile, n-am reuşit să îl parcurg nici în proporţie de zece la sută. Era aşa de îngălat, ba chiar, iertată-mii fie expresia, stupid... O carte, însă, cum e Clienţii lui Tanti Varvara am parcurs-o pe nerăsuflate.
Poate o fi învăţat ceva între timp. Fiindcă între cele două cărţi au trecut ani buni...
O revistă nu e făcută ca s-o citeşti în întregime, că înseamnă să renunţi la cărţi, ceea ce nu e o afacere.
Dar în numărul ăsta am citit şi ceva excepţional: e vorba despre studiul lui Alex. Ştefănescu despre poezia lui Eminescu Ta twam asi. Ştiu că a publicat sau va publica o carte cu analiza şi povestea tuturor poeziilor lui Eminescu. Dacă i-o găsesc, i-o cumpăr imediat. Textul e scris de un adevărat maestru şi este fascinant. Cred că Alex este cel mai bun istoric literar contemporan.
Dar, oricum, revista asta e mai mult a unui grup, cred că un titlu mai potrivit decăt România literară ar fi Grupul literar...
Am în faţă numărul de joi 18 mai. Aflaţi în apoteotic delir, după alegerile manevrate cu mână de fier de mioriticul preşedinte, asistat de dulăii şi cotarlele sale, băieţii de-acolo publică lista noilor aleşi, tot ăia!
Nu mai puţin de patru critici, care mai de care mai simandicoşi sau mai reprezentanţi ai tineretului, în frunte cu însuşi Manolescu, se târăsc, pur şi simplu, pe patru pagini mari de revistă la picioarele unei cărţi de versuri a lui Gabriel Chifu, emoţionaţi ca la vederea unui sfânt coborât din ceruri cu aură cu tot.
Eu i-aş face atenţi pe băieţii ăştia, care scriu despre poezie că e aparent genul cel mai abordabil, mai ales de când se scrie şi fără rimă. Dar poet adevărat e numai acela ce coboară din carul tras de îngeri. Filosofarea de doi bani şi luarea unei poze de individ serios şi sanchi pus pe gânduri, nu duce la graţia inefabilă a poeziei. Iar mulţi preferă să scrie despre poezie, fiindcă au mai puţine semne grafice de parcurs şi dacă şi pe alea le parcurg pe toate...
Ceea ce e însă cu adevărat impresionant la Chifu, e ipocrizia ordinară cu care-i dojeneşte pe amicii din Uniune, care tot îi îndeasă premii în sacoşe şi pe care el îi dojeneşte, cu înţelegere, însă, parcă...
Asta îmi aduce anminte de o scenă din filmul Iarba verde de acasă în care Octavian Cotescu joacă rolul unui şef venit în inspecţie la ţară şi căruia oamenii de-acolo îi îndeasă în portbagaj tot felul de produse dar şi orătănii care cotcodăcesc disperate, iar Cotescu îi ocărăşte, dar îi şi înţelege, plecând bineînţeles cu portbagajul plin.
Clujeanul Ovidiu Pecican face o cronică foarte favorabilă unui roman nou al lui Stelian Tănase, pe care aş fi curios şi eu să-l citesc, dar numai dacă talentatul jurnalist şi istoric şi-o fi schimbat stilul de a scrie literatură. Romanul lui din 1990 Corpuri de iluminat, deşi am făcut eforturi considerabile, n-am reuşit să îl parcurg nici în proporţie de zece la sută. Era aşa de îngălat, ba chiar, iertată-mii fie expresia, stupid... O carte, însă, cum e Clienţii lui Tanti Varvara am parcurs-o pe nerăsuflate.
Poate o fi învăţat ceva între timp. Fiindcă între cele două cărţi au trecut ani buni...
O revistă nu e făcută ca s-o citeşti în întregime, că înseamnă să renunţi la cărţi, ceea ce nu e o afacere.
Dar în numărul ăsta am citit şi ceva excepţional: e vorba despre studiul lui Alex. Ştefănescu despre poezia lui Eminescu Ta twam asi. Ştiu că a publicat sau va publica o carte cu analiza şi povestea tuturor poeziilor lui Eminescu. Dacă i-o găsesc, i-o cumpăr imediat. Textul e scris de un adevărat maestru şi este fascinant. Cred că Alex este cel mai bun istoric literar contemporan.
Dar, oricum, revista asta e mai mult a unui grup, cred că un titlu mai potrivit decăt România literară ar fi Grupul literar...
NICOLAE GRIGORE MĂRĂȘANU
Hieratică
un
foc în care mirul cuib îşi face
Şi
cel rănit la ceruri se ridică.
FELIX SIMA
Către sfârşit de vară...
Către sfârşit de vară,
aşadară,
Adoarme Maica Vieţii, an de an...
Se odihneşte şi-nfioară
Pe un urcuş de sălcioară,
Pe un căluş de la vioară,
Precum şi noi... din zi în zi...
Ce-o fi... o fi... Ce-om mai găsi...
Adoarme Maica Vieţii, an de an...
Se odihneşte şi-nfioară
Pe un urcuş de sălcioară,
Pe un căluş de la vioară,
Precum şi noi... din zi în zi...
Ce-o fi... o fi... Ce-om mai găsi...
Va fi trezită, cu uşor,
De un cocoş prevestitor
(Al zânelor, al nopţilor)
Ce va cânta a treia oară,
De peste pietre de hotară,
Spre-a-ndeplini un ritual...
Pe un inel... pe un caval...
Cu florile de măr... în păr...
*
Cum doarme trupul Maicii...
Tulpină veştejită...
Şi viaţa ei se cerne,
Ca şi a mea, prin sită
Şi înghiţită, mai apoi,
De-un cal cu ham,
De-un car cu boi,
Într-un sicriu
Ce nu-l mai ştiu,
La cumpăna ce-o face pasul
Şi se-ntrevede, palid, glasul
Şi se aşterne: Parastasul...
*
Sufletul meu rămâne treaz
Sărind acelaşi vechi pârleaz,
Aerian – subpământean,
Purtând de grijă, an de an,
Copiilor ce cresc la foc,
Spălaţi pe faţă la un scoc,
Stropiţi cu fir de busuioc,
Aduşi la nuntă, la soroc,
Fecundizaţi din loc în loc
Şi alăptaţi din vechea oală
Ca dintr-o ţâţă vegetală
Ce descompune şi iveşte
Sămânţa care ne hrăneşte,
Sămânţa care ne uneşte...
În chip ascuns... cu Hram de Peşte,
*
Maică Bună şi Bătrână,
Ţi-o fi brâul tot de lână
Descusută de pe Lună...
Mă-nfioară, mă-ncunună...
Maică Blândă, Brâu de scamă,
Caii, singuri, se deshamă...
Şi rămâne Trupul gol...
Oase albe... la subsol...
Iar mai sus, la Dumnezeu,
Oasele Tatălui meu...
Sfinte sunt, pe sub pământ,
Pe sub Cer...
sub Legământ...
De un cocoş prevestitor
(Al zânelor, al nopţilor)
Ce va cânta a treia oară,
De peste pietre de hotară,
Spre-a-ndeplini un ritual...
Pe un inel... pe un caval...
Cu florile de măr... în păr...
*
Cum doarme trupul Maicii...
Tulpină veştejită...
Şi viaţa ei se cerne,
Ca şi a mea, prin sită
Şi înghiţită, mai apoi,
De-un cal cu ham,
De-un car cu boi,
Într-un sicriu
Ce nu-l mai ştiu,
La cumpăna ce-o face pasul
Şi se-ntrevede, palid, glasul
Şi se aşterne: Parastasul...
*
Sufletul meu rămâne treaz
Sărind acelaşi vechi pârleaz,
Aerian – subpământean,
Purtând de grijă, an de an,
Copiilor ce cresc la foc,
Spălaţi pe faţă la un scoc,
Stropiţi cu fir de busuioc,
Aduşi la nuntă, la soroc,
Fecundizaţi din loc în loc
Şi alăptaţi din vechea oală
Ca dintr-o ţâţă vegetală
Ce descompune şi iveşte
Sămânţa care ne hrăneşte,
Sămânţa care ne uneşte...
În chip ascuns... cu Hram de Peşte,
*
Maică Bună şi Bătrână,
Ţi-o fi brâul tot de lână
Descusută de pe Lună...
Mă-nfioară, mă-ncunună...
Maică Blândă, Brâu de scamă,
Caii, singuri, se deshamă...
Şi rămâne Trupul gol...
Oase albe... la subsol...
Iar mai sus, la Dumnezeu,
Oasele Tatălui meu...
Sfinte sunt, pe sub pământ,
Pe sub Cer...
sub Legământ...
Capela, secol XX
Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...
Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...
Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...
Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...
Ogrăzi de meri, de pruni,
de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...
Gelu Voican Voiculescu: "Noi, cei care am adus
libertatea, am ajuns să fim trataţi drept criminali"
20.05.2018
Gelu Voican Voiculescu (77 de ani) este unul dintre cele mai
misterioase personaje care au marcat Revoluția din 1989. Membru al Consiliului
Frontului Salvării Naționale (CFSN) încă din
seara de 22 decembrie 1989, a fost trimis de noua putere la Târgovişte să
supravegheze procesul soților Ceaușescu, iar apoi a fost chiar omul însărcinat
să-i îngroape.
A devenit numărul doi, viceprim-ministru, în Guvernul provizoriu
condus de Petre Roman până la primele alegeri libere (20 mai 1990). În acest
interval a înființat serviciul secret al Ministerului de Interne, UM 0215, care
avea să capete o notorietate controversată sub numele de "Doi
ș-un sfert".
În mai 1998, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a
catalogatactivitatea acestei unităţi drept o
formă mascată de poliție politică, pentru că sabotase politicieni din opoziţie
şi interceptase convorbirile ziariştilor critici la adresa puterii FSN-iste.
Drept urmare, unitatea a fost desființată şi reînfiinţată sub alt număr.
Ales senator în 1990, Gelu Voican Voiculescu a renunțat la
mandatul de parlamentar pentru a pleca în diplomaţie, mai întâi în Tunisia,
începând din 1992, și, ulterior, din 2000, în Maroc.
S-a întors în țară în 2005 şi a dispărut din viaţa publică. Asta
până la sfârșitul lunii martie 2018, când − surprinzător, dată fiind şi vârsta
sa − a
fost numit director general al Institutului
Revoluției Române, care are ca scop cercetarea evenimentelor din decembrie
1989.
Şi nu numai că a revenit într-o funcţie publică, dar, spre
stupoarea sa, jurnalişti născuţi după Revoluţie îi
cer acum socoteală la ieşirea de la Parchet.
Pentru că, alături de Ion Iliescu şi de Petre Roman, Gelu Voican
Voiculescu este cercetat penal în dosarul
Revoluției și inculpat în dosarul
mineriadei din iunie 1990.
Nu a mai acordat vreun interviu consistent de aproape 10 ani şi,
de altfel, spune că nu mai citește presa românească din anii '90.
A rămas pasionat de ezoterism, astrologie și filosofie, respinge
cu dispreț Facebook-ul, se consideră un "elitist radical" și
un "veritabil conservator" și crede că "analfabeții
nu ar trebui să aibă voie nici pe trotuar".
Personaj dificil și enigmatic, s-a lăsat convins cu greu să stăm
de vorbă cu reportofonul deschis. A fost nevoie de un interviu
"preliminar" și de multe discuții telefonice pentru a stabili,
totuşi, o dată şi o oră la care să răspundă, faţă către faţă, oricărei
întrebări.
Imaginea
cu care Gelu Voican Voiculescu a intrat în memoria colectivă în decembrie 1989.
− De ce credeți că au fost redeschise aceste dosare,
cel al Revoluției și cel al mineriadei din iunie 1990?
− Poate ați înțeles că
sunt destul de metodic... Dumneavoastră v-ați născut în 1991 şi mai sunt atâția
oameni născuți după acest an.
Aparent, pentru toți, se acreditează ideea că, după ce, timp de 30
de ani, nu s-a făcut nimic în privința morților din Revoluție, vine în sfârșit
președintele Iohannis care, providențial, intervine ca să fie pedepsiți
criminalii. Deși, până una-alta, noi suntem doar suspecți.
Suntem deja într-o campanie electorală, declanşată în mod prematur
și forțat de către președintele Iohannis, care se iluzionează, vrând să-și
atribuie acest merit. Nu va câștiga nimic dintr-o asemenea manevră inutilă.
Dar nu doresc să mai comentez, deoarece, fiind implicat într-un
proces juridic, nu înțeleg să mă judec în mass-media.
− Spuneați într-un interviu mai vechi că, înainte de 1989,
ascundeați fugari în casă. Cine erau acei oameni?
− Erau oameni prigoniți și vânați de noile autorități deja
comuniste, și-apoi exclusiv comuniste, din perioada 1946-1949. Dar era vorba de
familia mea, eu fiind copil pe atuncea...
Îmi amintesc totuși bine cum, începând din 6 martie 1945, odată cu
guvernul dr. Petru Groza, ne îndreptam treptat către un regim de teroare
totalitară.
Definitoriu pentru epoca stalinistă care a urmat era ca
nevinovații să se constituie oricând în vinovați, ca oamenii să se teamă chiar
dacă nu făcuseră nimic.
Am trăit atunci într-un imperiu al fricii, dublat de unul al
prostiei. Conjugarea lor a generat devieri și excese, mergând până la
monstruozitate (desigur, într-o formă mai atenuată în anii 1970-80).
Oamenii trebuiau reduși la o stare de spaimă generalizată,
perpetuă. Orice devenea un pretext pentru o arestare, care nu era urmată de
vreun proces, ci de o detenție prelungită ani de zile; în felul ăsta, întreaga
societate era terorizată. Conta numai efectul urmărit: o frică difuză, care
pătrundea adânc fibrele ființei.
− Mama îmi povestea că Ceaușescu este nemuritor și că regimul
comunist nu va dispărea niciodată.
− Și eu credeam la fel.
Oricum, 25 de ani a fost ceva. Mai mult: înspre 1989, consideram că nu există
ieșire, că sistemul se va generaliza la nivel mondial, iar, în final, omenirea
va sfârși în canibalism.
De ce? Pentru că era de domeniul evidenței că lagărul socialist
(care era, la propriu, un lagăr) supraviețuia și putea să continue numai
datorită existenței sistemului celălalt, zis capitalist (vezi importurile de
cereale pe care le făcea Uniunea Sovietică, cumpărând recolte întregi de la
marii producători și exportatori de grâne, precum Canada, Statele Unite,
Argentina etc).
Și atunci, din cauza generalizării sistemului socialist la nivel
global, nu mai avea pe cine parazita și, încet-încet, o foamete generalizată ar
fi dus la canibalism, adică, nemaiavând ce mânca, oamenii s-ar fi mâncat între
ei…
Era desigur, o viziune apocaliptică, terifiantă, a viitorului, în
cazul în care se extindea sistemul socialist. De multe ori, victoria partidelor
de stânga, social-democrate, din Occident părea să prefigureze o viitoare
supremație a socialismului.
Deci, mama dumneavoastră nu se înșela și, într-adevăr, părea că,
odată produsă această contagiune, ea ar fi dus, prin generalizare, la extincția
omenirii.
Totuși, era o viziune mult prea pesimistă, care ignora factorul
suprauman. Și prin asta înțeleg o trimitere spre transcendență, spre Dumnezeu.
Omul este o ființă teomorfă, făurită după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu. Oricât de degradată și de degenerată ar fi specia umană, totuși nu va
avea un sfârșit atât de catastrofal.
− În 1985, ați fost arestat pentru propagandă
împotriva orânduirii socialiste.
Unde ați stat în închisoare, cât timp?
− Mai fusesem arestat
și înainte, dar în 1985 am fost arestat și ținut în arestul Inspectoratului
General al Miliției (IGM). Dar eram anchetat la Securitate, care era în aceeași
clădire de pe Calea Rahovei.
Fusesem judecat, inclusiv recursul, dar Securitatea m-a ținut în
arestul IGM-ului până în ianuarie 1986. Apoi am fost dus la penitenciar, de
unde am ieșit, paradoxal, grație unui decret de-al lui Ceaușescu. Fiind
condamnat la un an şi jumătate, am beneficiat de acest decret.
Am fost grațiat după 11 luni de recluziune la arestul din Calea
Rahovei și la penitenciarul din Șoseaua Alexandriei. Abia în 1988 am fost
amnistiat; toate pedepsele de până la 10 ani au fost șterse pur și simplu.
− De unde clemența asta din partea lui Ceaușescu?
− Împlinise 70 de ani
și a făcut o mare pomană...
− Cum de ați primit o pedeapsă de numai un an şi jumătate?
− Pentru propagandă
împotriva orânduirii socialiste (faimosul articol 166 din Codul
Penal), pedeapsa era, într-adevăr, de la 7 la 15 ani, dar Ceaușescu dăduse
instrucțiuni să nu mai existe deținuți politici, și-așa s-a renunțat la această
încadrare a mea.
Era o formulă comodă a-i pedepsi pe cei cu delicte politice prin
condamnări de drept comun.
Normal că, între o pedeapsă cuprinsă între un an şi jumătate şi 3
ani și una între 7-15 ani, am preferat să iau asupra mea infracțiunea de înșelăciune
în dauna avutului obștesc, referitoare la niște decontări incorecte ale
deplasărilor mele pe teren.
− Lucrați ca geolog?
− Da, dar într-un
institut de proiectări miniere; deci, nu făceam meseria tipică de geolog, ci
lucram într-un atelier geotehnic, pentru construcțiile industriale din minerit.
Eu eram suspectat și aveam dosar de urmărire informativă cam de
prin 1965. Deci, de la vârsta de 24 de ani, până în 1989.
Și, între altele, în planul de măsuri al Direcției a II-a a
Securității (responsabilă de contraspionajul economic − n.r.),
care se ocupa de serviciul meu, se sugera să fiu arestat pentru decontările
delegațiilor, când mergeam pe teren.
Ca atare, am fost arestat de la serviciu, iar ancheta IGM-ului a
durat cinci zile, pentru că eu m-am grăbit să recunosc toate faptele penale.
Șapte luni a durat ancheta Securității.
Deși am fost judecat pentru înșelăciune în dauna avutului obștesc,
mi s-au confiscat 2.000 de cărți, tratând istoria civilizațiilor arhaice,
ezoterism, filosofie, plus dosare cu înscrisuri, adică manuscrisele mele... de
care s-a ocupat Securitatea.
După eliberare, am mai avut două descinderi ale Securității, în
octombrie 1988 și în august 1989, soldate cu ridicarea altor sute de cărți,
recuperate abia după Revoluție.
− Unde ați fost închis?
− Primele șapte luni,
în arestul ighemeului, din Calea Rahovei. De acolo, mă treceau la
etaj, în Inspectoratul de Securitate. Urmau ore întregi de întrebări, de
declarații, de confruntări etc.
− Vă era frică?
− Nu, fiindcă aveam
experiența traiului în celulă din arestările anterioare, dar, ca orice deținut,
nu pot să spun că mă simțeam bine... Însă, la nivelul anilor 1985-86, nu era un
regim penitenciar de exterminare și de distrugere.
Desigur, toată țara era supusă unui regim de privațiuni care
afecta populația, astfel că și mâncarea din închisori era foarte precară.
Dar intenția de a distruge individul nu s-a manifestat în formele
atroce pe care societatea românească le cunoscuse în anii '50. Dacă te scoteau
la muncă, erau condiții mai suportabile, în obiective în care deținuții lucrau,
reducându-li-se pedeapsa.
Însă, legat de condiția mea de deținut politic,cu aparență de
drept comun, amintesc că fusesem repartizat la Secția a V-a specială a
închisorii din Șoseaua Alexandrei, supranumită de deținuți tot Rahova sau, cum
pronunțau țiganii – Racova…
Și în această secție specială, complet separată de celelalte patru
secții, eram supus unui regim de mare strictețe: nu primeam pachet, n-aveam
vorbitor, gardienii erau în parte subofițeri de la Securitate, dar îmbrăcați în
milițieni.
Nici vorbă de muncă, unde mai aveai contacte, ieșiri, şi se
reduceau zilele de detenție. Deci, formal, eram deținut de drept comun, dar,
realmente, eram într-un regim de deținut politic nerecunoscut oficial.
Printre colegii de secție specială erau şi mulți ofițeri de
Securitate care contraveniseră unor norme ale instituției − în general,
raporturi nepermise cu străinii, acceptarea de foloase necuvenite, ba chiar
infracțiuni legate de securitate, ceea ce putea fi considerat contra regimului.
Dar de foarte multe ori erau lucruri exagerate, denaturate și cu o
anumită tentă de corupție, reală sau confecționată. Practic, erau oameni care
fuseseră în sistem, iar acum, în mod paradoxal, eram colegi de celulă...
Fusesem închis de mai multe ori, dar condamnat doar o dată, în
1985. În 1970 stătusem trei luni tot la Securitate, în arestul din Calea
Rahovei, fără condamnare, fiind scos apoi de sub urmărire penală...
În anii 1985-1986 am ispășit o condamnare de un an şi jumătate,
din care am făcut doar 11 luni, fiind grațiat.
Câţiva
dintre cei care au preluat puterea în 1989: Dumitru Mazilu, Ion Iliescu şi Gelu
Voican Voiculescu. În planul doi este şi Petre Roman.
− Cum și unde v-ați cunoscut cu domnul Ion Iliescu?
− Ne-am cunoscut în 22
decembrie 1989, la intrarea în studioul 4 al Televiziunii. Eu fiind înăuntru,
dânsul intrând.
Nu-l cunoscusem înainte, dar îl știa o țară întreagă încă din
1971; chiar și ultima babă auzise că, dacă moare Ceaușescu, vine unu' Iliescu.
Din punctul ăsta de vedere, el a avut o campanie electorală de 19
ani...
Dar, cum știți, după marginalizarea din 1971, biografia sa a
cunoscut diferite fluctuații: întâi, secretar doi la Timișoara; pe urmă – o
încercare de recuperare –, prim-secretar la Iași; apoi, la CNA (Consiliul
Naţional al Apelor), ceea ce deja era un semn grav – ieșea din structurile de
partid și rămânea doar ministrul Apelor, deci era deja o mare dizgrație.
Iar după aceea, din 1984, director la Editura Tehnică, un post cu
totul minor. Bineînțeles, sub strictă supraveghere zilnică, bară-la-bară, până
în 22 decembrie.
N-am avut prilejul să-l cunosc personal. Ar fi fost un merit dacă
eu și alții am fi putut să ne întâlnim în condiții subversive, în pivnițe, în
păduri, în văgăuni, să conspirăm împreună cu Ion Iliescu pentru a-l răsturna pe
Ceaușescu.
Ar fi fost un act de mare curaj și n-ar exista motive să ne jenăm
și să ascundem această activitate pre-revoluționară, pregătitoare, dacă ea ar
fi avut loc.
Dar, în afară de patru persoane cu care se cunoștea din trecut
(Silviu Brucan, îndepărtat din 1965, Alexandru Bârlădeanu, înlăturat în 1969,
Corneliu Mănescu, dat la o parte în 1981, Dan Marțian, care fusese secretar UTC
după Ion Iliescu), majoritatea eram de altă generație; toți ceilalți, care am
semnat Comunicatul
către ţară, am fost oameni ieșiți în stradă care
ne-am strâns în jurul său atunci, la 22 decembrie.
− Cum a fost prima întâlnire cu Ion Iliescu?
− Ce să vă spun?...
L-am însoțit de la intrarea din studioul 4 până la masa din care a avut loc
transmisia. Mihai Ispas și cu mine stăteam în spatele lui.
Eu eram cu 11 ani mai tânăr decât Ion Iliescu, iar Ispas avea 24
de ani atunci... Nimeni nu știa pe nimeni.
Fiecare credeam că toți ceilalți se cunosc între ei, că există o
conivență, dar, în realitate, eram niște necunoscuți adunați în această echipă
care era alergată de colo-colo, supusă unui tir violent.
Așa vânați cum eram, am asigurat existența unei conduceri la vârf
din seara de 22 decembrie până în 27 decembrie, când, în sfârșit, liniștea
survenită după execuția soților Ceaușescu − anunțată în seara de 25 decembrie,
prima zi de Crăciun − a permis ca acest CFSN, Consiliul Frontului Salvării
Naționale, să-și diferențieze structurile, formându-se guvernul, comisiile etc.
Țin să precizez pentru cei de astăzi, dar și pentru cei din
trecut, că Ion Iliescu a fost președintele CFSN din seara în care a rostit
discursul acela televizat.
Conducătorul unei revoluții nu se alege... Puterea, în asemenea
împrejurări revoluționare, se ia direct, se proclamă, iar ulterior se consfințește
și printr-un act scris – în cazul nostru, Comunicatul către țară, în
zece puncte, care a apărut a doua zi în Monitorul Oficial.
Din acest punct de vedere nu există echivocuri. Revoluția nu e un
act galant, ci unul arbitrar, profund ilegal în raport cu ordinea de drept
existentă şi de cele mai multe ori violent, întrucât cei răsturnați de la
putere nu renunță ușor.
Din acest punct de vedere, este limpede că asumarea puterii de
către noi, în seara de 22 decembrie, pe la ora 22.30, a reprezentat un moment
fondator – dovadă enunțul acela: "Întreaga putere în stat trece
în mâinile CFSN".
Din momentul acela, exercițiul autorității în stat a fost preluat,
printr-un act revoluționar, de către echipa care a semnat acest Comunicat
către țară.
La CFSN au aderat cetățeni din toate orașele, din toate județele.
A se vedea ședința din 27 decembrie 1989, unde erau mai mulți participanți
decât cei 39 de membri inițiali.
Reamintesc că în acea adunare s-a început cu votarea
prim-vicepreședintelui Dumitru Mazilu, urmând vicepreședinții Cazimir Ionescu,
Károly Király etc.
CFSN-ul a fost organul autorității de stat între 22-27 decembrie,
dar, fiind permanent supus agresiunii unei gherile urbane difuze, n-a putut să
exercite efectiv puterea.
Practic, în perioada asta confuză, CFSN-ul a avut atribute
legislative, emițând doar două decrete-legi.
Cât despre prerogative executive... Apariția noastră la televizor
asigura țara că există cineva la vârf, evitându-se căderea în anarhie.
A fost o mare dovadă de civilizație a societății românești că
toate mecanismele au funcționat: a curs apa, s-a copt pâinea, a existat curent
electric etc.
Nimeni
nu ne-a contestat atunci, nimeni nu şi-a manifestat dorința de a prelua puterea
prin înlăturarea noastră. Dimpotrivă, exista un fel de ușurare că, în sfârșit, cineva a
avut curajul să-și asume răspunderea exercițiului autorității de stat.
Toată lumea a acceptat această nouă echipă conducătoare
revoluționară, care abolise sistemul politic totalitar prin cele zece puncte
ale Comunicatului.
Aceste puncte erau incompatibile cu comunismul, începând cu primul
punct, care desființa sistemul partidului unic, înlocuindu-l cu
pluripartidismul democrației parlamentare reprezentative.
Toate acestea anunțau și dovedeau că acest program anunță o
revoluție, în sensul unei schimbări radicale de sistem politic, și nu doar o
simplă schimbare de echipă conducătoare.
Desigur, ignoranța acreditează astăzi o confuzie supărătoare,
uneori utilizată și cu rea-credință, vorbindu-se de lovitură de stat, înțeleasă
ca acțiune anti-statală.
Ei bine, da, revoluția noastră (și orice revoluție) este o acțiune
anti-statală; dar lovitura de stat înseamnă cu totul altceva, traducând
sintagma coup d'etat.
După cum o arată și numele, este o schimbare petrecută în
interiorul statului, în intimitatea instituțiilor centrale ale puterii, unde
unii dintre guvernanți îi înlătură pe ceilalți fără participarea populației,
care află de la radio ce s-a întâmplat…
Asta este lovitura de stat: ceva întreprins înlăuntrul statului.
Pe când, în decembrie 1989, esențială și determinantă a fost masiva prezență în
stradă a oamenilor care ne-au susținut, cinci zile și cinci nopți, pe noi, cei
proveniți din rândul lor. Fără sprijinul celor prezenți pe străzi nu am fi
putut rezista.
Desigur că și Armata − care a fost implicată în represiune, dar
s-a alăturat acestei schimbări − a contribuit la victoria Revoluției
noastre.
Țin să precizez că primul semnal dat în acest sens a fost prezența
și discursul generalului Ștefan Gușe, șeful Marelui Stat Major, în balconul
Comitetului Central, după Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Mazilu.
Generalul Guşe era prezumtivul succesor al lui Vasile Milea,
ministrul defunct al Apărării. Mai există o întreagă discuție legată de rolul
generalului Victor Atanasie Stănculescu.
Dar mai bine să nu ne lungim; în România de atunci, MApN avea trei
primi adjuncți, ceea ce reprezenta o anomalie logică, o aberație tipic
românească...
Ion
Iliescu. Foto: Lucian Muntean
− Cum rămâne cu "teroriștii"?
− E cam greu să se facă
o reconstituire istorică, în condițiile în care Armata, știindu-se vinovată de
actele de represiune de până în 22 decembrie 1989, a dispus de toate
documentațiile, mai ales ale Securității, care intrase în subordinea sa…
Nu știm în ce măsură Armata este străină de acțiunile
subversiv-diversioniste ale grupurilor care au întreținut teroarea gherilei
urbane în București și în alte orașe în care s-a tras.
E vorba de acele echipe răzlețe ale rețelei
R. Intrăm într-o chestiune extrem de delicată și
nelămurită încă.
Fapt este că s-a tras asupra noastră, iar Armata a apărut în
ipostază salvatoare, contribuind în bună măsură la instaurarea ordinii după 27
decembrie.
În situația asta, nu putem ști cine a coordonat acțiunile
"teroriste" − care erau, de fapt, niște acțiuni pur militare, de
sorginte necunoscută.
Puținul care se știe despre rețeaua R este că
erau grupări răzlețe de 5-6 oameni, deplin conspirați, adică având o aparență
civilă.
Aceste grupări intrau în acțiune în situația teritoriului
vremelnic ocupat, având misiunea să antreneze ulterior restul populației într-o
amplă mișcare de partizani, de gherilă generalizată care să se opună
ocupantului.
Am detaliat prea mult perioada asta critică a începutului,
respectiv a insurecției cu care a debutat Revoluția. A fost un proces de
reorganizare a întregii societăți, care a durat până la adoptarea noii
Constituții, în decembrie 1991.
Dar, dincolo de această mențiune, Revoluția noastră a mers
consecvent în direcția trasată de Comunicatul către țară din
seara de 22 decembrie, care este actual fondator al noii orânduiri.
− De ce ați primit dumneavoastră sarcina de a-i îngropa pe
soții Ceaușescu?
− Pentru simplu motiv
că am fost trimisul CFSN-ului la procesul de la Târgoviște.
− Dar erau mai mulți oameni acolo.
− Nu, a mai fost Virgil
Măgureanu. Ceilalți erau militari. Judecata Ceaușeștilor a fost pe măsura
condițiilor în care a avut loc.
Fiind ocupați, practic, cu organizarea şi instalarea Guvernului,
s-a omis că rămășițele celor doi rămăseseră undeva la morga Spitalului Militar.
Când s-a pus problema, eu am fost cel însărcinat să mă ocup de
asta − bineînțeles, împreună cu generalul Stănculescu, devenit ministru al Economiei.
Din biroul său de la fostul CSP (Comitetul de Stat al
Planificării) de pe Calea Victoriei, am procedat la organizarea asta, care nu
era deloc simplă sub aspectul formalităților.
− Aţi devenit viceprim-ministru și unul dintre primele
lucruri pe care le-aţi făcut în această calitate a fost să înființați UM 0215,
serviciul secret al Ministerului de Interne. Ulterior, în 1998, Consiliul
Suprem de Apărare a Țării avea să catalogheze activitatea acestei unităţi ca
fiind o formă de poliție politică. De ce credeți că membrii Consiliului au
reacționat în acest fel?
− Este prima dată când
aud așa ceva. CSAT este un for fundamental, esențial, dar nu exista la
sfârșitul lui ianuarie 1990, când a fost înființată UM 0215.
Dar uitați-vă bine la cine participă în componența acestui
Consiliu, ca să vă dați seama că, și ulterior, asemenea catalogări
pamfletar-jurnalistice nu puteau fi formulate de un astfel de for, din care
face parte, între alţii, şi ministrul de Interne.
Nu e printre primele lucruri pe care le-am făcut, dar la 1
februarie 1990 a fost înființat acest serviciu secret, cu misiunea de a
"lucra" pe plan informativ, cu mijloacele fostei Securități, marea
infracționalitate și crima organizată.
Devenea un serviciu secret al Ministerului de Interne, așa cum au
toate ministerele de Interne din lume. Totodată, acest serviciu se ocupa de
protecția contrainformativă a celor care activau în acest minister.
Activitatea informativă și contrainformativă a continuat
indiferent cine s-a succedat la guvernare. Încet-încet, ofițerii de Securitate
care compuneau această unitate s-au retras, au ieșit la pensie, locurile fiind
ocupate de către alți ofițeri din cadrul ministerului. Destul de curând, la
comanda unității 0215 a ajuns colonelul Stoian Rusu, ofițer de poliție din Cluj.
− Am înțeles că la mineriada din 18 februarie 1990 ați apărut
lângă Guvern, în Piața Victoriei, cu o armă în mână. Este adevărat?
− Cum credeți că aș fi
umblat cu o armă în mână în mijlocul unei piețe pline de oameni? N-ar fi
provocat decât iritare. Puteam face uz de arma aia cu 30-100 de gloanțe? Piața
Victoriei e mare…
Ce absurditate! Astea sunt afirmații iresponsabile, care nu s-au
făcut nici măcar atunci. Sunt scornite acum, după 30 de ani, când poți să spui
orice.
Imagine
de la protestele anti-FSN din iarna anului 1990. Sursa foto: wikipedia.org
− Ați fost numit ambasador la Tunis în '94...
− Nu. Nu v-ați informat
corect. Am condus ambasada din Tunisia din martie 1992, ca însărcinat cu
afaceri ad interim, având gradul de consilier. Abia în 1994 am devenit
ambasador.
− Ce istoric al relațiilor româno-arabe moșteneaţi?
− Lumea arabă era un
partener important al României, numeroasele-i oficii diplomatice ilustrând cu
prisosință această realitate.
Aveam relații foarte diversificate cu toate statele arabe, dar și
cu Israelul, o relație privilegiată.
Era o performanță a diplomației române să împace aceste două
orientări. Noi am fost singura țară socialistă care n-a rupt relațiile cu
Israelul după Războiul de şase zile din 1967.
Noi am fost prima țară care a reunit la aceeași masă israelieni și
palestinieni, la Neptun, în 1987.
Noi am fost cei care l-am îndemnat pe Yasser Arafat să renunțe la
radicalismul său excesiv legat de existența statului Israel, îndemnându-l să
proclame statul Palestina. Iar în 1989, România a primit la București primul
ambasador al noului stat Palestina, în persoana lui Fouad
al-Bitar, cumnat cu Yasser Arafat.
Apoi, în 1994, cu prilejul forumului Crans Montana, la București
au avut loc șase runde de convorbiri nocturne, găzduite de Ion Iliescu, între
delegația israeliană și cea palestiniană, cu Yasser Arafat în frunte.
După aceste conciliabule, în primele zile ale lui mai 1994 Yasser
Arafat a debarcat pe teritoriul Autorității Naționale Palestiniene (Fâșia Ghaza
și zona din jurul Ierihonului).
Toate aceste aspecte sunt semnificative în condițiile actualelor
disensiuni create în sânul puterii de la București, între președintele Klaus
Werner Iohannis și guvernul condus de Viorica Dăncilă, inclusiv ministerul de
Externe, condus de Teodor Meleșcanu.
Sunt aspecte foarte delicate și dificil de gestionat, mai ales în
condițiile în care UE impune anumite rezerve statelor componente.
Discuțiile fiind complicate, nu este momentul să ne pronunțăm, dar
trebuie înțeles totuși că, în România, guvernul, prin ministerul de Externe,
face politica externă, președintele având doar anumite valențe executive. Dar
șeful diplomației, ca atare, rămâne ministrul de Externe.
− L-ați cunoscut pe Yasser Arafat?
− Da. Era o personalitate singulară. Am fost
într-o relație apropiată, în primul rând pentru că eram român.
Mi-a relatat că plânsese când auzise de soarta lui Ceaușescu, dar
apoi s-a întors către staff-ul lui și a spus: "Pentru
noi, România rămâne aceeași, trăiască președintele Iliescu"...
− Cum comentați mutarea la Ierusalim a ambasadei americane
din Israel?
− Este o decizie a actualei
administrației americane, răspunzând unui mai vechi deziderat al Israelului.
Simbolic, mie mi se pare că Ierusalimul este centrul lumii. Mai
mult decât al lumii evreiești, creștine, islamice, chiar al Lumii, cu
majusculă. Nu întâmplător, în perspectivă eschatologică, se așteaptă pogorârea
Ierusalimului ceresc.
Sunt greu de întrezărit evoluțiile și consecințele care vor
decurge din acest sprijin acordat de surprinzătorul și originalul președinte
Donald Trump. Nu putem intra în viziunea meta-politică a unui președinte
american, dacă ea ar exista.
Cea mai rezonabilă poziție este de a mă abține, deocamdată, de la
orice fel de comentariu. Mai ales că Palestina și-a retras ambasadorul de la
București, iar UE are poziția pe care o are.
Nu mă pot însă abține să nu comentez acuzația grotescă de înaltă
trădare la adresa doamnei Viorica Dăncilă, prim-ministru al României. Chiar
dacă, prin Urmuz, suntem precursorii suprarealismului, o asemenea enormitate
frizează demența, periclitând însă, prin consecințe, interese majore ale țării.
− Uniunea Europeană se află într-o criză a identității:
încotro credeţi că se îndreaptă?
− Nu sunt profet. UE
are o carență fundamentală, prin această oscilație între a fi o federație și a
fi Europa națiunilor, în viziunea lui De Gaulle.
Oare se poate vorbi despre o ideocrație? Uniunii Europene îi vine
greu să renunțe la o anumită preeminență sau pretenție de supremație, care nu
se măsoară cantitativ, ca producție pe cap de locuitor. Logica devenirii
istorice nu este logica noastră curentă. Viața în sine nu e logică.
− Ați prezis destul de limpede, într-un interviu din 2008,
invadarea Ucrainei de către Rusia.
− Da. Dar mult mai târziu s-a comentat că
anticipasem cu exactitate ocuparea Crimeei. Care a fost, de fapt, o revenire a
Crimeei la Rusia, pentru că populația este masiv rusofonă, iar Sovietul Suprem
n-a ratificat niciodată includerea Crimeei în Ucraina, petrecută în 1954.
− Cum vi se pare activitatea Rusiei vizavi de tot scandalul
cu fake news?
− Mi-e teamă că ei au
pas în fața americanilor în domeniul ăsta. Dacă merge, e un teren în care nu
întâmpini nicio opoziție, nicio restricție.
Ar fi ușor delirant să cădem într-un conspiraționism ieftin. În ce
măsură rușii puteau să-l prefere pe Donald Trump?
Din atâția prezidențiabili din spațiul american, cum să-l alegi pe
Trump, ca să-l promovezi şi să-l ghidezi pentru a ajunge candidatul republican?
Să nu-mi spuneți că tot Rusia i-a asigurat succesul în afaceri…
Şi, până acum, nu prea s-a manifestat favorabil Rusiei.
Declarațiile unor politicieni nu pot fi luate în seamă. Credeți că demagogia
este o invenție recentă? Există sinceritate în declarații?
− Spuneați, într-o discuţie anterioară, că formele de dreapta
și de stânga sunt golite de conținut. Ce credeți că le-a luat locul și cum să
ne raportăm astăzi la ideologii?
− Astăzi nu există
decât grupuri de interese care susțin și împing înainte o serie de factori
politici, cu un discurs aproape nul din punct de vedere doctrinar. Nu există
doctrine reale care să se confrunte.
Există numai o vorbărie agresivă, iar cei care folosesc astăzi
termenii de dreapta și stânga habar n-au
care e adevăratul lor conținut.
Este doar o demagogie sterilă, răsucită în funcție de
oportunități. Există numai un conflict între mentalități, dar nu putem decreta
sentențios răspunsuri la orice.
Gelu
Voican Voiculescu a revenit într-o funcţie publică în acest an. Foto: Matei
Bărbulescu
− De ce vă considerați "un elitist radical"?
− Din conștiința
nobiliară că am un drept de conducere în treburile statului. Dar, într-o epocă
în care societățile sunt defective de elită, totul seamănă cu o prăvălire
accelerată pe un povârniș periculos.
În absența elitelor, care asigură continuitate și stabilitate, nu
există decât o disoluție progresivă și o degradare fără cale de întoarcere.
Elita presupune valoare și meritocrație. Nu stăm acum să facem teoreme
axiologice.
− Ce-mi puteți spune în legătură cu procesele în care sunteți
implicat?
− Uitați-vă aici (îmi
întinde o foaie − n.r.): legat de problemele Revoluției, au fost
instrumentate 4495 dosare penale, cu 245 de inculpați. Au fost începute imediat
prin Ordonanța din 24 iulie 1990; s-au cercetat cazurile a 698 de morți, a 1903
de răniți prin împușcare, 243 răniți altfel etc.
Majoritatea cauzelor referitoare la Revoluţia română au fost
soluţionate până în 2000, mai rămânând în lucru 236 de dosare. Din păcate,
începând din 1997, problematica dosarelor Revoluției a fost folosită în lupta
politică, ceea ce a alterat grav acuratețea și neutralitatea actului juridic.
Vizând în mod tendențios nivelurile decizionale şi organizatorice
ale acţiunilor desfăşurate în Bucureşti, s-a ajuns și la cercetarea noastră
penală, dispunându-se finalmente încetarea urmăririi penale (NUP).
Însă, ca urmare a unor ingerințe politice, prin Ordonanţa nr. 978
din 7 decembrie 2004, generalul Dan Voinea, procuror militar inspector în
cadrul Secţiei Parchetelor Militare, a dispus infirmarea rezoluţiei de
încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 şi reluarea
acesteia, cu toate că, din actele dosarului nr. 97 P/1990 nu reieşeau date sau
indicii cu privire la implicarea persoanelor învinuite, adică noi.
Ordonanţa olografă era semnată de generalul Dan Voinea, în
calitate de procuror militar şef adjunct, deşi nu mai deţinea această funcţie.
Totuși, prin rezoluţia din 22 august 2008, procurorul militar şef
al Secţiei Parchetelor Militare, generalul magistrat Ion Vasilache, a dispus
infirmarea Ordonanţei din 7 decembrie 2004, prin care fusese începută urmărirea
penală, deoarece fusese făcută cu nerespectarea condiţiilor de formă şi de
fond, precum şi cu încălcarea dreptului la apărare a persoanelor învinuite.
Ajungând în prezent, nu există decât interesul actualului
președinte de a utiliza, în campania electorală de anul viitor, meritul că,
după 30 de ani, el este primul care a rezolvat dosarele Revoluției și ale
mineriadei, că a dat satisfacție victimelor, iar vinovații au fost, în sfârșit,
condamnați.
Pentru că, în rest, niciunul dintre noi, cei care suntem cercetați
penal, deocamdată suspecți, nu reprezintă o amenințare politică, un viitor
oponent, fiind oarecum în arierplanul politicii.
Ceea ce este scandalos este că tocmai noi, cei care am
adus libertatea, bucuria liberei exprimări, care am redat demnitatea civică a
individului și multe alte binefaceri aduse de Revoluția din decembrie 1989, am
ajuns să fim tratați drept criminali care am ordonat cu cinism uciderea a 942
de inși din mulțimea ieșită în stradă, căreia îi aparținuserăm până să luăm
puterea.
O asemenea acuzație aberantă îi lasă reci însă pe cei din generația
dumitale și mai tineri, care au cu totul alte preocupări, alte gânduri, și nu
le pasă că niște bătrâni o să fie condamnați, o să fie nedreptățiți. Nu
interesează pe nimeni!
Iar povestea cu victimele este întreținută într-un mod tendențios,
pentru a crea o anumită aprobare din partea opiniei publice, care nu mai e
dispusă să se întoarcă în urmă cu 30 de ani, ci doar simte mirosul de sânge și se bucură.
CU
ITALIENI
>
1. Un sicilian se pregătea să
> părăsească această
> lume. Preotul care venise să-l împărtăşească, îl
> întreabă:
>
> - Fiule, eşti gata să-ţi ierţi duşmanii ?
>
> - Care duşmani, părinte, că eu n-am duşmani!
>
> I-am lichidat pe toţi!
> 2. - Domnule
> inspector, vă rog să mă arestaţi, ceru cu sufletul la
> gură un milanez. M-am certat cu soţia mea, am scos
> pistolul şi am tras.
>
> - Şi aţi nimerit-o?
>
> - Păi tocmai aia e, că n-am nimerit-o. Aşa că vă rog
> să mă băgaţi repede după gratii.
> 3. Pietro
> este oprit de un agent de circulaţie pentru viteză
> excesivă.
>
> - Dar bine, domnule poliţist, nu mergeam nici cu 60 km la
> oră, nici cu 50, nici cu 40, nici...
>
> - Atenţie, omule, mai ai puţin şi ajungi în marşarier!
> Vezi să nu loveşti pe careva cu spatele!
> 4. În
> Italia, cheia puterii Mafiei se află în celebra lege a
> tăcerii: „Cine tace - trăieşte!". Aceasta este o
> normă atât de generală, încât a devenit tipică pentru
> Sicilia, de unde se relatează următoarele: în
> timpul unei inspecţii, elevul cel mai bun din clasă este
> întrebat de învăţătoare:
>
> - Spune-mi, Pepino, cine l-a ucis pe Iuliu Cezar?
>
> - Nu ştiu, doamnă învăţătoare, eu nu am văzut şi
> n-am auzit nimic!
> 5. Într-un
> mic orăşel sicilian, un negustor a deschis un magazin de
> trompete şi pistoale.
>
> - Ei, vecine, cum îţi merg afacerile?
>
> - Bine, nu pot să mă plâng. Sunt cât se poate de sigure.
> Daca vine unul azi şi cumpără o trompetă, mâine vine
> vecinul lui şi cumpără un pistol...
> 6. Când
> Franco, la cei 70 de ani ai săi, a vrut să se însoare cu
> una de 20 de ani, prietenii l-au întrebat:
>
> - Cum poţi să faci o astfel de prostie? Tu nu te
> gândeşti? Peste 10 ani tu vei avea 80 de ani şi ea 30,
> peste încă 20 de ani tu vei avea 100 şi ea 50, şi
> atunci, ce-ai să te faci cu o astfel de
> babă?
> 7. Doi
> hoţi din Roma se întâlnesc pe Via Trevia.
>
> - Unde te grăbeşti aşa?
>
> - Mă grăbesc să prind parada modei. Mă duc din pură
> curiozitate profesională.
>
> - Păi asta mă şi întrebam: ce legătură ai tu cu moda?
>
> - Vreau să ştiu cum vor fi poziţionate buzunarele în
> moda acestui an...
> 8. La
> Grădina Zoologică
> - Acesta este un şarpe gigantic, Boa constrictor, care nu e
> veninos, dar are o asemenea forţă, că în strânsoarea
> lui poate sufoca chiar si un bou, spuse ghidul.
>
> Din grupul de vizitatori, se auzi o voce de femeie
> îngrijorată:
>
> - Emilio, dragul meu, nu te apropia prea mult de
> cuşcă!
>
> 9. Maria
> Luisa se prezintă la fotograf.
>
> - Am venit după fotografiile de la nuntă.
>
> - Poftiţi, acestea sunt, i le dă fotograful.
>
> - Ia uite...... ce aer de tâmpit are soţul meu!
>
> - Doamnă dragă, la asta trebuia să vă gândiţi mai
> înainte...
10. - De ce
> eşti supărat, Giani?
>
> - Eh, am nişte probleme...
>
> - Probleme? Să vezi ce-am păţit eu! I-am împrumutat unui
> tip două milioane de lire ca să-şi facă o operaţie
> estetică şi acum nu mai pot să-l recunosc
> părăsească această
> lume. Preotul care venise să-l împărtăşească, îl
> întreabă:
>
> - Fiule, eşti gata să-ţi ierţi duşmanii ?
>
> - Care duşmani, părinte, că eu n-am duşmani!
>
> I-am lichidat pe toţi!
> 2. - Domnule
> inspector, vă rog să mă arestaţi, ceru cu sufletul la
> gură un milanez. M-am certat cu soţia mea, am scos
> pistolul şi am tras.
>
> - Şi aţi nimerit-o?
>
> - Păi tocmai aia e, că n-am nimerit-o. Aşa că vă rog
> să mă băgaţi repede după gratii.
> 3. Pietro
> este oprit de un agent de circulaţie pentru viteză
> excesivă.
>
> - Dar bine, domnule poliţist, nu mergeam nici cu 60 km la
> oră, nici cu 50, nici cu 40, nici...
>
> - Atenţie, omule, mai ai puţin şi ajungi în marşarier!
> Vezi să nu loveşti pe careva cu spatele!
> 4. În
> Italia, cheia puterii Mafiei se află în celebra lege a
> tăcerii: „Cine tace - trăieşte!". Aceasta este o
> normă atât de generală, încât a devenit tipică pentru
> Sicilia, de unde se relatează următoarele: în
> timpul unei inspecţii, elevul cel mai bun din clasă este
> întrebat de învăţătoare:
>
> - Spune-mi, Pepino, cine l-a ucis pe Iuliu Cezar?
>
> - Nu ştiu, doamnă învăţătoare, eu nu am văzut şi
> n-am auzit nimic!
> 5. Într-un
> mic orăşel sicilian, un negustor a deschis un magazin de
> trompete şi pistoale.
>
> - Ei, vecine, cum îţi merg afacerile?
>
> - Bine, nu pot să mă plâng. Sunt cât se poate de sigure.
> Daca vine unul azi şi cumpără o trompetă, mâine vine
> vecinul lui şi cumpără un pistol...
> 6. Când
> Franco, la cei 70 de ani ai săi, a vrut să se însoare cu
> una de 20 de ani, prietenii l-au întrebat:
>
> - Cum poţi să faci o astfel de prostie? Tu nu te
> gândeşti? Peste 10 ani tu vei avea 80 de ani şi ea 30,
> peste încă 20 de ani tu vei avea 100 şi ea 50, şi
> atunci, ce-ai să te faci cu o astfel de
> babă?
> 7. Doi
> hoţi din Roma se întâlnesc pe Via Trevia.
>
> - Unde te grăbeşti aşa?
>
> - Mă grăbesc să prind parada modei. Mă duc din pură
> curiozitate profesională.
>
> - Păi asta mă şi întrebam: ce legătură ai tu cu moda?
>
> - Vreau să ştiu cum vor fi poziţionate buzunarele în
> moda acestui an...
> 8. La
> Grădina Zoologică
> - Acesta este un şarpe gigantic, Boa constrictor, care nu e
> veninos, dar are o asemenea forţă, că în strânsoarea
> lui poate sufoca chiar si un bou, spuse ghidul.
>
> Din grupul de vizitatori, se auzi o voce de femeie
> îngrijorată:
>
> - Emilio, dragul meu, nu te apropia prea mult de
> cuşcă!
>
> 9. Maria
> Luisa se prezintă la fotograf.
>
> - Am venit după fotografiile de la nuntă.
>
> - Poftiţi, acestea sunt, i le dă fotograful.
>
> - Ia uite...... ce aer de tâmpit are soţul meu!
>
> - Doamnă dragă, la asta trebuia să vă gândiţi mai
> înainte...
10. - De ce
> eşti supărat, Giani?
>
> - Eh, am nişte probleme...
>
> - Probleme? Să vezi ce-am păţit eu! I-am împrumutat unui
> tip două milioane de lire ca să-şi facă o operaţie
> estetică şi acum nu mai pot să-l recunosc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu